Cum se scrie o recenzie

Majoritatea cititi foarte mult...asta o stim pentru ca asta este principalul motiv
pentru care va aflati pe acest forum. Si totusi foarte putini indraznesc sa ne
impartaseasca impresiile lor de lectura.
Am hotarat asadar sa va ofer un text despre cum se scrie o recenzie. Sper sa il
cititi cu placere si poate invatati ceva din el. Desigur noi nu suntem atat de
stricti. Orice parere cu privire la cartile pe care le-ati citit este bine venita. AIci
veti gasi numai cateva puncte la care va puteti referi atunci cand scrieti despre
o carte. Succes si spor la lectura!

Textul este tradus si adaptat de aici: http://www.library.dal.ca/how/bookrev.htm

Exista doua metode de abordare pentru recenzarea unei carti. O recenzie descriptiva
este aceea in care autorul ofera informatiile esentiale despre o carte fara entuziasm si
exagerari. Aceasta recenzie include descrieri si expuneri, scopul autorului si citate
sugestive din text. O recenzie critica este cea in care autorul descrie si evalueaza cartea
din punctual de vedere al standardelor literare si istorice acceptate si isi sustine aceasta
evaluare cu exemple din text. Urmatoarele puncte va vor oferi cateva sugestii pentru a
invata sa scrieti o recenzie critica.

Cerinte de baza
In cateva cuvinte, cel care intocmeste recenzia trebuie sa cunoasca doua lucruri pentru a
scrie o recenzie critica:
• Evident, lucrarea recenzata
• caracteristicile genului caruia ii apartine opera (roman, povestire, biografie, poezie,
etc.).
1. Cunostintele cu privire la opera include nu numai incercarea de a intelege scopul
autorului si metodele prin care partile componente ale operei contribuie la atingerea
acestui scop ci si cunostinte despre autor – nationalitatea acestuia, perioada in care a
trait, alte lucrari, etc. .
2. Cunostintele despre genul din care face parte opera include intelegerea acestei forme
de arta si cum functioneaza ea. Fara acestea, recenzorul nu are standarde istoice sau
literare pe care sa isi bazeze evaluarea.

Lucruri estentiale la recenzie

1. Descrierea si nu sumarul cartii. Este necesara o descriere suficienta astfel incat
cititorul recenziei sa poate intelege gandurile autorului. Aceasta povestire a continutului
cartii poate fi inclusa in remarcile critice.
2. Cate ceva despre autor (nu o biografie intreaga). Informatiile biografice trebuie sa fie
relevante pentru subiectul recenziei si sa imbunatateasca intelegerea lucrarii de catre
cititor.
3. O aprecierea, oferita de preferat indirect, prin descriere si expunere pe baza scopurilor
autorului.. Desi o recenzie critica este de fapt exprimarea unei opinii, ea trebuie sa fie o
apreciere bine-gândita incluzand:
o scopul autorului asa cum a fost el perceput de recenzor
o parerea autorului recenziei cu privire la cat de bine si-a indeplinit scopul autorul operei.

o Dovezi care sa sustina parerile recenzorului cu privire la realizarile atuorului .

Pasi preliminari
1. Cititi cartea cu atentie.
2. Notati-va eventualele pasaje pe care le veti folosi ca citate.
3. Notati-va impresiile pe parcursul lecturii.
4. Oferiti-va timp pentru a asimila ceea ce ati citit astfel incat sa puteti privi cartea in
perspectiva.
5. Retineti ca va trebui sa oferiti cititorului recenziei o singura impresie clara asupra cartii
http://www.library.dal.ca/how/bookrev.htm

De obicei, tânărul care îşi propune să redacteze o recenzie se pregăteşte

pentru o ispravă care va uimi umanitatea şi va fi consemnată într-o nouă
ediţie a Bibliei. Recenzia devine, astfel, un prilej de a-şi etala geniul şi
erudiţia incomparabile. El nu prezintă, prin urmare, o carte, pur şi simplu:
ar fi mult prea înjositor pentru vanitatea lui! El construieşte, în realitate,
un eseu pretenţios, înflorit şi eterat, abscons şi zadarnic, din care nu poţi
deduce nimic cu precizie. Nu pricepi nici despre ce vorbeşte cartea şi nici
ce a vrut să realizeze, pînă la urmă, ilustrul nostru recenzent. În final,
productul lui nu e nici eseu şi nici recenzie propriu-zisă. E un hibrid care
nu foloseşte nimănui, de o dezolantă uscăciune.

Pentru acest motiv, am ales să traduc (ca model de prezentare a unei

cărţi!) o recenzie din revista “The Review of Metaphysics” (numărul pe
martie 2007). Recenzia este semnată de Anand Vaidya, profesor la San
Jose State University, şi se referă la volumul intitulat “Varieties of Things:
Foundation of Contemporary Metaphysics” (Massachusetts: Blackwell
Publishing, 2005, x + 278pp.), volum publicat de Cynthia Macdonald. Am
simplificat recenzia. În paranteze drepte am făcut unele completări.
V. G.

"Varieties of Things este o foarte bună introducere în cîteva din temele

metafizicii contemporane. Ea poate fi folosită atât ca un curs de
metafizică, dar şi ca un comentariu original. Cartea cuprinde trei părţi.

Partea I se intitulează ‘Metafizica şi instrumentele ei’. Ea oferă o

prezentare a metafizicii în calitate de investigaţie ontologică a ceea ce
există realmente şi a naturii acestei realităţi. Instrumentele de care poate
uza metafizicianul includ: criterii de angajament ontologic, principii de
individuaţie şi principii de identitate, precum Legea lui Leibniz [e vorba de
‘legea identităţii indiscernabililor’ şi de ‘legea indiscernabilităţii identicilor’].
Macdonald discută amănunţit concepţiile provocatoare cu privire la natura
metafizicii, propuse de Aristotel şi Kant, distincţia lui Strawson dintre
metafizicile descriptive şi prescriptive (revizioniste), dar şi deosebirea lui
Carnap dintre chestiunile interne şi cele externe…

În partea a II-a, intitulată ‘Particularele’, Macdonald cercetează entităţile

materiale, persoanele şi evenimentele. Ea este de departe cea mai
dezvoltată secţiune a cărţii. În capitolul despre entităţile materiale,
Macdonald respinge două abordări reductive ale substanţelor: teoria
‘fasciculului substanţial’, conform căreia entităţile sînt fascicule [mulţimi]
de proprietăţi şi teoria substratului, care consideră obiectele [lucrurile] ca
mulţimi de proprietăţi ‘prinse’ [dependente] de un substrat simplu şi în
chip necesar lipsit de orice proprietate. Teoria fasciculului este respinsă
pentru că ea nu poate lămuri în ce mod o anume substanţă constituie, în
cele din urmă, un lucru unitar şi, de asemenea, în ce mod o substanţă
persistă şi supravieţuieşte schimbărilor… Teoria substratului simplu este,
probabil, un răspuns la teoria fasciculului, întrucât presupune un
constituent stabil pentru fiecare particular în parte şi poate explica mai
bine în ce chip o entitate materială supravieţuieşte schimbării. După un
examen al diferitelor opinii în această chestiune, Macdonald argumenteză,
totuşi, că teoria substratului este ea însăşi incoerentă…

Macdonald împărtăşeşte o concepţie care ar putea fi numită ‘descriere

exemplificativă a proprietăţilor’ unui obiect [substanţă, entitate]. Ea
reprezintă o abordare non-reductivă a substanţei, prin partiţia
[clasificarea] proprietăţilor deţinute de un obiect în proprietăţi care îl
individualizează şi proprietăţi care îi descriu identitatea. Anumite
proprietăţi ale unui măr sînt esenţiale şi îl caracterizează ca obiect cu un
anumit mod de a fi, însă nu spun nimic despre indentitatea lui. De
exemplu, proprietatea de a fi un măr are funcţia de a conferi entităţii o
identitate, două mere roşii şi unul verde împărtăşesc proprietatea
esenţială de a fi măr, dar ele diferă prin culoare, care e o însuşire
accidentală a fiecărui măr particular, care, pe de altă parte, se deosebeşte
şi printr-o localizare spaţio-temporală. În concepţia lui Macdonald,
obiectele materiale sunt exemplificări ale unor proprietăţi substanţiale
specifice [‘substance-kind proprieties’] în spaţiu şi timp.

În capitolul 4, Macdonald discută angajamentul ontologic în cazul unei

persoane şi prezintă cîteva abordări istorice ale problemei următoare: ce
înseamnă să fii o persoană [şi să-ţi păstrezi identitatea prin timp]…

În capitolul 5, Macdonald analizează evenimentele, începînd cu opera

clasică a lui Donald Davidson. Ea discută trei criterii importante pentru
identitatea unui eveniment: coincidenţa spaţio-temporală, coincidenţa
spaţio-temporală necesară şi identitatea [‘sameness’] dintre cauză şi
efect…

Cercetarea particularelor de către Macdonald evidenţiază o înclinaţie

realistă: ea e puţin interesată de anti-realismul unor teorii precum acelea
care propun un constructivism social al particularelor. Doar în partea a III-
a, intitulată “Universalele”, Macdonald prezintă cîteva concepţii anti-
realiste demne de atenţie. Sunt analizate pe larg nominalismul extrem al
lui Nelson Goodman, dar şi nominalisme moderate, precum nominalismul
asemănării şi nominalismul tropilor. În încheiere, Macdonald oferă o bună
prezentare a modului în care un demers platonician [care acceptă
‘universalele’] poate da răspuns vestitului “argument al celui de al Treilea
Om”.

În consecinţă, Varieties of Things este o carte care poate interesa pe toţi

cei interesaţi de problemele metafizicii şi de fundalul lor, e scrisă limpede,
cu exemple elocvente şi analize pasionante”.

METODA ALCĂTUIRII
UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

Cursul de ştiinţe auxiliare nu se limitează numai la prezentarea unor

noţiuni generale referitoare la câte una din aceste discipline.
El trebuie să ofere datele necesare, pentru ca studentul să poată alcătui
lucrări de seminar, comunicări, articole, să colaboreze la publicarea unor
ediţii de documente, manuscrise etc. Însuşirea metodei şi tehnicii de
elaborare a unei lucrări are o importanţă deosebită în formarea multilaterală
a istoricului, documentaristului şi bibliologului. De felul cum studentul va
stăpâni aceste lucruri, va depinde materializarea efortului său depus la
cursuri şi seminarii pe parcursul facultăţii, concretizându-se astfel în articole,
studii şi lucrări postuniversitare.
Facultatea trebuie să contribuie la formarea unei concepţii şi a unei
metode de lucru, trebuie să ducă la însuşirea tehnicii de cercetare şi de
studiu de către studenţi. În acelaşi timp pe parcursul seminariilor şi cursurilor
studentul este orientat în bibliografia fundamentală a diferitelor discipline.
Fiecare ştiinţă îşi are propriile sale metode de cercetare şi de lucru, izvorâte
din experienţa cercetărilor şi din specificul ştiinţei respective.
Metoda practică de lucru, altfel spus tehnica de lucru constituie de fapt
stilul de muncă, modalitatea de a aduna, de a selecta şi apoi de a redacta o
lucrare. Fazele prin care trebuie să treacă pentru a realiza în final un studiu,
sunt obligatorii pentru toţi cercetătorii.
Activităţii universitare îi sunt proprii lucrările de seminar, comunicările
de la cercurile ştiinţifice (universitare, naţionale), lucrări de diplomă, articole,
recenzii, studii în revistele de specialitate.
După ceea ce conţin, aceste lucrări pot fi şi trebuie să fie mai ales
lucrări de interpretare, publicarea de diverse categorii de izvoare, de
prezentare a altor opere, instrumente de lucru.
Lucrările pe care le efectuează studenţii în mod curent sunt acelea de
seminar. Acestea trebuie să reflecte orientarea studentului în bibliografia
generală, cât şi în cea specială a temei pe care şi-a propus-o, precum şi
capacitatea lui de selecţie a materialelor adunate, modul în care şi-a
conceput subiectul ales, cunoaşterea tehnicii de redactare. Redactarea
trebuie să fie concisă, sobră, iar cât priveşte întinderea lucrării aceasta
trebuie să fie adaptată scopului pe care şi l-a propus şi locului unde este
prezentată lucrarea, lăsându-se timp şi la eventualele discuţii.
Lucrările de seminar, în general trebuie să cuprindă următoarele părţi:
introducerea, tratarea propriu-zisă, concluziile, aparat critic, bibliografie şi,
dacă este cazul, anexe: grafice, planşe, fotografii, diapozitive, hărţi etc.
Aceste elemente constituie părţi componente ale lucrării de diplomă,
dar fiecare din componente fiind mult extinse, accentul căzând pe tratare,
expunere şi demonstrarea tezelor.
La cercurile ştiinţifice şi de multe ori în seminarii, se pot efectua
recenzii care au scopul de a familiariza pe studenţi cu redactarea unor lucrări
proprii. Recenzia este cea mai simplă lucrare ştiinţifică. Ea constă din
prezentarea unei lucrări sau a unui periodic, fiind vorba de o prezentare
logică, închegată de aşa manieră, încât să fie evidenţiate ideile din fiecare
capitol, structura cărţii, elementele de noutate care sunt aduse în istoriografie
prin lucrarea respectivă. Recenzia trebuie să cuprindă şi părerile celui care o
redactează, iar analiza critică pe care o efectuează autorul, este necesar să
fie concisă şi documentată.
Prima etapă a unei lucrări ştiinţifice, de orice fel ar fi ea, o constituie
alegerea temei, a subiectului care trebuie cercetat.
Alegerea trebuie să fie determinată de utilitatea teoretică şi practică a
studierii ei, dacă au fost rezolvate sau nu toate problemele care o compun,
dacă mai există izvoare utilizate eronat, rectificarea acestor erori, dacă au
apărut surse noi.
În cazul lucrărilor de seminar general, subiectul lucrărilor poate fi un
eveniment istoric, o personalitate istorică, o problemă controversată în
istoriografie etc, fiind adoptat în general la sugestia conducătorului de
seminar sau solicitat chiar de student, făcând parte din preocupările sale.
Lucrările de la cercurile ştiinţifice şi cele de diplomă trebuie să
abordeze subiecte de mare specializare care au fost mai puţin tratate în
istoriografie pentru a da posibilitate studentului să-şi aducă o contribuţie
efectivă şi documentară şi din punct de vedere al interpretării.
După ce s-a ales tema urmează formularea exactă a subiectului care
trebuie făcută cu mare atenţie în funcţie de posibilitatea studentului de a se
informa, în funcţie de ce s-a scris până la acea dată. Conţinutul lucrării
trebuie să fie în concordanţă cu titlul ei.
Remarcăm necesitatea unei cercetări continue într-un anumit domeniu.
Astfel, uneori, lucrările de seminar general sau seminar special se pot adânci
la cercurile ştiinţifice şi apoi dezvolta într-o lucrare de diplomă.
Odată subiectul formulat, urmează depistarea şi lectura critică a
principalelor lucrări din tema aleasă, culegerea de material informativ
începând cu cercetarea principalelor lucrări de sinteză pentru orientarea în
problemă şi pentru a găsi puncte de plecare. Se studiază apoi şi lucrările
speciale. În scurt timp se alcătuieşte o bibliografie a problemei care este bine
să fie cât mai cuprinzătoare, exhaustivă dacă este cu putinţă. Criteriul de
alcătuire poate fi cel cronologic sau cel alfabetic. Lista trebuie să cuprindă
toate datele bibliografie precum şi locul, dacă-l ştim, unde se găsesc
lucrările. Alcătuirea acestei bibliografii se realizează fie în biblioteci, la fişierul
alfabetic sau tematic, fie consultând lucrări cu caracter bibliografic cum ar fi
Bibliografia istorică a României, fie din subsolurile lucrărilor pe care le
consultăm şi care cuprind referiri de acest fel, fie din alte lucrări cu caracter
bibliografic. Pe lângă această bibliografie se mai poate alcătui şi o listă a
fondurilor şi colecţiilor arhivistice unde ştim că s-ar putea găsi materiale care
se referă la subiectul ales. Trebuie apoi consultate şi lucrările străine
referitoare la istoria românească. Lista acestora se află în buletinele
bibliografice, cum ar fi: Cărţi străine în bibliotecile din România. Istorie sau
Din sumarul periodicelor străine. Istorie.
Bibliografiile unor personalităţi româneşti: Nicolae Bălcescu, Mihail
Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, A. D. Xenopol, C. C. Giurescu
pot cuprinde de asemenea indicaţii bibliografice utile pentru tema aleasă.
Materialul bibliografic se adună pe fişe bibliografice (10/15 cm) de un sfert de
coală. Această fişă bibliografică trebuia să conţină: numele şi prenumele
autorului, titlul şi subtitlul lucrării, numele celui care prefaţează lucrarea,
numele traducătorului, ediţia, volumul, locul publicării, editura, anul apariţiei,
numărul de pagini, planşe, hărţi, eventual titlul colecţiei şi numărul publicaţiei
din serie. Dacă avem articole sau studii se va adăuga titlul periodicului în
ghilimele, localitatea, numărul volumului sau anul calendaristic, numărul,
paginile între care se află articolul sau studiul. Pe această fişă se mai indică
problema sau ideea pentru care poate fi folosit materialul respectiv, precum
şi locul unde poate fi găsită lucrarea şi chiar cota, dacă o avem la îndemână.
Fişele se vor aşeza apoi în ordine alfabetică, uşurându-se astfel
alcătuirea în final a bibliografiei lucrării.
Urmează investigarea fondurilor şi colecţiilor arhivistice aflate în
Arhivele Naţionale unde se vor căuta mai ales izvoarele inedite, nepublicate.
Folosirea izvoarelor inedite, mai ales, a celor narative, cere mult
discernământ şi prudenţă, critica de text constituind un moment foarte dificil
în elaborarea unei lucrări.
După adunarea bibliografiei şi după depistarea izvoarelor edite şi
inedite urmează lectura critică a acestora şi alcătuirea unui plan de lucru
cuprinzând problemele mari. În acest plan trebuie să existe un capitol
referitor la istoriografia şi la izvoarelor problemei. Pe baza acestui plan iniţial
se face lectura critică a materialului. Pe parcursul documentării planul acesta
va suferi modificări. În urma lecturii atente şi critice se va reţine ceea ce s-a
scris despre problema respectivă, ce s-a rezolvat şi aspectele care mai sunt
încă nelămurite. Tot ce socotim necesar pentru redactarea lucrării se
notează pe fişe documentare de format 1/4 sau 1/2. Trebuie optat pentru o
variantă sau alta spre a putea fi utilizate mai uşor şi pentru a le putea
sistematiza pe probleme. Se pot alcătui următoarele tipuri de fişe: a) fişa
extras; b) fişa rezumat; c) fişa regest; d) fişa de trimitere; e) fişa de
atenţionare; f) fişa bibliografică.
Indiferent de tipul fişei, aceasta trebuie să conţină o singură idee,
problemă, pasaj etc.
 Orice fişă documentară trebuie să cuprindă în stânga sus datele
bibliografice: autor, titlul cărţii (titlul cărţilor sau al studiilor se prescurtează
pentru a uşura redactarea fiecărei fişe. Prescurtarea se menţine pe tot
parcursul fişării materialului respectiv), volum, pagină; în dreapta sau la
mijlocul fişei se scrie ideea, problema, conţinutul ei. Dacă avem un periodic
se mai adaugă în stânga sus anul de apariţie, numărul, ziua, luna, pagina; în
cazul documentelor se notează arhiva, fondul arhivistic; dosarul, anul, fila.
Pentru microfilme se notează ţara, rola şi cadrul respectiv unde se află
problema. Titlurile publicaţiilor se subliniază, iar cele ale periodicelor se pun
între ghilimele.
Cea mai simplă şi cea mai comodă fişă este fişa extras, deoarece pe
ea se trec pasaje întregi, sub formă de citate între ghilimele, pentru a arăta
că fragmentul respectiv aparţine altcuiva şi nu nouă. În general se extrag
concluzii, afirmaţii care pot forma elemente de bază pentru discuţii.
Fişa extras se foloseşte şi în cazul izvoarelor pentru documentare,
cronici, manuscrise, documente de arhivă. În acest caz fişa va conţine în
stânga sus: emitentul actului, beneficiarul actului, locul, data emiterii (anul,
luna, ziua), conţinutul actului care poate fi integral, rezumat sau combinat:
extras cu rezumat. În dreapta sus se pune ideea sau problema pe care o
conţine fişa. În partea de jos a acestei fişe extras de documente se scrie felul
actului (original, copie), materialul, sigiliul etc., volumul din care a fost extras,
arhiva, fondul arhivistic, dosarul, anul, fila. Pentru microfilme se pune: ţara,
rola, cadrul.
Fişa rezumat este mai dificil de realizat deoarece presupune mai multă
practică în problema selectării materialelor publicate precum şi a izvoarelor.
Pe aceste fişe trebuie indicate paginile din lucrare sau din document care s-
au rezumat.
Fişa regest cuprinde atât citate cât şi rezumate din lucrări publicate sau
izvoare. Se indică pagina în dreptul citatului şi în cazul rezumatului fie în
dreapta fie în stânga.
Fişele extras, rezumat şi regest alcătuiesc fişa principală, informativă.
Se poate întâmpla ca pe parcursul lecturii una din aceste categorii de fişe să
ne fie necesară şi la un alt capitol decât cel pentru care a fost făcută iniţial. În
acest caz se alcătuieşte o fişă de trimitere care este o fişă identică (dublet)
cu prima şi pe care o vom folosi unde este din nou cazul. O altă fişă care se
poate efectua este fişa de atenţionare care se realizează atunci când se
alcătuieşte bibliografia şi cercetăm în biblioteci, în lucrări bibliografice cu care
ocazie observăm şi lucrări pentru alte probleme care ar putea să ne
preocupă sau ne preocupă. În acest caz alcătuim acest tip de fişă care
trebuie să conţină toate datele bibliografice: autorul, titlul lucrării sau al
studiului etc., anexe şi apoi menţiunea pentru ce problemă ne va fi utilă. De
asemenea şi pe parcursul lecturii pentru lucrarea care este pe masa de
lucru, în subsoluri sau în diferite liste bibliografice, putem găsi diverse lucrări,
studii sau documente pentru care se vor alcătui astfel de fişe de atenţionare.
Ele se vor aduna separat în plicuri pe care se va menţiona problema
generală pentru care sunt adunate fişele.
Fişa bibliografică, menţionată deja, este fişa pe care se trece fiecare
lucrare sau articol în parte. Ea se realizează o dată când alcătuim bibliografia
problemei şi apoi, a doua oară, când începem lectura propriu-zisă. Ea este
prima fişă care se face. Şi apoi în continuare se pot alcătui fişe bibliografice
ori de câte de câte ori găsim în subsoluri sau chiar în text studii, lucrări,
documente, fonduri arhivistice etc., care ne lărgesc bibliografia problemei la
care lucrăm.
Fişa bibliografică trebuie să cuprindă: numele şi prenumele autorului
sau autorilor. Dacă este femeie se va scrie prenumele întreg. Titlul şi subtitlul
se scrie aşa cum apare pe foaia de titlu a cărţii (prima pagină tipărită după
copertă), volumul, locul unde a apărut lucrarea, editura, anul de apariţie,
indicaţii referitoare la formatul cărţii, numărul total de pagini, anexele - cu
menţiuni speciale în legătură cu utilizarea lor în cadrul lucrării. În cazul
periodicelor se mai adaugă numele acestora, localitatea, tomul, volumul, anul
apariţiei, numărul paginilor între care se află studiul care ne interesează.
Fişe mai speciale se realizează şi în cazul obiectelor cu caracter
etnologic, a pieselor din muzee, pentru piese aparţinând istoriei artei pentru
monumente de arhitectură, pentru piese arheologice.
După ce s-au adunat fişele informative acestea se aşează în plicuri
mari sau chiar în dosare plic cu titluri corespunzătoare capitolelor din lucrare,
conform planului iniţial. Urmează apoi studierea materialului adunat. Se
stabilesc punctele de lucru, precum şi planul definitiv al lucrării. Se
analizează izvoarele referitoare la problemă, se verifică autenticitatea lor, se
realizează o selecţie şi o ierarhizare a lor în funcţie de valoarea fiecărei
categorii şi de ponderea pe care vrem să o acordăm fiecărei surse
documentare după planul ultim, definitivat, ceea ce presupune reclasarea
fişelor în alte plicuri şi alte dosare. În continuare urmează faza conceperii
lucrării, faza creatoare - enunţarea tezelor lucrării respective, stabilirea
legăturilor şi conexiunea faptelor istorice pe care le tratează lucrarea. Se
impune o judecată cât mai obiectivă a evenimentelor. Conform planului se va
redacta fiecare capitol în parte în ordinea pe care o considerăm cea mai
logică şi mai limpede. Lucrarea trebuie să cuprindă: introducere, cuprins şi
încheiere, precum şi aparatul critic: note, bibliografia, anexele (ilustraţii,
planşe, documente, indice de nume, locuri etc.).
Organizarea materialului - reclamă interpretarea faptelor în
procesualitatea evenimentelor în toată complexitatea lor. Aceasta presupune
stabilirea articulaţiilor şi corelaţiilor diferitelor evenimente utilizând deopotrivă
analiza şi sinteza. Este etapa creaţiei propriu-zise, enunţarea tezelor
fundamentale ale lucrării ştiinţifice. Operaţia intelectuală în sine se bazează
pe o tehnică de combinare: clasificarea fişelor documentare, potrivit planului
stabilit, care reclamă acurateţe, acribie, spirit de ordine, exactitate. Acum
este momentul de a se manifesta cercetătorul prin: stabilirea tuturor
legăturilor, conexiunea faptelor istorice în cadrul procesului, dimensiunile
acestuia, raporturile cauză-efect, obiectivismul şi subiectivismul manifestate,
judecata de valoare asupra evenimentelor şi proceselor.
Planul schematic anterior şi ipotezele de lucru sunt definitivate în
vederea redactării finale. Acum trebuie să avem în vedere economia lucrării,
destinaţia finală (comunicare orală, tipărire), caracterul ei etc.
Introducerea se realizează în general la sfârşitul muncii de redactare.
În cadrul ei se va scoate în evidenţă importanţa temei alese, istoriografia
problemei, izvoarele folosite, lucrurile noi pe care le aducem, elementele
care caracterizează lucrarea, metodologia folosită. Se mai pot menţiona
dificultăţile menţionate, precum şi mulţumirile pe care le aduce autorul celor
care l-au ajutat în realizarea lucrării.
Cuprinsul constituie partea cea mai importantă a unei lucrări. Aici se
obiectivează actul de creaţie al cercetătorului, aici se vor prezenta lucrurile
noi care le aduce lucrarea, nu numai sub aspectul unei descoperiri de
excepţie dar şi prin noua abordare a temei sau printr-o nouă aşezare a
surselor sau o nouă viziune pe care intenţionează să o dea problemei. Toate
afirmaţiile trebuie argumentate pe baza izvoarelor sau pe cercetările
înaintaşilor. Toate acestea trebuie indicate în aparatul critic al lucrării. Orice
reproduceri integrale din lucrări sau izvoare se fac folosite ghilimelele.
Autorul trebuie să fie atent la unitatea textului, la prezentarea cât mai
logică şi mai închegată a ideilor, elemente care sporesc valoarea lucrării
respective.
Stilul trebuie să fie ales, ştiinţific, sobru, clar şi concis, eliminându-se pe
cât posibil expresiile bombastice şi frazele exagerat de lungi care dăunează
clarităţii şi calităţii lucrării.
Concluziile constituie partea finală a lucrării. Aici trebuie să se rezume
rezultatele la care a ajuns cercetătorul, importanţa lor în cadrul istoriografiei
problemei tratate, precum şi perspectivele pe care le deschide cercetarea sa.
După redactarea ,,la prima mână… cum se spune, după un timp,
necesar pentru detaşarea autorului de problemă, lucrarea se va finisa,
dându-i-se forma definitivă.
Aparatul ştiinţific sau critic constituie o parte integrantă din lucrare.
Acesta poate fi ataşat la sfârşitul fiecărui capitol, la sfârşitul lucrării sau în
subsolurile fiecărei pagini. El cuprinde trimiterea exactă la lucrările şi la
izvoarele folosite şi o garanţie ştiinţifică a lucrării. Tot în note se mai pot da o
serie de indicaţii bibliografice, se pot reproduce fragmente din diferite
documente, se pot face diferite completări care în text ar strica fluenţa
expunerii. Pentru trimiteri se foloseşte sistemul de numerotare de la 1 la n,
pe fiecare pagină, capitol sau lucrare în întregime.
Trimiterea la sursă trebuie să cuprindă: prenumele şi numele autorului,
titlul, ediţia, volumul, locul de apariţie, editura, anul apariţiei, pagina; la
periodice se adaugă numele periodicului, locul de apariţie (mai ales pentru
cele mai puţin cunoscute), anul de apariţie, anul calendaristic, numărul, ziua
şi luna, pagina. Dacă sunt documente se va specifica arhiva unde se află,
fondul, pachetul, fila; dacă e manuscris se va specifica autorul (dacă e
cunoscut), titlul, locul unde se păstrează, fondul, numărul manuscrisului, fila.
În cazul în care avem obiecte de muzeu trebuie să se menţioneze instituţia
care păstrează obiectul, colecţia, numărul de inventar.
Pentru simplificarea trimiterilor, în practică se foloseşte un întreg sistem
de prescurtări, le indicăm mai jos pe cele mai des folosite.
Op. cit., se foloseşte când trebuie să cităm o singură lucrare a unui
autor. Prima oară trimiterea se face în întregime, aşa cum am arătat mai sus.
A doua oară folosind acest opus citatus (opera citată) prescurtat în op. cit.,
cu subliniere.
Ibidem se întrebuinţează când avem trimitere succesivă la acelaşi
autor şi aceeaşi lucrare. Poate fi aceeaşi pagină dar dacă este alta se indică
exact pagina. Dacă între prima trimitere şi următoarea s-a intercalat o altă
notă, menţiunea ibidem nu mai este valabilă.
Idem se foloseşte în cazul autorului care are mai multe lucrări şi pentru
a evita repetarea numelui se foloseşte acest termen, urmând a scrie doar
titlurile lucrărilor sau articolelor.
 Cf (confero) se foloseşte pentru a indica o comparaţie între paragrafe
diferite de izvoare, între puncte de vedere diferite sau asemănătoare.
Apud (la) se întrebuinţează când în text folosim un citat dintr-o lucrare
sau un izvor istoric pe care nu l-am citit direct ci l-am preluat din altă lucrare
pe care o menţionăm în subsol.
În aparatul critic se abreviază titlurile unor publicaţii, a unor periodice
precum şi a unor lucrări, a unor colecţii de documente, repertorii etc. În acest
caz în lucrare trebuie să existe o listă a acestor abrevieri care să constituie
cheia descifrării trimiterilor. Lista abrevierilor se aşează fie înaintea
introducerii, fie înaintea listei bibliografice, în ea sunt incluse toate izvoarele
şi lucrările folosite de autor. Bibliografia poate fi aşezată la sfârşitul fiecărui
capitol sau la sfârşitul lucrării. Oriunde s-ar afla, ea trebuie să respecte o
anumită ordine: lucrări teoretice, izvoare, lucrări generale, lucrări speciale,
periodice. Fiecare la rândul lor pot fi prezentate în ordine cronologică sau
alfabetică. Criteriul alfabetic este cel mai folosit.
Anexele lucrării pot cuprinde: izvoare inedite reproduse integral sau
parţial, hărţi, grafice, liste cronologice, ilustraţii, desene. Dacă lucrarea are
mai multe ilustraţii este necesar să se alcătuiască o listă a acestora.
Unele lucrări, mai ales volumele de documente, trebuie să conţină şi un
indice. Acesta poate fi: general, onomastic, tematic, toponimic, de titluri etc.
Indicele cuprinde toate numirile în ordine alfabetică şi pagina la care se
găseşte, sau numărul de ordine dacă este document. Indicele se întocmeşte
după ce lucrarea a fost tipărită în pagini sau dactilografiată dacă este vorba
de lucrarea de diplomă. Unele lucrări, mai ales colecţiile de documente, pot
conţine şi un glosar de termeni rari, vechi sau în limbi străine. Acesta este
ordonat după criteriul alfabetic.
Tabla de materii sau cuprinsul încheie lucrarea. Ea trebuie să cuprindă
titlul fiecărui capitol cu paginile între care se află, anexele sunt şi ele cuprinse
aici. Şi tabla de materii se alcătuieşte la sfârşitul lucrării sau în pagini tipărite.
După redactarea lucrării şi mai ales după dactilografierea ei autorul
trebuie să facă o revizuire a ei, atât din punct de vedere stilistic, cât şi al
conţinutului ştiinţific; se verifică aparatul critic, numele proprii, denumirile
localităţilor, se uniformizează trimiterile şi prescurtările.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ADĂNILOAIE, NICHITA. Tehnica elaborării unei lucrări ştiinţifice de istorie, în

,,Studii şi articole de istorie…, XXI, 1973, p. 69-76.
EDROIU, NICOLAE. Introducere în istorie şi ştiinţele auxiliare ale istoriei,
Univ. ,,Babeş-Bolyai…, Cluj-Napoca, 1977, p. 216-221.
MACIU, VASILE. Metode de cercetare în istorie, în: ,,Forum…, 2, 1970, p.
31-42.
SACERDOŢEANU, AURELIAN. Îndrumări în cercetări istorice, Bucureşti,
1943.
SACERDOŢEANU, AURELIAN, Metoda alcătuirii unui studiu de istorie, în:
RA. IX, 1967, nr. 1, p. 21-34.
 Eseul este o forma lingvistică de notaţie originală a unor
observaţii critice şi reflexive, filosofice, literare, ştiinţifice. Un eseu,
fie filosofic , literar sau ştiinţific este un exerciţiu critic al gândirii.
Unii confundă, însă, eseul filosofic, literar sau ştiinţific, cu eseul
care se înscrie la jocul rugbi, sau cu proba preliminară de mărci
poştale, şi-l tratează ca atare. Adică fac eseu filosofic şi literar
când joacă rugbi, şi când fac eseu, joacă rugbi. La fel cum un
poet din perioada interbelică, care vânător fiind, compunea la
vânătoare şi vâna la masa de scris ( după cum mărturisea Virgil
Carianopol, în Scriitori care au devenit amintiri,p105 despre un
anume poet). O astfel de manieră de a scrie e specifică
diletantului superficial şi a snobului ignar, atoatecunoscător, plin
de ifose, cu orgoliu în continuă inflaţie. Inflaţia psihică este
echivalentă Infatuării; nu este caracteristica debutantului ci este
caracteristica snobului ignar. Cu cât un snob este mai infatuat, cu
atât induce o aparenţă de spiritualitate. Cu cât aparenţa spirituală
este mai inflaţionistă cu atât se dovedeşte a fi mai ignar şi mai
găunos în idei. Între a fi şi a părea, snobul optează pentru a
părea.

Eseul este genul literar, filosofic şi ştiinţific cel mai potrivit

pentru Reţeaua literară , pentru că în context poate să scrie
oricine despre orice. Totodată, această formă lingvistică de
comunicare este cea mai populară şi răspunde cel mai bine
spiritului diletant. Ceva în genul manelistului care cântă după
ureche. De aceea, mulţi cred că eseul este o lucrare
nedogmatică, un studiu pe o temă fără nici o regulă, o simplă
înşiruire de cunoştinţe şi informaţii plagiate de pe net, sau,
copiate dintr-o carte. Deşi eseul are o accesibilitate mare atât a
scriitorilor cât şi a cititorilor această formă lingvistică impune
manifestarea limbii într-un domeniu specializat. Prin urmare,
eseul impune trăsăturile specifice domeniului abordat. Cu toate
acestea, eseul, chiar eseul filozofic nu este încorsetat în mod
absolut de reguli. Dimpotrivă , dintre toate speciile lingvistice,
eseul lasă cea mai mare libertate gândirii şi cea mai largă
varietate de mijloace lingvistice, îndeosebi lexicale, spre a conferi
ideilor filosofice maximum de credibilitate şi convingere. Cu toată
marea diversitate a mijloacelor lingvistice şi lexicale, stilul eseului
filosofic are tendinţa de a se apropia de stilul eseului ştiinţific, prin
utilizarea atât a lexicului specific ştiinţei, concis, denotativ, uneori
însă, și conotativ, cât şi ca urmare a ideilor ştiinţifice utilizate în
argumentaţie. Eseurile filosofice denotative au tendința
abstractizării, cele conotative au tendința de a da expresivitate
textului, de a impresiona, de a emoționa. Denotaţia şi conotaţia se
constituie ca spaţiu de întâlnire a celor două lumi paralele, lumea
filosofiei şi lumea poeziei. Conotaţia e poarta de trecere dintre
cele două lumi. Ca-n contextul poetic, O zi, al lui Tudor
Arghezi ,,Cine şi-a pierdut o zi din viaţă, S-o caute repede . Se
înnoptează. Se lasă ceaţă.’’ (Dicţionar de termeni literari, p. 96)
Deşi mai apropiat de ştiinţă eseul filosofic se foloseşte în
construcţia de glosă, de explicaţii şi comentarii critice, mai puţin
uzitate în eseul ştiinţific. Dar, eseul în general, cel literar şi cel
ştiinţific nu are o stilistică unitară. Eseul ştiinţific uzează ca şi
eseul filosofic de lexicul argumentativ din toate cele trei domenii.
Numai că, în funcţie de domeniul abordat, eseul va avea o a
anume dominantă specifică domeniului în cauză. Din aceste
considerente, eseul, îndeosebi cel filosofic şi cel ştiinţific, tinde
spre utilizarea metalimbajului. (Lingvistică şi filozofie pp.62-84).

De la logicianul francez H. Poincaré care a afirmat că o

ştiinţă este un limbaj s-a ajuns, prin analogie, la ideea că a
construi un eseu filosofic înseamnă a construi un limbaj ,, care
însă trebuie să aibă calitatea de a fi lipsit , spre deosebire de
limbajul natural, de orice ambiguitate.’’ (Lingvistică şi filozofie p.
65, add. Anton Dumitriu, Teoria logicii, Bucureşti, pp.219-220).
După Ioan Oprea, eseul ca discurs filosofic al cunoaşterii
comportă axarea pe două laturi: latura ontică are în vedere tema
de cercetat, latura gnoseologică se referă la capacitatea autorului
de a realiza cercetarea, dacă această cercetare se face la nivel
concret şi descriptiv sau la nivel abstract(logic), cu mijloacele
cunoaşterii comune, sau, a celei ştiinţifice. Prin urmare eseul
filosofic se foloseşte de un limbaj specific, numit proces al
terminologizării(termen introdus de Hans-Rüiger Fluck), proces
care impune termeni de specialitate.( Ioan Oprea - Lingvistică şi
filozofie, pp. 65-66).

După cum vedem, eseul comportă totuşi nişte reguli, în

pofida libertăţii mari de gândire, dintre care, regulile fundamentale
sunt: exerciţiul critic şi limbajul adecvat. În ceea ce priveşte
exerciţiul critic, trebuie avut în vedere ceea ce a afirmat o
autoritate într-un anumit domeniu şi ce cred eu, în mod critic faţă
de afirmaţiile acestuia - idei rodite în urma cercetării temei sau
prin introspecţie şi meditaţie asupra unui adevăr rostit de acea
autoritate înainte, în domeniul abordat, sau, în cazul introspecţiei,
a relaţiei mele cu civilizaţia existentă, cu religia, politica , istoria,
arta, literatura,etc. Exerciţiul critic pretinde evaluare şi
confruntare, o agonală, o luptă spirituală care să dea expresie
convingerilor intime ale autorului.

În construcţia unui eseu autorul trebuie să se folosească de

formele inferenţiale. Inferenţa este procesul de trecere de la
acceptarea provizorie a unor propoziţii, la acceptarea altora
propuse de un alt autor sau de cel în cauză. Regula de inferenţă
a fost formulată de scriitorul şi matematicianul englez Dogdson
(Lewis Caroll), în stilul lui Zenon, ca regulă de începere a unei
demonstraţii. Umberto Eco a popularizat formele inferenţiale
propunând următoarele moduri de rezolvare a unei construcţii
eseistice: deducţia logică – când se expune un caz şi se ajunge la
un rezultat, inducţia - dându-se un caz şi un rezultat se ajunge la
o regulă şi abducţia sau ipoteza atunci când avem inferenţa unui
caz şi a unui rezultat. În eseu des uzitată este regula logicii -
modus ponens [de la P la P şi de la P la Q], care deschide calea
ipotezei prin trecerea de la două premise, sau cea contrară a lui
modus tollens [dacă P, atunci Q, dar nu Q, deci nici P.] , contrariul
primului, aceea a negării. La regula modus ponens pentru fiecare
nouă axiomă am nevoie de o nouă axiomă(N+1). Această regulă
de inferenţă este demonstrată de Andrei Cornea în admirabila sa
carte - Turnirul khazar(Împotriva relativismului contemporan). În
subcapitolul ,, Feminismul şi modus ponens'', Andrei Cornea
spune: ,,Paradoxul în care se ajunge arată ceva de fapt foarte
simplu: anume că în substratul oricărei aserţiuni, al oricărei
pretenţii de adevăr expuse şi care cere un acord de grup, acord
urmat de anumite consecinţe, stă implicit modus ponens (ca şi, în
cazul eşecului comunicării, contrariul său, modus tollens), adică
se află inferenţele logicii clasice. Într-adevăr, din implicaţia că,
dacă autorul are dreptate sau afirmă ceva important, interesant,
atunci textul are o anumită valoare, meritând a fi citit şi discutat
pot decurge două alternative: ori autorul are dreptate şi atunci
textul său are valoare(modus ponens), ori textul sau nu are
valoare şi atunci autorul nu are dreptate sau e neinteresant
(modus tollens).’’ (Andrei Cornea -Turnirul khazar, p. 180). A scrie
un eseu nu înseamnă o citire în tren sau o carte de vacanţă, ci
studiu asiduu, cercetare , analiză şi o logică adecvată. De regulă,
în construcţia unui eseu, aşa cum am afirmat , prevalează logica
deductiv - denotativă, îndeosebi în cazul eseurilor filozofice, iar în
cazul celor literare se poate apela şi la logica inductiv -conotativă

Specificul învatamântului necesita o initiere formala a studentilor în metodologia asimilarii

cunostintelor si deprinderilor specifice elaborarii unui referat. Aceste conditii metodologice trebuie
sa fie în conformitate cu reglementarile care calauzesc evolutia învatamântului superior românesc
contemporan.

La nivel procesual, participarea studentilor la activitatile incluse în programa seminariala

presupune, ca operationalitate:

• formarea capacitatii de a purta discutii coerente si consistente în jurul unui

subiect prestabilit,
• realizarea unor asocieri inferentiale si argumentative între subiectele zilei si
cele 222h717c dezbatute în activitatile anterioare, între tematica de curs si cea
dezbatuta la seminar,
• dezvoltarea unui spirit critic, ca problematizare a dezbaterilor în
contradictoriu,
• sustinerea si mobilizarea capacitatilor constructive si creative ale studentilor,
• deprinderea metodologiei de întocmire a unei lucrari stiintifice, a unui referat,
• familiarizarea cu prezentarea referatului în fata unui public avizat
• dezvoltarea capacitatii de a lucra în echipa.

Tocmai pentru a se atinge aceste capacitati studentii trebuie sa fie familiarizati cu premisele
formale ale construirii unui referat stiintific.

Regulile de baza ale realizarii unui referat stiintific sunt, din punct de vedere prestructural si
initiatic, cel putin trei:

Alegerea intentionala a subiectului din cadrul temei de cercetare. În orice referat stiintific
exista o parte a intentionalitatii acceptate si de catre student. Astfel, ca tematica, orice curs se
descompune într-o multime de subiecte, care este indicat a fi vizualizate si urmarite de catre studenti
în momentul în care acestia trebuie sa aleaga numai unul (sau câteva) dintre subiecte prognozate
pentru a întocmi un referat stiintific. Alegerea facuta în mod rational 1[1] (ma intereseaza subiectul)
sau în mod afectiv (îmi place subiectul) ajuta la o pornire pozitiva a muncii de constructie a
referatului.

Schematizarea initiala a subiectului. Ca efect al alegerii unui subiect, este necesar sa se

conceapa o reprezentare initiala a subiectului ales pentru a se concepe un plan al cercetarii. Aceasta
schematizare initiala a subiectului vizeaza lamurirea problematicii de baza, conceptuale ale
subiectului respectiv. Prin raspunsul la câteva întrebari: Care este subiectul de la care pornesc? Ce
semnificatii pozitive are acest subiect? Între ce limite se plaseaza subiectul respectiv?

Definirea explicita a subiectului. Prin aceasta cerinta se observa necesitatea de a formula un

titlu al referatului stiintific pe care l-am ales. Uneori se indica titlul de catre profesor, alteori numai
tema este indicata iar studentul are posibilitatea sa elaboreze si titlul. Dar trebuie sa se aiba în vedere
faptul ca titlul initial al oricarui referat stiintific are un caracter provizoriu, daca este stabilit înca de
la început. Exigentele elaborarii referatului recomanda ca titlul exact al unui referat stiintific sa fie
definitivat doar la sfârsitul referatului, pentru ca între titlul si continutul referatului sa existe o
legatura nemijlocita, argumentativa si valida.

Aceste reguli initiale sunt urmate de câteva exigente ale întemeierii, planificarii si elaborarii
unui referat stiintific.

vi.1. Reguli ale structurarii explicite a constructiei unui referat stiintific

I. Titlul unui referat stiintific este necesar sa cuprinda, în mod obligatoriu, trei puncte:

i. subiectul cercetarii.

ii. limitele cronologice ale cercetarii.

iii. spatiul la care se raporteaza cercetarea.

Subiectul cercetarii descrie aria de interes a studentului pentru o tema aleasa. Identificat subiectul (de exemplu o
specie sau un subgen al unui domeniu – politici sociale, randament scolar, drept procesual penal s.a.) este necesara o
constructie mentala a planului de abordare a acestuia. Nu este indicat ca subiectul cercetarii sa fie un termen general
(politica, învatarea, dreptul) deoarece se considera ca fiind o inadecvare în termini si în constructia prestabilita
posibilitatea ca un student sa reuseasca sa surprinda un domeniu vast de cercetare într-un referat de dimensiuni
reduse cantitativ. Subiectul cercetarii trebuie sa nu depaseasca limitele pe care le presupune cercetarea realizata si sa
fie definit într-o modalitate explicita. De exemplu, Comunismul în România, Dreptul constitutional European comparat,
Drepturile omului, sunt titluri gresite de referat deoarece ele sunt prea ample, prea mari, prea întinse pentru o
constructie de referat de dimensiuni mici sau chiar mijlocii.

1[1] Bondoir, Ana, La méthode des tests en pédagogie, P.U.F., Paris, 1972.
 Limitele cronologice ale cercetarii descriu ancorarea necesara a subiectului într-un interval
temporal. În absenta acestora subiectul este fie prea vast, fie prea vag. În primul caz, se refera la
abordarile diacronice, ceea ce este imposibil, în cel de-al doilea caz se refera la întemeierile
sincronice. De exemplu, nu putem vorbi despre politici sociale la modul general ci trebuie sa le
ancoram într-o analiza istorica, periodica, socio-culturala, altfel, ar trebui ca referatul nostru sa
trateze subiectul respectiv de la începuturile umanitatii, sau cel putin de la aparitia termenului-
subiect respectiv.

Spatiul la care se raporteaza cercetarea. Este o cerinta subtextuala. Datorita acestui fapt, în
multe titluri de referate se considera a fi o redundanta identificarea locului (tara, regiune s.a.) dar nu
este o repetitie inutila. De exemplu, analizele facute constituie exercitii metodologice ale unor studii
de caz, care se considera a fi subîntelese. (Politicile sociale în România postdecembrista – cazul
persoanelor defavorizate social) Spatiul indica locul concret al cercetarii iar timpul perioada la care
se raporteaza subiectul respectiv.

II. Întinderea spatiala a referatului este un criteriu cantitativ al constructiei unui referat
stiintific. În functie de acesta referatul stiintific poate sa fie de mici dimensiuni – tipul de lucrari
realizate de catre studenti în timpul anilor de studii, si care sunt realizate pe o structura de 20000-
30000 de semne grafice (aproximativ 7-10 pagini dactilografiate), sau referatul stiintific poate sa fie
de mari dimensiuni – cazul lucrarilor de absolvire, sau de licenta, care sunt realizate prin utilizarea a
aproximativ 1400000 de semne grafice.

III. Descrierea formala a continutului unui referat stiintific.

Elementele care compun un referat

a. Introducere succinta.

Se explica sau se ridica probleme pe care domeniul respectiv le cere a fi cercetate si

clarificate. Introducerea poate sa cuprinda: motivatia alegerii temei de cercetare (ca premise obiective
si/sau subiective prin care studentul îsi justifica tema aleasa) ; delimitarea subiectului supus cercetarii
– mai ales daca subiectul respectiv este controversat sau problematizant (ca abordari critice sau ca
raportare narativa la subiectul vizat); definirea conceptelor esentiale si mai putin uzuale (prin care se
lamureste atât studentul cât si lectorul referatului în legatura cu conceptele de baza utilizate si cu
modalitatea de întelegere a acestora); indicarea ipotezelor de lucru de la care porneste cercetarea si
enuntarea schematizata a modalitatilor de confirmare /infirmare a ipotezelor.
 În formularea ipotezei se tine seama de caracterul inferential al cercetarii, astfel încât, ca
premise logice si implicative, ipotezele pot sa fie formulate prin conectorii: “Daca…atunci….”:
“Daca si numai daca…..atunci”: “Sau….sau….”: “Cu cât….cu atât…” s.a.

Elaborarea ipotezelor de lucru este esentiala în orice referat. În practica elaborarii referatelor
s-a observat faptul ca multe lucrari au ipoteze implicite care nu sunt prezentate înca de la început ca
ipoteze explicite. Spus mai simplu, este indicat ca ipotezele sa fie identificate pentru a obisnui
studentul cu metodologia cercetarii. Spus si mai simplu: nu trebuie sa se mai accepte referate fara
ipoteze explicit formulate. Acestea au menirea sa directioneze cercetarea înspre o structura, cel putin
demonstrativa sau argumentativa. În absenta lor, referatele se reduc la rezumari, la plagiat explicit, la
sinteze neelaborate care nu definesc conceptual de referat stiintific.

Exemple:

Desi puternic criticata dupa caderea comunismului, birocratia are înca un rol important în
functionarea administratiei publice locale din România.

sau

Daca putem identifica un nucleu de premise procedurale care fac posibila coruptia
legislativa, atunci putem defini si elimina prin încadrare legislativa fenomenul coruptiei.

Urmeaza enuntarea schematizata a modalitatilor de confirmare/infirmare a ipotezelor.

Enuntarea schematizata face trimitere numai la precizarea de la început a metodelor si ale
metodologiilor utilizate pentru a analiza ipoteza elaborata (explicatie, comprehensiune, comparatie,
metode calitative sau cantitative, argumentare sau demonstratie s.a.m.d.). Dezvoltarea efectiva a
metodelor si metodologiilor are loc în continutul referatului.

Se raspunde la întrebarea Cum vreau sa confirm/infirm ipoteza de lucru?

b. Continutul referatului.

A explica (explicare (lat.) - înseamna a derula, a desfasura) presupune a prezenta sistematic,

pas cu pas, toate momentele demonstratiei pe care vreti sa o faceti. Prin argumentare puteti
familiariza cititorul cu un subiect nou sau cu o modalitate noua de abordare a unor probleme
cunoscute. Nu uitati sa prezentati toate ideile pe care le considerati utile în sprijinul demonstratiei pe
care o faceti deoarece astfel evitati semnele de întrebare sau nelamuririle pe care auditoriul le poate
avea (nu considerati ca o idee este banala si nu merita sa fie exprimata cel putin înainte de a o
prezenta si altora - cunostinte sau prieteni de familie - si de a le cere parerea).
 Argumentarea presupune trei etape: enuntarea ideii pe care o sustineti prin ea însasi (ce
reprezinta pentru sine), enuntarea celorlaltor argumente care sustin si justifica ideea prezentata,
folosirea ideii într-un exemplu concret, într-o situatie data.

În plus, argumentarea presupune si a nu afirma nimic din ceea ce nu se poate demonstra si a

respinge tezele care se opun ideii care este promovata de vreme ce finalitatea ei este sa convinga, sa
influenteze, sa inspire sau sa schimbe credintele, convingerile auditoriului.

Continutul referatului reprezinta partea cea mai extinsa a lucrarii. În analiza unei ipoteze si pentru
dezvoltarea unui continut se pot utiliza:

Surse directe ale continutului:

livresti - prin utilizarea bibliografiilor, a bibliotecilor, a bancilor de date.

anchete - prin utilizarea interviului, a sondajelor de opinie sau a chestionarelor.

personale - prin utilizarea interogatiilor interioare, întelegerea punctelor de vedere etc.

Modalitatile de pregatire a ideaticii necesare unui plan al expunerii textului - presupun:

lectura - în limita timpului, a bibliografiei gasite, a materialului specific abordarii subiectului vizat
(cititi cât mai mult posibil); analiza si sinteza acestuia (surprindeti ideile esentiale si rezumati-le) ;
folosirea unor fise de lucru (scrieti - este mult mai sigur - aceste idei si chiar detalii - exemple, citate
- va vor ajuta în argumentare).

Planificare. De ce este necesar un plan al textului continutului? Deoarece prin acesta se

exprima posibilitatea de a prezenta si de a transmite ideile expunerii într-un mod cât mai eficient
lectorului. Ca tipologie, planurile se pot clasifica în functie de subiectul tratat si de obiectivul
discursului în:

Descriptive - planul cronologic, planul comparativ, planul analizei punctelor de vedere,

planul descriptiv etc.

Argumentative - planul dialectic (teza ca prezentare si confirmare a unei opinii, antiteza ca

dezvoltare a unei teze contrare si ca respingere a primei teze si sinteza ca pozitie diferita de teza si
antiteza dar care le pune, prin raspunsul dat, în relatie).

Demonstrative, de rezolvare de probleme - modelul stiintific, modelul diagnosticului

medical etc. (acest plan presupune: formularea problemei, analiza situatiei, cautarea solutiilor,
decizia finala).
 Analiza textului – în redactarea textului trebuie sa se tina seama de câteva elemente
importante:

Utilizarea optima a aliniatelor. Prin structura lor, acestea releva nu numai o parte estetica ci
vizeaza chiar structura argumentativa. De aceea este indicat ca ele sa fie atent utilizate pentru a indica
relationarile demonstrative sau argumentative.

Utilizarea pertinenta a citatelor. Trebuie sa se tina seama de o corectitudine si de o coerenta

interna a citarii. Unde apar citate trebuie sa apara în mod obligatoriu indicatii asupra verificabilitatii
citatelor respective (autor, carte, editura, loc, anul aparitiei, numarul paginii).

Identificarea tabelelor sau ale figurilor care apar în text si numirea acestora. Fiecare tabel
sau figura trebuie sa fie numita. Trebuie sa se precizeze de unde este luat – daca nu este o constructie
originala si sa fie identificat printr-un cod (numar).

Identificarea rezumatelor si ale naratiunilor preluate din studiile bibliografice. Orice

rezumat, orice sinteza sau orice clasificare, orice definire caracteristica unor termeni care sunt proprii
unor autori, unor scoli, unor texte scrise trebuie mentionate prin note de subsol sau prin indici de
citare. Astfel se observa corectitudinea stiintifica a întocmirii referatului si, mai ales, contributia
originala pe care studentul o aduce în lucrare.

c. Concluziile referatului.

Este ultima etapa, poate cea mai importanta, a comunicarii în care se permite ca auditoriul sa
puna întrebari în legatura cu punctele neclare ale discursului si care se finalizeaza cu
CONCLUZIONAREA a ceea ce a fost expus pâna în acel moment si, de aceea, este important sa
tineti seama de faptul ca: nu se începe un alt referat (gândind ca argumentarea a fost suficienta
si ca se poate folosi încheierea ca sa se anunte proiectele viitoare).

nu se termina nehotarât (daca nu sunteti voi însiva convinsi de ceea ce ati prezentat cum ar
putea fi convinsi ceilalti?).

nu se divagheaza (aceasta ar putea duce la neîntelegere si la bulversarea auditoriului sau

lectorului).

nu se folosesc repetitii (ale ideilor) exagerate.

În partea finala a discursului este important sa se realizeze concluzionarea prin exemplificarea

utilitatii expunerii în ceea ce priveste: actiuni sau fapte, alternative, initiative etc.
 IV. Aparatul critic

Aparatul critic se fundamenteaza pe utilizarea reperelor bibliografice celor mai

reprezentative din domeniul respectiv. Din aceasta perspectiva sunt câteva modalitati prin care putem
descoperi sursele bibliografice cele mai eficiente prin:

Descoperirea surselor bibliografice prin studiu individual.

Respectarea surselor bibliografice initiale si initiatice recomandate de catre cadrul didactic.

Depasirea si îmbogatirea surselor bibliografice initiale prin efortul propriu al cercetarii.

Mecanisme de analiza si cercetare: studiul realizat în biblioteci, prin fisare a indicilor care
inventariaza autori si/sau domenii fundamentale. Totodata, bibliografie suplimentara poate fi
descoperita prin utilizarea recomandarilor bibliografice care se regasesc în cartile de specialitate.

Aparatul critic prezinta într-o modalitate explicita si modalitatile de citare care pot fi utilizate
într-un text.

1. Notele reprezinta aparatul critic al lucrarii. Prin citare si prin notele de subsol sunt
inventariate ideile, citatele, etc. preluate din bibliografia de specialitate. Ori sunt date explicatii
pentru diferiti termeni, figuri, clasificari, anexe care nu apar în textul lucrarii.

2. Cum scriem notele de subsol?

Exemplu

“Comunic, deci exist!”. (12)

La sfârsitul lucrarii sau în partea de jos a paginii se dau explicatii asupra cartii la care se face
referire. Se scrie: întâi numele autorului, titlul cartii, volumul la care se face trimitere (în caz ca
exista mai multe volume), orasul aparitiei cartii, editura, anul aparitiei, pagina pe care o citam prin
trimitere:

(12) Pârvu Ilie, Discursul filosofic al modernitatii, Bucuresti, Editura All, 2000, p. 115.

Autorul indica faptul ca se substituie transcedentalul kantian cu competenta

comunicativa(13). Deci, daca imediat dupa prima citare se foloseste o informatie din aceeasi lucrare
se pune o alta nota, în felul urmator:
 (13) Ibidem, p.116.

În cazul în care informatia este preluata de la aceeasi pagina a aceleiasi lucrari, se foloseste
nota:

(14) Ibidem.

Daca studentul foloseste aceeasi lucrare / text / carte nu imediat, ci mai citeaza un alt autor
(15), în conditiile în care revine la autor citat anterior(16) atunci nota este prezentata astfel:

(15) Ricoeur, Paul, Metafora vie….

Revenirea la lucrarea anterioara se face dupa modelul:

(16) Pârvu Ilie, op. cit., p. 167.

Cum se procedeaza atunci când se foloseste un articol extras dintr-o publicatie de

specialitate? Iata un exemplu:

(17) Nicolae Balca, “Teologia dialecta si Biserica Ortodoxa”, în Revista de Filosofie, Vol.
XXIII, nr. 2/1938, p. 160- 185

Modelul de redactare a notelor prezentat este numit sistemul European de notare. Cele doua
variante ale sale, notele plasate la subsolul paginii sau notele plasate la sfârsitul textului.

Un alt sistem de întocmire a aparatului critic este cel american. Conform acestuia dupa
preluarea unei informatii bibliografice, se trec într-o paranteza urmatoarele: numele autorului, anul
aparitiei lucrarii si pagina unde se gaseste informatia respectiva.

Exemplu:

Limbajul perfect este vazut a presupune „modelul unei structuri cu minimum doua limbaje”
“…aceasta varianta a fost recent confirmata” (Lotman, 2005 : 87)

Bibliografia finala trebuie foarte atent alcatuita de catre cei care prefera sistemul american.

V. Redactarea bibliografiei finale

Este ultima faza a redactarii unei lucrari si se poate realiza la nivel procedural prin:
 a) enumerare exhaustiva, când bibliografia cuprinde toate reperele bibliografice utilizate de
catre autor;

b) enumerarea selectiva, când contine doar titlurile cele mai importante folosite;

Orice tip de bibliografie se redacteaza prin însiruirea titlurilor, în ordine alfabetica, dupa
numele autorilor. Prin titlu se întelege: numele autorului, prenumele sau, titlul complet al lucrarii,
numarul editiei (daca este cazul), numele traducatorului sau a îngrijitorului editiei (daca este cazul),
editura, locul aparitiei si anul aparitiei. În cazul în care sunt enumerate mai multe lucrari ce apartin
aceluiasi autor, acestea sunt scrise în ordinea crescatoare a anilor de aparitie. Daca autorul are mai
multe lucrari aparute în acelasi an, ele se transpun în ordinea alfabetica a titlului.

VI.2. Metode suplimentare care trebuie sa fie cunoscute pentru elaborarea unui referat.
vi.2.1. Ce e un paragraf?

În redactarea unei lucrari, indiferent de stilul de asezare în pagina (bloc, semibloc, s.a.) a
continutului lucrarii trebuie sa se tina seama de faptul ca fiecare paragraf are o structura specifica si
aparte. Spus simplu, fiecare alineat al lucrarii trebuie sa fie judecat sub forma unui paragraf. În cadrul
acestuia intra un grup de propozitii. Indiferent de numarul propozitiilor care intra într-un paragraf,
acestea sustin si argumenteaza o singura idee sau un singur subiect. Printr-un paragraf nou se
realizeaza urmatoarele functii:

Se introduce un subiect nou (sau se dezvolta un aspect al unui subiect) si se dezvolta. Se

realizeaza sub aspect vizual (prin redactare) si structural (prin constructie logica) distinctia între noul
subiect si cel anterior ori fata de subiectul care urmeaza. Se realizeaza o relatie consistenta logic
între propozitiile care îl alcatuiesc.

Structura unui paragraf

Paragraful are o structura logica în care intra judecati-propozitii care cuprind: subiectul,
dezvoltarea acestei judecati si concluzii. Aceste judecati-propozitii pot fi:

vi.2.2. Propozitia-subiect

Propozitia-subiect se regaseste, de regula, la începutul paragrafului si exprima subiectul de

baza care va fi dezvoltat în paragraful respectiv. Este forma cea mai usoara si accesibila utilizata în
constructia unui referat. Lectorul textului respectiv percepe imediat subiectul care urmeaza sa fie
dezvoltat în paragraf..
 Exemplu:

S-au scris multe despre paradigmele structurale create de analiza semiologica a limbajului
în secolul XX.

Uneori, propozitia-subiect nu apare chiar la începutul paragrafului. De exemplu în paragraful

introductiv al unui eseu, propozitia-subiect apare ultima în paragraf.

Alteori, exista paragrafe care nu au o propozitie–subiect. Este cazul în care prin paragraful
respectiv se asigura trecerea la un alt paragraf sau exprima si dezvolta aceeasi idee.

vi.2.3. Expansiunea sau reformularea

Urmeaza logic dupa propozitia-subiect, daca aceasta este formulata prima, sau înaintea ei
daca propozitia-subiect apare la sfârsit si semnifica dezvoltarea acesteia. Spus simplu, se ajunge la o
reformulare detaliata a primei propozitii. Este un truc stilistic prin care continutul unui referat este
dezvoltat prin reformulare.

Exemplu:

Cu similitudine, aceste paradigme structurale au aparut odata cu repozitionarea importantei

studiului limbajului realizata de catre Saussure.

vi.2.4. Limitarea

O alta strategie comuna dupa formularea propozitiei–subiect este limitarea acesteia, adica
imediat dupa formularea ei, propozitia-subiect se limiteaza la un aspect precis al problemei care va fi
discutata.

Exemplu:

Dintre aceste paradigme, cea mai importanta si discutata este problema autoreferentialitatii
limbajului.

vi.2.5. Exemplificarea

Orice paragraf bine structurat are cel putin un exemplu prin care se sustine subiectul. Prin
exemplificare se ajunge la dezvoltarea aparatului critic si la persuadarea lectorului. Exemplificarea
poate fi realizata si prin citare sau prin realizarea unor trimiteri la lucrari de specialitate.
 Exemplu:

Cotitura lingvistica pare a fi un efect al cercetarilor realizate prin studiul logic asupra
limbajului realizat odata cu dezvoltarea filosofiei analitice.

vi.2.5. Analiza

Operatia de analiza este necesara deoarece nu este suficient sa formulam, sa reformulam si sa

exemplificam un subiect. Prin analiza realizam punctual esential care poate fi utilizat într-un
paragraf, este vorba despre demonstrarea subiectului propus studiului respectiv. Este indicat ca
analiza sa fie realizata în relatie directa cu prima propozitie prin analizarea unor aspecte ale
subiectului, expansiunea sau limitarile lui.

Exemplu:

Problema autoreferintei limbajului este prezenta implicit sau explicit în studiile lingvistice.
Unii autori au solutionat-o prin evitarea ei, altii au relationat-o cu procese ale enunturilor atomice
elementare, cu functii ale indicarii lor. Oricum, întemeierea limbajului este prioritara, deoarece la
nivel metalingvistic si având un suport subtextual, fara ca aceasta sa fie lamurita, limbajul are
numai un rol instrumental. Ori, în actualitate, limbajul experimenteaza însasi gândirea umana

vi.2.6. Concluzia

Concluzia trebuie sa fie finalizata printr-o propozitie care reitereaza sau reformuleaza
propozitia initiala a paragrafului. Chiar daca apare o suprapunere între analiza si concluzie, aceasta
este necesara pentru a întemeia studiul paragrafului.

Exemplu:

Este o consecinta fireasca faptul ca studiul autoreferentialitatii limbajului semnifica

întemeierea acestuia ca studiu asupra conditiilor de posibilitate ale functionarii oricarui limbaj.

TEMĂ 17

1. REDACTAŢI UN REFERAT sTIINŢIFIC PE O TEMĂ LIBERĂ DIN DOMENIUL

METODOLOGIEI CERCETĂRII ÎN sTIINŢELE SOCIALE, RESPECÂND TOATE CERINŢELE
NECESARE ÎNTOCMIRII ACESTUIA! ÎNTINDEREA REFERATULUI SĂ FIE PE MINIM 6
PAGINI.
 BIBLIOGRAFIE

Atkinson, Rita L., Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în psihologie,
Editura Tehnica, Bucuresti, 2002.

Bakhtine, M., Esthetique de la creation verbale, Gallimard, Paris, 1984.

Boboc, A., Hermeneutica si ontologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999.

Bondoir, Ana, La méthode des tests en pédagogie, P.U.F., Paris, 1972.

Buzarnescu, stefan, Sociologia civilizatiei tehnologice, Editura Polirom, Iasi, 1999.

Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigatia sociologica, Editura stiintifica si Enciclopedica,

Bucuresti, 1975.

Chelcea, Septimiu Metodologia cercetarii sociologice, Editura Economica, Bucuresti, 2001.

Cristescu, Gabriela, Regis Roman (coord.), Comunicarea profesionala, Editura Mirton,

Timisoara, 1999.

Culic, Irina, Metode avansate în cercetarea sociala, Editura Polirom, Iasi, 2004.

Lieblich, Amia, Tuval-Mashiach, Rivka, Zilber, Tamar, Cercetarea narativa. Citire, analiza si
interpretare, Editura Polirom, Iasi, 2006.

Dafinoiu I., Mecanisme si strategii ale persuasiunii, Editura Polirom, Iasi, 1996.

Douglas, Mary, Cum gândesc institutiile, Editura Polirom, Iasi, 2002.

Dragan. Ion, Nicula, Ioan, Cerecetarea psihopedagogica, Editura Tipomur, Tg. Mures,
1993.

Druta, F., Dialectica si hermeneutica, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1990.

Durkheim, Émile, Regulile metodei sociologice, Editura Polirom, Iasi, 2002.

Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucuresti, 1992.

Vasile Isdraila, Buna-cuviinta si comportamentul civilizat, Ed. Facla, Timisoara, 1988.

Jeffrey C. Alexander, Steven Seidman (coord.), Cultura si societate. Dezbateri contemporane,
Institutul European, Iasi, 2001.

King, Gary, Keahane, R., Verba, S., Fundamentele cercetarii sociale, Editura Polirom, 2000.

King, Ronald F., Strategia cercetarii. Treisprezece cursuri despre elementele stiintelor
sociale, Editura Polirom, Iasi, 2005.

Kuhn, Thomas, Structura revolutiilor stiintifice, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999.

Mihailescu, Ioan, Sociologie generala. Concepte fundamentale si studii de caz, Editura

Polirom, Iasi, 2003.

Mihu, Achim, Introducere în sociologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992.

Mucchielli, Alex, (coord.), Dictionar al metodelor calitative în stiintele umane si sociale,

Editura Polirom, Iasi, 2002.

Andrei Novak, Sondajul de opinii, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998.

Quine, W., V., O., Ontological Relativity and Other Essays, Cambridge, Mass., 1971.

Planchard, E., Cercetarea în pedagogie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976.

Radu, I. (coord.), Metodologie psihologica si analiza datelor, Editura Sincron, Cluj-Napoca,

1993.

Roman, Regis, Comunicare si societate. Elemente de sociologie generala, „Vasile Goldis”

University Press, Arad, 2006.

Rateau, Patrick, Metodele si statisticile experimentale în stiintele umane, Editura Polirom, Iasi, 2004.

Rotaiu, Traian, P. Ilut, Ancheta sociologica si sondajul de opinie, Editura Polirom, Iasi, 1997.

Rotariu, Traian, Metode statistice aplicate în stiintele sociale, Editura Polirom, Iasi, 1999.

Roth, Andrei, Individ si societate, Editura Politica, Bucuresti, 1986.

Sava, Florin, Analiza datelor în cercetarea psihologica, Editura Ascar, Cluj-Napoca, 2004.

Socobeanu, Ionel, Iordana Socobeanu, Secretele secretariatelor, Editura Eficient,

Bucuresti, 1999.

Trigg, Roger, Întelegerea stiintei sociale, Editura stiintifica, Bucuresti, 1996.

Zamfir, Catalin, L. Vlasceanu, (coord.), Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993.
Zamfir, Catalin, Spre o paradigma a gândirii sociologice, Editura Polirom, Iasi, 2005.

Weber, Max, Teorie si metoda în stiintele culturii, Editura Polirom, Iasi, 2001.

Weber, Max, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Incitatus, Bucuresti, 2003.

Wright, G. H. Von, Explicatie si întelegere, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995.

***, Oxford, Dictionar de filozofie, Editura Univers Enciclopedic, 1999.

***Flew, A., Dictionar de filosofie si logica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.