Şcoala sanitară postliceală ,, Charles Laugier”

Curs BOLI INFECŢIOASE

An II
Profesor dr. Ileana-Valerie Brâncuş

Curs nr. 1: Semne si simptome prezente în afecţiunile infecto-contagioase

Generalităţi:
Ce este infecţia? Pătrunderea unor agenţi patogeni în macroorganism (uman sau animal).
Pătrunderea şi multiplicarea microorganismelor în macroorganism urmate de un răspuns exprimat
prin tulburări evidente realizează boala infecţioasă
Contagiunea reprezintă modul prin care agenţi patogeni trec de la o fiinţă infectată (izvor de
infecţie) la altele sănătoase (masa receptivă). Contagiunea poate fi directă (imediată) sau indirectă
(mediată – cand transferul se face cu ajutorul altui factor). Indicele sau gradul de contagiozitate
reprezintă procentul persoanelor infectate din totalul care a intrat in contact cu sursa de infecţie.
Infecţiile reprezintă totdeauna un pericol atât individual cât şi social, ameninţă atât viaţa unui
individ cât şi colectivitatea din care face parte. De aici necesitatea de a lua şi de a respecta
masurile de combatere a apariţiei şi a răspândirii în masă a infecţiilor prin măsuri energice pe scară
largă, la nivel naţional şi internaţional (OMS)
PROCESUL INFECŢIOS - reprezintă totalitatea modificărilor survenite prin pătrunderea şi
multiplicarea microorganismelor patogene în organismul uman sau animal, în anumite condiţii de
mediu extern.
1. Microorganismele –agenţi patogeni sunt clasificate în linii mari, după dimensiunea şi unele
caractere în:
- Virusuri (au un singur tip de acid nucleic, ADN şi ARN) cel mai important grup de agenţi
infecţioşi, cu număr foarte mare şi în continuă creştere, replicarea virusurilor cu durata
între 8 şi16ore, implică parazitarea unei celule-gazdă care oferă suportul energetic şi de
biosinteză, se pot cultiva pe medii celulare;
- Chlamydia denumite odinioară virusuri mari din cauza parazitismului intracelular, au
ambii acizi nucleici, sunt gramnegative şi sunt sensibile la antibiotice de tipul
cloramfenicol, tetracicline, se cultivă pe medii celulare;
- Rickettsia sunt mai mari, sunt sensibile la antibiotice, au perete celular propriu, sistem
enzimatic propriu, se cultivă doar pe medii de ţesuturi;
- Bacteriile se cultivă pe medii artificiale, sunt complete şi independente, sunt sensibile la
antibiotice, se clasifică după formă (coci, bacili, etc.) După proprietăţi tinctoriale
(grampozitivi şi gramnegativi), după toleranţă la oxigen (aerobi şi anaerobi ), după
mobilitate, etc, în familii şi genuri;
- Mycoplasma sunt deosebite de bacterii prin faptul că nu au perete celular rigid (cum îl au
bacteriile) se pot cultiva pe medii acelulare;
- Fungii patogeni sunt microorganisme pluricelulare, vizibile la microscopul obişnuit, se
cultivă pe medii artificiale speciale, sunt rezistente la antibioticele uzuale, in natură sunt
câteva mii dar pentru om sunt patogene aproximativ 50 de specii, bolile produse de fungi
sunt: micoze superficiale sau cutanate şi micoze profunde sau sistemice.
- Protozoare sunt organisme unicelulare, mari, cu structură celulară complexă şi produc o
serie de boli umane care după localizare sunt : intestinale (Giardia), care parazitează
sângele şi organele hematopoietice (Plasmodium –agentul malariei), tractul genital
(Trichomonas), sau afectează ţesuturi profunde (Toxoplasma)
- Metazoare sunt organisme pluricelulare vizibile cu ochiul liber (viermii) şi determină boli
generale sau localizate (helmintiaze, oxiuraze, etc).
Proprietăţile patogene ale agenţilor patogeni se referă la mijloacele agresive prin care se
declanşează boala dintre care unele sunt mai importante :
1
 - Infecţiozitatea sau contagiozitatea este capacitatea de a trece de la un organism la altul
declanşând epidemii
- Puterea invazivă proprietatea de a pătrunde in profunzimea organismului învingând
apărarea locală
- Puterea toxigenă (toxigeneza) capacitatea de a fabrica substanţe toxice pentru
macroorganism (endotoxine sau exotoxine)
- Virulenţa proprietatea de a declanşa o forma mai agresivă de boală prin capacitatea de
a se multiplica rapid, prin toxigeneză şi invazivitate înaltă.
Proprietăţi antigenice –se datorează unor proteine complexe (numite antigene), care
stimulează macroorganismul să elaboreze substanţe potrivnice lor (anticorpi) capabile să
neutralizeze germenii respectivi. Ei neutralizează doar antigenul respectiv, sunt deci specifici
acestuia.
2. Macroorganismul organismul gazdă
Este omul sau animalul în care pătrunde şi se înmulţeşte microorganismul patogen. Are
următoarele aptitudini:
- starea de receptivitate capacitatea de a permite pătrunderea şi multiplicarea agenţilor
patogeni. Această proprietate poate fi folosită ca test de diagnostic (ex. testarea
receptivităţii la difterie folosită pentru a determina procentul de persoane care nu sunt
corect imunizate împotriva difteriei deci capabile de a se imbolnăvii la un contact cu
bacilul difteric)
- starea de alergie este reactivitatea exagerată a unor organisme la contacte repetate cu
anumite substanţe (alergene)faţă de care s-au sensibilizat deja; pe această proprietate
se bazează utilizarea testelor de diagnostic ,, de sensibilizare” în scopul depistării
infecţiilor (ex. IDR la tuberculină, la care o reacţie pozitivă arată că persoana
respectivă este infectat )
- starea de anergie reprezintă reactivitatea minimă sau absentă a macroorganismului faţă
de agresiunea microorganismelor patogene. A fost constatată în convalescenţa unor
boli infecţioase numite şi boli anergizante (rujeola, gripa, hepatite virale, etc.)
- starea de rezistenţă la infecţii cuprinde un mecanism complex de apărare coordonat de
sistemul nervos central şi numit imunitate. Imunitatea este specifică şi nespecifică
• Imunitatea nespecifică eficace împotriva tuturor agenţilor patogeni, dispune de 2 linii
de apărare - una situată la poarta de pătrundere a agenţilor patogeni reprezentată de
bariera fiziologică (integritatea cutaneo-mucoasă, autosterilizare: ph acid al pielii,
microflora saprofită, curăţirea mecanică a arborelui bronşic prin mişcarea cililor, fluxul
secreţiei de mucus, lizozimul, etc.) Şi alta în interiorul organismului şi reprezentată de
procesele de fagocitoză, proces inflamator, interferon, sistem properdinic.
• Imunitatea specifică destinată unui singur tip de microorganism; ea este umorală şi
celulară; imunitatea umorală se bazează pe anticorpii specifici antitoxici şi antibacterieni
iar imunitatea celulară se bazează pe ;;celulele specializate” elaborate de timus, care
stimulează macrofagele, etc.
După provenienţă imunitatea specifică este de două feluri : imunitate innăscută
(congenitală : este de specie, se transmite ereditar şi durabilă pe viaţă) şi imunitatea nou-
născutului transmisă de la mamă (care durează 4-6-luni până se maturează sistemul
imunologic al copilului); imunitate dobândită obţonută de fiecare individ, fie natural,
prin infecţii aparente ori inaparente, fie artificial activ (prin vaccinuri, anatoxine) ori
pasiv (prin administrare de anticorpi gata formaţi sub formă de gamaglobuline,
imunoglobuline).

3. Mediul exterior
Intervine în procesul infecţios influenţând atât microorganismele patogene cât şi
macroorganismele-gazdă, prin factori ce ţin de procesul epidemiologic.

2
Semne generale

Febra

Creşterea temperaturii corpului peste limitele normale se numeşte febră (fervere = a

fierbe).Valorile normale ale temperaturii axilare sunt 36,5 -36,8 dimineaţa şi 36,8 – 37 seara, iar
cele bucale sau rectale mai mare cu 0,5 grade Celsius. Organismul uman homeoterm, deţine un
stoc de căldură, care se găseşte intr-un schimb permanent cu mediul înconjurător. In mod normal
in clinică, temperatura se determină de două ori pe zi, dimineaţa (între orele 7-9) şi seara (într 16-
18), la 30 de minute după masă; în cazuri febrile, se măsoară din 2 în 2 ore.

Folosind în mod curent folosind termometrul cu mercur, temperatura bazală se obţine prin
măsurarea ei după 30 de minute de repaos în clinostatism.

Temperatura cutanată se determină la nivelul axilei sau plicii inghinale la copii, iar temperatura
centrală (mai exactă) se înregistrează intrarectal, intravaginal sau sublingual.

Orice stare febrilă, care persistă mai mult de 3 săptămâni, reprezintă o febră prelungită

Cauzele care produc febra

1. Infecţioase - febra fiind prezentă în orice proces infecţios

2. Neinfecţioase – se întâlneşte în : neoplazii, hemopatii maligne, boli de colagen,arsuri,
destrucţii de ţesuturi, alergii, psihice, neurologice, endocrine, circulatorii, metabolice etc.

Stările febrile folosesc următoarele trepte valorice:

- Stare subfebrilă: 37-38grd. C

- Febră moderată: 38-39grd.C
- Febră ridicată: 39-41grd.C
- Hipertermie: peste 41grd.C fiind depăşit centrul de control hipotalamic.

Frisonul

este fenomenul clinic caracterizat prin apariţia bruscă a unei senzaţii puternice de frig, care
determină contracţii musculare de scurtă durată şi piloerecţie. Cauze: bolilinfecţioase, diseminări
septicemice a unor procese supurative diseminate, după soluţii perfuzabile, transfuzii,
medicamente administrate intravenos.

După aspectul curbei termice se descriu mai multe tipuri semiologice:

- Febra continuă sau în platou – diferenţa între temperatura matinală şi cea vesperală nu e
mai mare de 1 grd.C
- Febra remitentă – diferenţe mai mari de un grad, care pot ajunge la 3-4 drg.C, septicemii,
pielonefrite, angiocolite
- Febra recurentă – evoluează câteva zile cu febră ridicată şi continuă timp de 5-8 zile,
alternând cu perioade afebrile: tbc pulmonar, leptospiroze, infecţii urinare, biliare
- Febra recidivantă – o variantă a febrei recurente dar cu o curbă febrilă în puseuri, survin
la intervale total neregulate: colagenoze,carcinoame
3
 - Febra intermitentă - alternarea unor perioade febrile cu unele afebrile care se poate
produce neregulat sau la intervale fixe. În febra recurentă apar perioade febrile de 5-8 zile,
urmate de perioade similare de afebrilitate. Ex. Tuberculoze, limfoame, leptospiroze
- Febra de tip invers – temperatura matinală este mai mare decât cea vesperală – forme
grave de tuberculoză, supuraţii închise
- Febra ondulantă – ascensiunea progresivă a temperaturii urmată de scăderea treptată,
după care ciclul se reia. Ex. Bruceloza, neoplasme, boala Hodgkin
- Febra de tip neregulat, fără caractere particulare, cea mai frecvent întâlnită în practica
medicală..

Tusea

Este unul din cele mai frecvente simptome în patologia respiratorie, dar şi în alte afecţiuni:
cardiace, mediastinale, digestive, ORL.

Dispneea:

este o modificare a respiraţiei în oricare din atributele sale şi anume, frecvenţa, intensitatea,
ritmul şi regularitatea, însoţită sau nu de conştientizarea de către pacient a dificultăţilor
respiratorii. Este deci o modificare obiectivă a respiraţiei, sesizabilă la examenul clinic, însoţită
uneori de senzaţia subiectivă de sufocare, infundare, lipsă de aer sau greutate respiratorie descrisă
de bolnav.

Ea are la bază o pătrundere insuficientă în ţesuturi sau asimilarea insuficientă de către

acestea a oxigenului, scăderea consecutivă a proceselor oxidative tisulare şi creşterea nivelului
CO2 în sânge, care declanşează creşterea ventilaţiei pulmonare.

La examenul clinic se urmăreşte frecvenţa respiraţiei pe minut, raportul inspir/expir,

regularitatea.

După frecvenţă, distingem :

• Polipnee – accelerarea frecvenţei respiratorii cu păstrarea raportului inspir/expir,

nu este caracteristică pentru anume grup de boli, are o durată scurtă şi nu este însoţită de alte
fenomene. Poate apare în anumita circumstanţe: efort fizic, emoţii, excitaţii nervoase, etc.
• Tahipneea este o accelerare necompensată a ritmului respirator, este o respiraţie
rapidă, superficială, puţin eficientă. Apare în contextul unei afecţiuni respiratorii, care evoluează
cu insuficienţă respiratorie compensată pe care o exteriorizează. Ea însoţeşte totdeauna o tulburare
de hematoză.
• Bradipnee - rărirea frecvenţei respiratorii sub limita inferioară a normalului; poate
fi:

Inspiratorie ( dacă sunt obstrucţii a căilor respiratorii superioare, : laringe, trahee sau bronhii
principale). Inspirul este lung, zgomotos, numit cornaj când este cu deprimarea spaţiilor
intercostale şi numit tiraj când este cu deprimarea foselor supraclaviculare.

Expiratorie (expir şuierător, lung „wheezing” care indică o obstrucţie difuză incompletă a
bronhiilor mici şi mijlocii

4
• Respiraţie neregulată – este de cele mai multe ori o expresie a unei iritaţii a
centrului respirator. Poate prezenta mai multe variante
• Dispneea acidotică, KUSSMAUL – Rrespiraţie în 4 timpi profundă, zgomotoasă,
inspirul şi expirul de aceeaşi durată sunt ample şi separate prin pauze egale; intâlnit în acidozele
metabolice din diabetul zaharat, uremie;
• Dispneea de tip CHEYNE-STOKES – succesiunea/alternanţa unor cicluri
respiratorii în care amplitudinea respiraţiilor creşte treptat, după care scade în acelaşi ritm cu
perioade de apnee care poate dura 10-30 secunde.
• Dispneea agonică BIOT –respiratii neregulate, (mişcări respiratorii întrerupte de
apnee cu durată de 5-30 secunde) inegale, zgomotoase care apar la pacienţii cu septicemii,
meningite, stări agonice, în fază terminală.
• Dispneea de tip bronhopneumonic BOUCHUT la copilul mic, respiraţii ample,
pauză postinspiratorie şi dilatări / îngustări ale aripilor nasului (bătăi ale aripilor nasului)
• Blocpneea respiraţie dificilă, ezitantă, cu întreruperea inspirului la jumătatea lui-
nevralgii intercostale, afecţiuni pleurale.
• Dispneea nevrotică are descrieri fanteziste, doar cu latură subiectivă, fără
modificări clinice respiratorii.

După modul de instalare şi evoluţie, sunt:

• Dispneea acută paroxistică – începe brusc şi ajunge la intensitate maximă în scurt timp.
De obicei este o polipnee cu frecvenţă medie, care obligă bolnavul la ortopnee. Ex. Laringite
acute, corpi străini, astm bronşic, inhalarea unor gaze toxice, aspiraţia de lichide, anemii acute
severe.
• Dispneea cronică – se instalează lent, progresiv, iniţial la eforturi mici şi care cedează în
câteva minute de repaus, apoi apare la eforturi din ce în ce mai mici ajungând să fie prezentă şi în
repaus.

Inapetenta se insoteste uneori de GREATA, acea senzatie de ,, rau epigastric” si faringian, cu

salivatie abundenta, dupa care apare VARSATURA. Acest simptom apare in boli digestive, dar
frecvent in boli extradigestive, in intoxicatii, stari emotionale, sarcina sau rau de voiaj, rau de
altitudine,sau rau de mare. Anamneza pacientului se refera la :

1. Frecventa, modul de aparitie, durata (daca sunt sporadice sau cronice)

2. Cantitatea lichidului de varsatura: mica, mare, sacadata, in jet sau varsaturi provocate de
pacient prin excitarea cu degetele a zonei reflexogene faringiene
3. Continutul varsaturii : alimentar sau lichidian. Varsaturile alimentare pot sa apara
postprandial precoce, cu alimente nealterate, sau pot sa apara tardiv la mai multe ore dupa
mese cu alimente alterate sau partial digerate. Varsaturile lichidiene pot fi opalescente,
constituite din suc gastric, galbene cu continut bilios, maronii ,, in zat de cafea” ca in
hemoragii digestive superioare, sau fecaloide cu nuante maro murdar si fetide ca in ocluzii
intestinale.
4. Varsaturi fară greata, accentuate de schimbarile de pozitie ale capului intalnite in
afectiuni neeurologice (tumori, meningo-encefalita, hematoame)
5. Varsaturi, hipersalivatie, cefalee si transpiratii reci in suferintele labirintice si
sindroame vertiginoase.
5
 6. Varsaturile in relatie cu pranzul alimentar :
- In timpul sau imediat dupa masa: ulcer gastro-duodenal, diabet zaharat
- Dupa masa, V. Cu resturi alimentare: obstructia evacuarii gastrice spre duoden.
- Varsaturile si greturile matinale, inainte de micul dejun : alcoolici, gravide, uremici, sau
dupa gastrectomie.
7. Varsaturi incoercibile : care produc alcaloza (pierdere de K si Na)
8. Varsaturile cronice cu greturi conduc la malnutritie cu pierdere ponderala si deficiente de
fier, vitamine si oligoelemente.

DIAREEA reprezinta eliminarea de scaune cu continut lichidian crescut sau cu consistenta

scazuta, a caror greutate depaseste 200g/zi. De obicei frecventa scaunelor pe zi este crescuta,
pana la aspectul exploziv de incontinenta fecala. Diareea, in functie de mecanismul de
producere, este: osmotica, secretorie, prin alterarea motilitatii sau exudativa, astfel:
-diareea osmotica – este produsa de prezenta in lumenul intestinal a unor substante osmotic
active, care sunt in cantitate anormal de mare sau au o absorbtie slaba. Aceste substante sunt
ingerate, avand actiune laxativa (ex. Lactuloza, manitol, fibre vegetale, citratul sau sulfatul de
sodiu, sare) sau exista o malabsorbtie a hidratilor de carbon datorita unor deficiente enzimatice
intestinale.
-diareea secretorie este cauzata de un transport ionic anormal in celulele epiteliale intestinale.
Clinic se caracterizeaza printr-un volum mare al scaunelor si un continut important de apa, ele
persistand indiferent de alimentatie. Se intalneste in diareile infectioase prin enterotoxine,
colite ulcerative, boala Chron si bolile de colagen, cancer rectal.
-diareea prin alterarea motilitatii apare uneori dupa vagotomie, gastrectomie, colecistectomie,
hipertiroidie, bolnavi cu neuropatie diabetica, in puseele diareice din sindromul de intestin
iritabil.
-diareea exudativa este insotita de prezenta sangelui si a mucusului in boli ca dizenteria
In functie de durata:
- Diaree acuta in primele 2-3 saptamani de la debut, de obicei infectioase sau alimentare;
Diarea cronica cu peste 4 saptamani de evolutie – trebuie explorata: maldigestie, malabsorbtie,
infectii cronice, neoplasme intestinale, afectiuni endocrine, alergii, sindrom de intestin iritabil.

ICTERUL – reprezinta coloratia galbena a pielii, sclerelor si mucoaselor determinate de

impregnarea cu bilirubina a acestora. Sursa principala de bilirubina provine din degradarea
hemoglobinei.
In sange cntitatea normala de:
1. Bilirubina indirecta (neconjugata) este de 0,2-0,7 mg/dl si
2. De 0,1-0,3 mg/dl pentru bilirubina directa (conjugata).
Icterul incepe sa se observe la nivelul conjunctivei oculare cand bilirubina serica
depaseste 1,5 mg/dl si este evident la concentratii mai mari de 3 mg/dl;
- Bilirubina, impreuna cu biliverdina sunt cei mai importanti reprezentanti ai pigmentilor
biliari – compusi colorati care reprezinta produsi de degradare ai hemoglobinei, excretati
in bila si varsati in duoden;
- In intestin, sub actiunea florei intestinale, bilirubina se reduce; apoi, o parte este amestecata
cu continutul intestinal si este eliminata prin fecale (dau culoarea maronie a fecalelor), alta
parte este reabsorbita si ajunge in ficat - iar o parte extrem de mica poate aparea in urina ca
urobilinogen (expus la aer, urobilinogenul este oxidat , dand nastere urobilinei, pigment de
culoare maro);
Coloratia galbena a tegumentelor, fara a fi icter, apare in unele intoxicatii cu acid picric
sau dupa unele medicamente antihelmintice, iar cea localizata pe plante (talpi si palme) la
marii consumatori de vegetale cu caroten.
Exista trei tipuri de icter (hperbilirubinemii)

6
 A. Icterele cu bilirubina libera (indirecta, neconjugata): apar in procesele de hemoliza, motiv
pentru care se numesc ,, prehepatice”, este putin intens, fara prurit tegumenar, cu scaune
inchise la culoare datorita cresterii cantitatii de stercobilina, urini roscate prin cresterea
urobilinogenului. Acest tip de icter apare la nou-nascuti.
B. Icterele cu bilirubina directa, conjugata: sunt intense, cu nuante de culoare de la verzuie
pana la oliv, foarte pruriginoase, scaune (fecalele) decolorate, urini hipercrome; apar in
sindroame de colestaza in care este impiedicata scurgerea bilei de la polul biliar al
hepatocitului pana la varsarea coledocului in duoden.
C. Icterul hepatocelular: este prezenta cresterea ambelor forme de bilirubina, cu o usoara
predominenta a celei conjugate; apare in bolile hepatice acute sau cronice avand intensitate
variabila si nuanta discret rubinie, cu sau fara prurit tegumentar; sacaunele (fecalele) sunt
decolorate (hipocrome), urinile sunt intens colorate (ca berea neagra) prin continutul mare
de bilirubina conjugata sa si de urobilinogen.

Sindroame icterice
Icterul - Clinic, poate fi detectat atunci cand nivelul seric al bilirubinei depaseste 2,0-2,5
mg/dl in special la nivelul sclerelor, deoarece in rest depinde foarte mult de culoarea
tegumentelor.
In clinica se intalnesc trei tipuri de icter: icter cu bilirubina neconjugata, icter hepatocelular si
icter colestatic, cu bilirubina conjugata. Mai jos punctam câteva elemente ce deosebesc cele
trei tipuri de icter.

I. ICTER CU PREDOMINANTA BILIRUBINEI NECONJUGATE

Cauza cea mai frecventa este prin hemoliza sau prin resorbtia unor hematoame mari.
Hemoliza se poate produce intra- sau extra-vascular, asociindu-se cu paloare tegumentara data
de sindromul anemic.
Icterul hemolitic are o culoare galben-pai, este nepruriginos, iar valoarea bilirubinei este in jur
de 3-4 mg/dl.

II. ICTERUL HEPATOCELULAR

Este dat de boli care afecteaza hepatocitul, cu cresterea ambelor forme de bilirubina, dar
predominant a celei conjugate.
Acest icter are o nuanta roscata, este variabil ca intensitate, uneori este discret pruriginos.
Urinile sunt inchise la culoare ( contin bilirubina si urobilinogen) iar scaunele au tendinta de
decolorare.
Acest tip de icter apare in hepatite acute virale, hepatice cronice, ciroze hepatice, ficatul
alcoolicului, colestazele medicamentoase si alte boli hepatice difuze.

III. ICTERUL CU BILIRUBINA CONJUGATA

In clinica se recunosc doua tipuri de ictere cu predominenta bilirubinei conjugate:
A. Icterul mecanic prin obstacol pe caile biliare extrahepatice: litiaza coledociana,
colangiocarcinom, carcinom ampular, compresiuni neoplazice externe ((carcinom
pancreatic)
B. Colestaza intrahepatica din ciroza hepatica. Icterul colestatic este intens, cu tenta
verzui-maronie si foarte pruriginos, insotit de aparitia xantoamelor cutanate (plane, moi,
galbene, netede si usor reliefate, localizate la unghiul intern al ochilor, gat, spate, sub sani
si pe plicile de flexie) ; scaunele sunt decolorate, abundente, moi, cu miros ranced datorita
steatoreei; osteoporoză; tulburari de coagulare cu sindrom hemoragipar; scaderea vederii
la intuneric.