Premisele umanismului romanesc-primele                        

                           manifestari in limba romana

        Manuscrisele

  Cel dintai manuscris descoperit este cel de la Ieud(1393),urmat de Scrisoarea lui

Neacsu(1521) prin care ,judele Brasovului,Hans Benkner,este informat asupra miscarii trupelor
turcesti in vederea atacarii Ardealului si Brasovului.Atat unul cat si altul releva posibilitati de
expunere in limba romana.In contextul celui de-al doilea mai apar foarte putine cuvinte slavone
ipac(iarasi),za(despre),i(zi),toate de legatura.Esenta limbii romane spune si Cartojan,se
infatiseaza “curate si limpede!” Alfabetul chirilic pare,de asemenea,adaptat nevoilor limbii
române.Tot acum se trece la elaborarea actelor oficiale in limba româna:in Moldova,in timpul
domniei lui Petre schiopul(1574-1589)si in Tara Romaneasca, in vremea lui Mihai Viteazu(1593-
1601),fapt deosebit de important pentru afirmarea si consolidarea limbii noastre.

     Traducerile

   Sunt prioritare cartile religioase.Cele mai semnificative sunt:Psalmirea Scheiana,Psalmirea

Voronetiana, Psalmirea Hurmuzachi si Codicele Voronetian; ele provin din Maramures localizate
in raport cu rotacismul,fenomenul lingvistic ce consta in rotacizarea lui “n” intervocalic in “r”-
pâne-pâre,linie-lirie,câne-câre,au aparut in sec al XVI-lea,fapt stabilit pe baza filigramelor
hartiei lor in limba româna a fost determinati de necesitatea de a avea carti pe baza carora
sa se poate oficia liturghia.

  

     Tipariturile

   Constituie a treia etapa in dezvoltarea limbii române .Ele au fost realizate de Filip
Moldoveanu,la Sibiu (1544),Catehismul literar(pierdut);Dimitrie Liubavici,in Tara Romaneasca
Apostolul(1547);diaconul Coresi la Brasov,in a doua jumatate a sec al XVI-lea ,dupa ce a
inceput la Targoviste ,Tetraevangheliarul(1561)continuat cu altele precum Cazania si
Molitvelnicul(1562),Liturghierul (1570),Psalmirea (1570),Evanghelia cu talc (1581) si
altele.Talmacirile in totalitatea lor,reprezinta o realizare in domeniul unificarii limbii.Se
apreciaza,de mai multi lingvisti,ca cele coresiene stau la baza limbii literare române.
Concomitent, ele au contribuit la purificarea limbii noastre de regionalisme,arhaisme si
slovonisme ,crearea unei sintaxe si morfologii proprii,constituirea ideii de unitate nationala ce-i
va insufleti de acum inainte pe toti românii din tarile sau provinciile românesti.

                          

                 Mituri fondatoare
 Urme ale mostenirii dacice se pot banui si în diverse productii de literatura
populara. De pilda în descântece sau unele colinde. Arhaicele rituri de constructie,
documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit sa strabata veacurile de
cultura spirituala dacica pentru ca sa ajunga la noi sub forma legendei „Mesterului
Manole”, povestea zidarului de manastire care îsi zideste sotia ca sa opreasca
surparea cladirii, indicând conceptia noastra despre creatie, care e rod al suferintei,
definita ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile
literare, tinzând a deveni pilonii unei traditii autohtone. Unul din aceste mituri este si
cel al „Mesterului Manole”,însa, întâiul mit, „Traian si Dochia”, simbolizeaza
constituirea însasi a poporului român.Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce
în perioada matriarhala si este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj
a fost Dacia, devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umana în
perioada matriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este stravechi traco-dac. Are
ambele genuri, masculin si feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) si Baba
Dochia. În Basarabia se întâlneste „Baba Marta" în care s-a recunoscut numirea lunii
martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe cînd
în Moldova si Basarabia sunt douasprezece babe. Zilele se numesc „zilele babelor".

     G. Calinescu considera ca „întâiul mit", simbolizând „constituirea însasi a poporului

român" este mitul „Traian si Dochia” . Chiar daca o fiica a lui Decebal ar fi purtat
numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi si poate fi pus în legatura cu
numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o pronuntie traco-dacica a numelui Dacia,
asa cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba rustica. Ptolomeu, pe la
mijlocul secolului II, d.H., în lucrarea sa „Îndreptar geografic”, înregistreaza între
orasele din Dacia, Dochidava, cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifica
„Decidava, localitate în Dacia de miazanoapte”.În legatura cu mitul Dochia,
cercetatorul Romulus Vulcanescu a studiat prima legenda. Aceasta sustine ca Dochia,
fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei ostiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul
tatalui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrînta de armata lui Traian”, a fugit cu
resturile oastei în munti, spre rasarit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „sa nu o lase sa fie
pângarita de împarat”. si atunci Dochia a fost prefacuta într-o batrâna ciobanita, cu
câteva oi lânga ea”. Traian, trecând pe lânga ea a întrebat-o daca a vazut printesa
daca, iar Dochia i-a aratat spre miazazi. Împaratul a luat-o în goana într-acolo si
Baba Dochia a ramas stapâna pe tinutul acela si de atunci poate mai traieste înca în
munti”.