Viaţă şi moarte

de Garabet Ibrăileanu

1. Se zice că trece timpul. Timpul nu trece. Timpul nu trece niciodată; noi trecem prin timp. După cum
unui călător din tren i se pare că trec arborii din câmpie, aşa şi nouă ni se pare că trece timpul. În
realitate nici arborii, nici timpul nu trece, noi suntem acei ce trecem. Timpul e veşnic acelaşi, asemenea
lui şi în repaos etern ca şi spaţiul.

2. De multe ori dorim a schimba o grijă mică, prezentă, pentru alta, deşi mai mare, dar îndepărtată.

3. A tălmăci existenţa lui Dumnezeu e a avea pentru fiecare tălmăcire o altă noţiune de Dumnezeu; a
tălmăci neexistenţa e a avea o singură noţiune, un singur scop: că nu-i.

4. O, moarte! Tu ne răneşti mereu pe noi, dar numai prin aceasta tu ne aduci aminte de rănile pe care
noi, mai ales, le-am pricinuit. Şi după cum gândul morţii prietenilor face mai uşor ca să ne împlinim
datoriile către ei şi ne scuteşte de chinurile conştiinţei, tot astfel moartea ia cu dânsa, din nenorocire,
când în adevăr vine, o parte din lume cu violenţa ei teribilă.

5. Este o experienţă obişnuită că numai după ce prietenii ne sunt luaţi îi preţuim. Dar dacă moartea lor
are acest efect asupra noastră, atunci numai gândul morţii lor va avea un efect mai bun.

6. Moartea, cel mai serios prieten al nostru şi sfătuitor moral, ne învaţă să iubim. Şi cel mai adeseori ne
porunceşte să iubim -- dacă în adevăr moartea este ultimul sfârşit, după care nu va fi nici o întâlnire.
7. În lupta vieţii nu toţi pleacă de la acelaşi punct şi nu li-i dat tuturora de a avea aceleaşi mijloace de
luptă.

8. Lipsa de idealism e fatal să ducă la concepţia că viaţa nu mai are nimic bun decât plăcerea fizică şi
anume, cea mai puternică, cea sexuală. Şi cine pune tot preţul pe simţuri, se teme grozav de moarte.

9. De la Marc Aurelian şi până azi, n-a putut dovedi nici filozofia, nici viaţa, că ar fi cu putinţă altă
plăcere, neamestecată cu durere şi nerăsplătită prin durere, decât aceea a îndeplinirii zilnice a datoriei, a
umilei şi nobilei datorii, -- şi, poate, încă plăcerea celor câteva ceasuri de odihnă, seara, într-o odaie
curată, după o zi de muncă, cu mulţumire de ceea ce ai făcut azi, cu speranţă la ceea ce vei face mâine...

10. Neputând trăi viaţa şi fiind îngrozitor a admite existenţa fericirii, când tu nu o poţi gusta, ajungi fatal
să negi posibilitatea fericirii şi, deci, valoarea vieţii. Şi mintea, advocatus diaboli, se pune pe justificat
acest sentiment împotriva vieţii, clădind o filozofie care se cheamă pesimism.

11. ... iubirea de viaţă nu poate părăsi complet pe om (ea e aceea care duce, indirect, chiar şi la
idealizarea neexistenţei).

12. Cine nu cunoaşte naiva încredere a tinereţii în puterea irezistibilă a ideii? Mai toţi am suferit la acea
vârstă de iluzia fermecătoare că o argumentare strânsă şi cinstită e de ajuns spre a schimba convingerile
greşite, spre a inocula ideea adevărată.

Dar vine în curând o vreme când începi să simţi masiva realitate a inerţiei omeneşti, acea alcătuire din
deprinderi, prejudecăţi şi, mai ales, instincte, sentimente, pasiuni.

Iar când în problemele de care suntem agitaţi vorbeşte partea aceasta afectivă, ideile noastre nu sunt
decât expresia naturii noastre intime, iar argumentele cu care le susţinem nu sunt decât justificarea cu
orice preţ a acestei naturi.
În cazul acesta, o idee care nu corespunde deprinderilor şi sentimentelor noastre nu este băgată în
seamă ori, dacă ne solicită atenţia, i se găsesc defecte, chiar când nu le are, şi este respinsă. Iar
argumentarea în favoarea acestei idei e socotită, cu bunăcredinţă, drept un sofism.

13. ...omul cere vieţii ceea ce ea nu poate da; este ceea ce spune poetul în versurile:

Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atât de sfânt noroc Străbătător durerii...

14. Pesimismul şi optimismul sunt adevăruri relative. Viaţa nu e nici bună, nici rea în sine. E cum o simţi
-- şi nimic alta.

15. Moartea prin sinucidere e tot atât de „determinată" ca şi orice moarte, ca şi moartea de cancer.
Moartea cauzată de o boală fizică e termenul fatal al unor procese fiziologice. Sinuciderea -- al unor
procese sufleteşti.

16. Nu doriţi stelele de pe cer, dacă nu voiţi să ieşiţi din ordine şi să fiţi nefericiţi. Mulţumiţi-vă cu proza
banală a vieţii, dacă voiţi să dormitaţi în linişte cele câteva zeci de ani, până ce veţi pune mâinile pe
piept.

17. Iluzia este vălul albastru pe care energia vieţii îl aruncă asupra micii şi goalei realităţi, pentru a înşela
raţiunea rece şi a o sili să se pună în slujba sa.

18. Viaţa înconjurătoare -- omenească sau cosmică -- cu cât e mai puternică, mai izbucnitoare, cu atât e
mai puţin suportată de un obosit. E un contrast atunci prea mare între forţele noastre şi cele care ne
înconjoară.

19. Când omul nu se mai poate iluziona, când nu mai urmăreşte nimic, când i-i frică de acţiune, pentru că
nu poate reacţiona, atunci realitatea nu-l mai interesează. Atunci vine incuriozitatea (oboseala nervoasă,
neurastenia, a fost definită şi ca o rarefiere a stărilor sufleteşti). Incuriozitatea este vestitul „urât"
(ennui) al lui Baudelaire.
20. ... oboseala, deziluzionarea, inacţiunea, slăbind instinctul vieţii, slăbeşte şi instinctul moral. Şi, la
sufletele de elită, locul instinctului moral îl ia întotdeauna simţul estetic. Un „pervers" rafinat se abţine
de la o faptă rea, numai dacă, pe lângă rea, e şi inestetică.

21. Legea vieţii este frica de moarte, adică evitarea a tot ce poate scurta timpul scurt cât mai avem încă
de respirat. (Se poate dovedi că şi preceptele moralei celei mai înalte şi mai „dezinteresate" se reduc, în
ultimă analiză, tot la această lege.) Orice semn, orice precursor al morţii este oribil, şi orice semn de
viaţă intensă este încântător. Şi aceasta e o cauză pentru care gustăm şi lăudăm în artă expresia vieţii cât
mai puternice. Dar viaţa împuţinează viaţa. Materia nobilă şi elastică se durifică cu vremea. Ţesutul
devine coajă. Pe partea sufletească -- aceeaşi anchilozare şi scleroză, şi din cauze organice, şi din cauza
presiunii sociale care pune viaţa în tipare. Iată pentru ce copilul este atât de încântător.

22. Este un secret, este ceva ascuns parcă în dosul aparenţelor, pe care nu-l înţelegem, dar îl simţim.
Este, în pregătirea împrejurărilor dinainte de izbucnirea fatalităţii, o tensiune, este ceva care trebuie să
eclateze -- şi atunci, fatalitatea, acel cineva rău şi „ironic", îşi trimite agentul şi nenorocirea s-a produs.

23. Realitatea este un amestec de tragic şi comic. Adesea, dacă nu întotdeauna, acelaşi lucru omenesc
este şi tragic şi comic. Unul concepe realitatea mai ales pe partea ei comică, altul mai ales pe partea ei
tragică. Scriitorul comic şi scriitorul tragic. (Pentru inteligenţa pură, viaţa apare comică; pentru
sentiment, apare tragică...).

24. În genurile în care este de ajuns inteligenţa, ştiinţa, ori sentimentul, cineva poate ajunge până la
treptele supreme ale producţiei ştiinţifice ori literare chiar în prima tinereţe. De aceea, ştiinţă, filozofie,
poezie, critică estetică, toate de primul rang, pot fi semnate şi de oameni sub treizeci de ani (...).

Când însă e nevoie de o lungă observaţie personală, genul nu poate fi cultivat cu succes decât de
oamenii maturi. Şi singura observaţie care cere timp lung şi nu poate fi împrumutată de la alţii e aceea a
vieţii sufleteşti, a altora şi a noastră proprie, materialul romanului, al criticii psihologice şi al oricărui gen
care are de obiect omul moral, concret şi divers.

25. Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se
darmă peste ea, o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morţii mor şi ei mereu. Când voi dispărea şi
eu, va fi murit şi ea complet din univers.
26. Tinereţea -- plutire pe un râu de munte cu mlădieri capricioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale
pădurilor cu întârzieri neprevăzute şi binevenite, cu gândul la bucuria drumului de mâine. Şi, după câţiva
ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, între maluri uniforme, într-o
lumină sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie...

27. Numele celui care a fost odată nu poate forma subiectul nici unei propoziţii cu verbul la prezent şi,
gândind bine, nici la trecut. „Hanibal a învins la Cannae" e necorect; afirmă minciunos o existenţă, aceea
a lui Hanibal. Căci, pentru a fi operant cândva, ceea ce e denumit de subiectul propoziţiei trebuie să
existe, să fie o realitate. O inexistenţă nu poate avea un atribut, nu poate produce o realitate nici ieri,
nici azi, nici mâine; şi despre nimic nu se poate afirma nimic.

28. ...toată poezia vieţii, până la infinitezimal, emoţia pe care o dă o floare de câmp, răsăritul unei stele,
o adiere de vânt, are ca principiu gândul morţii, fiindcă vorbeşte de iubire şi că preţul integral al vieţii îl
dă numai moartea.

29. Gândurile, simţirile şi faptele se ajustează mereu la împrejurări, inconştient. O mică schimbare în
mediu provoacă o deviere a sufletului. (Lampa de pe masă, mutată pe un scaun din colţul camerei,
modifică tot peisajul încăperii -- alte umbre, alte proporţii -- determină altă tonalitate a sensibilităţii, altă
direcţie a gândirii şi alte reacţii...)

30. Cineva îşi zicea adeseori: La cincizeci de ani tu ai rămas tot cum erai la cinci ani: un copil grav, care
umblă după năluci.

31. A trăi este a te feri de moarte. Nimic din activitatea noastră şi chiar din sensibilitatea noastră nu are
alt scop şi altă cauză.

Categorie: Garabet Ibrăileanu