Liceul Teoretic « 

Igor Creţu  »

Cei mai mari pictori

De pe globule pamîntesc
Prosespr-
Bichir Maria
Elev-Alexandrov Virginiu
 Igor Vieru
Lumina zilei Igor Vieru o vede la 23 decembrie 1923 in satul Cernoleuca .
Tata lui, Dumitru, pe langa multe alte meserii, mai avea si pasiunea desenului. Indragostita de arta populara era si
mama lui, Ana. De la parinti, a luat viitorul pictor darul de talent, stropul de soare si suflet pentru panze si culori.
Absolveste scoala primara, intra in gimnaziul din satul vecin, Climauti. Greutatile vietii insa il impun sa-si intrerupa
invatatura, si Igor, la indemna a doi consateni, pleaca in Romania, unde munceste in mai multe locuri, indeletnicirea-i
de baza ramanand arta plastica. La bastina revine in 1944. Cu doua valize de carti, pe care, de fapt e nevoit sa le
inprastie pe drumuri. Acasa ajunge doar cu un dictionar si o istorie a artei. Se angajeaza invatator de limba franceza,
la Horodiste. Primele creatii a lui Igor Vieru au fost executate pe sticla. Picturile acestea repezentau diferite imagini
din viata pe care invatatorul Igor Vieru le demonstra elevilor pentru a le cultiva gustul estetic. Cu parere de rau,
miniaturile date nu s-au pastrat. In 1946 se inscrie direct in anul trei - la scoala de arte plastice din Chisinau pe care o
absolveste in 1949. Doi ani e pedagog la scoala de pictura din Calarasi. Revine la Cernoleuca, invatator. In 1953
participa la expozitia republicana cu panza “Ion Creanga ascultand povestile lui mos Bodranga”. Aceasta lucrare il
deschide catre spectatori, il ajuta sa-si croiasca propria cale spre Uniunea artistilor plastici din U.R.S.S. al carui
membru devine. Din 1957 se stabileste cu traiul la Chisinau. Un timp lucreaza la “Chiparus”. Mai tarziu e numit
director al Muzeului de arte plastice din Chisinau, apoi expert al comisiei de atestare a lucrarilor de arta pentru
expozitii. In aceasta perioada ii apar panzele “La impartirea pamantului”, “Primavara”, “In ajunul rascoalei”, “In satul
natal”. In 1960 primeste ordinul - Insigna de Onoare, in 1963 i se ofera titlul Maestru in arte. Detinand diferite
functii, Igor Vieru colaboreaza activ cu editurile, participa la toate expozitiile republicane, unionale si cele
internationale. Indragostit de “Toamna” (1965), pictorul creeaza “Vetre calde” (1966), tripticul gravural “Ctitorii
satului” (1966), contureaza “Fericirea lui Ion” (1967), “Nucarii” (1967), se contopeste cu tabloul “Sarbatoarea la
Ceronoleuca” (1968) si “Vremea logodnelor” (1970). In 1976 i se inmaneaza Premiul de Stat al R.S.S.M. Diversa i-a
fost activitatea - sincera, plina de tamaduire sufleteasca: portretist, ilustrator de carti, scenograf, pedagog, redactor
artistic. La 1982 mai face o panza “Mesterul Manole”. La 1983 i se confera titlul - Artist plastic al poporului din
R.S.S.M. Dupa o boala indelungata, la 24 mai 1988 Igor Vieru se stinge din viata. E inmormantat la Cernoleuca.

"Igor Vieru - un pictor mereu asteptat"

Autorul panzelor "Mesterul Manole", "Cate ceva despre oameni si ape", "Moara de la Cernoleuca" s.a., liricul, prin
excelenta, Igor Vieru, daca ar fi trait, ar fi implinit anul acesta 82 de ani. A ramas unul dintre cei mai reprezentativi
pictori si graficieni pe care i-a dat acest pamant. Plasticianul Andrei Mudrea, care l-a cunoscut, a acceptat sa ne
vorbeasca despre omul Igor Vieru.

"Nu pot sa ma laud ca am fost discipolul lui Igor Vieru, pot sa ma mandresc doar cu faptul ca l-am cunoscut, iar
deseori ne intalneam in atelierul lui Mihai Grecu, acolo unde imi faceam ucenicia. Acesti doi pictori de calibru au fost
prieteni buni, iar atelierele lor se aflau alaturi. Din prietenia lor adevarata au iesit lucruri minunate, desi au fost
destule conflicte de idei pe marginea operelor create. Am avut fericirea sa-i vad alaturi, in discutii si chiar in
zamislirea unor picturi de referinta.
Ce a fost intotdeauna prioritar in viata lui Vieru? A fost un mare umanist. A purtat acest gir toata viata. E o povara
nobila, fiti de acord. Frumusetea sufletului moldovenesc el a reusit s-o redea in toate lucrarile sale. Imi amintesc de
tablourile pe care le expunea. Niciodata n-a participat la expozitii de dragul participarii. Fiecare prezenta a sa a fost
intotdeauna un eveniment, un prilej de revelatii, o intalnire pe "podul artelor". Tablourile lui Vieru au fost
intotdeauna cautate cu ardoare de vizitatori. Aducea mereu ineditul... A fost omul si pictorul care stia sa daruiasca."

Vieru solitarul?

"Nu a facut niciodata parada, excela in modestie. Prefera sa se refugieze in "cuibusorul" sau din Cernoleuca natala
din partile Dondusenilor si sa creeze in tihna. Am impresia ca venea la Chisinau numai pentru a ne aduce bucurie. Nu
el avea, banuiesc, nevoie de noi, sau mai exact nu in primul rand el, ci noi, cei de aici, aveam mare nevoie de el. Imi
amintesc ca, atunci cand a pictat "Mesterul Manole", luni de zile il cauta lumea prin Chisinau, dar Vieru era de
negasit. In schimb, atunci cand a aparut, a adus "Mesterul Manole", o lucrare ce ramane pentru eternitate. In opinia
mea, el a reinviat pictura, dandu-i temelia artei populare. A fost un mare indragostit de folclor si l-a valorificat in felul
sau, cu multa pasiune. I-a placut intotdeauna sa se afle printre tarani, intelepciunea lor a fost materializata in panzele
sale. Se implica in muncile de la tara. Ii placea, bunaoara, sa ciopleasca. Acum imi dau seama cum s-a nascut tripticul
"Fericirea lui Ion", care reprezinta un cioplitor in piatra care-si ciopleste singur destinul. Vieru a mers intotdeauna la
radacinile neamului nostru. Nu, nu a fost un solitar, deoarece a fost mereu alaturi de oameni, iar oamenii i-au fost si
ei alaturi. Acele radacini, Igor Vieru ni le aducea ca pe o paine calda, noua, celor aciuati la Chisinau si, apoi, modest si
blajin cum era, se retragea foarte discret in Cernoleuca." Un mare altruist "A ajutat multi artisti, indiferent daca erau
sau nu elevii lui. A fost si un pedagog extraordinar, lucrand la o scoala-internat. In prezent, ea ii poarta numele. A
invatat mii de copii, orfani adunati din toata republica. Avea atata suflet in el, incat lasa atelierul, grijile, necazurile si
bucuriile personale, fiind alaturi de acei copii sarmani. Imi spunea ca isi dorea sa umple golul din sufletele copiilor
chinuiti cu frumusetea pe care o genereaza arta.

Vieru a crescut generatii de artisti valorosi si aici merita sa-i amintim pe Simion Zamsa sau pe Ghenadie Ticiuc. Iar
acestia duc mai departe spiritul lui Igor Vieru, prin creatia lor, dar si prin aceea ca sunt si ei buni mentori.

Vieru a ramas un model de omenie, harnicie si de mare creativitate. Nu cred ca Igor Vieru a avut vreodata dusmani,
nu avea talentul sa si-i faca, avea lucruri mai importante de facut.

Nu s-a intreprins totul pentru valorificarea creatiei sale si nu este doar cazul lui Igor Vieru. Nepasarea noastra
traditionala ne mananca. Sunt, insa, oameni care nu uita de Vieru. Este vorba, in primul rand, de Roland Vieru, fiul
artistului si de sotia lui Igor, doamna Maria, care incearca sa faca un muzeu frumos la Cernoleuca. Cred ca, pana la
urma, bunatatea pe care a semanat-o Igor Vieru in aceasta viata pamanteasca trecatoare va rodi si va aduce si mai
multa bunatate, iar cei care pot sa faca lucruri concrete pentru valorificarea operei artistului, o vor face. Dincolo de
ani, Igor Vieru ramane un pictor mereu asteptat."

Casa-muzeu "Igor Vieru"

Actualmente in casa sa natala din satul Cernoleuca, judetul Edinet, la circa 210 km spre nord de Chisinau,
functioneaza un muzeu, unde vizitatorii pot patrunde in opera lui Igor Vieru. Pentru organizarea vizitelor aici se va
contacta din timp primaria satului Cernoleuca. In sat functioneaza si o Scoala de Arte Plastice. gor Vieru (n. 23
decembrie 1923 în România, d. 1988, Republica Moldova) aparține generației de mijloc ai pictorilor moldoveni, care
punea bazele unot tendințe noi, moderne în pictura moldovenească, adică o viziune artistică asupra lumii,
corespunzătoare realității contemporane. Aceste principii noi de creație ale pictorului se trag din împletirea organică
a realului cu poezia, pictura tradițiională fiind privită dintr-un unghi care nu-l împiedică a o înțelege pe plan superior
de revalorificare. Receptiv la tot ce e legat de plaiul natal, Igor Vieru a devenit un rapsod al plaiului și al vieții
țăranului moldovean. Impunându-se publicului iubitor de artă mai ales prin tablourile cu temă rustică, Vieru a
executat lucrări cu factură plastică, trecute prin filiera imaginativă a unui artist experimentat și de o înaltă tensiune
creatoare. În ultimele sale opere se face tot mai pronunțat elementul metaforic, care îi lărgește spațiul artistic.
Operele sale sunt o fuziune a artei grafice, a picturii și a scenografiei care îi influențează tot mai mult pictura,
imprimându-i o înfățișare aparte. Vieru tindea spre o manieră de creație în care culoarea vine să transmită tot mai
clar și mai pregnant întreaga complexitate a noilor valori spirituale și intelectuale ale contemporanului moldovean. El
nu avea un gen preferat, ci le explora pe toate câte puțin.

Ştiinţă şi educaţie
nr.4(11), decembrie 2008 - 103
VALENTINA
RUSU-CIOBANU,
PE MĂSURA MARILOR
SĂI DASCĂLI
Tudor BRAGA,
director, Centrul Expoziţional
“Constantin Brancuşi”,
UAP, RM
Valentina Rusu-Ciobanu este singurul
plastician in viaţă inclusă in excepţionala serie
din 12 albume „Maieştri basarabeni din sec. XX”,
alături de nume de referinţă ale culturii noastre
Auguste Baillayre, Alexandru Plămădeală, Max
Gamburd, Lazăr Dubinovsky, Mihail Grecu, Andrei
Sarbu ş.a. Auguste Baillayre, unul dintre cele mai
spectaculoase, mai inteligente şi mai originale
personaje ale artelor plastice basarabene din
perioada interbelică, a exercitat o infl uenţă enormă
asupra formării artistei sub aspectul abilităţilor
sale tehnice, concepţiilor estetice şi fi losofi ce, dar
şi renumitul sculptor Alexandru Plămădeală, in
clasa căruia studiase desenul. Aceasta ne şi face
să conchidem, că Valentina Rusu-Ciobanu este
plasticiana pe măsura marilor săi dascăli.
De altfel, artista din fragedă copilărie a fost
avantajată de o ambianţă selectă. Fratele mai mare,
Victor, in a doua jumătate a anilor 1930 urma studii
la şcoala Belle Arte din Chişinău, către sfarşitul
anilor 1930 deja participa activ la viaţa artistică
cu foi grafi ce, pictură, sculptură, realizase şi o
lucrare monumentală in for public care s-a păstrat
la Chişinău. Datorită lui, iniţial, Valentina Rusu-
Ciobanu, de rand cu lectura, muzica, fl orile, a
indrăgit artele plastice.
A studiat la Instituţii Superioare din Iaşi,
desăvarşindu-şi studiile la Colegiul de Arte
Plastice “Alexandru Plămădeală” din Chişinău,
clasa profesorului Ivan Hazov. Valenţele artistice,
invederate in lucrarea de licenţă, au sensibilizat
imediat specialiştii in domeniu, tanăra autoare fi ind
invitată să expună (1946). Notifi cările pozitive
ale publicului au determinat conducerea UAP s-o
trimită la o bază de creaţie din Senej, Moscova.
Foarte curand Valentina Rusu-Ciobanu este
titularizată membră a Uniunii Artiştilor Plastici;
prin participarea activă la viaţa artistică se impune
drept un inainte mergător in genul picturii.
Realizează un şir de portrete şi naturi statice.
Sunt remarcabile Portretul unei eleve de la Şcoala
de Meserii şi Portretul scriitorului Aureliu Busuioc.
Confi gurate in mod monumental, acestea dovedesc
un laconism cromatic bazat pe manevrarea clarobscurului,
dramatizarea unui colorit care totodată
respiră prin libertatea şi rafi namentul tentelor u şor
nuanţate cromatic. Tuşele sunt aşternute intru-un
Valentina Rusu-Ciobanu. Compoziţie Cub. 1969-
1970. Ulei pe panză
Valentina Rusu-Ciobanu. Fată la fereastră. 1954.
Ulei pe panză
Akademos
104 - nr. 4(11), decembrie 2008
ritm asumat de autoare la un inalt grad al plasticit ăţii.
Capodopera acestei prime perioade de afi rmare
a artistei este Fata la fereastră (1954), lucrare ce
reprezintă una din realizările plastice de varf din
cultura noastră.
Incepand cu o altă celebră lucrare - Ştefan cel
Mare după lupta de la Războieni (1959-1960),
se face evidentă predispoziţia plasticienei pentru
versatilitate, reclamată de consecvenţa logică care-i
eşafodează dorinţa de a atinge culmile exprimării
eu-lui, fără inhibarea in formule şi vigori deja
cunoscute. In această lucrare plasticiana se dezice
de metoda clar-obscurului, apeland la experienţa
fovistă blamată crunt de potentaţii zilei. Incălcarea
rigorilor estetice ofi ciale s-au soldat cu opt ani
de marginalizare a artistei, perioadă in care nu a
avut nicio comandă, fapt ce o condamna la lipsuri
materiale, nu insă şi la libertatea creaţiei.
Puritatea culorii, valoarea energetică, luminozitatea
sunt calităţile pe care pictoriţa le valorifi că
şi transpune in limbaj modern, realizand un şir de
portrete, lucrări tematice, naturi statice şi peisaje cu
totul deosebite. Dacă in perioada de la inceputul activit ăţii
creatoare pictoriţa şi-a asumat o percepere
şi o interpretare dramatică, lirică, apoi in continuare,
gama modalităţii de interpretare se lărgeşte prin
acreditarea in apanajul modalităţii de expresie a entităţilor
fi lozofi c, parabolă, primitivism. Aici facem
trimitere la lucrările In parc (1966); Setea (1965-
1966); Portretul regizorului Emil Loteanu (1964);
Portretele scriitorilor Aureliu Busuioc,Grigore Vieru,
Ion Druţă (aa 60-70) care au imbogăţit fără precedent
plastica naţională prin măiestria probată.
Prin lucrările Lunomobilul (1970); V.I.Lenin
şi N.K.Krupskaia (1969-1970); Vizita medicului
(1970-1971); Micul dejun (1979-1980); Portretul
scriitorului Serafi m Saca (1996), Valentina Rusu-
Ciobanu atinge culmi fără precedent in arta plastică
naţională: in mare măsură datorită valorifi cării unui
larg palmares de procedee şi tehnici inspirate sau
perfect ajustate la tradiţiile Renaşterii şi ale artei
contemporane, inclusiv foto-realismul; in parte, ea
a recepţionat modurile de abordare ale lingvisticii
moderne, inclusiv deconstructivismul, şi a căutat să
le transpună in confi gurările plastice.
Valentina Rusu-Ciobanu ne-a reprezentat peste
hotare in Bulgaria, Polonia, Canada, Irak, Siria. Este
distinsă cu titlul onorifi c Artist Plastic al Poporului
din Republica Moldova; este laureată a Premiului
Naţional, Cavaler al Ordinului Republicii...
De 20 de ani, Valentina Rusu-Ciobanu nu mai
pictează: i-a cedat vederea. La cei 86 de ani ai săi,
din pasiunile de altădată i-au rămas muzica şi fl orile,
la care s-au mai adăugat nepoţii. Işi trăieşte viaţa in
casa veche din cartierul vetrei de origine a Chi şin ăului,
impreună cu soţul său, distinsul pictor Glebus
Sainciuc. Este mama pictorului Lică Sainciuc, de
numele căruia sunt legate cărţile mai multor genera ţii
de copii. Experţii caracterizează creaţia Valentinei
Rusu-Ciobanu ca pe o epocă in artele plastice
naţionale
Valentina Rusu-Ciobanu. Autoportret in ochelari.
1974. Culori acrilice pe hartie
Valentina Rusu-Ciobanu. Glebus Sainciuc. 1969-1970.

Vasili Kandinski
Ulei pe panzăS-a născut pe 4 decembrie 1866, într-o familie de burghezi bogați și moderni din Moscova. În 1871, familia
Kandinski părăsește Moscova și se mută la Odessa. De la vârsta de 8 ani, Vasili începe s ă ia lecții de pian și violoncel.
Frecventează cursurile liceului clasic și studiază desenul. În 1882, la vârsta de 26 ani se însoară cu veri șoara lui, Anna Semiakina.
În anul 1885, se întoarce la Moscova pentru a urma cursurile Facultății De Drept și apoi lucreaz ă ca profesor la facultate. În 1896
ia o decizie irevocabilă: va deveni pictor. Pleacă la München, unde se afla una dintre cele mai renumite Academii de Art ă din
Europa acelor vremuri.

Fugă, 1914 Fundaţia "Beyeler", Basel

După ce sosește în Germania, în decembrie 1896, începe să studieze între 1897-1899 la o școală celebră condusă de pictorul Anton
Azbe (1855-1905). În 1900, este primit în Academia de Arte Frumoase. Dezamăgit, părăsește școala renunțând definitiv la
educația academică. În primăvara anului 1901, înființează grupul "Phalanx". Această societate, născută în spiritul opozi ției față de
academismul omipotent și omiprezent în artă, organizează în cursul celor 4 ani de existență un număr de 12 expoziții care luau
apărarea curentelor cele mai novatoare. "Phalanx" își deschide propria școala unde Kandinski devine profesor de desen și pictur ă.
În 1902 se îndrăgostește de una dintre elevele sale, Gabriele Munter (1877-1962).

De la "Neue Kunstlervereinigung" la "Der Blaue Reiter"

Din luna ianuarie 1909, Kandinski înființează împreună cu prietenii săi Neue Kunstlervereinigung (Noua Societate Artistică). Ei
sunt animați de același nonconformism față de arta oficială.

Improvizaţie 31, 1913

Organizează expoziții care prezintă –pe lângă lucrările membrilor societății- operele unora dintre cele mai marcante personalit ăți
ale lumii artistice: Picasso, Braque, Derain. Aceste manifestări declanșează un scandal de proporții nu numai în rândul publicului,
ci și în cercul criticilor. Tânărul pictor Franz Marc va fi alături de Kandinski, unul dintre fondatorii noului grup Der Blaue Reiter
(Călărețul Albastru), care apare la München în anul 1911. În mai 1912, vede lumina tiparului ediția specială a revistei intitulate
Almanach. Der Blaue Reiter, care prezintă lucrările câtorva artiști aparținând unor direcții și discipline dintre cele mai variate.

Perioada rusă

După izbucnirea primului război mondial este constrâns să părăsească Munchenul, fiind cetățean rus, deci persona non grata.
Kandinski se întoarce la Moscova, unde o cunoaște pe Nina Nikolaievna Andreevska cu care se va căsători în anul 1917. În
septembrie, se va naște primul lui fiu, Vsievolod. Din păcate, copilul va muri la doar trei ani. În 1920, devine profesor la
universitatea din Moscova, iar un an mai târziu înființează Academia de Știință și Artă. Concepțiile lui Kandinski vor fi în scurt ă
vreme din ce în ce mai mult criticate. În decembrie 1921, pleacă cu soția la Berlin. Nu se va mai întoarce niciodata în Rusia.

Ultimii ani

În 1922, la Weimar este numit profesor la Bauhaus. După ce naziștii închid facultatea Bauhaus, în 1933 pleacă la Paris. La sfatul
lui Marcel Duchamp se stabilește împreună cu soția la periferia de vest a orașului, la Neuilly-sur-Seine. Duce aici o via ță lini știt ă,
departe de lume. În martie 1944, este diagnosticat cu arteroscleroză, dar va continua să lucreze până în iulie. Moare la Neuilly-sur-
Seine, pe 13 decembrie 1944 ca urmare a unei hemoragii cerebrale.
Sandro Botticelli
Pe numele său adevărat, Alessandro di Mariano Filipepi s-a născut la Florenţa în anul 1445, în regiunea mănăstirii dominicane
Santa Maria Novella, nu departe de biserica din Ognissanti. Numele de mai târziu al artistului, Sandro Botticelli, provine de la
porecla fratelui său mai mare, Giovanni, care era supranumit “Botticelli” (butoiaş). Acest pseudonim va deveni atât de cunoscut,
încât, în cele din urmă, el va fi atribuit tuturor membrilor familiei. Un alt frate al său, Antonio, era aurar şi gravor, iar tânărul
Sandro îşi însuşeste primele lecţii de desen sub supravegherea acestuia. Prima sa ucenicie, la meşterii aurari, va avea o influenţă
covârsitoare asupra picturii sale, din punct de vedere al perfecţionării tehnicii. Pe vremea aceea, aurarii se ocupau şi cu gravura,
deoarece se considera că aspectul exterior era cel care conferea expresivitate formei. Astfel, precizia şi rigoarea sunt preţuite în
cel mai înalt grad, fără a se urmări obţinerea vreunor efecte, lucru care conduce la o frumuseţe fină, discretă, aproape abstractă,
a produselor. Aceste valori sunt apreciate de Botticelli şi se vor regăsi, mai târziu, în stilul său pictural. Deşi se va dedica integral
artei, iar faima sa va creşte, pătrunzând în cercurile cele mai rafinate ale vremii, din punct de vedere artistic si intelectual, Sandro
Botticelli nu se va interesa de noutăţile estetice ale epocii şi va rămâne puternic legat de meşteşuguri.

Detaliu autoportret din “Închinarea magilor”

Ca ucenic, Botticelli va acorda mare importanţă atât lucrului, cât şi cultivării minţii sale. Tablourile lui Fra Filippo Lippi îi stârnesc
nu numai admiraţia, ci şi pasiunea pentru pictură, pasiune care îi va hotărî destinul. Nu i-a fost greu să ajungă ucenic în atelierul
lui Lippi, în anul 1464, deoarece relaţiile dintre pictori şi aurari erau foarte strânse. E de înţeles atracţia lui Botticelli pentru stilul
pictural al lui Lippi, mai exact pentru graţia deosebită a desenului şi a detaliilor. Culoarea, draperiile şi mişcarea siluetelor la
Botticelli amintesc în bună parte de operele maestrului său, mai ales în cazul frescelor catedralei de la Prato, la care Sandro ajută
ca ucenic. Deşi se va dovedi un demn urmaş al maestrului colorist, Botticelli îşi va descoperi propriul stil, care acordă o mai mică
importanţă modelării prin jocul clar-obscurului, concentrându-se mai mult asupra desenului, pe care mai mult îl purifică, decât îl
îmbogăţeşte.

După plecarea lui Filippo Lippi la Spoleto, Sandro părăseşte atelierul acestuia şi se întoarce la Florenţa, unde, graţie înstăritei
familii Vespucci, la reşedinţa căreia familia sa era găzduită, artistul se apropie de familia Medici. Începe să frecventeze atelierul
pictorului şi sculptorului florentin Andrea del Verrocchio, dar efectele sculpturale pe care acesta le aplică în picturile sale nu îl
tentează. De fapt, Botticelli este unul dintre puţinii pictori italieni care nu caută inspiraţie în sculptură.

În 1470, Sandro îşi deschide propriul său atelier de pictură, iar comenzile încep să curgă. Curând, fiul lui Lippi, Filippino Lippi, îi
devine ucenic. Botticelli pictează îndeosebi la Florenţa, dar şi la Pisa, unde i se cere terminarea frescelor de la Campo Santo,
începute de Gozzoli. Pentru început, va picta Capella dell’Incoronata a Catedralei din Pisa, frescă pe care nu o va termina. Un an
mai târziu pictează la Santa Maria Novella din Florenţa prima versiune a Închinării celor trei magi, temă care va fi reluată de
multe ori în creaţia sa, şi în care predomină chipurile personalităţilor vremii, în special ale membrilor familiei protectoare -
Medici. Mai târziu va picta la Roma trei fresce pentru Capela Sixtină, la cererea Papei Sixtus al IV-lea, dar după această comandă
se va întoarce la Florenţa pentru totdeauna.

După anul 1478, când relaţiile cu familia Medici se strâng, începe cea mai fastă perioadă a vieţii sale. La întâlnirile organizate în
palatele Medicilor, intră în contact cu reprezentanţii ilustri ai artei, filosofiei, ştiinţei şi literaturii, prilej cu care este impresionat
de Marsilio Ficinio, a cărui teorie despre idealul frumuseţii şi aplicarea lui în artă nu rămâne fără efect în conştiinţa sa. “Esenţa
omului este sufletul, iar sufletul este nemuritor” spunea Ficinio, şi toate nenorocirile omului pornesc din faptul că acest suflet
este închis în trup şi în timp. Operele sale vor fi influenţate de aceste teorii neoplatonice ale Academiei Florentine, determinând
caracteristica cea mai importantă a artei sale, şi anume prezentarea sentimentelor omeneşti. Acest lucru, pe lângă faptul că nu
se preocupa să aducă ceva nou în domeniul perspectivei ştiinţifice, al anatomiei sau măcar al zugrăvirii naturii (domenii de mare
interes ale acelei epoci), face din Botticelli artistul cel mai puţin tipic al Renaşterii italiene. Atenţia sa se îndreaptă cu precădere
spre portretul psihologic. Chipurile pictate de el exprimă sentimente profunde şi acestea sunt, de regulă, de nelinişte, de tristeţe
şi de renunţare. Figurile lui Botticelli sunt dominate toate de melancolie.

“Tânăr cu medalie” de Sandro Botticelli

Între anii 1478 - 1481, Botticelli atinge maturitatea sa artistică. Locul încercărilor de până atunci este luat de o măiestrie
desăvârşită. Compoziţiile devin armonioase, iar figurile umane sunt desenate cu o vitalitate irezistibilă. Botticelli ştia să prezinte
într-un mod excepţional mişcarea. Mai târziu, îşi va arăta inegalabila sa iscusinţă în ilustrarea textelor narative, indiferent că este
vorba de vieţile sfinţilor sau de “Divina Comedie” a lui Dante, în compoziţii picturale care sunt în acelaşi timp precise, simple şi
elocvente. După cum va scrie criticul francez Andre Chastel, referindu-se la ilustraţiile “Divinei Comedii”, “Sandro Botticelli nu
prezintă aici niciun fel de evenimente, nici gesturi ale personajelor; el exprimă cu o admirabilă discreţie a mijloacelor grafice
manifestările fine ale bucuriei, neliniştii şi renunţării”.

După moartea lui Lorenzo Magnificul, marea familie florentină începe să-şi piardă din popularitate. La Florenţa începe vremea
marilor nemulţumiri, membrii familiei Medicii sunt izgoniţi, iar puterea spirituală se strânge în mâna unui călugăr dominican, Fra
Girolamo Savonarola, un orator de geniu care a reuşit să stârnească confuzie şi în minţile cele mai luminate. Predicile sale se
îndreptau împotriva cultului păgân antic şi, implicit, împotriva artei moderne, insuficient pătrunsă de spiritualitatea creştină. Pe
rugurile care mistuiau operele socotite a fi provocatoare au ars si câteva nuduri ale lui Botticelli, deşi artistul făcea parte dintre
adepţii fanaticului călugăr. Se retrage în lumea propriei sale sensibilităţi, însă stilul său devine mai riguros şi mai
neliniştit.Botticelli este singurul pictor de la Florenţa care, deşi a câştigat mulţi bani, nu a făcut avere. Risipa l-a făcut să-şi
trăiască bătrâneţea în sărăcie, susţinut numai de câţiva binevoitori. Faima unor contemporani ai săi, ca Leonardo da Vinci, Rafael
şi Michelangelo, umbreşte în cele din urmă popularitatea sa. Creaţia marelui maestru flotrentin, uitată la începutul secolului al
XVI-lea, este redescoperită decenii mai târziu, câ nd se dezvoltă stilul numit manierism. Prerafaeliţii secolului al XIX-lea vor fi şi ei
fascinaţi de frumuseţea neliniştită şi demnă a figurilor lui Botticelli, pe care o vor prelua în operele lor, îmbogăţind-o cu
romantismul necunoscut maestrului renascentist.

Acesta moare în singurătate la mijlocul lunii mai a anului 1510, iar trupul său va fi înmormântat în biserica din Ognissanti, în
apropierea locurilor copilăriei sale.

Sfrşitul referatului