„Unde-i problema: la copilul meu sau la copilul din mine?

”
Abordare coraborativă a copilului şi familei sale

Lector Universitar Dr. Elena Vladislav

Rezumat

În acest articol sunt prezentate două studii de caz abordate în maniera evaluării psihologice
colaborative (Stephen E. Finn, 1996, 2008). Studiile de caz ilustrează cum acest tip de evaluare
îl poate ajuta pe terapeut să înţelegă ce impact au procesele şi interacţiunile familiale
maladaptative asupra dezvoltării copilului. Cel mai mult am pus accentul pe partea oferirii
feedbackului părinţilor în urma evaluării copilului lor. Folosirea în manieră fenomenologică,
experenţială a producţiilor copilului, metafora poveştilor şi desenului, s-au dovedit a fi extrem de
importante în momentul feedbackului. Părinţii au putut să-şi schimbe poveştile pe care le aveau
iniţial despre copil şi problema lui şi să-şi asume partea de responsabilitate asupra propiilor
proiecţii.

Articol

Copiii cu care psihoterapeutul se întâlneşte în cabinet sunt adesea purtătorii dificultăţilor

nerezolvate ale părinţilor lor. Este ştiut faptul că adultul, atunci când devine părinte, tinde să
reediteze în mod inconştient în relaţia cu copilul lui un întreg ansamblu de interacţii pe care el le-
a trăit în propia sa copilărie. Prin această reluare, mai mult sau mai puţin conştientă, părintele
încearcă să corecteze, cu şi prin copilul său, principalele conflicte pe care le-a trăit cu proprii săi
părinţi.
Când evaluază copilul pentru care părinţii au solicitat ajutor psihologic, terapeutul are permanent
în minte ideea că acesta face parte din sistemul familial. În consecinţă, copilul este influenţat de
de ceea ce se întâmplă cu părinţii săi atât în planul conştient şi cel inconştiet, cât şi de ceea ce se
întâmplă la nivelul relaţiilor familiale. Specialistul este provocat să descopere cât îi aparţine
copilului din problema cu care se confruntă şi cât aparţine părintelui sau părinţilor săi. Alt aspect
dificil este acela de a-l determina pe părinte să conştientizeze şi să-şi asume ceea ce îi aparţine şi
ce proiectează pe copilul său. Adesea părinţii nu-şi conştientizează problema sau nu sunt
pregătiţi să şi-o recunoască şi nu transmit decât culpabilitatea că nu sunt suficient de buni în rolul
lor de părinţi. Culpabilitatea îi face să se victimizeze şi le blochează atât empatia către copil cât
şi flexibilitatea în găsirea de soluţii. Ca într-un cerc vicios, victimizarea lor întreţine problema
copilului.
Folosind evaluarea colaborativă (S. Finn, 1996, 2008) terapeutul îi poate ajută pe părinţi să-şi
asume într-un mod activ problema şi să găsească soluţii. În evaluarea colaborativă părinţii sunt
angajaţi ca şi colaboratori în evaluarea copilului şi în găsirea semnificaţiei rezultatelor evaluării.
Când aduc copilul la evaluare părinţii vin cu povestea lor şi sunt ataşaţi de ea, rezistenţi să o
schimbe. Feedbackul dat de către terapeut în urma evaluării poate să-i ajute pe părinţi şi pe copii
să dezvolte o nouă poveste. Procesul dezvoltării unei noi poveşti este un proces de schimb
emoţional. Pentru părinţi nu este uşor să-şi asume altă poveste. Aceasta poate însemna
confruntarea cu emoţiile lor, cu conflictele lor de care se tem. Odată scoase la iveală aceste
emoţii, părinţii trebuie asistaţi în a şi le rezolva, a le integra. Sunt momente în care copilul
interior al părintelui iese la suprafaţă, îşi arată vulnerabilităţile. Această etapă a feedbackului
poate conduce uneori la intrarea părintelui în terapie sau la terapie de cuplu.
Schroeder, Hahn, Finn, and Swann (1993) au demonstrat că este mai posibil ca clienţii să accepte
şi să fie afectaţi de feedback-ul evaluării când acesta este oferit în termeni care sunt apropiaţi
poveştilor lor iniţiale. Finn (1996) a utilizat Nivelul 1, 2 şi 3 ale feedbackului pentru a surprinde
această distincţie.

Table 1
Ordering Assessment Findings in Planning an Assessment Feedback Session With Parents

Findings Description
Level 1 Findings that verify parents’ usual ways of thinking about their child and their family and that will
be accepted easily in the feedback session. When told this information, a parent will generally say, “That sounds
exactly like my child .” If possible, present several Level 1 findings before moving on to others that are less
accessible to the parents.

Level 2 Findings that modify or amplify parents’ usual ways of thinking about their child and family but
that are unlikely to threaten self-esteem or closely held beliefs. When told this type of information, a parent might
say, “I’ve never thoug ht about my child quite this way before, but I can see how what you’re saying fits.” Most of
the assessment feedback session should be composed of Level 2 findings.

Level 3 Findings that are so novel or discrepant from parents’usual ways of thinking about their child and
family that they are likely to be rejected in feedback sessions. Typically, Level 3 findings are quite anxiety
provoking for parents and, thus, are likely to mobilize their characteristic defense mechanisms. As long as parents
do not appear overwhelmed, such findings should be presented until definitive rejections take place. Sometimes
parents will accept Level 3 findings if they have felt understood and supported earlier in the feedback session.

Deborah J. Tharinger and Stephen E. Finn (2008) recommend that the assessor begin the
feedback with Level 1 findings, moving to Level 2 and then to Level 3 findings as the session
continues. During this process, the assessor should consistently engage the parents by asking
them to confirm, disconfirm, or modify the findings rather than simply accepting them as
absolute truth. Whenever possible, the assessor should attempt to elicit real-world examples from
the parents, which helps tie the findings to real life. The assessor should pay close attention to
parents’ affective reactions as the session proceeds and should pause and offer support when
appropriate. If the parents reject any findings, the assessor should never argue with them or
attempt to convince them that a certain finding is correct. Instead, the assessor should restate the
findings using different language that may be more familiar for the parents, ask the parents for
their ideas on how the findings could be modified so they more closely fit their own experience
of their child, or agree to disagree.
Din experienţa autorului prezentului articol, folosirea producţiilor copilului, metafora poveştilor,
desenului, sunt căi foarte valoroase de a accesa inconştientul părinţilor, de a trece dincolo de
defensele lor. Părintele este mai mişcat emoţional, mai sensibilizat de metaforele copilului, decât
de interpretările specialistului, scopul fiind acela de a ajunge la partea emoţională, deseori
blocată a părintelui. Terapeutul este uneori intermediarul, mesagerul copilului către părinte. Îl
ajută pe părinte să înţeleagă, decripteze limbajul metaforic al copilului său.
În faza 2, cănd evaluatorul încearcă să schimbe viziunea părintelui despre copil, se pot citi
fragmente din răspunsurile copilului la teste sau să i se arate anumite desene sau construcţii
realizate de către acesta cu jucăriile. Atunci părintele este întrebat: Ce semnificaţie are pentru el
ceea ce aude sau vede? Ce înţelege? Ce simte când aude respectivul lucru? Dacă face vreo
legătura cu ceva din viaţa copilului sau din viaţa lui?
Este o abordare fenomenologică, experenţială, prin care terapeutul îl provoacă pe părinte să se
întâlnească cu el însuşi, În consecinţă, îi creşte autoconştientizarea şi înţelegerea de sine. Aici
evaluarea se întâlneşte şi se continuă cu terapia.

Therapeutic Assessment (TA) is a semistructured form of collaborative psychological assessment

that is described in a series of publications by Finn (1996a, 1996b, 1998, 2003, 2007) and
colleagues (Finn & Kamphuis, 2006; Finn &Martin, 1997; Finn & Tonsager, 1997, 2002).
TA with children is conceived of primarily as a short-term family systems intervention (Finn,
1997), an idea first espoused by Fulmer and associates (1985) and Ziffer (1985).
Its primary goal is to help parents and other adult caregivers understand and become more
empathic to their children and to guide those adults in shifting their interactions with children in
ways that will foster ongoing development in the child and family and successful adaptation.
TA’s methods are likely to be appropriate for challenging, multiproblem situations, with children
who are especially difficult to understand or families whose own projections or psychological
difficulties make them unable to perceive accurately and respond appropriately to their children.

În continuare voi prezenta două studii de caz în care am folosit evaluarea şi terapia colaborativă.
Voi prezenta în special momentele în care feedback-ul pe care părinţii l-au primit în urma
evaluării copilului i-a ajutat să îşi asume problemele personale. Limbajul metaforic al desenului
şi poveştii realizate de fiecare dintre copii a contribuit cel mai mult la schimbarea poveştilor
despre copil, poveşti cu care părinţii lor veniseră iniţial la cabinet.

Studiu de caz - Maria şi familia ei

Maria este copil unic. În momentul evaluării are 9 ani şi este elevă în clasa a treia. A fost
crescută doar de către părinţii ei, aceştia având serviciile de aşa natură că permanent a fost unul
dintre ei acasă cu copilul. În prezent au o afacere al cărui sediu este în casa în care locuiesc.
Când a început să frecventeze gradiniţa au fost unele dificultăţi de adaptare. Fie Maria era
agresivă cu copiii, fie părinţiilor nu le plăcea educatoarea. A schimbat mai multe grupe. În primii
doi ani şcolari, ea a frecventat cursurile unei şcoli de unde în clasa a treia părinţii au retras-o pe
motiv că nu era suficient stimulată intelectual. La noua şcoală Maria s-a adaptat foarte bine, are
mulţi prieteni, este foarte populară.
Atât părinţii cât şi Maria vorbesc de o anumită nesiguranţă în legătură cu performanţele şcolare.
Copiază la teste de teamă că nu ştie să rezolve corect. Plânge când ia un calificativ prost. Am
remarcat şi alte semne ale unei stime de sine scăzute. Nu are simţul umorului. Se supără când se
face o glumă la adresa ei. Se teme să nu râdă colegii de ea. Are impresia că nu ştie să pronunţe
anumite cuvine. Tatăl mi-a atras atenţa că fetiţa are anumite probleme de exprimare. Impresia
mea a fost că din cauza criticii, copilului îi creşte nesiguranţa şi „înghite” anumite cuvinte, le
pronunţă mai încet sau se exprimă foarte complicat.
Maria este descrisă de către părinţii ei ca un copil rebel, cu un comportament sfidător şi
provocativ, nu ascultă de regulile impuse de ei. Tatăl în special este speriat de faptul că de câteva
luni rezultatele şcolare au scăzut şi crede că dacă nu se intervine acum în rezolvarea problemelor
de comportament acestea se pot agrava foarte mult. Maria nu are calificative slabe la şcoală dar
tatăl ei este foarte pretenţios, vrea să o vadă lucrând mai mult pentru şcoală, să citească mai mult.
Tatăl e de părere că fetiţa îi seamănă foarte mult şi anticipează deja nişte reacţii pe care le va
avea Maria pentru că şi el a avut comportamente asemănătoare când era copil. Spune că el la 14
ani a rupt comunicarea cu părinţii lui şi dacă Maria va continua cu atitudinea din prezent va rupe
relaţia cu părinţii ei la 12 ani. M-a frapat siguranţa cu care tatăl emitea aceste presupuneri.
Dacă tatăl părea foarte critic şi nemulţumit de comportamentele fetei, mama avea tendinţa să o
trateze ca pe un copil mic. Mama are o atitudine hiperprotectoare, o îmbracă pe fetiţă, îi leagă
şireturile la pantofi, merge cu ea în toate excursiile şcolare pentru a veghea să nu i se întâmple
nimic rău. Uneori încearcă să-i mai pună limite şi devine nervoasă şi instabilă.
Maria este mulţumită de atitudinea hiperprotectoare a mamei. Spune despre ea că vorbeşte mai
clar decât tata, acesta folosind adesea cuvinte pe care ea nu le înţelege. În opinia ei tata vorbeşte
prea mult şi nu are răbdare să îl asculte.
Maria nu suportă să stea separată mai mult de o săptămână de părinţi, ar vrea să doarmă noaptea
cu unul dintre ei (se teme de întuneric). Nu are copii cu care să se joace şi de aceea îi
suprasolicită pe părinţi, ei simţindu-se epuizaţi. Ea intră când vrea în biroul lor, iar ei când vor în
camera ei.
Părinţii nu ştiu ce-i place Mariei să facă, pentru ce are aptitudini. Îi impun reguli rigide în mod
inconsecvent şi contradictoriu.
Amândoi sunt părinţi anxioşi, se tem să nu i se întâmple ceva rău fetei. Deasemenea sunt critici,
nu au răbdare cu ea, tatăl mai ales ii critică modul de exprimare, o întrerupe când vrea să
comunice ceva. Părinţii , mai ales tatăl, sunt tentaţi să vadă în fetiţă tot ceea ce e mai rău de la
fiecare din familie (părinţi şi bunici). “Calităţile nu le-a moştenit” a spus mama. Maria pare
purtătoarea umbrei familiei: Mai ales tatăl crede în transmiterea genetică a unor defecte.
Am observant că atunci când vorbesc despre copil ambii părinţi ridică vocile, nu se ascultă, îşi
exprimă îngrijorările şi nemulţumirile, fiecare parcă transpus în propia sa poveste.
Impresia generală pe care am avut-o în urma interviurilor iniţiale a fost că în această familie par
să nu existe graniţe personale. Maria se luptă pe de o parte să-şi creeze un statut de persoană
diferită în familie, dar nu este conştientă de limitele şi resursele ei şi pe de altă parte părinţii vor
să o controleze excesiv. Părinţilor li se pare ciudat că Maria nu le spune tot ceea ce o preocupă şi
are secrete faţă de ei. Ei se tem că fetiţa ar putea să nu aibă încredere în ei.
Alături de interviu am evaluat copilul pe parcursul a trei întâlniri cu metode proiective: desenul
familiei, fabulele Duss, CAT.
Desenul familiei (fig 1)
Maria a desenat o familie cu trei copii. Ordinea desenării: băiat de 5 ani, băiat de 8 ani şi fetiţă de
10 ani. Primul băieţel este descris ca fiind foarte neastâmpărat, nu-i ascultă pe părinţi. Băiatul
mijlociu este uneori cuminte şi alteori neastâmpărat iar fetiţa învaţă foarte bine la şcoală, face tot
ceea ce zic părinţii, îi ajută la treburi. Mai sus este o statuie care râde de ei. Sunt la plimbare într-
un parc. Mama este cea mai plăcută, îi ascultă, îi ajută pe copii. Tata este fericit doar când copiii
învaţă bine la şcoală. Se identifică cu băieţelul din mijloc.
Mi-a atras atenţia faptul că a desenat trei copii, în timp ce ea era copil unic. Conform lui L.
Corman fiecare dintre aceşti copii sunt părţi neintegrate ale Eului copilului. Este posibil ca în
interiorul ei să existe un conflict între partea rebelă şi cea supraadaptată.
La testul Fabulele Duss apare de mai multe ori ideea: copilul nu e cuminte şi părinţii îl
abandonează. De exemplu: la Fabula înmormăntării spune: “Poate să fie un copil care i-a supărat
pe unul dintre părinţi şi unul dintre părinţi s-a supărat şi s-a spânzutat, tata. Mama a plecat
departe. S-a despărţit de acel copil pentru că nu era ascultător.”
La Fabula Nunţii continuă să exprime motivul pentru care a plecat copilul: “Pentru că nu vroia să
meargă cu părinţii sau pentru că sunt răi cu el, pentru că nu-i luau ceea ce-şi dorea ea. S-au certat
în continuu.” La Fabula Visul urât răspunde: “Un coşmar: părinţii l-au abandonat. L-au lăsat
singur acasă. La un moment dat, casa a luat foc. El nu a mai ştiut ce să facă şi a murit. Poate nu
era cuminte, poate nu l-au abandonat dar au plecat la treaba lor sau poate au avut întâlniri
amândoi şi au trebuit să plece.”
Apar sentimente de culpabilitate şi teama că nu este la înălţimea aşteptărilor părinţilor.
În mod spontan mi-a povestit că atunci când avea 3-4 ani părinţii au băgat-o într-un sac şi au dat-
o afară în curte pentru că nu a fost cuminte. I-au spus că o vor da la altcineva. S-a simţit
abandonată. Totuşi ştie că părinţii nu vorbeau serios ci vroiau să-i arate că a greşit. Are teama că
dacă nu este împreună cu părinţii, poate să i se întâmple ceva rău.
Şi din interpretarea poveştilor pe care le-a făcut la testul CAT a reieşit că în Maria se dă o luptă
între două tendinţe: rebeliune şi supraadaptare. Dacă dă frâu liber nevoii ei de independenţă se
opune părinţilor şi riscă să fie abandonată.
În planşa 4 Maria spune că ea seamănă cu cangurul mare, mofturos şi ar vrea să fie ca cel mic:
cuminte, ascultător. Ar avea astfel mai mult de câştigat de la părinţi.
“ Mama cangur le-a spus puilor ei că dacă vor fi cuminţi îi va scoate afară cu bicicleta. Ei au zis
că vor fi cuminţi. Fratele cel mic nu vroia pe bicicletă. Mama l-a luat în marsupiu. Între timp, cel
mic îşi luase şi un balon. Mama îşi puse o pălărie de soare şi o geantă. Era bine îmbrăcată. Au
mers spre pădure. Acolo au luat tot felul de fructe şi şi-au făcut vin din struguri. Cel mare tot se
plimba şi îi spunea mamei că vrea acasă, că s-a plictisit.
Mi-a plăcut de cangurul mic. Era simpatic, îl lăsa pe cel mare pe bicicletă, făcea tot ce vroia
mama.”
Copilul neascultător, care vrea să fie autonom, este în pericol, părinţii îl salvează. Apare
imaginea familiei fuzionale.
Exemple de poveşti semnificative:
Planşa 6 “Într-o zi ploioasă mama urs şi tata urs s-au dus să culeagă de mâncare. Copilul urs
stătea singur şi s-a gândit să se ducă în căutarea părinţilor. Când părinţii au ajuns în peşteră l-au
căutat peste tot şi nu l-au găsit. Copilul s-a dus peste tot în pădure. Nu i-a găsit. Ursul s-a dus
până la urmă acasă. Părinţii nervoşi l-au întrebat unde a fost. S-au culcat. A doua zi de dimineţă
au plecat după mâncare. I-au spus ursului mic să nu mai vină după ei. El nu i-a ascultat şi a mers
după ei în continuare.”
Planşa 7 “Părinţii se duceau în junglă ca să ia mâncare foarte bună. Ursul i-a urmărit şi la un
moment dat s-a făcut o ceaţă şi nu i-a mai văzut. Când s-a dus ceaţa a văzut un tigru mare ce
sărea pe o biată maimuţă. Aceasta a fugit repede. Ursul s-a speriat şi a fugit repede. Tigrul când a
auzit paşii fugind şi-a dat seama că cineva fuge de el. A plecat după urs. Părinţii au văzut imediat
tigrul şi pe urs. Au fugit şi ei şi au reuşit să salveze ursul.”
Planşa 8 “ Maimuţa a fugit repede. A scăpat de tigru şi a ajuns acasă la părinţi şi la bunici.A
venit cineva în vizită la acea familie. Bunica vorbea cu acea persoană. Mama i-a zis copilului să
nu mai fugă niciodată de acasă. Maimuţa a promis. I-a povestit mamei povestea ursului şi a
întrebat dacă el o fi scăpat. Mama i-a spus că dacă îl găseau părinţii lui îl salvau. Altfel putea fi
mâncat de tigru.”
Ipoteza pe care am urmat-o în urma evaluării a fost că Maria trăieşte o criză de identitate.
Părinţii nu o cunosc foarte bine şi nici nu îi acceptă nevoile diferite de ale lor. În consecinţă
Maria trăieşte sentimente de insecuritate şi teama de a nu fi abandonatăde către părinţi .
Am ales pentru întâlnirea de feedback cu părinţii Desenul familiei, realizat de Maria şi i-am pus
să facă asociaţii legate de cei trei copii din desen, ipoteza fiind că reprezintă trei aspecte
neintegrate ale Eului fetiţei.
Discuţia cu părinţii a fost centrată pe identificarea rolurilor parentale şi repetarea scenariilor în
relaţia părinţi-copil.
Tatăl s-a regăsit în băiatul rebel din desen. Spune despre el că la 14 ani a rupt relaţia cu părinţii
săi, a abandonat pentru o perioadă şcoala şi a intrat în “grupuri dubioase” (nu a vrut să dea
detalii, vădit ruşinat de acea perioadă). Îi acuză acum pe părinţii lui că au fost prea indulgenţi,
prea permisivi în relaţia cu el. Consideră că acea perioadă de rebeliune l-a împiedicat să îşi facă o
carieră aşa cum şi-o dorea, nu a făcut studii universitare. Se consideră ratat profesional şi este un
autodidact. În relaţia cu Maria este foarte autoritar, pretenţios în privinţa învăţatului, niciodată nu
este suficient de mulţumit de performanţele ei şcolare şi are toleranţă mică faţă de greşelile ei.
Mama s-a regăsit în fetiţa ascultătoare. Ea a fost un copil supraadaptat, foarte dependent de
mama sa. A avut rezultate şcolare bune, a urmat studiile universitare. Părinţii săi au fost
autoritari, supraprotectivi, îi controlau relaţiile cu prietenii. S-a simţit constrânsă să urmeze o
mulţime de cursuri extraşcolare. În relaţia cu Maria este hiperprotectoare, lipsită de fermitate,
indulgentă. Mama nu vrea şi nu poate să îi impună Mariei nişte reguli mai ferme deoarece pe de
o parte se teme să nu sufere cum a suferit ea când era copil în relaţia cu propii părinţi şi pe de altă
parte îi place când Maria îşi impune părerea, aşa cum i-ar fi plăcut şi ei să-şi înfrunte părinţii.
În rolul lor de părinţi amândoi se străduiesc să nu repete modelele parentale din copilăria lor,
sunt în contrascenariu. Ei proiectează în Maria copilul din ei care încă mai suferă şi pe care
încearcă să-l vindece. Dearece modelele şi scenariile lor sunt complet diferite adesea au
conflicte în ceea ce priveşte educaţia copilului, fiecare crezând că modelul lui este mai bun.
Relaţia lor de cuplu a fost la început bazată pe fascinaţie, fiecare regăsind la celălalt ceea ce
simţeau că le lipseşte din sine şi astfel se completau. Certurile au început după naşterea Mariei,
fiecare încercând să fie părintele pe care şi l-a dorit în propia copilărie.
Tatăl a putut să recunoască faptul că respinge la Maria partea lui de copil rebel şi e posibil să
exagereze cu criticile. Se simte nerealizat, nu-i place ce face profesional. E foarte tensionat,
irascibil, nemulţumit, în primul rând de el însuşi. Crede că Maria îi seamănă foarte mult şi va
trece prin ceea ce a trecut şi el în adolescenţă. Îi repetă permanent să nu facă anumite greşeli
pentru că e convins că atunci când va da de greu îşi va aduce aminte de sfaturile lui. Nu-i arată că
o iubeşte de teamă să nu-şi piardă autoritatea. Când vorbim, tatăl e foarte emoţionat, roşu la faţă,
cu ochii în lacrimi. Îl ajută să audă că un copil este mai uşor de educat dacă simte că este iubit.
Mama crede că tatăl o cicăleşte prea mult pe Maria şi nu o încurajează deloc. Când îl vede că o
critică pe fetiţă ea se vede pe sine în copilărie când era permanent criticată şi comparată de către
părinţi cu alţi copii. Orbită de propria sa proiecţie nu observă când soţul o şi laudă uneori pe
Maria şi simte nevoia să o protejeze în faţa soţului. Ea se simte la mijloc, responsabilă de
concilierea relaţiei tată-fiică..
În cele două întâlniri de feedback, desenul şi unele poveşti ale Mariei i-au ajutat pe părinţi să îşi
schimbe povestea pe care o despre copil din „Este un copil obraznic, neascultător” în „Este un
copil normal, care reacţionează la mesajele contradictorii pe care le primeşte de la noi.”
Au înţeles că Maria nu se poate simţi bine cu ea însăşi atâta timp cât îi poartă în ea pe copiii care
au fost părinţii ei. Desenul Familiei i-a ajutat cel mai mult să se vadă oglindiţi în imaginea despre
sine a Mariei. Urmează ca fiecare să îşi asume vulnerabilităţile personale pentru a se putea
diferenţia de copil.

Studiu de caz: Vlad şi familia lui

În momentul evaluării Vlad are 6 ani jumătate şi a început clasa întâia de două luni. Tatăl este
navigator şi petrece puţin timp acasă cu familia. Mama şi bunicii materni s-au ocupat de
creşterea copilului. În copilăria mică Vlad a fost foarte ataşat de mamă, doarme cu ea în pat cît
timp e plecat tatăl. Abia de aproximativ un an s-a apropiat mai mult de tatăl lui. A frecventat
cursurile unei Gradiniţe cu cu program prelungit unde s-a adaptat bine. Cursurile şcolare au
început de asemenea bine pentru Vlad.
Problema pentru care mama a solicitat terapie este că de aproximativ o lună băiatul intră în
panică (plânge, devine foarte agitat, speriat) când mama e plecată şi nu vine la timp acasă. Îi e
foarte frică să nu i se întâmple ceva rău. El punea această frică pe seama faptului că a văzut la
ştiri tot felul de lucruri urâte şi se teme să nu i se întâmple ceva asemănător şi mamei lui. Şi fiind
amîndoi acasă, Vlad verifică dacă mama e acolo. Nu stă nicăieri singur fără ea. E reticent la a
merge la cercuri extraşcolare, se teme că mama va pleca şi el rămâne într-un loc străin. Mama
este foarte îngrijorată de aceste manifestări ale lui Vlad. Şi-a redus foarte mult programul la
serviciu pentru a sta cât mai mult cu el. Nu mai are viaţă personală.
Şi ea a fost fiică de navigator. A vrut să suplinească lipsa tatălui implicându-se foarte mult în
relaţia cu Vlad. Explicaţia pe care o dă dependenţei lui Vlad de prezenţa ei este aceea că îi
lipseşte tatăl lui. Spune că îl înţelege pentru că şi ea a simţit această suferinţă când era copil.
La întâlnirea iniţială Vlad am remarcat că el s-a desprins foarte uşor de mama sa însă mama a
solicitat să stea pe balconul din faţa camerei de consultaţie cu pretextul de a fuma o ţigară. De
acolo putea privi la ceea ce se întâmplă în cabinet şi a făcut asta de mai multe ori. În schimb
copilul nu a privit spre mama lui, fiind foarte implicat în jocuri. El a inventat cu uşurinţă poveşti
cu animalele de jucărie. A aşezat animalele după specii, fiecare specie pe fiecare insula ei. Spune
că sunt în siguranţă. În joc apare ideea unei insule în care să trăiască el cu familia. Tatăl ar trebui
să nu mai plece în voiaj, părinţii să nu mai meargă la serviciu şi nici copii la şcoală. Apare
nevoia lui de relaţii fuzionale cu părinţii.
La următoarea întâlnire mama a solicitat să stea în acelaşi loc pe balcon. Dar pentru că nu era
tipic ca părinţii să asiste la evaluarea copiilor lor, chiar şi din spatele unui geam, am refuzat. Vlad
nu s-a opus. Pentru el era foarte provocator să meargă în cabinet cu mine şi să inventeze jocuri.
Am interpretat reacţia mamei ca pe o dificultate de a se desprinde de copil dar şi ca o nevoie de
control.
Am avut cu Vlad patru întâlniri de evaluare în care am folosit jocul liber cu jucării, testele
proiective Fabulele Duss, testele de apercepţie tematica CAT şi Patte Noire, Desenul Familiei
prin simboluri. Scopul principal al evaluării a fost acela de a determina nivelul de maturizare
emoţională al copilului, temerile şi eventualele conflicte interioare care ar fi putut să conducă la
crizele lui de anxietate, reprezentările pe care le are el asupra relaţiilor din familie.
Am descoperit că Vlad este un copil foarte creativ, cu multe resurse de a face faţă dificultăţilor.
La Fabula Păsării continuă: „Puiul zboară pe un copac mic şi el s-a gândit bine, bine şi găsise o
floare catapultă şi-i dădu cu puţin piper şi se clătină foarte tare şi-l arunca pe puiuţ în sus pana la
acel copac şi reuşise. Sfârşit. Părinţii i-au spus: „Bravo Pui. Era un test de inteligenţă”. Iar la
Fabula Mielului răspunde: „ Supărat se gândea bine, bine şi îşi aminti că într-o zi mama lui l-a
dus la păscut şi îl învăţase despre floarea laptelui. Atunci se duse la floarea laptelui dar din
păcate acea floare a fost ruptă. Se gândea. Apoi mieluşelul luă puţin zahăr de la floarea
alergatului şi alergă în Tajmahal şi acolo găsi floarea laptelui şi luă una foarte mare doar pentru
el. Se întoarse acasă şi nu îi dădu şi fratelui pentru că mama avea lapte doar pentru el.„
Ambele răspunsuri sugerează existenţa nevoii de autonomie, dorinţa de a creşte şi prezenţa
resurselor de a face faţă singur situaţiilor frustrante.
Interesante mi s-au părut continuările pe care Vlad le-a găsit pentru Fabula despre obiectul
confecţionat: „ O să încerce să o ajute pe mama dar nu are toate componentele respective – e
obosită şi nu mai poate să facă toate treburile. Se gândeşte, se gândeşte. În vizuina lui Hadel
există trei beţe de argint. Cu ele făcea toba şi cu ea o trezea mai devreme sâmbăta şi duminica.”
Şi la Fabula Veştii: „ Nu mai am destule flori ale inimii (vorbeşte mama), trebuie să le am pentru
a crea o petrecere perfectă de Ziua Indrăgostiţilor pentru tatăl tău. Te poţi duce tu? „Dar de ce
nu tu?” întrebă copilul. „Eu nu mai ştiu unde sunt. Mergi tu.”, spuse mama. Copilul se duse. Se
întâlni cu Tarin peştele tradiţional din Tanzania. El îi punea întrebări medicale. (Floarea talanga
din nord pentru întinerire). Avea mai multe încercări. Alarin, maimuţa copac îl puse să răspundă
la trei întrebări. Şarpele Hazil era păzitorul Câmpiei de Azbatahar.
Copilul luă floarea după mai multe încercări. Merse cu ea acasă şi când aprinse lumina toţi îi
spuseră: „Păcăleală, păcăleală. Era doar un test!” Pentru a vedea dacă învaţă lucruri noi. Toţi
aceia erau nişte cartoane cu voci. Mama îi puse ochelari 3D fără să simtă nimic.
„Iti dai seama prin cate am trecut ca sa fac asta?” îi spuse copilul mamei.
Din aceste poveşti reiese ideea unei datorii pe care Vlad o are faţă de mama sa. Percepând-o
obosită şi neputiincioasă, se simte obligat să rezolve în locul ei anumite probleme. Fabula Veştii
prezintă investirea copilului de către mamă cu rolul de salvator al relaţiei de cuplu.
Şi în poveştile din CAT apare ideea că în situaţii dificile poate gasi singur resursele de a face
faţă.
La planşa 1: „ Se numeşte: „Sperietura cu găinile”. O găină într-o zi foarte frumoasă a crescut
patru pui: Herlod, Robert, Darcan, Frend. Într-o zi s-au dus la o plimbare. Herold s-a pierdut în
pădure, nu mai ştia unde să ajungă. S-a gândit, casa lor era către Est dar nu ştia unde este Estul.
A găsit în cale busola. Găina a numărat puii la cină şi a zis „Unde este Herold?”. S-a deschis uşa
şi a apărut Herold. „De câte ori ţi-am zis să nu mă mai sperii?”. S-au pupat şi gata.”
La planşa 9, care de obicei activează frica de abandon, Vlad povesteşte: „Un iepuraş stătea într-o
cabană când uşa se deschise brusc şi era din cauza vântului. Iepuraşul se speriase şi îşi imaginase
că venea monstrul din Holdures şi îl manâncă. Dar era doar vântul. A închis uşa. Apoi s-a dus în
pat şi a dormit. „ Apoi Vlad comentează: Nu există om fără teamă. Dar şi le-a înfruntat.”
Nici la Testul Patte Noire nu au reieşit tendinţe regresive. Este semnificativ faptul că a ales ca
plăcute planşele care de obicei pun în evidenţă teama de abandon.

Astfel, la planşa Plecarea Vlad spune: „Dimineaţa purceluşul se dusese pe pajişte să mănânce şi
el un pic.” Iar la planşa Groapa povesteşte: „Aici purceluşul este în apă. Se întorsese acasă şi
văzu că mama şi tatăl său îi pregătiseră o petrecere: lupte de porci, concursuri de diferenţe,
concursuri de talente. S-au bucurat de petrecere şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.”

Ipoteza pe care mi-am formulat-o este aceea că Vlad nu trăieşte o teamă de abandon reală ci
mai degrabă se manifestă în exterior ca fiindu-i frică să nu o piardă de mama sa. Deoarece
adesea în poveştile lui eroii sunt supuşi unor încercări, testaţi, sunt păcăliţi, consider că băiatul
este prins în jocurile relaţionale ale mamei, iar teama de abandon fiind de fapt a mamei. Relaţia
fuzională dintre Vlad şi mamă explică de ce el este un fel de portavoce care strigă în exterior
fricile pe care mama nu şi le poate gestiona şi rezolva.

La ultima şedinţă de evaluare l-am rugat pe Vlad să-i deseneze pe membrii familiei sale ca orice
altceva în afară de oameni, după cum li se potriveşte fiecăruia. Pe mama a ales să o deseneze
Vulpe – mare – de la părul foarte coafat, pe tata un urs gras, „mascul feroce” şi pe el un tamarin
cu coama foarte colorată. (fig 2)

Remarcând că vulpea şi ursul stau cu spatele unul la celălalt îl întreb despre motivul pentru care
i-a desenat aşa. Într-un mod foarte original, Vlad îmi explica relaţiile lor familiale folosindu-se
de teoria mulţimilor. „Vulpea si Ursul sunt cu spatele pentru că uneori tati e pe vapor şi eu cu
mama suntem într-o mulţime. Eu cu mama suntem o mulţime permanentă şi când vine tata din
voiaj suntem o mulţime temporară. Când vine tata sunt şi bucuros că îl văd dar şi trist că merg să
dorm în camera mea, când este tata plecat dorm în pat cu mama.”
I-am sugerat apoi să-şi imagineze o poveste care să cuprindă cele trei personaje: vulpea, ursul şi
tamarinul. Vlad povesteşte: „A fost o dată ca niciodată într-o poieniţă stăteau la rădăcina unui
castan o familie: un urs, un tamarin şi o vulpiţă. Apoi, într-o zi tamarinul vroia să iasă la o
plimbare. Îl luă pe ursuleţ să-l ducă la poieniţă. Apoi Ursuleţul i-a ascultat rugămintea şi l-a
ajutat să se ducă la poieniţă. Luaseră un coş de castane şi merseră la drum şi dădeau castanele pe
drum. Un şoarece venea din urmă şi mânca toate castanele. Apoi, când ursuleţul se întoarse văzu:
„N-am aruncat destule castane!” Şoricelul văzu că se opriră la un caşcaval. Apoi desenase un
carton cu poieniţă. Îl pusese sus. Tamarinul şi Ursuleţul merseră acolo. Tamarinul se luă după
şoarece. Dar imediat când îl atinse se dezmembrase şoricelul şi văzu că este un farsor. Dar din
fericire, un licurici stătu cu lumina sa la Tamarin. El i-a spus despre ce era vorba.
Între timp vulpea stătea şi se îngrijora: „Cât de mult stau băieţii? Oare ce mai fac ei?”. Apoi îl
trimitea pe Bondărel să scrie cu acul lui pe pamant când îi vede. El îi văzu pe cei doi încurcăliţi
şi scrise pe pământ „Mai sunteţi vii? Mai veniţi acasă?” „Da Bondărel. Ne arăţi unde este casa
noastră?” Ursuleţul se luă după frimiturile de pâine. Tamarinul îl văzu pe şoarecele hot, îl urmari
cu o scoarţă şi o puse peste el. Licuriciul îl întrebă:
- „De ce ai făcut asta?”
- „Un truc vesel. Vroiam să mă distrez”.
Şoarecele s-a dus acasă.
Sfârşit. Vulpiţa era mai sperioasă, mai fricoasă.”
În această poveste Vlad exprimă nevoia lui de a avea aventuri împreună cu tatăl şi o
reprezentare asupra mamei ca o persoană fricoasă, care vrea să-i aibă pe amândoi “băieţii ei”
acasă.
La întâlnirea de feedback au venit ambii părinţi. Remarc dorinţa mamei ca soţul să nu mai plece
în voiaj. Chiar îl provoacă spunându-i că băiatul are nevoie de un tată şi dacă nu este el va fi un
altul. Soţul punctează foarte bine, răspunzând că ea poate avea un alt partener dar copilul nu va
avea un alt tată, el fiind tatăl. Nu pare dispus să cedeze şantajelor soţiei pentru a rămâne
permanent pe uscat. Pe de altă parte tatăl pare hotărât să se implice în relaţia cu băiatul, pentru a-
l ajuta să-şi afirme masculinitatea şi energia agresivă, combativă. Le-am spus că am remarcat de
mai multe ori în jocurile pe care le-a făcut, faptul că Vlad are o atitudine uşor efeminată şi are
nevoie de tatăl său în situaţii mai dificile. Acest fapt îi susţine mamei ideea că o mare parte din
problemele emoţionale ale băiatului se datorează absenţei tatălui din relaţia cu el.
Poveştile în care copilul găsea soluţii creative şi îşi manifesta nevoia de autonomie i-au ajutat pe
părinţi să îşi schimbe povestea despre copil din „Are frică de abandon” în „Este un copil cu
resurse de a face faţă dificultăţilor”. Un moment foarte important a fost acela în care mama şi-a
recunoscut fricile pe care le proiecta în copil şi mai ales frustrările legate de plecările soţului.
În acest moment evaluarea coraborativă a condus la dezinvestirea copilului ca fiind cel cu
probleme la stabilirea unor obiective pentru o terapie de cuplul.
Desenul Familie prin Simboluri l-am folosit într-o şedinţă comună copil-părinţi. După ce Vlad a
spus povestea mulţimilor părinţilor săi, tatăl a avut o reacţie puternică de clarificare a rolurilor şi
poziţiei membrilor în familie.
„Tu greşeşti. Eu cu mama ta suntem mulţime permanentă şi tu eşti mulţime temporară. Noi am
fost împreună înainte de venirea ta pe lume şi vom rămâne şi după plecare ta de acasă.”
Reacţia fermă a tatălui a repus graniţele între generaţii şi a avut rolul de a îi crea copilului un
sentiment de siguranţă. Nu el este dator să îi ţină pe părinţi în aceeaşi mulţime.

Bibliografie selectivă
1. Deborah J. Tharinger, Stephen E. Finn, Brooke Hersh, Alison Wilkinson (2008)-
Assessment Feedback With Parents and Preadolescent Children: A Collaborative
Approach, Professional Psychology: Research and Practice, Vol. 39, No. 6, 600–609
2. Deborah J. Tharinger, Stephen E. Finn, Brooke Hersh, Alison Wilkinson and Pamela
McDonald Schaber ( 2007)- Therapeutic assessement with a child asa a family
intervention: a clinical and research case study, Psychology in the Schools, Vol. 44(3),
293-309
3. Hamilton, M.A., Fowler ,J.L. , Hersh, B, Austin C.A., Finn,S.,. Tharinger,D.J. (2009 )-
Why Won’t My Parents Help Me?”: Therapeutic Assessmentof a Child and Her Family,
Journal of Personality Assessment, 91(2), 108–120
4. Manzano J., Palacio Espasa F., Zilkha N. (2002)- Scenariile narcisice ale parentalităţii.
Experienţa clinică a consultaţiei terapeutice”, Ed. Fundaţiei Generaţia, Bucureşti