Glastonburry şi „Pământul Soarelui”

Printre locurile cu o însemnătate deosebită în legenda Sfântului Graal de o

atenţie specială se bucură Glastonburry deoarece legenda spune că aici ar fi poposit
Iosif din Arimateea atunci când a pus piciorul pe pământul Angliei aducând cu sine Sfântul
Graal tot aici presupunându-se a fi şi mormântul regelui Arthur şi al reginei sale Guinevere.
Dar, nu numai atât...
Glastonburry şi regiunile învecinate au constituit într-o vechime mai mult sau mai
puţin depărtată un imens templu solar delimitat de traseul pe sol a unor efigii gigantice
reprezentând bolta cerească reflectată pe suprafaţa Pământului. Traseul efigiilor denotă
faptul că amplasamentul nu a fost ales arbitrar ci în virtutea unei anumite „predestinări”.
Or aceasta implică stăpânirea cunoaşterii „ tradiţionale”, moştenită de călugării de la
Glastonburry de la înaintaşii lor, druizii celţi, primită de aceştia de la civilizatorii lor
indepărtaţi, pelasgii, cunoscuţi sub numele de Tuatha de Danaan în legendele celtice.
În amsamblul său figura de la Glastonburry este un imens Zodiac în care într-o
anumită măsură am putea vedea prototipul „ Mesei Rotunde” a cavalerilor Graalului, ea
reunind în jurul său 12 personaje asemenea Zodicului . Cu toate acestea, este bine să nu
cădem în ispita de a vedea în aceste personaje doar nişte constelaţii întrucât ar fi o
interpetare prea modernă şi „naturistă” („boala” savanţilor moderni).Aceasta cu atât mai
mult cu cât efigiile de la Glastonburry ne relevă în mod enigmatic şi încifrat o poveste a
unui alt ţinut, a Pământului Soarelui, a”Ţării Sfinte” - denumiri aplicate Centrului Spiritual
Suprem.
Zodiacul de la Glatonburry şi Cavalerii Templieri
Se pare că templierii au avut un rol însemnat în păstrarea efigiilor de la
Glastonburry fapt ce concordă într-o anumită măsură cu titulatura lor de „păzitori ai Ţării
Sfinte”. În acest sens este demn de remarcat că faptul că aşezările monastice ale
templierilor aproape întotdeauna se află în apropierea unor monumente megalitice sau
a unor vestigii preistorice ceea ce nu este deloc o pură coincidenţă. Urmărind în detaliu
legendele Graalului devine evident că între aceste efigii şi titlurile de „Păzitori ai
Sfântului Graal” şi „ Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinute de templieri există o corespondenţă ce
nu poatefi trecută cu vederea.
Dacă ne raportâm la sensul imediat şi exterior al titlului de „Păzitori ai Ţării
Sfinte” deţinut de templieri ajungem în mod nemijlocit la conexiunea cu Cruciadele şi
rolul lor declarat de apărători ai pelerinilor peregrini în Palestina la locurile sfinte. Din
puncul de vedere al unei logici superfeciale – problemă rezolvată! Însă, având în vedere
că templierii erau un ordin monastic şi iniţiatic, prin însuşi definiţia cuvântului iniţiatic, se
elimină posibilitatea unei mulţimi considerabile a membrilor ordinului astfel încât ei să
formeze o armată demnă de a face faţă presiunilor păgânilor asupra Ţării Sfinte. Deci
din puctul nostru de vedere nu la rolul lor războinic se referă aceasta titulatură.
Pentru creştini „Ţara Sfântă” era , prin excelenţă, Palestina „problema devine
mai complexă când ne dăm seama că diferitele grupări orientale , al căror caracter
iniţiatic este neîndoielnic, cum ar fi hassassinii sau druzii şi-au luat şi ele titlul de
„Păzitori ai Ţării Sfinte” .Aici într-adevăr nu mai poate fi vorba de Palestina. Atunci despre
ce poate fi vorba cu această misterioasă denumire?
Denumirea „ Ţara Sfântă” în a căror păzitori se erijau templierii, are un dublu sens
ca în cazul tuturor simbolurilor autentice. Ea nu desemnează doar Centrul suprem sau
cel subordonat care, în fapt este o imagine a Centrului, ci şi tradiţia ce emană de la
acest Centru care apoi este preluată in fincţie de de gradul de perceptie si păstrată mai
departe în centrul subordonat pana la opacizarea sau dispariţia totală a acestuia.
Aceasta calitate a templierilor de „păzitori ai Ţării Sfinte” nu vine deloc în contractie cu
aceea de „păstratori ai Sfântului Graal” atribuită tot acestui ordin monastic întrucât
Graalul însuşi se bucură de o multitudine de sensuri. În tradiţia medievală Graalul este
atât un vas cât şi o carte, cartea desemnând tradiţia primordială sau subordonată după
caz iar vasul semnificând starea corespunzătoare deţinerii efective a acestei tradiţii.
Dacă templierii au avut un anumit rol în păstrarea efigiilor dela Glastonburry
înseamnă că această aşezare era o imagine a Centrului Suprem iar templierii aveau un
dublu rol : atât de păstratori si apărători a doctrinei primordiale moştenite de către celţi d
ela înaintaşii lor Tuatha de Danaan ( pelasgii hiperborei) cât şi aceea de a păstra
oarecare legături cu exteriorul dar mai ales de a păstra relaţiile dintre doctrina primordială
şi cea druidică subordonată Tradiţiei Mamă.
Acum ne mai rămâne să vedem dacă afirmaţiile făcute până aici pot fi verificate
prin realităţile din teren şi dacă efigiile de la Glastonburry ne spun o poveste legată de
Centrul Lumii.
Particularităţile zodiacului de la Glastonburry. Balanţa
Figura zodiacală de la Glastonburry prezintă unele particularităţi care pot fi privite
ca o marcă a autenticităţii sale.
În primul rând este de remarcat absenţa semnului Balanţei. Această absenţă,
oarecum anormală în ciclul zodiacal, se datorează faptului că Balanţa nu a fost
întotdeauna un semn zodiacal ea fiind la origine un simbol polar numele ei fiind atribuit
fie constelaţiei Ursa Mare, fie complexului format din Ursa Mare şi Ursa Mică, constelaţii
de care se leagă în mod nemijlocit numele Regelui Arthur. Din această cauză trebuie să
admitem că efigiile de la Glastonburry în centrul cărora Polul este reprezentat sub forma
unui cap de şarpe ce ne trimite cu gândul la Dragonul Celest este anterioară perioadei în
care balanţa a intrat în zodiac.
În conformitate cu tradiţia menţionată de Sefer Ieţira ebraică „ Dragonul stă în
mijlocul cerului asemni unui rege pe tronul său”. Foarte interesantă afirmaţia deoarece la
celţi dragonul este un simbol al conducătorului iar Arthur este fiul lui Uther
PenDRAGON!Mai mult, stindardul ridicat de regele Arthur în onoarea tatălui său şi devenit
, mai apoi, stindardul sub care Cavalerii Masei Rotunde sau Cavalerii Graalului, dacă
vreţi, şi-au păstrat independenţa era un dragon de tip dacic! Acest Dragon, devenit
stindard al cavlerilor Graalului,este reprezentat tricolor, roşu pe burtă, galben pe laterale
şi albastru pe spate! Nu sunt acestea culorile naţionale ale descendenţilor pelasgilor şi
dacilor, românii?Pe cine sau ce reprezenta acest steag? Cum am arătat în articolul
intitulat „ Sdimbolismul lupului şi al sarpelui.Dragonul Dacic” acest stindard îl reprezintă
tocmai pe Zamolxe/Saturn/Apollo Regele Lumii ce întotdeauna îşi are reşedinţa
neschimbătoare în Centru care este echivalent la rândul său cu noţiunea de Pol.
Nu vorbea oare Iisus de „înţelepciunea Şarpelui”? „ Fi-ţi înţelepţi ca şerpii şi
blânzi ca porumbeii” - spunea el îndemnându-i pe evrei să revină la tradiţia primordială,
legitimă, abandonată prin renegarea lui Avraam, tatal credinţei iudaice. Or, această
întelepciune despre care vorbeste Iisus emană de la Centru al cărui stăpân este
Zamolxe!Înţelepciunea Şarpelui despre care vorbeşte Iisus, de această dată în tradiţia
indiană este pusă sub patronajul celor 7 rşi polari iar Ursa Mare este formată din 7stele
care la rândul lor sunt reprezentate în tradiţia creştină înconjurând capul fecioarei Maria
legitimând-o drept Marea Mamă, principiul feminin al lui Zamolxe identic cu Fecioara
Lumii din tradiţia gnostică şi hermetică.
Simbolismul acesta reprezentând în mod ciudat Balanţa prin capul Şarpelui
devine astfel o imagine legitimă a Polului spiritual care întotdeauna este pus în legătură
cu Tula , capitala hiperboreană, de unde a emanat tradiţia primordială. Or, acest Centru
identic cu Polul în tradiţiile esoterice este pus în legătură cu Puterea ( vezi art. Disertaţii
pe marginea unei hieroglife) iar conducătorul său este Poseidon (Posis Das/Zeul puternic)
înfăţişat purtând tridentul ca investitură a puterii peste cele trei lumi ( v. Art Un Obicei
străvechi – Căluşul).Foarte ciudat întrucât Tulcea, cunoscută sub numele antic Aegyssus,
este tocmai la baza tridentului închipuit de cele trei braţe ale Dunării iar Dacia este
întotdeauna identificată de către autoriiantici cu Hiperborea apollinică sau Rământul
Soarelui.
Mia mult, revenind la numele lui Arthur care-şi cinsteste tatăl prin ridicarea
dragonului dacic, o să spun că numele lui nu este legat nu doar de Dragon prin
intermediul lui Uther Pendragon , tatăl său, ci şi de urs care din nou este un simbol al
puterii şi o desemnare a lui Zamolxe. În ceea ce priveşte numele Arthur „trebuie să
recunoaştem că forma exactă a numelui dată de manuscrisele în franceza veche este Atus
sau Artu ceea ce ne conduce la rădăcina „art”, adevărata bază filologică a anumelui. În
acestă formă, mărturia limbilor celtice este lipsită de ambiguitate: este vorba de vechiul
nume al ursului” „ Există îbn toate limbile celtice o serie de cuvinte arhaice derivate ale
temei „arto” - urs. Ele au ieşit foarte curând din uzaj dar au subzistat în galică şi au
rămas aici până la sfârşitul Evului Mediu într-un număr apreciabil de toponimice şi
antroponimice irlandeze, galeze şi bretone. Principalul dintre acestea este numele regelui
Arthur, pe care este inutil să încercăm să-l explicăm print-un antroponim latin Arturius..
reise că numele ursului a făcut obiectul unei metafore aplicate regelui” Şi pentru a ne
lămuri şi mai exact cum stau lucrurile cu acest personaj ursin, pe marginea unui text
latin intitulat „ Historia Britonum” există o glosă în legătură cu numele celticArthur:
„ Arthur, latine translatuum, sonat ursus teribilem” adică „ Tradus în latină, nuele lui Arthur
înseamnă urs îngrozitor”. De aici deducem că în limbile celtice seproduce o asimilşare
între războinic şi urs evidentă în galeză unde „arth” care semenează în acelaşi timp atât
războinicul cât şi ursul. Există însă în galeză numele propriu Arth-bleid ce înseană ursul
lup sau războicul lup la fel cum în irlandeza veche „art” desemnează atţt războinicul cât şi
ursul.
Misterioasa paralelă din galeză Arth- bleid – ursul lup netrimite din nou la tradiţia
primordială moştenită de celţi de la acei Tuatha de Dannan şi la însemnele zamolxiene.
Cum aşa? Aşa! Pentru că dacă şarpele este faţa spirituală, iniţiatică alui Zamolxe, lupul
este faţa „vizibilă” şi războinică a aceluiaşi zeu. Să nu uităm că Apollo, identificat cu
Zamolxe purta epitetul de Lykaios adică tocmai lup iar prin uciderea şarpelui Python ,
Apollo devine războinicul. Iată şi misterul iniţierii zamolxiene şi in general a oricărei căi
autentice de iniţiere: „uciderea laturii materiale „ razboinice” a iniţiatului şi identificarea cu
latura „serpească”, spirituală! Toate bune dar încă nu se vede c treabă au toate astea cu
ursul...
Oare nu se se numeau războincii daci „lupi” titlu confirmat de etnonimul frigian
„Daous” care-i desmena ca popor? Lecturând basmul românesc Harap Alb vom vedea că
eroul înfrânge ursul identificându-se cu el arătându-ne într-un limbaj simbolic
identificarea lui Apollo cu şarpele prin înfrângerea lui Python. Mai mult, Numele eroului din
basmul Harap Alb nu este un nume propriu zis ci o alipire de termeni însemnând Negru
Alb contrast tipic zamolxian aşa cum am arătat în articolul „ Din lada de zestre
anemului...” când am vorbit despre Moş Crăciun Faptul este confirmat de descoperirea
din mormântul dela Fântânele unde găsim imaginea pictată a uni pătrat tăiat de
diagonale în patru patrate două roşii şi două albe şi laturile alternând acelaşi două culor.
Iată pe Apollo ( Albul, Zamolxe masculin) şi Artemis ( Roşioara, Zamolxe feminin) ce-i doi
serpi ai caduceului hermetic tinzând să se reunească în varful său în Principiul Unic
Zamolxe sau , daca vreţi cele două feţe ale lui Ianus şi cele două tăişuri ale securii cu
care unele tradiţii desemnează Polul sau Axa Lumii. Sub acest ultim aspect este de
semnalat ciocanul lui Thor, Mjolnir, care contrar părerilor mitologistilor care vor să facă
din el un zeu de sine stătător nu este altceva decât o altură a lui Odhin iar Odhin are ca
însemne sacre doi lupi si un corb! Atât securea dublă cât si simbolismul dublu a lui Ianus
au aceeaşi formă cu Balanta care în zodiacul de la Glastonburry semnifică ideea de Pol
sau Centru!
Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile voi spune că Harap Alb înfrânge
ursul asemena lui Arthur identificându-se cu el. Ori Harap Alb este fiul „Împăratului”
aspectul său rennoit, după cum Apollo nueste altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/
Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „ împărat”! Ori
tocmai acest Zamolxe la daci purta titlul de zeu mos. Epitetul Moş estecel care ne aduce
şi mai aproape de idenztitatea cu ursul pentru că în tadiţia românească ursul se numeste
tocmai mos ( Martin). Şi tot aici trebuie menţionată si mărturia lui Porrhirius care devine
deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că la naştere Zamolxe a fost
învelit într-o piele de urs. Nueste vorba aici de o naşter în sensul propriu zis al cuvântului
ci de o naştere a doua oara o reînnoire, un nou aspect al zeului anume acela de urs după
vorba românescă „ Lupul îşi schimbă părul da năracu ba”. Observaţi? Din nou Lupul
care-si poate schimba forma după cum doreşte în funcţie de necesitătile ciclului dar
esenţa sa ramane aceeaşi. Şi ca să fim noi si mai lămuriţi de imixtiunea ursului în treburile
noastre ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului aflăm că „reprezentările de
ursuleţi au origine tracă şică acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilulk
animalier tracic, respectiv traco-getic, care a influienţat arta sciticpă”. Semnificaţia ursului
apare si mai transparebtă atunci când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub
numele de „ tezaurul de la Craiova” capul de urs este însoţit de corpul de şarpe jucând
tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.
Păsările „polare”
În zodiacul de la Glastonburry semnul Vărsătorului beneficiază de o imagistică
oarecum suprinzătoare fiind reprezentat printr-o pasăre în care putem recunoaşte mitica
Pasăre Phoenix care poartă în cioc o cupă, cupă care având în vedere stransa legătură
dintre Phoenix şi ideile de regenerare si viaţă veşnică nu este alta decât Sfântul Graal.
Urmând tradiţia arabă pasărea Phoenix nu se asează niciodată pe pământ în nici un alt
loc afară de muntele polar iar muntele polar în tradiţia menţionată este Muntele Qaf sau
Muntele Capului (Bucegi - unde se află marele cap sculptat cunoscut sub denumireea de
Sfinxul românesc) locul unde se află Columna Cerului sau Axis Mundi/ Axa Lumii pe care
autorii antici greci şi romani o numeau Polus Geticus. Ori această denumire de Polus
Geticuss emnifică foarte clar faptul că Polul se afla în Geţia/ Dacia! Vine să confirme
ceea ce am spus în legătură cu Phoenixul un bestiarul din Aberdeen, oras aflat tocmai în
Anglia, unde este localizat şi „zodiacul” despre care discutăm, unde Phoenixul este
reprezentat sub un soare sau stea cu 8 raze, or octogonul ( steaua cu opt raze ) este un
simbol tipic românilor!
Relatările despre această enigmatică pasăre ne spun că atunci când se naşte
un nou exemplar prin autocombustia precedentului , tânăra pasăre adună rămăţiţele
precedentei şi le duce la Heliopolis. Aceast Heliopolis – orasul soarelui - nu trebuie
raportat la Heliopolisul egiptean care în fond este o imagine a Heliopolisului ce era
capitala Siriei primitive şi a Pmântului solar, ci la Hiperboreea apolinică sau Avalon ,
dacă vreti a cărei capitală era Thula. Ţi tocmai în acest spaţiu al Hiperboreei dacice
aflâm aşezarea Heliopolis (Helis/Oraşul soarelui) atestată în vremea lui Dromichete! Cu
atât mai mult cu cât aici se afla şi insula cu templul cel sfânt al lui Apollo cunoscută
anticilor ca Insula Leuke ( Albă/ Luminoasă) iar în Evul Mediu în imediata vecinătate a
insulei pe tărmul Mării se afla Cetatea Alba. Această Cetate Albă face legătura simbolică
între natura războinică a păzitorilor tradiţiei primordiale apolinice şi cavalerii templieri
despre care vorbeam la inceputul acestui articol. Ori tocmai acest Heliopolis, cetatea
Soarelui apare reprezentat p epaftaua lui Negru Voda întemeietorul statului medieval
român de la sud de Carpaţi în mijlocul ei tronând o lebădă pasărea heraldică a lui Apollo!
În acelaşi zodiac despre care vorbim, mai apare o pasăre, anume o lebădă
clocind oul lumii a cărei aripă corespunde stelelor din Ursa Mare astfel simbolismul său
fiind mai degrabă polar decât zodiacal. Or, Lebăda în greceşte se numeşte Kyknos iar
mitologia greacă ne spune că acesta a fost fiul lui Apollo şi al Hyriei care nu este decât
o coruptelă a adevăratului nume al pământului solar Siria primitivă! Şica să fim noi şi mai
lămuriţi care este această Sirie şi pentru a nu face confuzia cu Siria istorică locuită de
fenicieni vom spune că după autorii antici Polul Getic era situat sub stelele Ursei Mari!
 În concluzie, zodiacul dela Glastonburry în lumina celor prezentate mai sus
reprezintă o imagine druidică încriptată a locului unde îşi are originea tradiţia druidică
moştenită de cavalerii templieri! Glastonburry nu este el insuşi pământul Soarelui , cum
greşit s-a zis, ci este o hartă ale cărei elemente trimit la Siria Primitivă, Pământul
Soarelui, Hiperboreea, Dacia străveche, care la arienii vedici migraţi sub conducerea
printului Rama spre Valea Indusului, purta numele, foarte apropiat fonetic, de Surya!
Oare nu tine vulturul din stema României o cruce în cioc, cruce ce semnifică
întotdeauna manifestarea principiului , a doctrinei hiperboreene,apolinice, în cele patru
zări?

vezina