Depinde de cum e vremea...

„Eşti cel mai înalt copac din pădure şi cu cele mai frumoase frunze” …aşa îmi
spuneu vânturile din toate părţile. Era vară, coroana mea verde se bălăcea în
razele de soare, crengile mi se legănau alene…vântul adia încet printre ele…ne
jucam şi ne spuneam totul, parcă ne ştiam de o veşnicie , pe când era doar o
vară. Totul părea aparent perfect, dar defapt era doar liniştea dinaintea furtunii.
Vântul a început să bată mai puternic ca de obicei…eram total surprins. Simţeam
cum imi smulge frunzele, una câte una…mă durea, dar nu mă lăsam…aşa că am
început să ne luptăm…în final poate că mă lăsase fără frunze, dar când a dat de
rădăcini, a văzut şi s-a speriat de cât de adânci erau si a fugit. Se mai întoarce
din când în când, dar nu gaseşte ceea ce a cunoscut înainte, ci doar un trup gol…
care aşteaptă venirea primăverii să rodească din nou, dar până atunci încă e
mult… Scoarţa mea e plină de crăpături adânci din care se prelinge un lichid
amar….cred că sunt lacrimi…dar nu curg pentru că e iarnă…ele ingheaţă, iar apoi
cad şi se sparg transformându-se în mii de cristale. Sunt duse de vânt undeva
departe, unde e cald…acolo se topesc şi se fac una cu marea…

Mony XI B