Legendele „descălecatelor”.

Sacralitatea instituţiei
voievodale româneşti
Consideraţii preliminare

Dacia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile preistorice ale
neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Dacia cade pradă
romanilor care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne
aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că , în afara teritoriilor cucerite de romani ce
reprezentau circa 1/3 din teritoriul Daciei lui Decebal, spiritualitatea dacică a continuat să
subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă Muntele Sacru – Kogaionul din
Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală si tradiţia s-a mutat în
celălalt munte sacru al dacilor – Ceahlăul. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt
a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-
hiperboreano- dacă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare.
Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!
Observând cu atenţie transformările spirituale suferite de lumea antică sub
înrâurirea creştinismului putem conchide că tradiţia pelasgo-dacică a continuat să
subziste, netulburată în afara istoriei care se petrecea în jurul său. Edificator pentru
această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale” Traian şi Dochia, unde Dochia
atunci când este peţită de împăratul Traian roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de
piatră. Dochia este Dacia cu tot ce implică ea în plan spiritual iar transformarea ei în
stancă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei dacice în confruntarea cu politeismul
roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.
Tocmai din această cauză, în secolele XIII-XIV când se vor forma statele
medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Dacia era neatinsă de istorie în
ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în
timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel Ler Împărat al colindelor şi
basmelor româneşti.
Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri în cele ce
urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriu Daciei. Acesta a fost
aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a
concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat primul imperiu
cunoscut al lumii vechi, Imperiul Pelasg, apoi statalitatea a cunoscut noi culmi ale
manifestării sale sub Burebista şi Decebal. Apoi în Evul Mediu…
Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de
mit. Aceste mituri merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi
voievozi descălecători vin din Transilvania, vechiul centru al Dacei pelasge si preromane!
Apoi, trebuie să observăm că sau ei sau pământurile în care îşi vor desfăşura activitatea
sunt denumite cu epitetul „negru”, culoare ce face referire la simbolismul primordial
pelasg.

Legenda întemeierii Valahiei

Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat de către Negru-Vodă Basarab,
nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim.. Aceeaşi legendă ne spune că
Negru vodă a descins în Valahia din Transilvania prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi
capitala la Curtea de Argeş unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această
mănăstire se leagă o altă legendă „legenda Meşterului Manole”.
Legenda Meşterului Manole ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui
arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul
începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i
cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru –Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în
care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu
uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale după care se apucă de lucru,
dar prima fiinţă umană care a apărut la orizont a fost chiar femeia lui, Ana. În zadar
încercă Manole s-o scape căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El
începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine
seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta:
„ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-
mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă
lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui,
motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el
ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai
că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este
Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.
De remarcat este faptul ca zborul zidarilor este identic cu mitul elen, preluat de la
pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia
românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului care nu pot fi
terminate decât daca este jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea
Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte
asemănătoare cu căutarea Sf Graal.
Legenda prezentată succint mai sus are evidente caracteristici hermeneutice. Este
o parabolă a artei sacre a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea Negru
Vodă construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului
tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne”, imaginea materială a Ierusalimului ceresc.
De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este
deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui
singur lucru”. Mai aproape de noi Iisus enunţă acelaşi adevăr mistic în Rugăciunea
Domnească cunoscută sub numele de Tatăl Nostru :”precum în cer aşa şi pe pământ”.
Acest Centru, Biserica construită de Negru vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”,
o altă „imagine” a Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a
Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului
apollinic este marcat de o biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea celei pe care
şi-o dorea Negru Vodă pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă
altare”, situată în „al Mării Negre prund”. Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui
Apollo. Ciudată filiaţie între antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului
medieval Valahia, nu vi se pare?
Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă
apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este
Marele Arhitect Universal iar Ana cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine
toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi
în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este
identic cu acel Manus/Manes al mitologiei romane, epitet sub care Saturn/ Zamolxe se
legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia
romană sunt sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă,
Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din Iana, aspectul feminin a lui Ianus, cel care
deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite
ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor
pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară
din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment de afirmare a
identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce
punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu
atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume
este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!

Întemeierea Moldovei

Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod Dragoş are a descins în viitoarea Moldovă
din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în
Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de
către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş
a pornit să-l vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire bourul
a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi murind în unda râului. În amintirea
căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova atât apa cât şi principatul căruia îi va pune
bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea
Baia, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului a cărui vânătoare
a dus la fundarea statului moldovean a rămas drept stema Moldovei.
Deşi Ioan Sihastrul este un personaj cheie al legendei în ceea ce urmează mă voi
ocupa în mod special de Dragoş. Mitul prin toate elementele sale nu este decât o
proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian delegat de
păstrătorii tradiţiei hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia statul Moldovei
în Ordine şi Legitimitate cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele
voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al dacilor simbolizându-l pe
Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe
Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi
simbol al Înţelepciunii Creatoare. Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene
(Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin
excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul Ţării Moldovei. Apoi
trebuie să atragem atenţia supra unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul
răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală,
iar descompunerea acestui cuvânt rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea
(zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care
reunite nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi
încolăciţi care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra
Filozofală!
Prin urmare vânătoarea bourului cu ajutorul căţelei de către Dragoş nu este altceva
decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului
hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană
instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.
Bourul sau Taurul primordial este simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas
pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele
româneşti, epitetul Sur fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea în
aceste creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-
o răpească pe Europa din mitul preelen! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb
este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice moldoveneşti se crede că
acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că
înlocuirea epitetului Sur cu cel de alb ca atribut al Zeului este imperios necesară în cadrul
manifestării. La început zeul desemnat prin epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi
se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea
manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din vârful Caduceului
Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul
simbolism ce se degajă din legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important

Saraba şi iniţiaţii „descălecători”

Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O

manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui
Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este unul hermetic atunci nu înseamnă că
dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste
întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o
reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-dacă.
Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab de unde se trage şi numele
familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai
că…Basarab(a) este un nume compus din Ban – cea mai mare demnitate a Valahiei şi
Saraba o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.
Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (daci-n.n) erau acei sarabos tereos dintre
care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate
tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al
acelei supra-caste dacice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce
după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor
româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-dace la începuturile
Evului Mediu atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în
limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei
prin daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se
numea Valahia Neagră.
Să ne întoarcem acum puţin la Negru vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de
Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi voievozi putem bănui că
este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală care s-a
îngrijit de perpetuarea tradiţiei zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri
ne demonstrează un fapt. Anume că funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai
importantă decât cea politică deoarece semnifică în primul rând o revitalizare a vechilor
mistere, o perpetuare şi readaptare a tradiţiei daco hiperboreene, impusă de legile ciclice
ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental dacică! De aici rezultă climatul
de creştinism păgânizat ca să spunem aşa şi păstrarea marilor sărbători hiperboreene:
Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui
Helios Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp în satele
neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un
simbol străvechi etc.

IO – o particulă ciudată în titulatura voievozilor români

Toţi principii români, vlahi, moldoveni munteni şi împăraţii din dinastia română a Imperiului
Româno-Bulgar al Asăneştilor au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată :
IO. Dacă în unele cazuri alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar
putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO
Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr eu
în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod,
această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !
De altfel niciodată această particulă ciudată nu a fost admisă pe deplin ca fiind
echivalentă cu pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion.
Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi
leagă pe aceştia de numele lui este pus înaintea titlului şi numelui de botez al ficaruia
dintre ei. Adevărul este altul! Acest Ion de la care se trag voievozii români nu este un
personaj istoric dar este un personaj care a marcat întreaga istorie a omenirii. El este Ion
Sântion care în tradiţia românească îl desemnează pe Ianus/Zamolxe! Primul rege al
dacilor născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui Negru Vodă de la
începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului
cunoscut în tradiţia românească sub numele de Căliman şi din care se trag în succesiune
directă prin intermediul lui Pelasg cel născut din pământul negru toţi voievozii români. El
este Principiul întemeietorilor atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin
Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această
particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că Ianus/Zamolxe
este adevăratul Suveran al ţării , voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt IO Dragoş
voievod înseamnă Dragoş Voievod locţiitorul lui Ioan.
Despre sacralitatea instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte descoperirea
sigiliului unui anume Radu Negru domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om
despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în
care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul Gol
care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul
Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe.Principiul şi totodată Pelasg sau
Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii
reunite iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară
sigiliul scrie şi titulatura „Nigru pris(+)ns” adică Prinţul Negru ceea ce ne arată de unde
emană această funcţiune a domnitorilor români.
zamolxe
Bibliografie:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc, 1996

2. R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas,1997
3. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, 2002
4. Ghe I Brătianu, Tradiţia despre întemeierea statelor medievale româneşti, ed.
Eminescu, 1980
5. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului,Muntele sacru al dacilor, ed, Ştefan,
2008