PROIECT DIDACTIC

Profesor: Niculescu Oana

Disciplina : filozofie
Clasa: a XII a B
Data: aprilie 2010
Unitatea de învăţare: Politica/ Nr. de ore 3h
Titlul lecţiei: Teorii politice moderne şi contemporane
Tipul lecţiei : transmitere de cunoştinţe
Scopul lecţiei : identificarea principalelor teorii politice
Competenţe specifice:
o 1.4. analiza şi compararea principalelor teorii politice moderne şi contemporane
o 4.2. formularea şi argumentarea unor opinii personale asupra raportului dintre stat şi cetăţeni
Obiectivele lecţiei:
 să identifice principalele teorii politice
 să definească termenul de teorie politică
 să enumere principalele teze ale teoriilor identificate
 să indice principalii reprezentanţi ai teoriilor enumerate
 să desprindă ideile principale ale textelor:
- Friedrich August von Hayek (1899-1992) Drumul către servitute, Domnia legii/Supremaţia dreptului (a legii)
- Karl Popper (1902-1994), Principiile liberalismului: un grup de teze în Conjecturi şi infirmări
- Karl Marx (1818-1883) Capitalul

Metode şi mijloace didactice:

- analiza de text filosofic - manualul
- exemplificarea - fişe didactice
- conversaţia
- explicaţia
- dialogul
- lucrul pe echipe
- învăţarea prin descoperire
Bibliografie: manuale/ Ed. Humanitas Educaţional, Buc. 2003, Adrian Miroiu şi Doina-Olga Ştefănescu
Ed. Corint, Buc. 2007, Ioan N. Roşca, coordonator
 Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 2007, Elena Lupşa şi Gabriel Hacman

Nr Secvenţele lecţiei Elemente esenţiale de conţinut Strategii didactice Evaluare

crt
. Activitatea profesorului Activitatea elevilor Metode Mijloace

1. Moment Efectuarea prezenţei elevilor Numesc absenţii Conversaţia

organizatoric- Distribuirea fişelor didactice
2 min.

Strategie
2. Captarea atenţiei Evidenţiază importanţa lecţiei noi: Ascultă cu atenţie argumentarea discursivă de
1 min rolului şi utilităţii lecţiei noi tip arg.
Problematica filosofiei politice a persuasivă
suscitat la reflecţie încă din
antichitate; şi s-a impus mai ales
în gândirea modernă şi
contemporană. în lecţia de astăzi
vom identifica principalele teorii
politice şi tezele fundamentale
susţinute de acestea

3. Reactualizarea Solicită elevilor să precizeze Elevii enumeră câteva din interogaţiile Conversaţia Frontală, prin
noţiunilor „ancoră” problematica filosofiei politice filosofiei politice observaţie
din lecţia anterioară Solicită elevilor definirea sistematică
10 min termenilor: politică şi putere Elevii definesc termenii precizaţi Conversaţia Tabla
Explicaţia Caiete

4. Predarea lecţiei noi I .Notează pe tablă schema lecţiei Expunerea

30 min a. Ce sunt teoriile politice? Îşi notează pe caiete schema lecţiei Dialogul
b. Tipuri de teorii politice: Explicaţia
b.1.Teorii ale contractului social Exemplifica-
b.2. Anarhismul rea
 b.3. Etatismul

b.4. Liberalismul
b.5. Elitismul
b.6. Pluralismul
Lectura de text Fişe
Elevii citesc cu atenţie textele, rezolvă Analiza de didactice Evaluare
II. Dă numere de ordine echipelor sarcinile indicate, merg la tablă şi text colectivă,
Solicită desemnarea unui notează ideile Interpretarea
reprezentant care să scrie pe tablă Munca în Frontală,
ideile principale echipă
Îndeamnă elevii la lectura Aprecieri
textelor de pe fişele didactice, verbale ale
solicitând să aibă în vedere teza răspunsurilor,
principală, argumentele folosite,
informaţiile legate de rolul statului, Observaţia
5. Fixarea relaţia stat-cetăţeni. Expunerea sistematică
cunoştinţelor Răspund la întrebările formulate de tabla
5 min Solicită elevilor să precizeze: profesor Frontală şi
- obiectivele lecţiei individuală
- reprezentanţi de seamă Notarea
- tezele principale ale teoriilor elevilor
studiate
 CONŢINUTURI :

OBIECTIVE:

1. Ce este filosofia politică?

2. Problematica filosofiei politice

3. Teorii politice:
a. Anarhismul
b. Etatismul
c. Liberalismul

4. Anarhismul - prezentare , reprezentanţi;

5. Etatismul - prezentare , reprezentanţi;

6. Liberalismul - prezentare , reprezentanţi;

1. Ce este filosofia politică?

1.1. Originile filosofiei politice

- se regăsesc în Antichitatea greacă în reflecţiile nesistematizate asupra vieţii politice aparţinând sofiştilor( Protagoras din Abdera), în lucrările lui
Platon ( Republica, Omul politic, Legile) şi Aristotel ( Politica ) ;

- s-a dezvoltat însă din ce în ce mai mult odată cu teoriile politice moderne despre stat, elaborate de John Locke, Thomas Hobbes, sau Jean-
Jacques Rousseau ( teoriile contractului social) şi, mai ales, prin contribuţiile fundamentale ale unor filosofi ca: John Stuart Mill, Friedrich
Hayek, John Rawls ş.a.

1.2. Obiectul de studiu/domeniul de referinţă al acestui domeniu este politicul, dar îşi împarte domeniul cu discipline ca : etica, sociologia,
politologia, psihologia, geografia politică, etc.
Se distinge de celelalte domenii prin faptul că se concentrează asupra unor caracteristici foarte generale ale procesului politic şi printr-o puternică
tendinţă normativă, de a descoperii şi aplica noţiunile morale – bine, corect, drept – în sfera acţiunii politice. Comportamentul actorilor politici
este supus analizei, vizând înainte de toate modul în care aceştia trebuie să se comporte, respectând valori fundamentale ca: libertatea, dreptatea,
egalitatea, drepturile omului.

1.3. Sensul etimologic al termenului politică vine din lb. gr. <polis> - oraş, cetate şi semnifică, în sens curent, arta de a guverna cetatea sau
statul şi, extinzând această semnificaţie, un dialog între diferite grupuri de interese constituite la nivel social, în vederea adoptării unor
decizii comune ale căror consecinţe vor fi resimţite, mai mult sau mai puţin, de întreaga societate, şi care vor fi transpuse în practică
prin diferite mijloace.
Politica presupune un orizont de manifestare numit cetate sau stat, comunitate locală sau internaţională. cel mai important instrument care
transpune în practică deciziile luate este puterea

1.4. Conceptul de putere ( lb. latină <potens>= puternic )

În cadrul filosofiei politice conceptul de putere este unul fundamental.

Se defineşte în sens larg ca: afectare sau influenţare de către un individ sau o instituţie a atitudinilor sau acţiunilor altora.
Este puternic înrudit cu autoritatea de asemenea, asociat cu ideile de forţă şi violenţă, dar nu se identifică cu acestea. ( autoritate = relaţie socială
între cel puţin doi actori, bazată pe un principiu de legitimitate, în care unul dintre actori acceptă să-şi modifice comportamentul în funcţie de
cerinţele, normele, ordinele celuilalt).
Orice discurs asupra puterii implică şi problema statului dar şi pe cea a legitimităţii;
Ideea de stat presupune, în primul rând, permanenţa puterii, adică statul apare numai atunci când puterea se instituţionalizează încetând să mai fie
încorporată în persoana unui conducător,iar, în al doilea rând, presupune interesul public. Statul îndeplineşte roluri diferite în funcţie de regimul
politic.
În privinţa legitimităţii, N. Machiaveli consideră că puterea nu depinde de nici un drept care să o fondeze/legitimeze, ci de abilitatea principelui
de a conduce. Teoreticienii contractului social, însă, înlocuiesc dreptul divin cu înţelegerea, cu contractul social, fundamentând autoritatea
statului pe un nou principiu: voinţa poporului.
Nicio putere nu poate rezista fără recunoaşterea legitimităţii sale, fără consimţământul supuşilor săi, însă motivele consimţământului nu sunt
întotdeauna de ordin raţional.
O putere legitimă, bazată pe consimţământul populaţiei, poate să guverneze fără frică, o putere nelegitimă este bazată pe violenţă şi generează
violenţă.
În literatura politică sunt descrise mai multe tipuri de legitimitate:
- tradiţională;
- carismatică;
- legală ( Max Weber)
- prin voinţa celor puternici sau prin voinţa poporului( N. Machiaveli)
2. Problematica filosofiei politice

În filosofia politică există o diversitate a întrebărilor şi problemelor, unul dintre factori fiind însuşi evoluţia politicului de la o epocă la alta,
însă dintre preocupările mai importante ale acesteia amintim:
o încercări de a elabora teorii ale statului ideal sau ale politicii ideale;
o stabilirea elementelor esenţiale ale politicului, diferenţierea acestuia faţă de alte domenii ale experienţei umane;
o identificarea motivelor care explică supunerea oamenilor faţă de putere, respectiv fundamentul legitimităţii;
o descrierea şi evaluarea activităţii politice;
o clarificarea conceptelor, a tipurilor de discurs, a procedurilor limbajului politic;
o relaţia dintre stat şi societatea civilă;
o forme de guvernare;
o separarea şi limitarea puterilor statului;
o distincţia public-privat.

3. Teorii politice:

a. Ce sunt teoriile politice?

Sunt reflecţii sistematice asupra naturii şi scopurilor guvernământului, asupra situaţiilor în care se impune schimbarea instituţiilor politice, a
modului în care se poate face o asemenea schimbare sau asupra relaţiilor individ-societate, stat-societate civilă, putere-legitimitate etc. Au rolul
de a evalua, explica şi/sau prevedea fenomenele politice.

b. Tipuri de teorii politice

b.1. Teorii ale contractului social
b.2. Anarhismul
b.3. Etatismul
b.4. Liberalismul

b.1. Teorii ale contractului social:

- reprezentanţi : John Locke, Thomas Hobbes, J.J. Rousseau
- idei principale:
 statul, guvernământul legitim este produsul artificial al acordului voluntar al unor agenţi liberi, care conferă guvernanţilor puterea pe care
o au şi legitimitatea acesteia;
 combat concepţia potrivit căreia puterea este un fapt arbitrar, concepţia aristotelică potrivit căreia statul este o instituţie naturală şi teoria
dreptului divin al regilor.

b.2. Anarhismul
- reprezentanţi : Max Stirner, Errico Malatesta, Mihail Bakunin, Pierre-Joseph Proudhon
- moto: Nici Dumnezeu, nici alt stăpân
- accepţiile termenului:
- în sens larg ,prin anarhism se înţelege dezordine politică şi morală;
- din punct de vedere filosofic termenul desemnează o teorie politică.
- idei principale/teze:
 societatea poate şi trebuie să fie organizată fără autoritatea coercitivă a statului;
 recunoaşte autoritatea specialiştilor în domenii care ţin de competenţa lor;
 critică autoritatea politică, asumată de indivizi care nu au nicio îndreptăţire să o revendice;
 respinge cele două justificări curente invocate în favoarea statului:
- că îndeplineşte funcţii sociale utile
- că autoritatea sa e legitimată prin consimţământul supuşilor.

b.3. Etatismul
- reprezentanţi: de pe poziţii diferite, Platon, Hegel, Karl Marx (el susţinea că în comunism statul va dispărea !)
- idei principale:
 societatea, individul trebuie să se subordoneze statului, să renunţe la idealurile şi scopurile lor pentru a făuri o societate mai bună;
 statul este punctul central, cel care conduce şi modelează societatea;
- Platon: plasează în prim-plan cetatea ideală, indivizii fiind atent selecţionaţi pentru funcţiile pe care pot şi trebuie să le îndeplinească în
această ierarhie socială.

- Hegel supraapreciază rolul statului, ajungând la o mistică a acestuia; statul întruchipează realizarea pe pământ a Ideii Absolute, divine. În
concepţia sa trebuie să fie cineva deasupra indivizilor şi a intereselor lor subiective ,cineva care să urmărească interesul general şi binele
tuturor, acesta fiind statul. La Hegel, voinţa individuală se identifică cu pasiunea subiectivă şi interesul particular, pe când statul
întruchipează binele tuturor, moralitatea, raţiunea obiectivă.
- Karl Marx explică evoluţia politică prin cea economică şi apreciază că toate celelalte domenii depind de cel economic; În filozofia marxistă
se susţine că apariţia unei contradicţii între forţele de producţie şi relaţiile de producţie generează o revoluţie, prin care se realizează trecerea
la un mod de producţie superior: de la feudalism, la capitalism, de la capitalism la socialism, pentru ca în final să se treacă la comunism.

b.4. Liberalismul

- sensul etimologic: lb.latină < liberalis>= binefăcător, generos

- reprezentanţi:John Locke ,Jeremy Bentham, Benjamin Constant , John Stuart
Mill, Friedrich Hayek
- idei principale:
 teorie politică dominantă a modernităţii, proclamă libertatea politică şi economică a indivizilor dar limitează egalitatea la
egalitatea în drepturi; astfel, orice stat care intervine pentru a „corecta” jocul liber al societăţii civile, este considerat ca fatal
pentru libertate.

 limitarea puterilor statului, acceptarea pluralităţii la nivel politic;

 se opune concepţiilor etatiste şi oricăror teorii politice care pun interesele societăţii, statului, naţiunii mai presus de cele ale
indivizilor;

 individul şi libertăţile sale constituie elementul central al oricărei doctrine liberale şi se pleacă de la drepturile personale,
negative ale fiecărui om, pe care nicio putere politică nu le poate impieta;

 începând cu al doilea sfert ( după1925) al sec.al XX-lea, se vorbeşte despre liberalisme, doctrine ce preiau unele caracteristici
esenţiale ale liberalismului clasic şi constituindu-se în „noile liberalisme” , de factură economică, radicală şi socială şi care
au încercat să găsească răspunsuri la realităţile puse de sec. al XX-lea.

b.5. Elitismul

- reprezentanţi de seamă: G. Mosca, Vilfredo Pareto, Robert Michels

- idei principale :
 puterea este în mâinile unei minorităţi, a elitelor ( intelectuale sau cu avere)
 elitele, monopolizează puterea, toate funcţiile politice, şi se bucură de toate avantajele aferente
  cea de-a doua clasă, mai numeroasă, este dirijată şi controlată de prima
 pentru V. Pareto, membrii clasei conducătoare sunt de două feluri:
vulpi, care conduc prin şiretenie şi sunt capabile să manipuleze consimţământul maselor , şi lei, care domină prin coerciţie şi
violenţă
b.6. Pluralismul

Cei care se opun elitismului sunt consideraţi susţinători ai anti-elitismul ,

populismul sau teoriei politice a pluralismului .
- idei principale:
 concepţia pluralistă apare intuitiv ca cea mai apropiată de ideea de societate democratică modernă;
 diversitatea este o caracteristică dezirabilă a societăţilor moderne; într-un stat modern democrat nici un grup, organizaţie sau
clasă nu poate domina societatea , societatea civilă nu este supusă statului. Statul, mai degrabă reglementează conflictele în
societate, mediază, balansează şi armonizează interesele diferitelor grupuri, decât domină procesul de înfăptuire a politicilor
publice, urmărind interese particulare;
 admit că unele grupuri(armata, lumea afacerilor) au o mai mare influenţă în societate dar susţin că, deşi inegală, puterea este
larg distribuită, aşa că fiecare grup şi fiecare individ îşi poate face auzită vocea la un moment dat.
FISĂ DIDACTICĂ : 1

Friedrich August von Hayek, Drumul către servitute Supremaţia dreptului (a legii)

Nimic nu diferenţiază mai tranşant condiţiile dintr-o ţară liberă de cele dintr-o ţară aflată sub o guvernare arbitrară decât respectarea, în prima, a marilor
principii cunoscute sub numele de supremaţia dreptului (rule of law). Aceste principii despuiate de orice detalii tehnice ne spun că statul, în toate acţiunile lui, este
limitat de reguli care fac posibilă prevederea, cu o bună doză de certitudine, a modului în care autoritatea îşi va folosi puterile coercitive într-o împrejurare dată şi
fac posibilă planificarea afacerilor individuale pe baza acestei cunoaşteri. Deşi acest ideal nu poate fi atins niciodată în mod desăvârşit, de vreme ce legiuitorii,
precum şi cei cărora le este încredinţată aplicarea legii, sunt oameni supuşi greşelii, se desprinde destul de limpede ideea centrală că posibilitatea lăsată organelor
executive de a folosi în mod discreţionar puterea coercitivă trebuie să fie redusă cât mai mult. Orice lege restrânge libertatea individuală într-o anumită măsură,
modificând mijloacele de care oamenii pot uza în urmărirea ţelurilor lor, dar, în condiţiile supremaţiei drepturilor, statul este împiedicat să zădărnicească eforturile
individuale printr-o acţiune ad-hoc! Fiind sigur că puterea statului nu va fi folosită în mod deliberat pentru a-i dejuca intenţiile, individul este liber să urmărească
ţelurile şi dorinţele lui personale, în cadrul regulilor cunoscute ale jocului.
Distincţia pe care am trasat-o între crearea unui cadru de legi permanent, în interiorul căruia activitatea productivă este ghidată de decizii individuale, şi
dirijarea activităţii economice de către o autoritate centrală este, astfel, în realitate, un caz particular al distincţiei mai generale dintre supremaţia dreptului şi
guvernarea arbitrară. În condiţiile supremaţiei dreptului, statul se mărgineşte la fixarea unor reguli care stabilesc condiţiile de folosire a resurselor disponibile,
lăsând pe seama indivizilor decizia privitoare la scopurile pentru care urmează a fi folosite. În condiţiile guvernării arbitrare, statul dirijează utilizarea mijloacelor
de producţie către anumite scopuri. Regulile la care se recurge în cazul supremaţiei dreptului pot fi elaborate anticipat, sub forma unor reguli formale, care nu
ţintesc către împlinirea dorinţelor şi nevoilor unor indivizi anume. Intenţia este doar ca ele să fie de folos în urmărirea variatelor scopuri individuale. Ele sunt , ori
s-ar cuveni să fie, concepute pentru perioade atât de lungi, încât este imposibil să ştii dacă vor veni în sprijinul anumitor oameni mai degrabă decât al altora.
Aproape că putem spune despre aceste reguli că sunt un fel de instrumente de producţie ce ajută oamenii să prevadă comportarea celor cu care trebuie să
colaboreze, iar nu nişte eforturi de satisfacere a unor nevoi particulare.
Planificarea economică de tip colectivist implică opusul însuşi acestei situaţii. Autoritatea planificatoare nu se poate autolimita oferind unor oameni
necunoscuţi prilejuri speculabile după placul lor. Ea nu-şi poate asuma anticipat obligaţii, prun reguli generale şi formale, care împiedică arbitrariul. Ea trebuie să
satisfacă nevoile reale ale oamenilor pe măsură ce acestea se ivesc şi să opteze deliberat între aceste nevoi. Ea trebuie să ia necontenit decizii în probleme cărora nu
li se pot găsi soluţii numai în baza unor principii formale, iar luarea acestor decizii presupune o ierarhizare a nevoilor diferiţilor indivizi. Când guvernul trebuie să
decidă câţi porci urmează să fie crescuţi sau câte autobuze trebuie să fie puse în circulaţie, care mine de cărbuni urmează să funcţioneze ori la ce preţuri vor fi
vândute cizmele, aceste decizii nu pot fi deduse din principii formale sau statornice anticipat pe perioade îndelungate. Ele depind inevitabil de împrejurările de
moment şi, în adoptarea unor asemenea decizii, va trebui totdeauna evaluată ponderea relativă a intereselor diverselor persoane şi grupuri. În ultimă instanţă,
vederile cuiva vor fi hotărâtoare pentru a stabili ale cui interese sunt mai importante; iar aceste vederi trebuie să devină o parte din legea ţării, implicând o
distincţie de rang pe care aparatul coercitiv al statului o impune oamenilor. (…)
Nu încape îndoială că planificarea implică, în mod necesar, o discriminare între nevoile specifice diferiţilor indivizi şi îngăduie unui om să întreprindă ceea
ce altuia nu-i este permis. (…)
În epoca noastră, animată de pasiunea pentru controlul conştient al tuturor laturilor vieţii, poate să pară paradoxal să proclami drept o virtute faptul că în
cadrul unui sistem vom şti mai puţin despre efectul concret al măsurilor luate de către stat decât ar fi cazul în majoritatea celorlalte sisteme şi că o metodă de
coordonare a acţiunilor în societate ar trebui să fie socotită superioară din pricină că noi nu ştim exact la ce rezultate va conduce. Cu toate acestea, aici rezidă, în
fapt, raţiunea de a fi a marelui principiu liberal al supremaţiei dreptului. Paradoxal aparent se dizolvă rapid de îndată ce parcurgem următorii paşi ai
argumentului.

A. Karl R. Popper (1902 - 1994), Principii liberale: un grup de teze în Conjecturi şi infirmări

“… (1) Statul este un rău necesar: puterile sale nu trebuie înmulţite peste cât este necesar. Am putea numi acest principiu "Briciul liberal". (Prin
analogie cu "briciul lui Ockham", adică, celebrul principiu după care entităţile sau esenţele nu trebuie înmulţite peste cât este necesar.)(...)
(2) Este uşor să ne dăm seama că statul este în mod inevitabil un pericol constant sau (aşa cum am îndrăznit să-l numesc) un rău,dar unul necesar.
Căci pentru a-şi îndeplini funcţia,el trebuie,în orice caz,să aibă mai multă putere decât orice cetăţean considerat în mod individual sau decât în
orice corporaţie publică;şi cu toate că am putea construi instituţii care sa diminueze pericolul ca aceste puteri să fie folosite în mod abuziv nu
putem niciodată să eliminăm,în totalitate acest pericol. Dimpotrivă, se pare că cei mai mulţi dintre oameni vor trebui să plătească pentru a avea
protecţia statului, nu doar sub formă de impozite,ci şi sub forma umilinţelor suferite,de exemplu,din partea unor funcţionari aroganţi. Totul e ca
preţul plătit să nu fie prea mare.(...)
(3) Democraţia ca atare nu poate oferi cetăţeanului niciun fel de beneficii şi nici nu ar trebui să ne aşteptăm la aşa ceva. De fapt,democraţia nu
poate face nimic-numai cetăţenii dintr-o democraţie pot acţiona(inclusiv,desigur,acei cetăţeni care fac parte din guvern.)Democraţia nu oferă
decât mai mult decât cadrul în care cetăţenii pot să acţioneze într-un mod mai mult sau mai puţin organizat şi coerent.
(4) Suntem democraţi nu pentru că majoritatea are întotdeauna dreptate, ci pentru că tradiţiile democratice sunt cel mai puţin rele din câte
cunoaştem .Dacă majoritatea(sau opinia publică)decide în favoarea tiraniei,un democrat nu trebuie,drept consecinţă,să presupună că altfel a ieşit
la iveală vreo inconsistenţă fatală în concepţia sa. Ci, el îşi va da seama că tradiţia democratică din ţara sa nu este destul de puternică.
(5) Instituţiile ca atare nu sunt niciodată suficiente dacă nu sunt temperate de către tradiţii. Instituţiile sunt întotdeauna ambivalente,în sensul că,în
absenţa unei tradiţii puternice,ele pot servi şi unor scopuri,opuse celor pentru care au fost create. De exemplu, se presupune că, aproximativ
vorbind, opoziţia parlamentară are rolul de a împiedica majoritatea să fure banii contribuabilului.(...)
Să rezumăm este nevoie de tradiţii ca de o punte de legătură între instituţii şi intenţiile şi opţiunile indivizilor….”
 Karl Marx(1818-1883), Capitalul, Muncitorii şi capitaliştii

„ Fostul posesor de bani păşeşte în calitate de capitalist, iar posesorul forţei de muncă îl urmează în calitate de muncitor al său
(....)
Întrebuinţarea forţei de muncă este însăşi munca. Cel care cumpără forţa de muncă o consumă, punându-l pe vânzătorul ei să
muncească. Aceasta din urmă devine astfel actul (în fapt-n.t) forţă de muncă în acţiune. El devine muncitor, calitate pe care înainte
o avea doar potenţia (potenţial -n.t). Pentru a-şi exprima munca în mărfuri, el trebuie s-o exprime înainte de toate în valori de
întrebuinţare, în lucruri care servesc la satisfacerea unor trebuinţe oarecare. Capitalistul îl pune, aşadar, pe muncitor să
confecţioneze o valoare de întrebuinţare anumită, un articol determinat.(....)
Procesul de muncă, aşa cum se desfaşoară el ca un proces de consum al forţei de muncă de către capitalist, prezintă două
fenomene specifice.
Muncitorul lucrează sub controlul capiltalistului, căruia îi aparţine munca lui. Capitalistul veghează ca munca să decurgă
normal şi ca mijloacele de producţie să fie întrebuinţate raţional.(...)
În al doilea rând însă: produsul este propietatea capitalistului, nu a producătorului direct, a muncitorului.(..)
Pe de altă parte, mucitorul iese în continuu din acest proces aşa cum a intrat: personal fiind izvor de avuţie, dar lipsit de orice
mijloace de a realiza această avuţie pentru sine însuşi. Întrucât înainte de intrarea lui în proces, munca lui a fost înstrăinată de el,
însuşită de capitalist şi încorporată capitalului, ea se concretizează în continuu, în cursul procesului, într-un produs străin. Întrucât
procesul de producţie este în acelaşi timp un proces de consumare a forţei de muncă de către capitalist, produsul muncitorului nu
se transformă continuu numai în marfă, ci şi în capital, în valoare care absoarbe forţa creatoare de valoare, în mijloace de
subzistenţă care cumpără persoane, în mijloace de producţie care îi folosesc pe producători. Muncitorul însuşi produce deci
încontinuu avuţia obiectivă sub formă de capital, o forţă străină de el, care îl domină şi îl exploatează, iar capitalistul produce, tot
încontinuu, forţa de muncă ca izvorul subiectiv al avuţiei, separat de mijloacele propriei sale materializări şi realizări, abstract,
existent doar în organismul muncitorului, pe scurt, îl produce pe muncitor ca muncitor salariat. Această reproducţie continuă,
această eternizare a muncitorului este condiţia sine qua non a producţiei capitaliste.
Aşadar, procesul de producţie capitalist(...) îl sileşte încontinuu pe muncitor să-şi vândă forţa de muncă pentru a putea trăi şi îi
dă încontinuu capitalistului posibilitatea de a se îmbogăţi.”
FIŞA DIDACTICĂ NR.2. / Lecturi suplimentare/ temă pentru acasă

A. Pierre-Joseph Proudhon,
Ce este proprietatea ? sau Cercetări asupra principiului dreptului şi guvernării (1840)
în: Mari gânditori şi filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol. II
Bucureşti, Editura Minerva, 1989
pp. 190-191

„Eu sunt anarhist; (..) deşi foarte iubitor de ordine, eu sunt, în deplinătatea cuvântului, anarhist. (..)
Anarhia, adică absenţa stăpânului, a suveranului, aceasta este forma de guvernare de care ne apropiem în fiecare zi şi pe care obişnuinţele
înrădăcinate ne fac să o privim drept culmea dezordinii şi expresia haosului. Se ştie că un burghez parizian din secolul al XVII-lea, auzind că la
Veneţia nu există regi, nu-şi putea reveni din uimire şi credea că va muri de râs la aflarea unei asemenea idei ridicole. Aceasta este prejudecata
noastră; toţi, câţi suntem, vrem un şef sau nişte şefi (..).
Cei mai progresişti dintre noi nu sunt cei care vor un număr mai mare de suverani în loc de unul singur, ca, de exemplu, domnia gărzii
naţionale. În curând, cineva, mai isteţ, va spune: toată lumea e rege ! Iar eu voi răspunde: nimeni nu este rege, noi, vrem nu vrem, suntem
asociaţi. Orice chestiune de politică internă trebuie rezolvată conform datelor statisticii departamentale; orice problemă de politică externă ţine de
statistica internaţională. Ştiinţa guvernării aparţine de drept unei acţiuni a Academiei de ştiinţe, al cărei secretar perpetuu devine în mod necesar
primul ministru; şi, pentru că orice cetăţean poate adresa un memoriu Academiei, orice cetăţean este legislator. Dar, cum părerea cuiva nu
contează decât dacă este demonstrată, nimeni nu-şi poate impune voinţa în locul raţiunii, nimeni nu este rege.
Tot ce ţine de legislaţie şi de politică este obiect de ştiinţă, nu de opinie; puterea legislativă nu aparţine decât raţiunii, metodic
recunoscută şi demonstrată. A atribui unei puteri oarecare dreptul de veto şi de sancţiune este culmea tiraniei. Justiţia şi legalitatea sunt două
lucruri la fel de independente de asentimentul nostru ca şi adevărul matematic. Pentru a funcţiona, e suficient să fie cunoscute; pentru a fi
recunoscute, ele nu cer decât meditaţie şi studiu (..).
Deci nu guvernare, nu economie politică, nu administraţie bazată pe proprietate.”

B. G. W. F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului,

Traducere de Virgil Bogdan şi Constantin Floru
Bucureşti, Editura IRI, 1996, pp. 240-246
SECŢIUNEA A TREIA
STATUL
§257
Statul este realitatea Ideii etice, - spiritul etic, ca voinţă substanţială revelată, lămurită sie înseşi, care se gândeşte şi se cunoaşte pe sine şi
care aduce la îndeplinire ceea ce ea ştie şi în măsura în care o ştie. În datină (Sitte), el îşi are existenţa nemijlocită, iar în conştiinţa-de-sine a
individului, în ştiinţa şi activitatea acestuia, existenţa sa mijlocită, - aşa cum individul, prin simţământul său etic, are în stat, ca fiind esenţa sa,
scopul şi produsul activităţii sale, libertatea sa substanţială. (..) [p.240]
§258
Statul, ca realitate a voinţei substanţiale, pe care el o posedă în conştiinţa-de-sine particulară înălţată la universalitatea sa, este raţionalul
în şi pentru sine. Unitatea aceasta substanţială îşi este scop sieşi, absolut, neclintit, în care libertatea ajunge la dreptul ei suprem, după cum acest
scop ultim îşi păstrează îndreptăţirea supremă în faţa indivizilor, a căror supremă datorie este ca ei să fie membri ai statului. (..) [p.240]
Adaos. Statul în şi pentru sine este întregul etic, realizarea libertăţii, şi este scopul absolut al raţiunii ca libertatea să fie reală. Statul este
spiritul care se află în lume şi se realizează într-însa cu conştiinţă, în timp ce în natură el nu se realizează decât ca „altul” său, ca spirit care
doarme. Numai ca prezent în conştiinţă, cunoscându-se pe sine însuşi ca obiect existent, el este statul. Când e vorba de libertate nu trebuie să
pornim de la singularitate, de la conştiinţa-de-sine-singulară, ci numai de la esenţa conştiinţei-de-sine, căci, fie că omul o ştie, fie că nu o ştie,
esenţa aceasta se realizează ca putere independentă în care indivizii singulari sunt numai momente: statul constituie însuşi mersul lui Dumnezeu
în lume; temeiul statului este puterea raţiunii care se realizează ca voinţă. Când vorbim de Ideea statului nu trebuie să avem în faţa ochilor state
particulare, nici instituţii particulare, - trebuie, dimpotrivă, să considerăm pentru sine Ideea, acest Dumnezeu real. Fiece stat, chiar dacă după
principiile pe care le admitem noi l-am declara rău, chiar dacă recunoaştem la el cutare sau cutare defect, - are într-însul totdeauna, mai ales când
aparţine statelor dezvoltate ale timpului nostru, momentele esenţiale ale existenţei sale. Fiindcă însă e mai uşor să descoperi defecte decât să
sesizezi conceptul a ceea ce este afirmativ, - se cade uşor în greşeala de a se uita, din pricina unor laturi izolate, însuşi organismul interior al
statului. Statul nu este o operă a artei, el se află în lume, aşadar în sfera voinţei arbitrare, a accidentului şi a greşelii; o conduită rea îl poate
desfigura sub multe laturi. Totuşi chiar omul cel mai urât, criminalul, un bolnav sau un schilod este încă un om care trăieşte; afirmativul din el,
viaţa, subzistă cu tot defectul, şi de acest afirmativ este vorba aici. [pp.243.245]
§259
Ideea statului are:
a) realitate nemijlocită şi este statul individual, ca organism ce se raportează la sine, constituţie sau drept public intern;

b) ea devine raportul statului singular cu alte state, - drept exterior;

c) ea este Ideea universală ca gen şi ca putere absolută peste statele individuale, spiritul, care îşi dă realitatea sa în procesul istoriei lumii.

Adaos. Statul ca real este în chip esenţial stat individual şi mai departe, în plus, stat particular. Individualitatea trebuie deosebită de
particularitate: ea este moment al Ideii statului însuşi, în timp ce particularitatea aparţine istoriei. Statele ca atare sunt independente unele de
 altele şi raportul lor nu poate fi deci decât un raport exterior, astfel încât deasupra lor trebuie să se afle un al treilea element care să le lege.
Acest al treilea este spiritul, care îşi dă realitate în istoria lumii şi constituie judecătorul absolut peste ea. E adevărat, mai multe state pot
constitui, aliindu-se, un fel de tribunal peste altele, pot lua naştere confederări de state, ca de pildă Sfânta Alianţă, dar acestea sunt numai
relative şi mărginite, ca şi pacea veşnică. Singurul judecător absolut, care se impune totdeauna faţă de particular, este spiritul fiinţând în şi
pentru sine, care se înfăţişează în istoria lumii ca fiind universalul şi genul ce acţionează într-însa. [pp.245-246]
ANALIZE DE TEXT:

1. Friedrich August von Hayek (1899-1992) :

Drumul către servitute , Domnia legii/Supremaţia dreptului (a legii)

1.Conceptul de domnia a legii şi importanţa sa pentru a distinge între ţările libere şi cele totalitare

1.1 Domnia legii înseamnă guvernare pe baza unor legi democratice

1.2 Conceptul de domnie a legii permite să facem distincţie între ţările libere şi cele cu guvernare samavolnică (arbitrară, abuzivă, după bunul
plac)

2. Caracteristicile domniei legii( ale statului democratic )

2.1. Guvernământul (statul) bazat pe legi democratice e îngrădit în acţiunile sale de reguli neschimbătoare.
2.2. Organele executive, care exercită puterea coercitivă, au o libertate de decizie redusă cât de mult posibil.
2.3. Guvernământul nu ia măsuri ad-hoc care să nesocotească eforturile oamenilor, scopurile şi dorinţele lor

3. Distincţia dintre guvernămintele ( statele) din ţările libere şi cele din ţările totalitare –în plan economic

3.1. În ţările liberale guvernământul stabileşte doar reguli formale, un cadru legal, privind condiţiile de folosire a resurselor, dar îi lasă pe oameni
să-şi călăuzească activitatea prin deciziile lor individuale şi să-şi fixeze scopurile în care vor folosi resursele.
3.2. În ţările totalitare, statul (autoritatea centrală) conduce activitatea economică şi impune oamenilor scopurile de îndeplinit, devenind astfel,
părtinitor (faţă de interesele sale, în opoziţie cu cele ale indivizilor)

4. Raportul dintre dreptate şi egalitate în ţările totalitare şi în cele libere

4.1. În ţările totalitare, tendinţa de a realiza o egalitate esenţială duce la nimicirea domniei legii, care instituia între oameni doar o egalitate
formală, în faţa legii (egalitate juridică), permiţând totuşi, diferenţele subiective şi obiective dintre ei. Altfel spus, dacă le dai aceleaşi şanse
obiective, nu le mai dai aceeaşi şansă subiectivă, de afirmare conform libertăţii şi subiectivităţii lor (adică subiectivităţii şi creativităţii lor).
4.2. În ţările libere, domnia legii produce o inegalitate economică, dar aceasta nu afectează şansele subiective ale oamenilor.
4.3. În concluzie, dreptatea procedurală prin respectarea legilor economice şi a legilor democratice e preferabilă egalităţii economice, adică
dreptăţii distributive prin egalizare economică şi prin nimicirea democraţiei.

Comentariu:
Hayek a urmărit să distingă între un stat democratic, cu o economie descentralizată, şi unul nedemocratic, cu o economie centralizată.
Primul promovează egalitatea ca egalitate politică şi juridică, prin care restrânge cât mai mult intervenţia statului în viaţa oamenilor, inclusiv şi
mai ales în viaţa lor economică. acest stat promovează o dreptate procedurală ( ca respectare a legilor economice şi a legilor democratice) şi
permite o inegalitate economică a oamenilor (prin distribuirea bunurilor în funcţie de legile pieţei, de eforturile fiecăruia, de merit).
Al doilea vizează o egalitate economică, ceea ce presupune conducerea centralizată a economiei şi transformarea oamenilor în simpli
executanţi ai deciziilor statului, interzicându-li-se scopurile personale, şi anihilându-li-se libertatea şi creativitatea. De aceea, statul care
urmăreşte egalitatea economică intră în conflict cu domnia legii, o nimiceşte, devine un stat nedemocratic, totalitar.
Domnia legii e preferată egalităţii economice nu numai din punct de vedere politic, ci şi economic, pentru că, stimulând iniţiativele
economice individuale,duce la o cantitate mai mare de bunuri, ceea ce permite chiar şi celor cu venituri mai mici un standard de viaţă mai ridicat
decât în ţările cu economie centralizată, unde cantitatea de bunuri este mai mică, întrucât oamenii nu mai sunt stimulaţi economic.

2. Karl Popper (1902-1994), Principiile liberalismului: un grup de teze în Conjecturi şi infirmări

Analiză de text

1. Necesitatea statului

- statul este un rău, dar un rău necesar

o deoarece, pentru a-şi împlini funcţia el trebuie să acumuleze mai multă putere decât orice cetăţean sau decât orice corporaţie publică;
o niciodată, oricâte instituţii am constitui, nu putem eradica pericolul ca statul să-şi exercite autoritatea în mod abuziv în detrimentul
cetăţenilor;
o de aceea, puterile sale trebuie limitate, nicidecum sporite peste măsură;
o oamenii plătesc pentru protecţia oferită de stat, plata fiind atât impozitele cât şi umilinţele din partea funcţionarilor aroganţi;

2. Democraţia – instituţie menită să prevină apariţia dictaturii

o democraţia nu poate şi nu trebuie să ofere beneficii, nici nu trebuie să aşteptăm aşa ceva;
o democraţia nu face nimic, ea oferă doar cadrul în care cetăţenii pot să acţioneze într-un mod mai mult sau mai puţin organizat şi coerent;
 o suntem democraţi pentru că tradiţiile democratice sunt cele mai puţin rele din cele pe care le-a cunoscut omenirea;
o situaţiile în care, uneori, majoritatea decide în favoarea tiraniei este consecinţa faptului că tradiţia filosofică nu este destul de puternică;
deci, nu este vorba aici de vreo „inconsistenţă fatală” în doctrina filozofie;
o instituţiile democraţiei sunt întotdeauna ambivalente; instituţiile unei societăţi trebuie să fie deschise la schimbarea rezultată din
deciziile libere şi responsabile ale indivizilor; nefiind suficiente, ele trebuie temperate de tradiţii. Altfel pot foarte uşor să servească unor
scopuri opuse celor pentru care au fost create. Tradiţiile sunt o punte de legătură între instituţii şi intenţiile şi opţiunile indivizilor.
Comentariu
- iar intervenţia statului trebuie limitată strict la ceea ce este într-adevăr necesar pentru protejarea libertăţii, atât cât să împiedice abuzul de
putere;
- democraţia nu trebuie privită ca o formă de suveranitate populară, ci ca o instituţie menită să prevină apariţia dictaturii şi a regimurilor politice
care permit relaţii de opoziţie sau de rivalitate între guvernanţi şi opozanţi; forţa democraţiei nu costă în exercitarea voinţei generale, cât în
funcţionarea unor mecanisme de control democratic, în instituţii şi tradiţii democratice.
- nu este soluţia tuturor problemelor sociale, cetăţenii sunt aceia care , acţionând în cadrul regimului democratic, pot să găsească soluţii;
- fără a crea o lume perfectă, este cel mai puţin rău din regimurile politice pe care le-a cunoscut omenirea;
- putem constata limitele majorităţii atunci când , potrivit principiului majorităţii, se decide în favoarea unui conducător/ clase politice
autoritar/e sau chiar în favoarea tiraniei.
- problema democraţiei la Popper nu este afirmarea unei libertăţi largi, populare, ci: cum să împiedicăm privarea de libertate?
- întrebarea filosofiei politice tradiţionale: cine trebuie să conducă? trebuie înlocuită cu întrebarea : cum putem organiza instituţiile noastre
politice astfel încât conducătorii răi sau incompetenţi să nu poată dăuna prea mult.
(Relaţia libertate-democraţie relevă o altă situaţie paradoxală semnalată de Platon şi reformulată ulterior de Kelsen şi Popper. Cunoscută drept
„paradoxul libertăţii” (la Platon) sau „paradoxul libertăţii şi democraţiei” (la K. Popper şi Kelsen), gânditorii evocaţi dezvoltă o idee fundamentală:
libertatea nelimitată se transformă în opusul său, se autodistruge. „Prea multă libertate este posibil să nu se preschimbe în nimic altceva decât în
prea multă sclavie, atât în ceea ce priveşte individul, cât şi statul. Prin urmare, este rezonabil să presupunem că tirania nu este întronată de vreo
altă formă de guvernământ decât de democraţie (...) din cel mai mare posibil exces de libertate izvorăşte cea mai grea şi mai sălbatică formă de
sclavie (...) oricând apare un tiran, el apare dintr-un partid democratic.” Libertatea gândită, continua Popper, ca „absenţă a oricărui control
restrictiv conduce cu necesitate la o foarte mare constrângere a ei, din moment ce tiranul este liber să-l înrobească pe cel blând”; democraţia
bântuită de excese de libertate naşte monştri: tirani sau tirania majorităţii. „Omul liber, sugerează Platon, îşi poate exercita libertatea absolută,
mai întâi sfidând legile, şi, în ultimă instanţă, sfidând libertatea însăşi şi revendicând zgomotos un tiran.” ) http://www.ceeol.com/aspx/getdocument.aspx?
logid=5&id=085674fdcc1b4756b4ac2df4acc3820d)

3. Karl Marx (1818-1883) Capitalul: muncitorii şi capitaliştii

o puterea în societăţile capitaliste este deţinută de o clasă politică dominantă, care se bazează pe poziţia sa privilegiată în plan economic, şi anume
de proprietară a mijloacelor de producţie;
o toate domeniile vieţii sociale depind de cel economic, de condiţiile în care oamenii produc şi reproduc mijloacele lor de existenţă;
o existenţa proprietăţii capitaliste face să existe o diviziune între burghezie( care are în proprietate mijloacele de producţie) şi proletariat (lipsit de
proprietate şi care este nevoit să-şi vândă forţa de muncă pentru a trăi); cele două clase sociale se află în conflict;
o întreaga valoare care se realizează în procesul de producţie este rezultatul activităţii muncitorilor; însă, doar o parte a cesteia le este redată, sub
forma salariilor, restul –plusvaloarea- partea cea mai mare, este reţinută de capitalist în virtutea faptului că el este deţinătorul mijloacelor de
producţie;
o însuşirea muncii proletarilor de către capitalist este, după Marx, expresia exploatării sistematice a muncii şi deci a membrilor clasei proletare din
societatea capitalistă;
o puterea exercitată de burghezie nu se referă doar la exploatare şi proprietate; burghezia exercită, în baza puterii economice, şi puterea politică şi
ideologică; statul impune interesele clasei dominante împotriva celorlalte clase, şi în primul rând împotriva proletariatului.