Stefan Gheorghidiu – CARACTERIZARE

Cu toate neajunsurile care I s au reprosat, efortul de innoire lovinescian a facut ca

perioada interbelica sa fie poate cea mai complexa epoca literara, modernizand literatura
noastra si generand directiile dupa care s ar fi putut manifesta ea mai tarziu Astfel , aparitia
romanului Ion de Liviu Rebreanu a deschis drum romanului obiectiv si tipizarii iar romanele
lui Camil Petrescu si ale Hortensiei Papadat Bengescu au diversificat tipologia personajelor
si tehnica narativa.

Modificarile care au intervenit in structura romanului interbelic, inovatiile legate de

statutul naratorului si de perspectiva au condus la schimbari in constructia personajelor, in
rolul atribuit acestora in opera, precum si la credibilitatea acestora. In romanul de analiza,
personajul nu mai este cel care face actiunea singur, independent, ci se supune viziunii unui
narrator care nici el nu mai este obiectiv, fiind implicat in text, ca martor sau actor.

Cu toata despartirea ulterioara de Eugen Lovinescu, cel care a insistat cel mai mult
asupra adaptarii literaturii romane la exigentele vremii este Camil Petrescu.Promovand in
studiul sau NOUA STRUCTURA SI OPERA LUI MARCEL PROUST , un model de roman care
urmareste dezvoltarea stiintelor omului, subiectivitatea si autenticitatea, relativizarea
perspectivei narrative si fluxul constiintei, Camil Petrescu va fi si primul autor roman , care
inspirat din romanele proustiene, va scrie un roman in care temele citadine, conditia
intelectualului, perspectiva relativizata, subiectivitatea naratorului vor fi liniile de forta ale
scrierii.

Apărut în 1930, la Editura Cultura Naţională din Bucureşti, romanul Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război fusese anunţat în repetate rânduri în presa vremii, cu
titluri variind de la Romanul căpitanului Andreescu la Proces-verbal de dragoste şi
război.

Cunoscător al diferitelor teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator

declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator
din literatura română preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate
şi autosugestie, între absolut şi relativ.

Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George
Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui
Perpessicius - , romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al
războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în
conştiinţă” ( Perpessicius )

Acţiunea, complexă, include două planuri narative – unul exterior ( al evenimentelor

relatate de personajul – narator, prin consemnarea directă şi prin rememorare ) şi unul
interior ( al trăirilor personajului – narator, care se dezvăluie cititorului „cu
sinceritate” ).Evenimentele prezentate sunt pretextul pentru instrospecţie, pentru că
personajul lui Camil Petrescu raportează permanent experienţa exterioară la ecoul pe care îl
are în conştiinţă.

Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, în primul rând, numai de

probleme de conştiinţă. Este, practic, o izolare de viaţa trepidantă a complicaţiilor sociale, o
evadare într-o lume în care domină numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gândi o altă
orânduială. În această lume vrea s-o ridice şi pe soţia sa pentru a trăi o dragoste eliberată
de contigentele comune ale vieţii sociale, o dragoste care să fie numai a lor, numai a lui.
Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvorăşte dintr-o metafizică a iubirii pure şi absolute care
spiritualizează actul erotic şi acesta este şi izvorul geloziei sale, care îl fac să se zbată între
certitudini şi îndoieli.

Drama lui Gheorghidiu se consumă pe două direcţii: este o dramă a iubirii înşelate, nu a
geloziei, este drama setei de certitudine, astfel, accentual cade pe conflictul interior- obsesia
absolutului in iubire. Eroul spune: “ Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta
din cauza iubirii.” – este un fel de a spune, pentru că excursia la Odobeşti în care analizează
şi se autoanalizează presupune o gelozie dusă la extreme.

Autocaracterizarea subliniază natura sufletească foarte complicată a eroului, conştient că e

prizonierul propriilor fantasme şi iluzii, dar incapabil, ca majoritatea eroilor lui Camil
Petrescu, să se desprindă de jocul magic al propriei conştiinţe. Ampla lui confesiune este o
mărturie a nivelului intelectual al personajului. Superior moral celorlalţi prin aspiraţia către
ideal, către iubire, perfecţiune – o caracteristică a tuturor personajelor camilpetresciene care
vizează absolutul, ideea, esenţa ( Pietro Gralla, Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu ) – Ştefan
Gheorghidiu nu se adaptează unei lumi ale cărei structuri preţuiesc numai aparenţele. El e o
conştiinţă incapabilă de compromisuri, de aceea se izolează ( se retrage din afacerile cu Nae
Gheorghidiu, incapabil să practice ipocrizia şi jocul acceptat de societate ).

Dialogul de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, care consideră că
"cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin
memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o
consemnează în jurnalul defront: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
Universitate şi bănuiam că mă înşală". Eroul este o natură reflexivă, care analizează în
amănunt, cu luciditate stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi
adevăr.

Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui

zbucium permanent în căutarea absolutului. Ştefan primeşte pe neaşteptate o moştenire de
la unchiul său, Tache şi, ca urmare, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene,
devenind din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală
contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare
declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii
fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa
eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii. Principala modalitate
de caracterizarepentru a ilustra zbuciumul său interior este introspecţia prin monolog
interior.

Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu
adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe care
le disecă minuţios. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar bărbat
monden, sporeşte suspiciunile, personajul-narator, care, autoanalizându-se, îi observă pe
cei doi cu luciditate, despicând firul în patru: "Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată".

A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul,

frontul, o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale.
Imaginea războiuluieste demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi
absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, diaree şi mai ales
frică, spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a jurnalului
de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemic al
personajului-narator evidenţiază discuţiile demagogice din Parlament, inconştienţa şi
cinismul politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta ţării.
Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" dezvăluie tragismul confruntării cu
moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul că "e ca la
începutul lumii."

Notaţiile personajului despre război sunt de o mare autenticitate şi luciditate, viaţa

oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cădem cu sufletele rupte în genunchi". Ca un
blestem, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: "Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu". Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un
obuz a retezat capul lui A Măriei şi el "fugea aşa, fără cap.

Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece
reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El se înalţă deasupra
societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să
îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor între toate
personajele camilpetresciene.

Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă

şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră
că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un
proces verbal".

Originalitatea romanului e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de

declanşarea prin memorie involuntarăa dramei suferite din iubire, de identificarea deplină
a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că scriitorul este în acelaşi timp personaj şi
narator. Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu în roman
constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină, cu măiestrie şi
talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului,
retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia.care scot în evidenţă zbuciumul
interior al personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.

Ca majoritatea personajelor lui Camil Petrescu dominate de ideea absolutului, Ştefan

Gheorghidiu sfârşeşte prin a fi învins de propria conştiinţă. El nu se adaptează şi refuză să
devină banal. De aceea, personajul renunţă la trecutul cu Ela, într-un gest simbolic,
confirmând opinia exprimată în una dintre primele scene ale romanului – „cei care se iubesc
au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Când iubirea nu mai este totul,
personajul o refuză în totalitate ca sentiment, acceptându-şi eşecul în acest plan al
cunoaşterii şi detaşându-se net de umanitatea care evoluează derizoriu, privită necruţător
din perspectiva unei conştiinţe ironice şi lucide, comportament cu care nu sunt de acord,
intrucat fiecare rau duce spre bine, un esec , chiar si al omului care tinde la perfectiune
poate fi un nou inceput.