UNIVERSITATEA DE VEST DIN

TIMIŞOARA
FACULTATEA DE ECONOMIE
ŞI DE ADMINISTRARE A AFACERILOR
DOMENIUL CONTABILITATE

SINTEZE LA
POLITICI CONTABILE
ÎN CERCETAREA
ECONOMICĂ

Coordonator :
Prof. univ. dr. MATEŞ DOREL

TIMIŞOARA
 2010

Tema aleasa (tema) Numele si

prenumele
doctorandului
I
FUNDAMENTAREA POLITICILOR ŞI ESTIMĂRILOR
CONTABILE PE BAZA CADRULUI CONCEPTUAL
GENERAL INTERNATIONAL SI AL DIRECTIVELOR Gutman S. Annee-
EUROPENE Marie (căs Grecea)
II
POLITICI ȘI OBȚIUNI CONTABILE ÎN CERCETAREA Feieş G. Gheorghe
CAPITALURILOR Claudiu
III – B – 3.6.
POLITICI ŞI OPERAŢIUNI CONTABILE PRIVIND SUBVENŢIILE
GUVERNAMENTALE, ÎMPRUMUTURILE NERAMBURSABILE,
DONAŢIILE ŞI PLUSURILE LA INVENTAR DE NATURA Nagy M. Cristina
IMOBILIZĂRILOR Mihaela
IV
POLITICI SI OPTIUNI CONTABILE
IN CERCETAREA FLUXURILOR DE STOCURI SI A Virag N.P. Nicolae
PRODUCTIEI IN CURS DE EXECUTIE Paul
V
POLITICI CONTABILE IN
CERCETAREA CREANTELOR SI A DATORIILOR Uher E. Marina
V – B - 5.5.
POLITICI CONTABILE PRIVIND BENEFICIILE ANGAJAŢILOR Nicu I. Ioana Elena
VI
POLITICI CONTABILE IN CERCETAREA FLUXURILOR DE Bodea M. Crina
TREZORERIE Mirela (căs. Pop)
VII
POLITICI CONTABILE ÎN CERCETAREA Dincă I. Maria
CHELTUIELILOR ŞI VENITURILOR Mihaela
IX
POLITICI CONTABILE PRIVIND POZITIA FINACIARA A Miloş M. Marius
ENTITATII Cristian
X
POLITICI CONTABILE PRIVIND PERFORMANTELE
FINANCIARE ALE ENTITATILOR Isac R. Maria
XII Limbău I. Maria
POLITICI CONTABILE PRIVIND FLUXURILE DE Claudia (Florea-
TREZORERIE ALE UNEI ENTITATI Ianc)

2
 TEMA I
FUNDAMENTAREA POLITICILOR ŞI ESTIMĂRILOR
CONTABILE PE BAZA CADRULUI CONCEPTUAL GENERAL
INTERNATIONAL SI AL DIRECTIVELOR EUROPENE

Globalizarea pieţelor internaţionale, liberalizarea circulaţiei capitalurilor ,

mărfurilor, serviciilor şi persoanelor au fost premisele pentru care Uniunea Europeană şi
International Accounting Standards Board (IASB) au întreprins un proces deosebit de
complex de normalizare şi armonizare contabilă, prin care s-a urmărit obţinerea unei
comparabilităţi a informaţiilor furnizate de situaţiile financiare.
Lucrarea intitulată„ Fundamentarea politicilor şi estimărilor contabile pe
baza cadrului conceptual general internaţional şi al Directivelor Europene”
debutează cu o Introducere şi este structurată pe doua capitole care privesc pe de-o
parte problematica normalizării, standardizării şi conformităţii în contabilitate iar pe de
altă parte cadrul conceptual al politicilor şi estimărilor contabile.
În capitolul 1 intitulat “Normalizare, armonizare, convergenţă,
standardizare şi conformitate în contabilitate” am dezvoltat patru teme principale:
noţiuni şi fundamente teoretice privind normalizarea, convergenţa şi conformitatea în
contabilitate; factorii care le influenţează; instituţiile şi mecanismele de normalizare şi
reglementare la nivel national şi internaţional;
Normalizarea are ca obiectiv central situaţiile financiare (proprie ţărilor anglo-
saxone şi se referă la : setul de componente ale situaţiilor financiare, elementele
prezentate în acestea, recunoaşterea şi evaluarea acestora etc.) sau planul contabil
general (proprie contabilităţii continentale şi se referă la sistemul de conturi, reguli de
corespondenţă a acestora, reguli privind prezentarea situaţiilor financiare, organizarea
contabilităţii etc.). Normalizarea poate îmbrăca mai multe forme : normalizarea impusă
prin acte normative (reglementată sau legală) şi normalizarea profesională (norme
profesionale emise de organizaţiile profesionale de resort).
Instituţiile şi mecanismele de normalizare şi reglementare la nivel internaţional
sunt reprezentate în plan central de IASCF( International Accounting Standards
Comitee Foundation), cu sediul în Londra înfiinţată în februarie 2001.
Cele mai importante organe ale IASCF sunt administratorii (Trustees), Consiliul
propriu, şi anume IASB( International Accounting Standards Board), Consiliul
Consultativ pentru Standarde (Standards Advisory Council – SAC) şi Comitetul pentru
Interpretarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară – IFRIC.
Cei doi poli puternici, implicaţi în armonizare şi standardizare au fost
reprezentaţi de un organism supranaţional, respectiv Comunitatea Economică
Europeană (CEE) şi unul nonguvernamental, Comitetul de Standarde Internaţionale de
Contabilitate (IASC).
Autorităţile cu atribuţii în domeniul reglementării raportării financiare în
România
sunt Ministerul Finanţelor Publice (MFP)si Consiliul Contabilităţii şi Raportărilor
Financiare (CCRF ) iar organizaţiile profesionale de reglementare sunt Corpul
Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România(CECCAR) şi Camera
Auditorilor Financiari din România (CAFR).

3
 În capitolul 2 numit ” Prezentarea conceptelor de politici şi estimări
contabile” am abordat aceste noţiuni atât în viziunea standardelor internaţionale de
raportare financiară (IAS 8 "Politicile contabile, schimbările de estimări contabile şi
erorile “) cât şi în viziunea Directivelor Europene transpuse în legislaţia naţională,
respectiv prin OMFP 1752/2005 care a asigurat cadrul general de raportare în domeniul
contabil pană la finele anului 2009 şi prin OMFP 3055/2009 pentru aprobarea
Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2010.
Standardele internaţionale de raportare financiară au fost elaborate pentru a
prezenta soluţii pentru majoritatea problemelor contabile. IAS 8 "Politicile contabile,
schimbările de estimări contabile şi corectare de erori" prevede ca, în cazul în care nu
există un standard sau o interpretare a IASB aplicabilă pentru o tranzacţie sau un
eveniment particular, managementul entităţii să aplice propriul raţionament pentru a
găsi o soluţie care, în acelaşi timp, să fie pertinentă (relevantă) şi fiabilă, astfel încât
situaţiile financiare obţinute să prezinte o imagine fidelă a poziţiei financiare, a
performanţelor şi fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii; să reflecte mai ales substanţa
economică a tranzacţiilor şi apoi aparenţa juridică (principiul prevalenţei economicului
asupra juridicului); să fie neutre; să fie prudente; şi să fie complete.
Utilizatorii trebuie să fie în măsură să compare situaţiile financiare ale unei
întreprinderi, pe o anumită perioadă, pentru a identifica tendinţele poziţiei ei
financiare, performanţelor sale şi fluxurilor de trezorerie presupuse de diversele
activităţi. Pentru aceasta, întreprinderea trebuie să utilizeze aceleaşi politici
contabile care vor fi adoptate pentru fiecare exerciţiu (respectarea principiului
permanenţei metodelor).
O schimbare de politici contabile trebuie să fie efectuată numai dacă ea este
impusă printr-o reglementare sau de către un organism de normalizare contabilă sau
dacă o astfel de schimbare conduce la o prezentare mai adecvată a evenimentelor sau
tranzacţiilor incluse în situaţiile financiare ale întreprinderii.
O prezentare mai adecvată a evenimentelor sau tranzacţiilor, care figurează în
situaţiile financiare, este dată atunci când noua metodă contabilă conduce la o informare
mai relevantă sau mai fiabilă asupra poziţiei financiare, performanţelor sau fluxurilor de
trezorerie ale întreprinderii.
În cazul în care schimbarea de politici rezultă din aplicarea unui standard nou
sau a unei interpretări noi, ea va fi tratată în conformitate cu prevederile tranzitorii
fixate de standardul sau interpretarea respectiv(ă).
Dacă o întreprindere efectuează o schimbare de politici contabile care rezultă fie
din aplicarea unui standard ce nu include prevederi tranzitorii fie din decizia
întreprinderii, schimbarea trebuie să fie aplicată retrospectiv.
Mai mult, în cazul în care orice aplicare retrospectivă este imposibilă,
întreprinderea trebuie să aplice noua politică prospectiv.
În capitolul 3 “Concluzii” se poate afirma că există o mare responsabilitate a
conducerii fiecărei entităţi în stabilirea şi aprobarea politicilor contabile pentru toate
operaţiunile derulate. Existenţa unui “ Manual de politici contabile” precum şi a unei
proceduri de aplicare a acestui manual, corelate cu existenţa unui control intern riguros
prin care să se verifice respectarea manualului, asigură viabilitatea activitaţii unei
entităţi economice şi conformitatea cu reglementările contabile.

4
 TEMA II. POLITICI ȘI OBȚIUNI CONTABILE ÎN CERCETAREA
CAPITALURILOR

Capitalul este sursa de finațare durabilă și cu caracter stabil a întreprinderii,

reprezentând echivalentul valoric al resurselor pe termen lung investite în active de
proprietari sau de terțe persoane. Din punct de vedere al sursei de finanţare, capitalul
îmbracă două forme distincte, respectiv capital propriu și capital străin.
De asemenea, există două concepte ale capitalului și anume: capital
financiar și capital fizic. Politicile contabile adoptate de o entitate economică în vederea
menținerii capitalului financiar se referă, în special, la evaluarea în vederea menținerii
acestuia în putere constantă de cumpărare. Astfel, profitul reprezeintă creșterea
puterii de cumpărare peste nivelul investit la începutul perioadei.
În ceea ce privește alegerea și aplicarea politicilor contabile privind
menținerea capitalului fizic, la elaborarea acestora se are în vedere exprimarea
profitului ca rezultat al diferenței dintre capacitatea fizică productivă sau capacitatea de
exploatare a unei întreprinderi la sfârșitul perioadei și capacitatea fizică productivă de la
începutul perioadei, după ce s-au exclus toate distribuirile către proprietari și orice
contribuție a acestora în cadrul perioadei analizate. O politica contabilă referitoare la
menținerea capitalului fizic poate presupune adoptarea costului curent ca bază de
evaluare.
Pentru ca o entitate economică să-și mențină capitalul, trebuie să aplice
politici contabile care presupun, fie aporturi noi în natură sau în numerar din partea
acționarilor sau asociaților, fie limitarea ridicării de dividende și capitalizarea profitului
obținut în vederea creșterii capitalurilor proprii.
Principalele politici contabile cu privire la capitalul social se referă la:
constituirea capitalului social, evaluarea capitalului social, majorarea sau reducerea
acestuia.
Politicile contabile ce privesc majorarea capitalului social se referă la:
înregistrarea de noi aporturi ale acționarilor sau asociaților în numerar sau în natură,
încorporarea unor elemente de natura capitalurilor proprii în cadrul capitalului social,
conversia datoriilor financiare de natura împrumuturilor obligatare în acțiuni sau părți
sociale și fuziunea prin absorție. Iar în cazul reducerii capitalului social, principalele
politicile contabile aplicate se referă la retragerea aporturilor de către acționari sau
asociați, acoperirea pierderilor din anii precedenți sau răscumpărarea acțiunilor proprii
urmată de anularea acestora.
La evaluarea capitalului social se aplică politici contabile de evaluare
specifice care presupun evaluarea acestuia și evidențierea în contabilitate prin
intermediul valorii nominale a acțiunilor și a părților sociale.

În cazul rezervelor din reevaluare, conform IAS 16 „Imobilizări corporale”,

politicile contabile presupun aplicarea a două tratamentele de contabilizare, respectiv
tratamentul contabil de bază și tratamentul contabil alternativ. Tratamentul contabil de
bază presupune recunoaşterea iniţială a unui activ ca element de terenuri şi mijloace fixe
la costul lor, iar tratamentul contabil alternativ presupune recunoașterea inițială a unui
activ ca fiind un elemant de terenuri sau mijloace fixe, care trebuie înregistrat la
valoarea reevaluată. Această valoare reprezintă valoarea justă la momentul reevaluării,

5
mai puțin orice amortizare cumulată aferentă și pierderile ulterioare cumulate din
depreciere.
Constituirea diferitelor categorii de rezerve și utilizarea acestora conform
hotărârii AGA, a actului constitutiv sau a reglementărilor în vigoare, reprezintă
principalele politici contabile aplicate în cazul rezervelor. Astfel, în cazul conversiei
elementelor monetare legate de o investiție netă într-o entitate externă, pot apare
diferențe de curs valutar rezultate din raportarea aceleiași unități ale unei valute în
moneda de raportare la cursuri de schimb diferite. Politicile contabile aplicate în acest
caz, conform normei IAS 21 „Efectele variației cursurilor de schimb valutar”, prevăd
includerea diferențelor de curs valutar în valoarea contabilă a activului în cauză, cu
condiția ca aceasta să nu depășească minimul dintre costul de înlocuire și suma
recuperabilă prin vânzarea sau utilizarea activului.

În cazul rezultatelor unei entități economice, se aplică politici contabile în

vederea constatării rezultatului exercițiului financiar prin închiderea conturilor de
venituri și de cheltuieli, repartizarea profitului în vederea constituirii rezervelor legale,
statutare, a rezervelor pentru acțiuni proprii sau altor rezerve, pentu majorarea
capitalului social, transferul profitului nerepartizat sau a pierderii neacoperite în cadrul
rezultatului reportat sau acoperirea pierderilor din anii precedenți pe seama elementelor
de capitaluri proprii;

Din categoria împrumuturilor și datoriilor asimilate fac parte:

împrumuturile din emisiunea de obligațiuni, credite bancare pe termen lung, datorii ce
privesc imobilizările financiare și alte împrumuturi și datorii asimilate. Principalele
operațiuni specifice politicilor contabile aplicate împrumuturilor presupun:
recunoașterea acestora în contabilitate, înregistrarea primelor privind rambursarea
obligațiunilor, răscumpărarea și anularea obligațiunilor emise sau convertirea acestora
în acțiuni în cazul împrumuturilor obligatare, înregistrarea altor împrumuturi și datorii
asimilate, respectiv leasingul financiar și operațional, cu particularitățile specifice
acestora. De asemenea, trebuie aplicate și politicile contabile privind costurile
împrumuturilor. Acestea se referă la înregistrarea acestora în contabilitate, fie pe seama
cheltuielilor privind dobânzile, fie prin încorporarea lor ca și o componentă a unor
active, conform IAS 23 „Costurile împrumuturilor”.

În ceea ce privesc provizioanele, conform IAS 37 „Provizioane, pasive

eventuale și active eventuale”, principalele politici contabile se referă la constituirea,
anularea sau diminuarea acestora.

Politicile contabile privind capitalurile sunt aplicate în vederea prezentării

unor informații utile de către situațiile financiare, informații utilizate în calculul unor
indicatori economico-financiari de risc, de profitabilitate sau de solvabilitate, în special,
indicatorul rezultatului pe acțiune, conform IAS 33.

Politicile contabile sunt elaborate cu scopul de a furniza, prin intermediul

situațiilor financiare, informații relevante și credibile necesare în vederea cunoașterii
imaginii fidele a performanțelor și poziției financiare a unei entități economice. Dacă
există mai multe politici contabile disponibile conform unui Standard Internațional de
Contabilitate, conducerea unei societăți poate alege dintre acestea, iar politica aleasă
trebuie aplicată cu consecvență. Luarea deciziilor cu privire la alegerea sau modificarea
politicilor contabile privind capitalurile, se află în responsabilitatea persoanelor din

6
conducerea entităților economice. În funcție de interesul acestora se iau decizii cu
privire la aplicarea unor anumite politici cu un impact semnificativ atât asupra modului
de desfășurare activității, cât și asupra modului de reflectare a informațiilor în cadrul
situațiilor financiare.
TEMA III B. POLITICI ŞI OPERAŢIUNI CONTABILE PRIVIND
SUBVENŢIILE GUVERNAMENTALE, ÎMPRUMUTURILE
NERAMBURSABILE, DONAŢIILE ŞI PLUSURILE LA INVENTAR
DE NATURA IMOBILIZĂRILOR

Subvenţiile sunt acordate de către stat pentru a încuraja ramurile si subramurile

de mare interes pentru economia unei tari. Subvenţiile sunt orientate în principal spre
agricultura datorita importantei acestei ramuri în echilibrul macroeconomic si în
asigurarea securităţii alimentare.
Politicile contabile se stabilesc, de către entităţile care solicită subvenţii, în
funcţie de tipul subvenţiei şi de condiţiile legale de acordare a acestora.
Un alt criteriu de care se ţine seama la stabilirea politicilor contabile îl reprezintă
respectarea principiilor contabile. Cel mai aplicat principiu este principiul prevalenţei
economicului asupra juridicului. Acest principiu se materializează în faptul că se pot
stabili politici contabile care să prevadă înregistrarea subvenţiilor în contabilitate la data
depunerii cererii de acordare a subvenţiei, entitatea considerând că îndeplineşte
condiţiile legale, fiind o situaţie de fapt, urmând ca la aprobarea subvenţiei să intervină
şi situaţia de drept, de a primi subvenţia.
De asemenea trebuie respectat şi aplicat cu raţionament profesional principiul
independenţei exerciţiului. Dificultăţi în aplicarea acestuia întâlnim la subvenţiile
aferente veniturilor, din care o parte sunt destinate acoperirii unor cheltuieli direct
indentificate. Se cunoaşte că activitatea din agricultură are un caracter specific, datorat
senzonalităţii, ciclicităţii, apărând de multe ori un declaj de timp între perioada în care
se colectează cheltuielile şi perioada în care se realizează veniturile efective.
Subvenţionarea se realizează sub mai multe forme si poate fi discutata în funcţie
de mai multe criterii.
a) Din punct de vedere al modului în care se efectuează cheltuielile, de modul
de alocare a fondurilor bugetare, subvenţiile pot fi: directe si indirecte.
Subvenţionarea directa are în vedere transferul sumelor ce reprezintă diferenţa
dintre preţul de piaţa si costul de producţie (mai mare) sau în cazul exporturilor
diferenţa dintre preţul de intern de export mai ridicat si cel mondial mai scăzut, din
contul de stat, în contul agenţilor economici.
Subvenţionarea indirecta, poate consta in: - masuri de politica fiscala(reducerea
sau scutirea de impozite si taxe); - stocarea producţiei pentru stabilirea preturilor;
-furnizarea de materii prime; -mijloace de producţie în condiţii mai avantajoase; -tarife
reduse de aprovizionare si depozitare; -finanţarea creditării; -garantarea sau asigurarea
creditării; -programe de asigurare împotriva creşterii costului de producţie sau a riscului
decurgând din variaţia cursului de schimb valutar; -facilitaţi în domeniul informaţional;
-asistenta tehnica si economica de specialitate; -efectuarea de studii de piaţa; etc.
b) în funcţie de destinaţie, subvenţiile pot fi: subvenţii pentru susţinerea
veniturilor si subvenţii pentru susţinerea cheltuielilor.
Subvenţionarea veniturilor se realizează diferit în funcţie de cui ii este destinata:
producătorului sau consumatorului, iar efectele sunt, bineînţeles diferite. Astfel ca se
diferenţiază: subvenţionarea la producător şi subvenţionarea la consumator.
Subvenţionarea cheltuielilor se refera la subvenţionarea factorilor de producţie.
Aceasta se refera la: -investiţii si modernizări în scop productiv; -procurări de maşini,

7
utilaje; -formare profesionala; -asistenta de specialitate; -servicii de aprovizionare,
transport gratuite sau cu taxe reduse.
Prin intermediul subvenţionării veniturilor producătorilor si a factorilor de
producţie, se urmăreşte creşterea sau măcar menţinerea producţiei la un nivel minim.
c) După scopul în care sunt folosite, subvenţiile pot fi: subvenţii pentru
creşterea producţiei( prin susţinerea producătorilor si a factorilor de producţie), pentru
limitarea producţiei la produsele excedentare, ca instrument de structurare, de
specializare a producţiei, pentru protejarea intereselor consumatorilor si armonizarea
acestora cu interesele producătorilor, pentru creşterea gradului de utilizare a forţei de
munca, pentru protecţia zonelor rurale si stabilizarea populaţiei, pentru dezvoltarea
anumitor regiuni, pentru realizarea funcţiei ecologice a agriculturii.
d) Din punct de vedere al fluxurilor comerciale susţinute, subvenţiile pot fi:
• Subvenţiile pentru producţia interna au în vedere creşterea producţiei
pana la limita de echilibrare a ofertei cu cererea interna.
• Subvenţiile pentru importuri sunt mai puţin folosite si sunt folosite
asupra importurilor directe efectuate de stat si vândute în pierdere, urmărindu-se
creşterea ofertei, reducerea si stabilizarea preturilor interne.
• Subvenţiile pentru export .Se urmăreşte comercializarea pe pieţele
externe a unor produse de importanţă strategică pentru asigurarea balanţei
comerciale, realizarea unor obiective sociale si dezvoltarea economiei.
e) Din punct de vedere contabil, conform IAS 20 “Contabilitatea
subvenţiilor guvernamentale” se cunoaşte că subvenţiile sunt clasificate în două
categorii:
 subvenţii aferente activelor (subvenţiile pentru investiţii pentru acordarea
cărora, o entitate trebuie să cumpere sau să construiască active imobilizate);
 subvenţii aferente veniturilor (subvenţiile pentru exploatare, altele decât
cele privind activele imobilizate). acestea trebuie să fie incluse în rezultatul
exerciţiului din momentul în care devin exigibile, putând fi înregistrate la venituri,
fie deduse din cheltuielile corespondente.
Mai exact, subvenţiile legate de activele amortizabile sunt recunoscute ca
venituri de-a lungul perioadelor şi în proporţia în care este recunoscută amortizarea
acestor active. Acest tip de subvenţii sunt înregistrate ca subvenţii pentru investiţii în
bilanţul contabil si sunt recunoscute în contul de profit si pierdere pe măsura
înregistrării cheltuielilor cu amortizarea sau la casarea ori cedarea activelor achiziţionate
din respectiva subvenţie.
Din studierea legislaţiei existente privind acordarea subvenţiilor aferente
veniturilor sub diverse forme putem clasifica subvenţiile în funcţie de destinaţie în trei
categorii:
- subvenţii destinate cifrei de afaceri, sunt recunoscute ca venituri din subvenţii de
exploatare aferente cifrei de afaceri,
- subvenţii încadrate la alte venituri sunt recunoscute ca venituri din subvenţii de
exploatare aferente altor venituri, de exemplu: plăţile în cadrul schemelor de plăţi
directe şi plăţi naţionale directe complementare;
- subvenţii destinate recuperării cheltuielilor sunt recunoscute ca venituri din
subvenţii de exploatare pentru materii prime, materiale consumabile, pentru alte
cheltuieli, de exemplu: bonurile valorice pentru combustibili, îngrăşăminte, seminţe.
În concluzie, putem spune că, pentru aplicarea corectă a politicilor contabile
privind subvenţiile este necesară în primul rând existenţa unui manual de proceduri şi
politici contabile în cadrul fiecărei entităţi din domeniul agriculturii şi industriei,
precum şi o informare a personalului din departamentul financiar-contabil cu privire la

8
procedura de acordare a subvenţiilor. Doar colaborând toate departamentele din cadrul
unei entităţi pentru aplicarea tuturor procedurilor implementate, se poate ajunge la o
prezentare rezonabilă a subvenţiilor în contabilitate, şi în final în situaţiile financiare ale
entităţilor.
TEMA IV. POLITICI SI OPTIUNI CONTABILE IN CERCETAREA
FLUXURILOR DE STOCURI SI A PRODUCTIEI IN CURS DE EXECUTIE

Conducerea este cea care trebuie să aleagă şi să aplice politicile contabile ale
unei întreprinderi, astfel încât situaţiile financiare să fie conforme cu toate cerinţele
Standerdelor internationale de contabilitate si a reglementarilor din legislatia nationala .
Politici si optiuni contabile privind metodele de evaluare a stocurilor
In cazul politicilor si a optiunilor contabile aplicate stocurilor si productie in
curs de executie putem spune ca exista posibilitatea unor alegeri care disimuleaza
realitatea, prin cosmetizari ale situatiilor financiare. Cel mai concludent exemplu este
cel al metodei folosite pentru evaluarea stocurilor( CMP, FIFO,LIFO), care afecteaza in
mod direct rezultatul exercitiului.
Dupa cum se poate observa, evaluarea stocurilor la data iesirii ne permite trei
optiuni de determinare a valorii de intrare in baza careia se face scaderea din gestiune a
stocurilor. Aceste trei optiuni fiind cele trei metode prezentate anterior (FIFO,
LIFO, CMP). Conform principiului permanentei metodelor, indiferent de metoda aleasa
de catre conducere, aceasta trebuie aplicata cu consecventa de la un exercitiu la altul.
Conform acestui principiu se asigura comparabilitatea informatiilor din situatiile
financiare ale mai multor exercitii financiare din cadrul aceleiasi
entitati.Comparabilitatea fiind o caracteristica esentiala a situatiilor financiare.
Tot pentru a se asigura comparabilitatea situatiilor financiare, dar de data aceasta
intre entitati diferite se poate opta pentru modificarea metodei de evaluare a stocurilor,
alegandu-se metoda utilizata mai frecvent de societatile din aceeasi ramura economica.
Daca administratorii decid schimbarea metodei pentru un anumit element de
stocuri, in notele explicative trebuie sa se prezinte informatii cu privire la motivul
schimbarii metodei si efectele sale asupra rezultatului.
In conditiile in care exista o relativa stabilitate a preturilor, consider oportuna
folosirea metodei de determinare a valorii de intrare in cazul iesirilor, metoda FIFO.
Consider ca aceasta metoda indeplineste obiectivul principal al situatiilor financiare si
anume del al imaginii fidele.
Metoda FIFO corespunde cel mai bine fluxurilor fizice reale, dar, folosita in
scopul „fardarii” rezultatului, conduce la majorarea profiturilor (in conditii de crestere a
preturilor)
Metoda LIFO, desi este o presupunere artificiala asupra fluxurilor fizice de
stocuri pentru cele mai multe dintre elemente, ea este o metoda mai realista, in privinta
masurarii fluxurilor de costuri in contul de profit si pierdere. Altfel spus, ea
distorsioneaza bilantul, dar conduce la un cont de profit si pierdere mai corect.
Metoda CMP, este considerata metoda cea mai echitabila sub aspectul
interesului fiscal nefavorizand nici agentii economici si nici fiscul, motiv pentru care
este agreata de normalizatorii contabili.
Politici si optiuni contabile privind metodele de evidenta aintetica a stocurilor
Avand in vedere tipologiile informatiei contabile consider necesara utilizarea
metodei de evidenta sintetica a stocurilor, metoda inventarului permanent. Aceasta
metoda ne ofera posibilitatea cunoasterii in orice moment a nivelului stocurilor atat
valoric cat si cantitativ.

9
 Informatia curenta cu privire la nivelul stocurilor, atat valorica cat si cantitativa,
trebuie sa fie relevanta, adica utila beneficiarilor. Beneficiarii in cazul de fata pot sa fie
cei din conducere sau responsabilii cu aprovizionarea, care ar putea decide in timp util
daca sa faca o noua aprovizionare sau nu.
Dintre cele doua metode de contabilizare a stocurilor cei mai multi agenti
economici prefera metoda inventarului permanent deoarece ofera posibilitatea
cunoasterii în orice moment a nivelului stocurilor. Metoda inventarului întermitent face
posibila cunoasterea nivelui stocurilor doar în urma inventarierii.
Politici si optiuni contabile privind metodele de evidenta analitica a stocurilor
Daca o entitate utilizeaza metoda inventarului permanent pentru a contabiliza
stocurile, are trei optiuni de organizare a contabilitatii analitice a stocurilor oferite de
Legea contabilitatii si anume : metoda cantitativ-valorica, metoda operativ- contabila,
metoda global-valorica. Plecand de la principalele caracteristici calitative ale
informatiilor contabile, si anume inteligibilitatea, relevanta, credibilitatea si
comparabilitatea, consider ca sunt mai relevante informatiile furnizate de metoda
cantitativ valorica. In principui ma refer la entitatile care practica comertul cu ridicata,
aceasta metoda oferind posibilitatea cunoasterii in orice moment a stocului din depozit,
cantitativ, iar in contabilitate stocul valoric si cantitativ. Concordanta cantitatilor se
asigura prin confruntarea datelor dintre fisele de magazie si fisele analitice pentru valori
materiale.
In cazul in care entitatea practica comertul cu amanuntul o optiune specifica
acestor entitati este alegerea metodei de evidenta analitica, metoda global-valorica.
Esenta metodei consta consta în tinerea evidentei numai valoric la nivelul gestiunilor cu
ajutorul „Raportului de gestiune” completat de responsabilul gestiunii iar la nivelul
compartimentului financiar, contabil global valoric pe fiecare gestiune cu ajutorul
formularului „Fisa de cont pentru operatii diverse” completat de contabilul gestiunii.
Controlul concordantei dintre înregistrarile din Raportul de gestiune ( la locul de
depozitare) si cele din Fisele de cont pentru operatii diverse (la nivelul copartimentului
de contabilitate), se face periodic, de regula lunar, prin confruntarea soldurilor.

Politici si optiuni contabile privind ajustarile si deprecierea stocurilor

Conform principiului prudentei, stocurile nu trebuie reflectate in bilant la o
valoare mai mare decat valoarea recuperabila care se poate obtine prin utilizarea sau
vanzarea lor. Valoarea stocurilor se diminueaza, potrivit acestui principiu, pana la
valoarea realizabila neta prin reflectarea unei ajustari pentru depreciere.
Ajustarile de valoare pentru deprecierea stocurilor calculate la inchiderea
exercitiului financiar cu ocazia inventarierii generale ne permite doua optiuni(metode):
generala sau a reluarii ajustarilor de valoare, si cea a anularii globale a ajustarilor de
valoare.
In concordanta cu principiul continuitatii activitatii este metoda reluarii
ajustarilor de valoare, deoarece consta in compararea ajustarilor de valoare pentru
depreciere calculate in baza inventarului incheiat la sfarsitul exercitiului financiar cu
soldul creditor al conturilor de ajustari pentru deprecierea stocurilor. Astfel se asigura si
respectarea principiului independentei exercitiului.
Pentru a se asigura comparabilitatea informatiilor contabile de la o perioada la
alta, in cadrul aceluia exercitiu financiar, recomand utilizarea metodei pentru ajustarea
valorii stocurilor. Ca practici specifice consider necesare a se realiza inventarieri mai
dese si aplicarea de teste de evaluare si depreciere a stocurilor intr-un mod frecvent .

10
 TEMA V. POLITICI CONTABILE IN CERCETAREA CREANTELOR SI
DATORIILOR

Din capitolul prezentat, schitez principalele politici contabile prezentate in referat:

■Politici contabile privind reducerile financiare si comerciale consta in politicile
aplicate de catre entitati clientilor prin aplicarea de reduceri financiare si comerciale in
vederea obtinerii mai rapide de numerar realizand lichiditati imediate in detrimentul
rezultatelor de exploatare sau financiare mai scazute;
■aplicarea de politici contabile cu privire la incasarea clientilor ,astfel ca entitatea poate
aplica politici prin care toate bunurile si serviciile produse de catre aceasta sa fie
vandute cu plata in numerar,prin cont sau cu efecte comerciale pentru clienti interni, iar
plata pentru clientii externi sa se faca prin acreditiv bancar efectele de comert sa fie
acceptate si avalizate de catre banca,marfurile pe parcurs extern sa fie asigurate astfel ca
posibilitatea ca creantele sa nu fie incasate sa se reduca la maximum;
■politici contabile cu privire la realizarea de contracte economice favorabile cu
verificarea solvabilitatii partenerilor de afaceri si realizarea de tranzactii cu executare la
un anumit termen-forward al carui scop este acela de a mentine pretul negociat intre
parti la momentul incheierii contractului;
■politici contabile cu privire la incheierea de contracte la termen futures al carei scop
este acela de a derula operatiuni comerciale prin intermediul unui cadru organizat, bursa
de marfuri si de valori;
■politici contabile in ceea ce priveste incheierea de tranzactii la termen cu optiuni prin
care cumparatorul unei anumite optiuni are dreptul dar nu si obligatia de cumparare sau
de vanzare a activului de baza la pretul stabilit prin contract optiune care poate fi
exercitata oricand pe perioada contractului sau poate fi abandonata;
■politici contabile de acoperire impotriva riscurilor care presupune desemnarea unuia
sau mai multor instrumente de acoperire astfel incat modificarea valorii juste a acestora
sa compenseze total sau partial modificarile valorilor juste sau a fluxurilor de numerar
ale unui element acoperit,element acoperit impotriva riscurilor reprezinta un activ,o
datorie ,un angajament ferm sau o tranzactie preconizata in viitor care expune entitatea
la riscul modificarii valorii juste sau a fluxurilor viitoare de numerar si care din punct de
vedere al contabilitatii operatiunilor de acoperire sunt desemnate ca fiind acoperite;
■politici contabile privind profitul reinvestit incepand cu 1 octombrie 2009 conform
Legii 343/2009 entitatea poate reinvesti profitul astfel incat profitul reinvestit in
productia si/sau achizitia de echipamente tehnologice ,masini ,utilaje si instalatii de
lucru astfel cum sunt ele prevazute in catalogul privind clasificarea si duratele normale
de functionare a mijloacelor fixe ,folosite in scopul obtinerii de venituri impozabile este
scutit de impozit;
■politici contabile pe care le poate aplica entitatea pentru obtinerea unui impozit pe
profit mai mic in functie de obiectul de activitate al entitatii, veniturile si cheltuielile
realizate,astfel impozitarea unei entitati al carei obiect de activitate sunt serviciile unde
veniturile sunt in general mari si cheltuielile sunt mici ,este preferabil ca impozitarea sa
fie impozitul veniturile microintreprinderilor in cota de 3% din veniturile realizate;
■politici contabile aplicabile entitatii prin care se utilizeaza deductibilitatile la calculul
impozitului pe profit astfel impozitul pe profit sa fie minimizat la maximum,respectiv,

11
entitatea sa aplice calcularea de rezerve legale,sa calculeze provizioane si amortizari
fiscale;
■politici contabile prin care salariatilor li se platesc cheltuieli de deplasare in limita a
2,5 ori nivelul legal stabilit pentru deplasare ,cheltuiala care nu comporta cheltuieli
accesorii, sumele platite acestora daca ar fi incluse in salariul de baza s-ar impozita
corespunzator, decontate ca si cheltuieli de deplasare se includ in cheltuieli cu tertii
avand ca efect fiscal generarea unui impozit pe profit mai mic;
■politici contabile cu privire la acordarea de catre entitate a tichetelor de masa ca
supliment salarial,cheltuieli care de asemenea nu ar genera cheltuieli suplimentare care
necesita impozitare iar in egala masura ar diminua impozitul pe profit de plata;
■politici contabile prin care entitatea achizitioneaza doar autovehicule pentru care i se
permite deductibilitatea cheltuielilor cu carburanti si taxa pe valoarea adaugata aferenta
acestora in conditiile OUG34/2009 sau folosirea acestora doar pentru categoriile de
vehicule conform cerintelor legiuitorului;
■politici contabile de angajare de credite de la diverse entitati astfel incat acestea sa
poata fi deductibile integral la calculul impozitului pe profit,cu precizarea ca dobanzile
si diferentele de curs valutar in legatura cu imprumuturile obtinute direct de la banci
internationale de dezvoltare ,cele garantate de stat,precum si cele aferente
imprumuturilor obtinute de la societati bancare romane sau straine,cooperativele de
credit,societatile de leasing pentru operatiuni de leasing ,entitatile de credit ipotecar si
de la alte persoane juridice care acorda credite,nu intra in calculul stabilirii
deductibilitatii cheltuielilor cu dobanzile;
■politici contabile de a achizitiona bunuri si servicii de la entitati platitoare de t.v.a de
pe teritoriul Romaniei in vederea deducerii de t.v.a, din t.v.a-ul de plata al entitatii;
■ politici contabile aplicabile entitatilor care aplica regimuri mixte de t.v.a ,astfel ca
entitatile pot opta pentru aplicarea proratei lunar sau trimestrial cu aprobarea organului
fiscal, astfel ca entitatea poate utiliza o parte din t.v.a de plata pentru a-si imbunatati
lichiditatile;
■politici contabile care sa nu conduca la ajustarea taxei deductibile in cazul bunurilor de
capital prin eliminarea utilizari acestora in alte scopuri decat pentru realizarea de
activitati economice,pentru operatiuni care nu dau dreptul la deducerea taxei,sau care
dau dreptul de deducere a taxei intr-o masura diferita fata de deducerea initiala si care
prin ajustarea taxei in favoarea statului conduce entitatea la plata suplimentara de t.v.a;
■politici contabile care sa precizeze clar ca entitatea efectueaza achizitii intracomunitare
de bunuri doar in conditiile indeplinirii obligatiilor prevazute de codul fiscal cu
respectarea documentelor solicitate furnizorului extern,dar in egala masura si pentru
livrarile intracomunitarea efectuate de entitate catre clienti externi fiind respectate
conditiile si documentele solicitate atat pe parcurs intern cat si pe parcurs
extern,nerealizarea unor conditii conduc la pierderea dreptului de scutire de t.v.a cu
drept de deducere;
■politici contabile de efectuare de activitati supuse masurilor de simplificare ,care
conduc entitatea la solicitarea rambursarilor de t.v.a lunare sau trimestriale fiind una din
posiblitatile de a avea lichiditati imediate ,si care compenseaza obligatiile de la bugetul
statului ale entitatii suportand mai usor presiunile fiscale la care au fost supuse;
■politici contabile privind perimetrul de consolidare al entitatilor care au efecte asupra
rezultatului consolidat incepand cu data obtinerii controlului;
■politici contabile cu privire la asocierile in participatiune prin incheierea de contracte
de asociere in participatiune favorabile entitatii avand ca obiect activele sau activitatile
sub control conjuctiv prin aplicarea de cote parti favorabile asocieri,incasarea din

12
asocierea in participatiune efectuandu-se cu cesiunea directa a obligatiei de plata in
favoarea asociatului sau asociantului;
■politici contabile aplicate de catre entitate la inventarierea elementelor de activ si de
pasiv cu ocazia inchiderii exercitiului financiar potrivit principiului prudentei
inregistrand deprecieri pentru client,decontari in cadrul grupului si debitori;
■politici contabile privind aplicarea de provizioane deductibile fiscal care permit
deducerea acestora din rezultatul exercitiului care au ca efect diminuarea obligatiilor de
plata ale entitatii fata de bugetul statului,in speta provizioane pentru garantii de buna
executie acordate clientilor,si provizioane pentru creante neincasate asupra clientilor;

TEMA V.B. POLITICI CONTABILE PRIVIND BENEFICIILE

ANGAJAŢILOR

În ultima perioadă, datorită rotaţiei din ce în ce mai mari a personalului,

întreprinderile încearcă prin orice mijloace să îşi motiveze angajaţii, oferindu-le diverse
beneficii, cum ar fi specializări periodice, abonamente la săli de gimnastică, grădiniţe în
interiorul firmei etc. Unul din cele mai importante beneficii asigurate de întreprinderi
pentru angajaţii lor (trecuţi şi actuali) este pensia.
IAS 19 Beneficiile angajaţilor este standardul ce tratează problematica
drepturilor salariale ale angajaţilor privite sub toate aspectele economice.
Recunoaşterea datoriilor se face pe baza contabilităţii de angajamente,
standardul cerând unei întreprinderi să recunoască:
 o datorie, atunci când un angajat a prestat servicii în schimbul beneficiilor ce
urmează a fi plătite în viitor;
 o cheltuială, atunci când întreprinderea consumă beneficiile economice ce apar
ca urmare a serviciului prestat de un angajat în schimbul beneficiilor.
Conform IAS 19 Beneficiile angajaţilor, se identifică patru categorii de beneficii
ale angajaţilor:
(a) beneficii pe termen scurt, cum ar fi indemnizaţii, salarii şi
contribuţii la asigurările sociale, concedii de odihnă anuale plătite şi concedii medicale
plătite, planuri de prime şi participări la profit (dacă se plătesc în douăsprezece luni de
la sfârşitul perioadei) şi beneficii nemonetare, (cum ar fi asistenţa medicală, cazarea,
masa şi bunuri sau servicii gratuite sau subvenţionate) pentru angajaţii curenţi;
(b) beneficii post-angajare, cum ar fi pensiile, alte beneficii de
pensionare, asigurări de viaţă post-angajare şi asistenţă medicală post-angajare;
(c) alte beneficii pe termen lung, care includ plăţi în urma
plecărilor pe termen lung din serviciu cu sau fără garantarea păstrării postului respectiv,
jubilee sau alte beneficii ce decurg din servicii pe termen lung, beneficii pentru perioade
cu indisponibilităţi pe termen lung şi, dacă nu sunt plătibile în totalitate în termen de
douăsprezece luni după încheierea perioadei, participări la profit, planuri de prime şi
compensaţii amânate;
(d) beneficii pentru încheierea contractului de muncă.

Beneficiile pe termen scurt ale angajaţilor sunt recunoscute:

- ca datorie (cheltuială angajată), după deducerea oricărei valori plătite. Dacă
valoarea deja plătită depăşeşte valoarea neactualizată a beneficiilor, o întreprindere
trebuie să recunoască acel exces ca active (cheltuială plătită în avans) în măsura în care

13
plata anticipată va conduce la o reducere a plăţilor viitoare sau la o rambursare de
numerar;
- ca şi cheltuială, cu excepţia cazului în care un alt Standard recomandă sau
permite includerea beneficiilor în costul unui activ.
Pe lângă drepturile salariale aferente prestării serviciilor de către angajaţi,
entitatea va trebui să recunoască şi costurile previzionate ale beneficiilor pe termen scurt
datorate angajaţilor ca urmare a obligaţiilor rezultate din legislaţia muncii sau a
contractului de muncă, precum concediile neefectuate sau efectuate, şi datorate
angajaţilor cu sau fără drept de reportare de la un an la altul.
O întreprindere poate compensa angajaţii pentru absenţe din diferite motive,
cum ar fi concedii, disponibilităţi pe termen scurt şi pe caz de boală, maternitate sau
paternitate, îndeplinirea datoriei de jurat şi serviciu militar. Dreptul la absenţe
compensate se împarte în două categorii: prin acumulare şi prin neacumulare.
Pe lângă beneficiile pe termen scurt, angajaţii mai pot beneficia şi de scheme de
participare la profit menite să le stimuleze competitivitatea, dar şi să îi fidelizeze în
cadrul entităţii o perioadă îndelungată de timp. O întreprindere trebuie să recunoască
costul previzionat al participării la profit şi primele cuvenite atunci când:
- are o obligaţie legală sau implicită pentru a face astfel plăţi ca rezultat al
evenimentelor anterioare;
- poate fi făcută o estimare certă a obligaţiei.
Conform Standardului Internaţional de Contabilitate nr. 19 „Beneficiile
angajaţilor” repartizarea profitului către angajaţi trebuie recunoscută de întreprindere
ca o cheltuială şi nu o distribuire a profitului, întrucât acţionarii sunt unicii proprietari
şi singurii îndreptăţiţi să participe la distribuirea profitului.
De regulă, această modalitate de recompensare este aplicată în Franţa, dar nu
este străină nici în alte ţări, cum ar fi Germania sau chiar România.
În România, contrar unor păreri nefondate, pot asigura participarea salariaţilor la
profit toate societăţile, nu doar cele de stat. De regulă, cota cu care participă angajaţii la
profit, precum şi condiţiile de participare, sunt date în contractul colectiv de muncă.
Beneficiile post-angajare ale angajaţilor includ beneficiile de retragere
(pensiile), precum şi alte beneficii post-angajare (asigurările de viaţă şi asistenţa
medicală post-angajare).
Contractele prin care o întreprindere furnizează beneficii post-angajare sunt
planuri de beneficii-angajare, acestea fiind clasificate fie ca planuri de contribuţii
determinate, fie ca planuri de beneficii determinate, depinzând de substanţă economică
a planului.
În cadrul planului de contribuţii determinate, întreprinderea are obligaţia să
contribuie în funcţie de salariul realizat de salariat sau pe parcursul perioadei, iar în
cadrul planului de beneficii determinate, întreprinderea se obligă să asigure o pensie
foştilor săi angajaţi, pensie ce depinde de anumiţi factori care nu sunt cunoscuţi la data
la care angajaţii prestează servicii pentru întreprindere şi îşi câştigă dreptul la beneficii
post-angajare.
Recunoaşterea şi evaluarea în contabilitate a planurilor de contribuţii
determinate se face la fel ca şi a beneficiilor pe termen scurt.
Beneficiile angajaţilor pe termen lung se evaluează ca diferenţă între valoarea
actuarială a obligaţiei privind beneficiile determinate datorate la data bilanţului şi
calculate conform obligaţiilor sociale asumate de entitate şi valoarea justă la data
bilanţului a activelor planului acumulate în scopul finanţării acestor beneficii de către
entitate.

14
 Beneficiile pentru încheierea contractului de muncă sunt beneficii ale
angajaţilor ce se plătesc ca rezultat fie al deciziei unei entităţi de a încheia contractul
unui angajat înainte de data normală de pensionare, fie deciziei unui angajat de a
accepta în mod voluntar plecarea în şomaj în schimbul acelor beneficii.
Conform IAS 19, o entitate este în mod demonstrabil angajată într-un proces de
terminare a contractului de muncă dacă, şi numai dacă, entitatea are un plan oficial
detaliat pentru terminarea contractului de muncă şi nu are o posibilitate realistă de
abandonare a acestuia. Acest plan oficial detaliat trebuie să includă cel puţin:
• locaţia, funcţia şi numărul aproximativ de angajaţi ale căror
contracte de muncă urmează să fie terminate;
• beneficiile pentru terminarea contractului de muncă pentru
fiecare nomenclator al meseriilor sau funcţiilor;
• data la care planul va fi implementat.

TEMA VI. POLITICI CONTABILE IN CERCETAREA

FLUXURILOR DE TREZORERIE

Trezoreria unei întreprinderi constituie punctul său forte deoarece de maniera în

care vor fi dirijate fluxurile băneşti şi financiare de care dispune aceasta va depinde, în
final, situaţia patrimonială şi rezultatul exercitiului. Conceptul de trezorerie se referă la
ansamblul mijloacelor de finanţare sub forma lichidităţilor şi creditelor bancare pe
termen scurt de care dispune o unitate patrimonială, la un moment dat, pentru a putea
face faţă plăţilor sale ajunse la scadenţă.
Conform Regulamentului de aplicare a Legii Contabilităţii nr.82 din 1991,
contabilitatea trezoreriei asigură evidenţa existenţei şi mişcării titlurilor de plasament, a
disponibilităţilor în conturi la bănci şi în casă, a creditelor bancare pe termen scurt şi a
altor valori de trezorerie.Trezoreria întreprinderii asigură evidenţa tuturor operaţiilor
referitoare la titlurile de plasament, a valorilor de incasat, a disponibilităţilor baneşti, a
altor valori de trezorerie precum si a creditelor de trezorerie.
În conformitate cu IAS 7 “Situaţia fluxurilor de trezorerie”, trezoreria cuprinde :
numerarul, echivalentele de numerar, fluxurile de numerar.
Numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti şi depozitele la vedere.
Echivalentele de numerar cuprind investiţiile financiare pe termen scurt (acţiuni,
obligaţiuni).
Fluxurile de numerar cuprind intrările şi ieşirile de numerar.
Fluxurile de trezorerie trebuie repartizate optim între activitatea de exploatare, de
investiţii si cea de finanţare.
Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de exploatare se referă la incasările de la
clienţi, indemnizaţiile încasate si sumele achitate furnizorilor şi personalului, dobânzile
plătite si impozitele achitate.
Fluxurile de trezorerie care provin din activităţile de investiţii au în vedere plăţile
privind achiziţia de imobilizări sau de participaţii si încasările din vânzarea
imobilizărilor, dobânzile încasate, dividendele primite.
Fluxurile de trezorerie care provin din activitatea de finanţare au ca efect modificarea
dimensiunii şi compoziţiei capitalurilor proprii (emisiune de acţiuni, împrumuturi pe
termn lung) şi datoriilor întreprinderii (rambursări de datorii care rezultă din contractele
de finanţare).
Politicile contabile constau in utilizarea fluxurilor de trezorerie sau a fluxurilor de
numerar.

15
 Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie
(denumite şi fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de
numerar şi echivalente de numerar.
Situaţia fluxurilor de trezorerie se întocmeşte, conform IAS 7, fie utilizând metoda
directă, fie metoda indirectă.
Metoda directă conform careia informatiile furnizate se refera la incasari si plati
brute;
Metoda indirectă conform careia rezultatul net este corectat, pentru a tine cont:
de influenta operatiilor care nu au character monetar, de orice report sau regularizare a
incasarilor sau platilor trecute sau viitoare, de elementele de venituri sau de cheltuieli
associate fluxurilor de trezorerie care vizeaza investitiile sau finantarea. Rezultatul
obţinut prin aplicarea metodei indirecte este acelaşi ca şi cel obţinut prin metoda
directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activităţile de
exploatare. Fluxurile de numerar din activităţile de investiţii şi cele din activităţile de
finanţare sunt determinate prin metoda directă. Prin metoda indirectă, pornind de la
valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar, sunt efectuate ajustări pentru
determinarea fluxului de numerar. Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie
IAS 7 recomandă metoda directă, aceasta furnizând informaţii utile pentru estimarea
fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin metoda indirectă aceste informaţii nu sunt
disponibile. În practică însă, întreprinderile preferă metoda indirectă întrucât are o
logică de calcul mai apropiată de formatul raportărilor contabile.
Politicile contabile pot consta in alegerea metodei de intocmire a situatiei
fluxurilor de trezorerie in conformitate cu IAS 7.
Investitiile financiare pe termen scurt cuprind titlurile de plasament care sunt
hârtii de valoare, numite şi valori mobiliare, achiziţionate de întreprindere în scopuri
comerciale, respective pentru a fi revândute la preţuri mai mari altor unităţi sau persone
fizice în vederea obţinerii unor câştiguri financiare din diferenţele de preţ. În structura
titlurilor de plasament sunt incluse: acţiuni (cotate sau necotate); obligaţiuni (cotate sau
necotate); acţiuni şi obligaţiuni emise şi răscumpărate de societate; alte titluri de
plasament şi creanţe asimilate, cum sunt: bonurile de tezaur pe termen scurt, titlurile
instituţiilor financiare specializate (exemplu: certificate de investitor), certificate de
depozit etc.
Acţiunile sunt titluri de valoare emise de societăţile pe acţiuni care atestă dreptul
de proprietate al deţinătorului asupra unei părţi din capital şi de a primi dividende .
Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de către o unitate patrimoniale în vederea
obţinerii de împrumuturi publice de la o masă de creditori, sau pentru realizarea unei
plus valori cu ocazia revânzării obligaţiunilor.Acestea sunt aducătoare de venituri fixe
sub forma unor dobânzi anuale .
Între acţiuni şi obligaţiuni există deosebiri, şi anume :
• deţinătorul de obligaţiuni nu este coproprietar, ci numai creditor al unităţii
emitente , ca urmare deţinătorul de obligaţiuni nu participă la gestionarea unităţii, ci are
doar dreptul să încaseze o dobândă fixă indiferent de rezultatele acesteia ;
• deţinătorul de obligaţiuni dispune de un drept de creanţă pe termen lung
asupra societăţii emitente , fără să aibă dreptul de proprietate asupra acesteia.
Politicile contabile constau in ajustarea valorii titlurilor de plasament.
Acreditivul reprezintă disponibilităţi băneşti ale unităţii, aflate într-un cont bancar,
la dispoziţia unui terţ (de regulă furnizor), destinate efectuării de plăţi în favoarea
acestuia pe măsura indeplinirii condiţiilor aferente acreditivului.
Viramentele interne reprezinta operatiunile de transfer ale disponibilitatilor banesti
intre conturile bancare, respectiv intre acestea si casieriile intreprinderii. Importanta

16
acestor operatiuni economice este explicata prin diferenta care exista intre momentul
depunerii si momentul incasarii permitandu-se separarea fluxurilor banesti interne de
cele externe.
Politicile contabile constau in efectuarea viramentelor bancare intre conturi
bancare si casieria intreprinderii sau numai intre conturile bancare.
Ajustarile pentru deprecierea conturilor de trezorerie se constituie pentru
investitiile financiare pe termen scurt care pe parcursul exercitiului financiar se pot
deprecia, ca urmare a diminuarii valorii de piata in raport cu valoarea de intrare.
Constituirea ajustarilor reprezinta pentru intreprindere o cheltuiala financiara, in
timp ce anularea acestora reprezinta un venit financiar.

TEMA VII. POLITICI AFERENTE CHELTUIELILOR ŞI VENITURILOR

Clasificarea veniturilor:
a) venituri din exploatare
- venituri din producţia vîndută
- venituri din vînzarea mărfurilor
- venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete
- variaţia stocurilor
- venituri din producţia imobilizată
- alte venituri din exploatare
- venituri din ajustări de valoare privind activele imobilizate
- venituri din ajustări de valoare privind activele circulante
- venituri din ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli
b) venituri financiare
- venituri din interese de participaţie
- venituri din alte investiţii financiare şi creanţe ce fac parte din activele
imobilizate
- venituri din dobânzi
- alte venituri financiare
- venituri din ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare
deţinute ca active circulante
c) venituri extraordinare
d) venitul privind impozitul pe profit
Recunoaşterea veniturilor:
Se realizează în funcţie de următoarele criterii:
- creşterea de beneficii economice viitoare, prin creşteri de active su reduceri de
datorii, creştere determinată atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele
criterii:
o transferul tuturor riscurilor şi avantajelor aferente proprietăţii bunului;
o nu mai estte deţinut controlul efectiv asupra bunului vândut;
o nu se mai poate gestiona bunul respectiv;
- evaluarea credibilă.
Venituri în avans
Livrarea şi facturarea bunurilor de către clienţi nu reprezintă condiţiile exclusive şi
definitorii pentru recunoaşterea unui venit din vânzare. Toate celelalte condiţii,
specificate mai sus, trebuie să fie validate pentru a se putea recunoaşte respectivul venit.
Astfel, în situaţiile în care livrarea şi facturarea s-au produs, dar recunoaşterea venitului
este condiţionată de anumite evenimente ulterioare, societatea va înregistra un venit în

17
avans, care va fi convertit în venit efectiv în perioada de apariţie/validare a
evenimentului ulterior.
Venituri din vânzări
Sunt recunoscute atunci când produsele sunt livrate către clienţi, respectiv produsele şi
serviciile sunt executate. Pentru produse sunt acordate clienţilor granţii.
Venituri din prestări de servicii
Sunt recunocute după metoda procentului de execuţie, in funcţie de gradul de terminare
a lucrării. La finele fiecărui exerciţiu financiar se va estima gradul de terminare al
lucrărilor executate şi serviciilor prestate, în funcţie de care va fi dimensionat venitul
din vânzare, aferent perioadei.
Veniturile din dividende
Vor fi recunoscute atunci când este stabilit dreptul societăţii la dividende, respectiv când
societatea emitentă a acţiunilor va declara repartizarea dividendelor din profiturile
anuale.
Veniturile din diferenţe de curs valutar
Vor fi recunoscute ori de câte ori diferenţe favorabile de curs vor apărea la încasarea
creanţelor sau plata datoriilor externe, respectiv ajustarea valorii acestor creanţe, datorii
şi disponibilităţi în valută la sfârşitul exerciţiului financiar.
Veniturile extraordinare
Se referă doar la venituri din evenimente clar deosebite de activităţile obişnuite, care nu
au caracter frecvent şi nu pot fi controlate de managementul societăţii. Este cazul
exproprierilor de active, dezastrelor naturale sau altor evenimente similare. Oric de câte
ori, astfel de evenimente vor apărea, vor fi comentate în notele explicative, iar în contul
de profit şi pierdere eventualele venituri şi cheltuieli extraordinare vor fi prezentate
distinct.
Clasificarea cheltuielilor
a) cheltuieli din exploatare:
- cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile
- alte cheltuieli materiale: energie şi apă,mărfuri
- cheltuieli cu personalul: salarii, asigurări şi protecţie socială
- cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor
corporale şi necorporale
- cheltuieli privind ajustarea valorii activelor circulante
- alte cheltuieli din exploatare
- cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
- cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi active cedate
- cheltuieli privind ajustările pentru provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
b) cheltuieli financiare
- ajustări prinvind valoarea imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare,
deţinute ca active circulante
- cheltuieli privind dobânzile
- alte cheltuieli financiare
c) cheltuieli extraordinare
d) cheltuieli privind impozitul pe profit
Recunoaşterea cheltuielilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:
- diminuarea de beneficii economice viitoare, prin diminuări de active sau creşteri
de datorii, care are ca efect micşorarea capitalurilor proprii ale societăţii,
consecinţă care nu se referă la retrageri ale sau distribuirii către fondatorii
societăţii şi
- evaluarea să fie credibilă.

18
 Cheltuielile din exploatare
Vor fi aferente activităţilor curente ale societăţii. Cheltuielile aferente ieşirilor din stoc
sunt determinate conform metodie stabilite pentru evaluarea stocurilor (FIFO, in cazul
nostru).
Cheltuielile legate de salarii şi colaboratori vor fi înregistrare pe baza statelor de plată şi
a documentelor asociate.
Cheltuielile aferente lucrărilor executate şi serviciilor prestate de terţi vor fi înregistrate
pe baza facturilor sau documentelor justificative.
Cheltuielile cu amortizarea vor fi înregistrate în fiecare lună a utilizării respectivelor
active, pe baza planurilor de amortizare a imobilizărilor.
Cheltuielile aferente subvenţiilor şi donaţiilor acordate vor fi recunoscute în perioada în
care activele cu care s-a realizat subvenţionarea/donaţia ies din gestiune.
Cheltuielile financiare sunt generate de fluxurile financiare ale societăţii.
Cheltuielile din diferenţe de curs valutar
Vor fi recunoscute ori de cîte ori diferenţele nefavorabile de curs valutar vor apărea la
încasarea creanţelor sau plata datoriilor externe, respectiv ajustarea valorii acestor
creanţe, datorii şi disponibilităţi în valută la sfârşitul exerciţiului financiar. O politică
este reprezentată de alegerea momentului in care se face decontarea cu furnizorii sau
clienţii externi sau păstrarea depozitelor în valută atunci când cursul valutar creşte, sau
transformarea în moneda naţională dacă urmează o scădere a cursului valutar.
Cheltuielile cu dobânzile
Vor fi înregistrate în lunile corespunzătoare perioadei de creditare, ca şi cheltuieli ale
respectivei perioade, indiferent de momentul decontării.
Cheltuielile extraordinare
Se referă exclusiv la cheltuieli din evenimente clar deosebite de activităţile obişnuite,
care nu au un caracter frecvent şi nu pot fi controlate de managementul societăţii.
Este cazul exproprierilor de active, dezastrelor naturale sau altor evenimente similare.
Ori de câte ori astfel de evenimnte vor apărea, vor fi comentate în notele explicative, iar
în contul de profit şi pierdere eventualele venituri şi cheltuieli extraordinare vor fi
prezentate distinct.
Concluzia:
O întreprindere trebuie să prezinte detaliat politicile contabile adoptate pentru
recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor, iar modificarea unei politici trebuie efectuată
doar dacă este cerută de statutul de societate sau de un organism de eleborare a
standardelor contabile. O schimbare este agreată numai dacă îmbunătăţeşte relevanţa şi
credibilitatea situaţiilor financiare.

TEMA IX. POLITICI CONTABILE PRIVIND POZIțIA

FINANCIARĂ

Definiție
IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” defineşte politicile contabile ca
fiind principiile, bazele, convenţiile, regulile şi practicile specifice adoptate de către o
întreprindere la întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare.
În cadrul aceluiaşi standard se specifică faptul că
managementul trebuie să aleagă şi să aplice politicile contabile astfel
încât situaţiile financiare să fie conforme cu toate cerinţele aplicabile
ale fiecărui Standard Internaţional de Contabilitate.
Norma contabilă internaţională 8. Conform acestei norme trebuie făcută
distincţia între politici contabile şi estimări. Numeroase elemente ale situaţiilor

19
financiare nu pot fi evaluate cu precizie şi ca atare nu pot să facă decât obiectul unei
estimări. Procedura de estimare implică judecăţi profesionale bazate pe ultimele
informaţii disponibile. Alegerea unei politici contabile sau tehnici de estimare, dintre
cele acceptate, determinarea volumului şi genului de informaţii de furnizat precum şi a
formei sub care aceste informaţii trebuie prezentate presupun stabilirea, dintre opţiunile
posibile, a celei ce generează cea mai bună (utilă) informare. De multe ori, urmând
obiectivele manageriale ale conducătorilor întreprinderii, contabilul va fi tentat să facă o
alegere subiectivă:
- de diminuare a rezultatului prin exagerarea cheltuielilor cu amortizările şi
provizioanele pentru riscuri, prin exagerarea cheltuielilor generale, prin subevaluarea
stocurilor etc.
- de creştere a rezultatului prin estimarea la un nivel insuficient a
provizioanelor pentru depreciere, prin degajarea unui profit dintr-o operaţie de leasing
financiar.
Utilizarea marjei de libertate dată de jocul opţiunilor în scopul creării unei
imagini atrăgătoare faţă de finanţatorul extern (bancar sau bursier), precum şi tendinţa
unor manageri de a „cosmetiza” rezultatul conduc implicit la fenomenul de contabilitate
creativă.
Politicile contabile elaborate de societate servesc în relaţia acesteia cu auditorii
financiari, dar şi cu organele de control în sensul că acestea au o bază scrisă, în funcţie
de care pot analiza operaţiunile economice reflectate în contabilitate în vederea
exprimării unei opinii de audit, respectiv a determinării impozitelor şi taxelor.
Având în vedere că politicile contabile trebuie să răspundă particularităţilor
societăţii, modului de organizare şi funcţionare, acestea se vor elabora de personal cu
pregătire economică şi tehnică din cadrul societăţii.
Pentru a alege cea mai potrivită politică contabilă, este necesar ca fiecare
variantă de politică contabilă propusă să fie însoţită de o analiză a implicaţiilor asupra
elementelor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere.
De exemplu, alegerea unor durate de amortizare a imobilizărilor corporale foarte
scurte, respectiv foarte lungi, va conduce la calcularea unor cheltuieli diferite cu
amortizarea, fapt ce va influenţa profitul societăţii în mod diferit.

Exemple de politici contabile la întocmirea bilanțului

- IAS 2 Stocurile evaluarea stocurilor se realizează în momentul întocmirii bilanţului la
cea mai mică valoare dintre costul lor şi valoarea lor realizabilă netă. În acest caz se
combină baza de evaluare cost istoric cu baza de evaluare valoare realizabilă.
Evaluarea stocurilor la intrare se realizează la cost istoric. Evaluarea stocurilor la
ieşire se realizează prin una din cele două politici contabile propuse de IAS 2: FIFO
(primul intrat-primul ieşit) sau CMP (costul mediu ponderat).
- IAS 11 Contractele de construcţii acceptă două metode (tratamente) pentru
contabilizarea contractelor de construcţii: metoda avansării lucrărilor, metodă
utilizată în majoritatea cazurilor (tratamentul de referinţă) şi metoda terminării
lucrărilor (tratament alternativ sau autorizat). Pentru aplicarea primei metode
întreprinderea recurge la estimarea gradului de avansare a lucrărilor de construcţii,
fie în funcţie de procentajul cheltuielilor suporate, raportate la costul total, fie printr-o
măsurare fizică a lucrărilor efectuate în realitate.
-IAS 16 Imobilizările corporale prevede două posibilităţi de evaluare a imobilizărilor
corporale la o dată ulterioră recunoaşterii iniţiale:
-prelucrarea de referinţă: după contabilizarea sa iniţială ca activ, o imobilizare
corporală trebuie să fie recunoscută la costul său diminuat cu amortizările cumulate;

20
altfel spus, IAS 16 recomandă ca evaluarea imobilizărilor corporale în momentul
întocmirii bilanţului să se facă la costuri istorice (costul de achiziţie sau costul de
producţie diminuat cu amortizările cumulate).
-prelucrarea autorizată: după contabilizarea sa iniţială ca activ, o imobilizare
corporală trebuie să fie recunoscută la valoarea reevaluată (adică la valoarea justă din
data reevaluării), diminuată cu amortizările ulterioare cumulate şi cu pierderile de
valoare cumulate.
-IAS 17 Contracte de leasing În cazul contractelor de leasing financiar întâlnim ca
baze de evaluare atât valoarea realizabilă, cât şi valoarea actualizată, astfel activul şi
implicit datoria trebuie înregistrate în contabilitatea locatarului la minimul dintre
valoarea justă şi valoarea actualizată a plăţilor minimale. În contabilitatea locatorului
creanţa acestuia se va înregistra la valoarea justă a activului acordat în leasing. În
aplicarea acestor politici se utilizează mai multe estimări: opţiunea de cumpărare,
valoarea reziduală, redevenţele trimestriale, rata implicită a dobânzii, metoda de
amortizare, durata de utilitate etc.
-IAS 37 Provizioane, datorii eventuale (contingente) şi active eventuale (contingente)
Valoarea provizionului care este prezentată în situaţiile financiare trebuie să fie
dată de cea mai bună estimare a costurilor necesare stingerii obligaţiei actuale, la data
bilanţului. Atunci când efectul valorii-timp a banilor este semnificativ, provizionul se
constitue la valoarea actualizată a cheltuielilor estimate a fi necesare pentru stingerea
obligaţiei.
Pentru estimarea acestor costuri, se va ţine cont de experienţa unor tranzacţii
similare şi, în unele cazuri, de opiniile unor experţi independenţi.
Politici si opțiuni de contabilizare în condiții de hiperinflație
Norma IAS 29 – Contabilitatea in conditii de hiperinflatie – cosidera ca intr-o economie
hiperinfltionista prezentarea in moneda nationala a rezultatelor si situatiei financiare fara a fi
retratate este fara utilitate.
Astfel, pentru contabilizarea variatiilor de pret si de retratare a situatiilor financiare, cele
doua standarde (IAS15, IAS29) instrumenteaza doua metode de reflectare a variatiilor de
preturi in situatiile financiare. Prima consta in a exprima informatia financiara in putere
constanta de cumparare, iar cea de-a doua in inlocuirea costului istoric prin costul actual.

TEMA X. POLITICI CONTABILE PRIVIND PERFORMANTELE

FINANCIARE ALE ENTITATILOR ECONOMICE

Performanta financiara reprezinta dezideratul oricarei intreprinderi si deviza tuturor

utilizatorilor de informatii financiare.
Rezultatul contabil este o expresie a performantei intreprinderii.Performanta nu se
refera numai la un exercitiu financiar , ci priveste evolutia in timp indelungat a
intreprinderii sau pe o perioada asupra careia se pot realiza previziuni. Adevarata
performanta se poate obtine prin imbinarea urmatoarelor elemente :
Eficienta + Economicitate + Eficacitate.
Cele mai importante politici contabile de reflectare a performantelor financiare ale
intreprinderii sunt:
- Politici contabile de reflectare a contului de profit si pierdere
- Politici contabile de reflectare a rezultatului pe actiune
- Politici de contabilizare a costurilor imprumuturilor
- Politici de contabilizare a veniturilor activitatilor ordinare
- Politici de contabilizare a impozitului pe rezultat

21
 Politici contabile de reflectare a contului de profit si pierdere
In vederea constituirii contului de profit si pierdere , Directiva a IV –a a CEE da
posibilitatea intocmirii a patru tipuri de scheme : doua privesc forma - contul de profit
si pierdere se poate prezenta sub forma de lista sau sub forma de cont ( tabelara ) iar
altele doua privesc fondul acestuia – contul de profit si pierdere se poate intocmi fie in
functie de natura cheltuielilor si veniturilor , fie in functie de destinatia ( functia) lor.
In functie de natura cheltuielilor si veniturilor , contul de profit si pierdere este centrat
pe indicatorii privind cifra de afaceri si productia exercitiului , iar cel de-al doilea in
functie de destinatia cheltuielilor este centrat pe indicatorii privind cifra de afaceri si
costul bunurilor vandute.
In cazul primului model se reflecta consumul intrarilor, raportand diferite cheltuieli
clasate dupa natura lor la productia exercitiului. Astfel se poate masura valoarea
adaugata si repartitia sa.
Modelul de cont de rezultate construit pe criteriul functiei veniturilor si cheltuielilor
ofera analistului privilegiul sa studieze gestiunea functiilor intreprinderii raportand
costurile diferitelor functii la productia vanduta , rezultand astfel eficienta gestiunii.
Pentru utilizatorii externi de informatii , contul de profit si pierdere construit pe criteriul
functiei prezinta cu precadere interes informational pentru investitorii de capital.Acestia
in calitate de ofertanti de capital si consultantii lor sunt preocupati de riscul atasat si
profitul adus de investitia lor. Ei au nevoie de informatii pentru a decide daca sa
cumpere , sa pastreze sau sa vanda.
Contul de profit si pierdere alcatuit pe criteriul naturii veniturilor si cheltuielilor
prezinta astfel un interes pentru factorii de productie participanti la crearea si distributia
bogatiei.
Politici contabile de reflectare a rezultatului pe actiune
Rezultatul pe actiune este un indicator foarte util pentru masurarea performantelor unei
intreprinderi.Norma IAS 33 – Rezultatul pe actiune – prezinta modul de calcul al
rezultatului pe actiune. Norma priveste calculul rezultatului pe actiune , se aplica
intreprinderilor ale caror actiuni sunt cotate la o bursa de valori .
Politici de contabilizare a costurilor imprumuturilor
Asa cum prevede norma IAS 23 , prin costurile de imprumut sunt delimitate :
cheltuielile cu dobanzile suportate de o intreprindere in raport cu imprumutul de fonduri
, amortismentul primelor de emisiune sau de rambursare al titlurilor de credit ,
amortismentul costurilor accesorii ( complementare) generate de realizarea
imprumuturilor, diferentele de curs valutar aferente imprumuturilor intr-o moneda
straina , in masura in care acestea sunt primite ca o ajustare a cheltuielilor cu dobanda si
cheltuielilor de finantare aferente leasing-urilor financiare .Pentru contabilizarea acestor
cheltuieli se pot folosi doua metode - metoda capitalizarii si metoda rezultatului.
Metoda capitalizarii consta in recunoasterea costurilor de imprumut in calitatea de
componente ale costului de achizitie sau de productie , dupa caz , al bunului ca active
care necesita un anumit timp pentru a fi adus in starea si la locul necesar folosintei
pentru care el este destinat.
Metoda rezultatului consta in tratarea costurilor de imprumut ca element de cheltuiala a
rezultatului exercitiului.Asa cum se arata in norma IAS 23 metoda capitalizarii
costurilor de imprumut are argumentul ca prin natura lor aceste costuri nu sunt diferite
de alte cheltuieli capitalizate in mod obisnuit.Metoda rezultatului porneste de la premisa
ca aceste costuri de imprumut sunt angajate pentru a finanta totalitatea activitatilor
intreprinderii si asocierea lor la un bun particular este arbitrara.
Politici contabile de reflectare a veniturilor activitatilor ordinare.

22
Veniturile sunt cresteri de avantaje economice sub forma de intrari de active sau de
reducere ale datoriilor.Norma IAS 18 – Veniturile activitatilor ordinare – prevece modul
de contabilizare a diferitelor tipuri de venituri ordinare : vanzari , onorarii , dobanzi ,
dividende , redevente.Veniturile sunt evaluate in contabilitate la valoarea justa a
elementelor , corectate eventual cu reducerile comerciale acordate.Veniturile trebuie sa
satisfaca conditiile unui venit pentru a putea sa fie inregistrate : sa se obtina avantaje
economice prin tranzactia realizata si a fie masurate in mod fiabil.
Politici contabile de reflectare a impozitului pe rezultat.
In majoritatea tarilor , exista diferente intre regulile contabile si cele fiscale in ceea ce
priveste recunoasterea si masurarea rezultatului. Unele dintre diferente au caracter
definitiv , altele au caracter temporar , resorbindu-se intr-un exercitiu urmator.Norma
IAS 12 Impozitele asupra rezultatului – prezinta politicile care fac obiectul impozitarii
profitului.Aceasta norma retine o abordare bilantiera , pentru calculul efectului fiscal al
deferentelor temporare dintre regulile contabile si regulile fiscale.Diferentele temporare
reprezinta diferente intre valoarea contabila a unui activ sau a unei datorii , din bilant , si
baza sa fiscala.Baza fiscala a unei datorii este valoarea sa contabila diminuata cu orice
sume ce vor fi deduse , in scopuri fiscale , in contul acestei datorii.Atunci cand valoarea
contabila a unui activ este mai mare decat baza sa fiscala , se obtine o diferenta
temporara impozabila , deoarece beneficiile economice generate de recuperarea
activului , adica beneficiile economice impozabile , depasesc valoarea ce va fi permisa
sub forma deducerilor in scopuri fiscale . Invers, daca valoarea contabila a unui activ
este mai mica decat baza sa fiscala , diferenta temporara este deductibila.

TEMA XII. POLITICI CONTABILE PRIVIND FLUXURILE DE

TREZORERIE ALE UNEI ENTITATI

Politicile contabile sunt definite în norma internaţională IAS 1 “Prezentarea

situaţiilor financiare” prin prisma principiilor, bazelor de evaluare, regulilor şi
practicilor specifice adoptate de către o intreprindere la intocmirea şi prezentarea
situaţiilor financiare. Astfel, cele mai multe din definiţiile date conceptului de politici
contabile întâmpină realizarea unei contabilităţi sincere - imagine fidelă. Dicţionarul de
contabilitate al Editurii din Oxford prezintă politicile contabile ca fiind “ bazele
contabile specifice şi utilizate în permanenţă de către o organizaţie în întocmirea
situaţiilor financiare, baze considerate şi determinate de organizaţie ca fiind cele mai
adecvate pentru prezentarea cu fidelitate a rezultatelor şi operaţiilor sale financiare;
politicile sunt focalizate pe subiecte specifice precum “regimurile de pensii”, goodwill-
ul , costurile de cercetare - dezvoltare, operaţiile exprimate în monedă straină, etc.”
Christopher Nobes dă o definiţie mai largă a politicilor contabile: “politicile
contabile sunt metode detaliate de evaluare, măsurare şi constatare pe care firma le-a
ales dintre acelea general acceptate legal, standarde contabile sau practici comerciale.
Pentru formularea politicilor contabile ale intreprinderii sistemul de referinţă îl
reprezintă standardele sau normele contabile şi interpretările elaborate de către
institutiile de normalizare. În cazul în care nu există un standard specific, o normă
contabilă sau o interpretare, intră în rol raţionamentul profesional în formularea şi
dezvoltarea unei politici contabile care să ofere informaţii relevante şi credibile
beneficiarilor de situaţii financiare.
O contabilitate modernă presupune recursul la politici contabile şi tehnici de
estimare perfecţionate, precum şi la opţiuni contabile, într-o măsură acceptabilă.
Conceptul de trezorerie reprezintă ansamblul lichidităţilor şi echivalentelor de
lichidităţi (numerar şi echivalente de numerar). În sens restrâns , trezoreria cuprinde

23
soldurile debitoare la bancă şi titlurile de plasament care se pot transforma în
disponibilităţi. În sens larg ea desemnează totalul lichidităţilor sau disponibilităţilor
intreprinderii.
Trezoreria a mai fost definită şi ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul
de fond de rulment şi măsurată ca diferenţă între disponibilităţi şi credite de trezorerie.
Trezoreria - informaţie cheie prin ea intreprinderea îşi finanţează activitatea şi îşi
asigură perenitatea. Prin ea se determină indicatorii necesari gestiunii şi analizei
financiare, atât pe termen scurt , pentru măsurarea solvabilităţii cât şi pe termen lung
pentru măsurarea nevoi de finanţare.
Tabloul de finanţare a apărut ca răspuns la obţinerea unei viziuni dinamice
asupra situaţiei financiare, adică asupra evoluţiei acestei situatii.De-a lungul timpului
tabloul de finanţare a îmbrăcat mai multe forme, două dintre acestea remarcandu-se,
respectiv: tabloul de utilizări şi resurse şi tabloul fluxurilor de trezorerie.
Tabloul de utilizări şi resurse explică variaţia patrimoniului între bilanţul de
deschidere şi cel de închidere, şi este orientat mai mult spre o analiză patrimonială a
intreprinderii, furnizând astfel o vedere asupra echilibrului financiar. Tabloul de utilizări
şi resurse are ca obiect prezentarea fluxurilor financiare, în timp ce fluxurile monetare
fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.
Tabloul fluxurilor de trezorerie furnizează informaţii privind încasările şi plăţile
unei intreprinderi, în cursul unui exerciţiu, pentru a ajuta utilizatorii de situaţii
financiare, în special investitorii, în evaluarea solvabilităţii acesteia.
Tabloul fluxurilor de lichidităţi face obiectul normei internationale IAS
7‘’Situaţia fluxurilor de numerar ‘’.
Obiectivul standardului este acela de a impune furnizarea de informaţii cu
privire la istoricul mişcărilor de numerar şi de echivalent de numerar ale unei entităţi,
prin intermediul situaţiei fluxurilor de numerar, clasificând fluxurile de numerar din
timpul perioadei în fluxuri din activităţi de exploatare, investiţie şi finanţare.
Situaţia fluxurilor de numerar este parte integrantă a situaţiilor financiare,
pentru fiecare perioada pentru care sunt prezentate situaţiile financiare. Fiind parte
integrantă a situaţiilor financiare, situaţia fluxurilor de numerar furnizează informaţii
care permit utilizatorilor evaluarea modificărilor în activele nete ale entităţii, structura
sa financiară, inclusiv informaţii referitoare la lichiditatea şi solvabilitatea sa, precum şi
capacitatea entităţii de a influenţa valoarea şi momentul apariţiei fluxurilor de numerar.
Raportarea fluxurilor de numerar din activităţi de exploatare se realizează
folosind una dintre cele două metode:
(a) metoda directă, prin care sunt prezentate clasele principale de plăţi şi încasări brute
în numerar;
(b) metoda indirectă, prin care profitul net sau pierderea netă este ajustată cu efectele
tranzacţiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăţi sau
încasări în numerar din exploatare trecute sau viitoare, şi elementele de venituri şi
cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din investiţii sau finanţări.
Metoda directă furnizează informaţii care sunt folositoare în estimarea fluxurilor de
numerar viitoare şi care nu sunt disponibile prin metoda indirectă. Pe baza metodei
directe, informaţiile privind clasele principale de plăţi şi încasări brute în numerar pot fi
obţinute: fie din înregistrările contabile ale întreprinderii; fie prin ajustarea vânzărilor, a
costului vânzărilor (dobânzi şi alte venituri similare şi cheltuieli cu dobânda şi alte
cheltuieli similare pentru instituţiile financiare) şi a altor elemente în contul de profit şi
pierdere cu:
- modificările pe parcursul perioadei ale stocurilor şi ale creanţelor şi datoriilor
din exploatare;

24
 - alte elemente decât numerarul;
- alte elemente pentru care efectele numerarului sunt fluxurile de numerar din
investiţii sau finanţare.
Prin metoda indirectă, fluxul de numerar net din activităţi de exploatare este
determinat prin ajustarea profitului net sau a pierderii nete cu efectele:
(a) modificărilor survenite pe parcursul perioadei în stocuri şi în creanţele şi datoriile
din exploatare;
(b) elementelor nemonetare cum ar fi amortizarea, provizioanele, impozitele amânate,
pierderile şi câştigurile în valută nerealizate, profiturile nerepartizate ale întreprinderilor
asociate şi interesele minoritare; şi
(c) tuturor celorlalte elemente pentru care efectele în numerar sunt fluxurile de numerar
din investiţii şi finanţare.
Indiferent de metoda folosită rezultatul trebuie să fie acelaşi, " ceea ce diferă
fiind modalitatea de analiză a fluxurilor de numerar implicate in activitatea de
exploatare a intreprinderii. Pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului,
sunt operate ajustări in scopul determinării fluxului de numerar echivalent al acestuia.
Practicarea unei contabilităţi de angajamente, precum şi luarea in calculul profitului a
unor elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare adâncesc diferenţa dintre mărimea
rezultatului realizat si cea a numerarului din trezoreria societăţii comerciale. "( Dragotă
V., Obreja L., Ciobanu A., Dragotă M. – Management financiar, vol.I, Ed. Economică
2003 ).
Deşi pare mai dificil de aplicat , metoda indirectă câştigă teren în faţa metodei
directe, poate şi datorită faptului că are o logică de calcul mai apropiata de forma
raportărilor contabile . În acest sens au fost dezvoltate formule mai simplificate de
calcul, ce poate fi aplicate mai ales atunci când structura bilanţului şi contului de profit
şi pierdere nu este foarte dezvoltată.

25