Din lada de zestre a neamului: „ Cartea românească a morţilor” şi Moş Crăciun

În primul rând aş dori să-mi cer scuze pentru indelunga mea absenţă ( trebuşoare
personale) apoi aş vrea să vă urez La mulţi ani şi Anu nou fericit că aşa se face. Şi
dacă tot am venit p-aici nu am venit cu mâna goală ci v-am adus cu mine şi nişte
informaţii „mai d-alea” cum v-am obişnuit.
M-am hotărât să mă opresc un pic asupra a două noţiuni din folclorul românesc
foarte puţin înţelese de către contemporanii noştri: moartea, de care omul modern se
teme ca de dracu, atât de mult încât încercă să nici nu o aducă în discuţie dacă se poate,
şi personajul central al sărbătorilor de iarnă, care aproape că au trecut, şi care la fel,
este golit de aproape orice sens profund: Moş Crăciun.

Cartea românească a morţilor

Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea

egipteană a morţilor o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului
privind comportamnetul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în
cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor care la fel descrie
drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „ Cum de n-am
auzit încă de această carte românească a morţilor?” Foarte simplu aceasta nu a
cunoscut forma scrisă şi de aia n-ati auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai
mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii,
amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale
solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva nesters, viu, în
memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de
voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!
Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea
este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie
pe durata a mai bine de 6000 de ani pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea
cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un
„dincolo” care în fapt , nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de
moarte.
Această „carte” românească „ a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate
în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei fiind
catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate
mortului, Zorilor, soţului sau soţiei postume închipuite de bradul de înmormântare, de
„suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare
şi bocetele propriu zise este tocmai lipsa deznădezdii prezente în mesajul bocetelor.
Cântecele funerare , prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu zise
tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat
în lumea drepţilor subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă
lume”.
Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei
bocetelor propriu zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene în contrast cu
bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în
ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică,vultur) atestată şi în limbajul popular prin
expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă,
deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă
purtând nume ca Măicuţa Bătrână ( Mioriţa) sau Maica Precista.
Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor
de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane si chiar
egipteană lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti locul lui fiind
luat de un peisaj edenic, peisajul „ vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn
şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”
Ca o ciudăţenie a istoriei,extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la
inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage ,a dispărut,
Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare
înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape de-a lungul a
6 milenii de istorie.

Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor

„Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează
ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca
strămoşii lor,dacii, că sufletul omului este nemuritor.”
Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu
moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra
mortului.Ele sunt d ecele mai multe ori în număr de trei întocmai ca ursitoarele care
„ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre
noi în marea călătorie spre „ dincolo” un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este
diafan,asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării
de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta nu inseamnă
oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?
Uneori lumea le şi uita de bătrâne şi singure ce erau iar când oamenii le vedeau
din nou cântând la fereastra vreunui mort nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de
ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum neamestecându-se cu bocitoarele
stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi.Atunci când numai puteau
„ cânta din piept” chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai
că... măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa care stie a cânta Zorile ne zice că :
„ Cum să-ţi spun eu dumitale,domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors
lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar
alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[...].O şi zis una:- aaaa,
ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi…- nişte proaste la cap!….”. Hm... şi-atunci ce
facem lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi , nu în ultimul rând,
care ne legitimează ca români să dispară?
Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3
variante întâlnite în Banat:

Dă-le dalbe zori Şi te-o îndirepta

Dă-le zori surori La ciopor de miei
Zori de n-ar grăbi Ai azi nepoţei
Pân’mi te-am găti Să rămâi cu ei
Pân’mi te-am spăla La ciopor de miele
Pe mâni pân’la coate Alea-s nemurele
De sudori de moarte Să rămâi cu ele
Sama să mi-ţi iaiu Ţi noi ne-om ruga
La mânuţa stângă Să-nvii la Rusale
Cătai calea strâmbă Că ni-i zâua mare.
Cu pluguri-i arată Noi te-om aştepta
Cu spini sămănată Cu mese întinse
Cu sânje-i picată Cu făclii aprinse
La mânuţa dreaptă Cu pahare pline
Că-i calea direaptă Cum o fi mai bine.
Cu pluguri-i arată Unu-i cu zahar
Cu flori sămănată Într-unu-i dor şi amar
Cu lacrimi picată Într-unu-s viorele
Sama să mi-ţi iaiu Într-unu-i dor şi jele
Sfântu Pătru vine …………………….
Să-ţi dea cheili Şi noi ne-om ruga
Şi-i dăscuni porţâli Să fii iertătoriu
Să-ţi vezi călili. Cum eşti ducătoriu
La mijloc de cale Dintr-o lume-ntr-alta
Maica Precista Dintr-o lume-ntr-alta….
Ea te-o astepta

O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile iar celelalte spun
răspunsul Zorilor:

-- Zorilor,surorilor,
Mândrelor voi zânelor ! Toate pe el mi-l petrec,
Ian grăbiţi voi de ziliţi - -Zorilor,surorilor
Şi pe Ion îl întâlniţi Mândrelor voi zânelor!
Şi-l întoarceţi înapoi Ian grăbiţi voi de ziliţi.
Să vină el iar cu voi Apoi bine voi să faceţi
L-astă lume luminată Pe el înapoi să-ntoarceţi
De Dumnezeu bun lăsată. L-astă lume minunată
La vânt,ploaie şi la soare De bun Dumnezeu lăsată.
Şi la apă curgătoare. La vănt ploaie şi la soare
--Noi, acum vezi că grăbim Şi la apă curgătoare;
Iacă deloc că zilim La fraţi,surori şi la mamă
Dar nu-ntoarcem înapoi Care pe ea cu dor o cheamă.
Pe Ion a veni cu noi - -Bine,că noi o vom grăbi
Ci că vremea ne-a venit Şi de loc că vom zili
De pornit la răsărit Dar cine-n lume că poate
Unde-un măr mândru-nflorit Să-mplinească doruri toate?
De tot că s-a veştejit. Ce ursita a ursit
--Zorilor,surorilor, Şi-n lume s-a împlinit
Mândrelor voi zânelor ! Rămâne nestrămutat,
Ce grăbiţi voi de ziliţi Chiarş]i pentru împărat.
Şi pe Ion îl despărţiţi A plânge putem şi noi
De jocuri nejucate Dimpreună şi cu voi
De lucruri nejucate Plângeţi şi voi codrilor
De flori mirositoare ? Mândrelor pădurilor.
D-albe şi rumenioare Plângeţi şi voi munţilor
--Noi grăbim, vezi de zilim Şi voi mândre văilor.
Nu pe Ion să-l despărţim Plângeţi şi voi apelor,
De jocuri nejucate Dimpreună pietrelor.
De lucruri nelucrate Plângeţi dobitoacelor,
De flori mirositoare Dimpreună lemnelor.
D-albe şi rumenioare Plângi tu lună şi tu soare
Ci că vremea ne-a venit Când omul din lume moare
Acum iară de pornit Plângeţi şi voi patru vânturi
Căci, câte flori împipesc, Din toate patru pământuri.
Toate pe una jălesc. Plângi o lume şi alină
Toate lui se-nchin` cu dor. Clipa cu suspinuri plină
Şi câte din lume trec, Că o stea iar a căzut
Şi din lume a trecut.

Moş Crăciun

Când vine vorba despre Moş Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă,
toată lumea ştie câte ceva. Bunăoară, toată lumea şi mai ales copii, îl asociază pe Moş
Crăciun cu acel personaj ghiduş, ce apare în toate galantarele marketurilor şi
supermarketurilor, îmbrăcat într-un costum roşu, cu un sac plin cu cadouri în spate
având barba şi părul albe. Ce imagine comercială şi goală de sens! Alţii ştiu că Moşu'
trăieşte undeva în Laponia, de unde , în noaptea de 24/25 decembrie, porneşte, într-o
sanie trasă de reni, al căror şef este Rudolf, să aducă copiilor jucăriile pe care le
confecţionează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiriduşilor. Frumos dar... neconform
cu adevăratul sens al lui Moş Crăciun. Apoi, dacă nu-i nici aşa, nici aşa, cum o fi? O fi
cumva că doar niciodată n-o fost să nu fie!
Dacă povestioarele înşirate mai sus, pătrunse la noi pe filieră occidentală, nu ne
spun prea multe, totuşi descătuşarea de forţe umane, materiale şi spirituale din lumea
satului românesc dîn preajma Crăciunului ne ridică semne de întrebare serioase privind
veridicitatea „tradiţiei” occidentale în legătură cu acest Moş Crăciun. Muierile coc colaci
(creciuni sau cocuţi), unori cu forme ciudate, cu care vor cinsti cetele de urători ce le
intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Viflaimul şi cu Irozii, cu Căiuţii şi
Ursul, cu Moşii...Este o perioadă a practicilor magice, o perioadă plină de semnificaţii
spirituale, o perioadă de reînnoire, când cerurile sunt deschise şi ce-i curaţi cu inima pot
vedea şi cunoaşte cele de „dincolo de lume”.
Să pornim de la simplu spre complicat asa cum e sănătos. În perioada aceasta
până şi bineţe se da altcumva decât în restul anului. Daca pană acum se zice „Bună sara
deie Dumnezău” azi se salută cu „Bună sara lu Crăciun” iar răspunsul care vine
instantaneu din partea gazdei este „Să trăiesti ficior bătrân”. Arhaicitate? Da. Acesta este
firul călăuzitor în povestea noastră, arhaicitatea şi spiritualitatea ancestrală. Pentru că ele
ne spun adevărata poveste a lui Moş Crăciun.
Întrebând tradiţia românescă, atât de dragă mie, despre Moş Crăciun aflăm
lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El este „Bătrânul Crăciun”, un nume
semnificativ şi vom vedea imediat de ce, „Regele Românilor” şi „Regele Păstorilor”
„Mai marele peste păstorii din satul unde s-a născut Iisus Christos”. Foarte ciudat
căci acest personaj nu seamănă cu moşuleţul din vitrine şi nici cu cel din povestea cu
spiriduşii şi renii! Şi ca să fim şi mai surprinşi aflăm: „Bătrânul Crăciun a domnit aici ( în
România-n.n) peste uriaşi înainte de venirea romanilor”.Moş Crăciun s-a născut
înaintea tuturor sfinţilor ne mai zice tradiţia românească.
În refrenele cântecelor rituale de Crăciun, colindele, mai aflăm ceva interesant:
un nume, un nume în care savanţii „se agaţă” şi se încurcă în explicaţii care mai de care
mai savante fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranu român legat de asta.
Este vorba de Ler, Ler împărat care este tot una cu Novac, strămoşul neamului urieşilor,
care la rândul lor sunt numiţi în tradiţia românească novaci. Iar ţăranul român, cel care
cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul, în concordanţă cu scrierile
anticilor, plasează patria uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de Jos, în vechea Dacie.
„Bun , dar”, mă veţi întreba ”ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun”.
În limba română bătrân înseamnă tocmai moş. Asta ştie oricine o sa-mi ziceţi...Dar nu
oricine ştie că zeul suprem al dacilor,Zamolxe, în varianta grecească Zalmoxis,
înseamnă tocmai (Dumne)zeul Moş, nume pe care Zamolxe îl are în calitate de strămoş
al oamenilor.
Mnaseas din Petrae ne zice că dacii cinstesc pe Cronos sub numele de Zamolxe
ori Cronos a fost preluat în mitologia romană sub numele de Saturn, iar Saturn la romani
purta epitetul de sennex adică, tocmai „ bătran”! Novac pomenit de tradiţiile româneşti
poartă şi el epitetul de bătran.
Zamolxe/Saturn/Cronos este în tradiţiile antichităţii regele vârstei de aur, epocă
marcată de îndestulare,când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji cum ne spun imnurile
vechi. Ori este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care este numit
Moş Crăciun în tradiţia românească este tocmai acela de Crăciun sătulul.
„Ler, Doamne Ler” se aude în fiecare seara de Ajun prin satele româneşti.
Sintagma „Doamne” s-a păstrat ,în Tările Române, pănă în Evul Mediu târziu ca formulă
de adresare către domnii români alături de Mări(re)a Ta în fond şi în fapt având aceeaşi
semnificaţie. Prin urmare „ Doamne”, poartă în sine însuşi sonorităţile majestăţii, atât
spirituale cât şi materiale. Or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de
împărat. Iată cum se împletesc lumile, lumea materială şi lumea spirituală, împreună, în
refrenele colindelor şi în realitatea istorică.
Novac bâtrânul traieste într-un palat alb pe un munte înalt şi este regele
urieşilor; Ler împărat este „ cel mai mare împărat al lumii” El îiconduce pe toţi” „El
locuieste într-un palat afalat într-o pesteră” „pe un munte mare” ”nimeni nu poate găsi
acest munte în afară de cel care place lui Ler împărat”. Mai este nevoie să spunem cine
este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care înca se întreabă...Ler,
Aleroi,Leru,Leor sunt tot atâtea nume ale lui Ler împărat desemnând mantra Regelui
Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zamolxe ca stăpân peste neamul oamenilor şi al zeilor.
Să rezumam: Bătrânul Crăciun este „ regele românilor” şi „ regele păstorilor”
identic cu Bătrânul Novac care domnea „ într-un mare palat pe un munte înalt” asemeni
lui Ler împărat „cel mai mare Împărat al lumii”şi „conducătorul tuturor”
Mai există o latură , oarecum misterioasă, a Regelui Lumii şi aceasta implică
simbolismul dublu a lui Ianus Bifrons. Am spus că bătrânul Crăciun este identic cu
bătrânul Novac care în tradiţia românească are un fiu pe nume Iovea ce îi urmează în
palatul de pe muntele înalt. În mituri legătura tată fiu, soră frate nu reprezintă ceea ce
reprezintă în realitate fizică ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă Iovea
nu este decât aspectul reînnoit al lui Novac/Zamolxe în calitate de Rege al Lumii.
O să mă întrebaţi „şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun?”. Au căci Anul Nou
în tradiţia românească se numeste „fratele Crăciunului” iar în luna Ianuarie erau la romani
Calendele lui Ianus. Ori numele arhaic a lui Ianus este Iancus asa cum arată cântările
saliene identic fiind la rândul său cu Iaon/Ion al grecilor şi Ion al românilor. Este de
asemenea semnificativ faptul că prima sărbătoare după Anul Nou este tocmai Sântionul
sau sfântul Ioan Botezătorul în calendarul ortodox!
Pe de altă parte însuşi simbolismul numelui „bătrânul Novac” ne duce cu gândulş
la Ianus cel cu două feţe, una batrână şi una tanara asa cum apare în unele
reperezentări ale artei romane şi în „medalioanele” din lucrările alchimistilor.Aceasta
pentru că Novac înseamnă „cel nou”, or contrastele de acest tip: nou vechi, bătrân tânăr
sunt caracteristice atât lui Ianus cât si lui Cronos/ Saturn caruia dacii i se inchinau sub
numele de Zamolxe şi căruia poporul român printr-o alăturare de termeni fericită ia zis
batrânul tânăr. Şi, oare nu la echinoctiul de iarnă din 25 decembrie reînvie soarele
lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc Apollo soarele (cerul) şi
Iisus Christos ( Soarele dreptăţii) ambii fiind fii ai Zeului Mos stramosul oamenilor,
Dumnezeu care a facut omul după chipul şi asemănarea lui?Şi într-adevăr, în unele
legende româneşti locul lui Novac este luat de Manea ori zamolxe in calitate de stăpân
al lumii subterane se numea la romani Manes iar ca stapan al cerului Cerus manus
(Cerul Mare).
Iată-l pe Regele LumiiZamolxe, strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe
pamânturile pelasgo-daco-românesti în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceaste semnificaţii nu
mai sunt cunoscute în lumea occidentală, se pierd şi în lumea orasului românesc, doar
ţăranii bătrani le mai stiu şi respectă la adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc
colindele tradiţionale şi ritualurile ursului si Caprei a Turcii şi plugusorului: Având în
vedere toate cele spuse mai sus vom putea spune fără să ne temem că greşim că Moş
Crăciun nu-i nici seful spiriduşilor nici mai stiu io ce arătare comica ci este emblema,
mantra Regelui Lumii, a Principiului ce naşte şi renaşte din sine insuşi