ADMINISTRATIA PUBLICA IN PERIOADA 1866-1918

In Romania, termenul de Guvern apare sub această titulatură după Unirea Principatelor, mai
exact este utilizat în Constituţia lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, numită şi Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Statutul este apreciat de mulţi autori ca fiind prima
Constituţie a României, întrucât el exprima manifestarea liberei voinţe a poporului român, el
fiind aprobat şi legitimat prin plebiscit cu o majoritate covârşitoare. Tot în acel context fiind
utilizat şi termenul de prim-ministru, funcţie deţinută pentru întâia oară de Mihail
Kogălniceanu. Prin abilitate diplomatică Alexandru loan Cuza obţine recunoaşterea Statutului
dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care împreună cu noua lege electorală din iunie 1864
definesc, pentru întâia oară, principiul autonomiei legislative a Principatelor Unite, ceea ce
echivala cu un pas însemnat în direcţia proclamării deplinei independenţe. La 1 aprilie 1866
după detronarea lui Alexandru loan Cuza, a fost promulgata o nouă Constituţie care a intrat în
vigoare la 1 iulie a aceluiaşi an, ce întărea principiul descentralizării administraţiei şi implicit
pe cel al autonomiei locale. În ea se preciza, între altele, că nici o sarcină ori impozit să nu se
fixeze decât doar cu acordul consiliului judeţean ori a celui comunal, aceasta ca o consecinţă
logica a autonomiei locale. Dupa abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regală de Prusia, a fost proclamat, în 10 mai
1866, după un pleibiscit, ca prinţ conducător al României, sub numele de Carol I. Constituţia
din 1866 a statuat unele principii extrem de importante pentru funcţionalitatea statutului, între
care : principiul suveranităţii naţionale, principiul separaţiunii puterilor, principiul
guvernamântului reprezentativ, principiul monarhiei ereditare, principiul responsabilităţii
ministeriale, principiul supremaţiei constituţiei faţă de celelalte legi si garanta toate drepturile
şi libertăţile civile înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului . Potrivit
Constituţiei din 1866 poziţia domnului în stat a fost reglementată diferit faţă de Statutul din
1864, în sensul că ea consacra asa cum am văzut deja principiul separaţiei puterilor în stat,
astfel încât domnul nu mai cumula puterea executivă şi legislativă, constituţia îl investea,
totuşi, pe domn cu o serie de atribuţii : iniţiativă, legislativă, sancţionarea şi promulgarea
legilor, numirea şi revocarea miniştrilor, avea dreptul de armistie, numea şi confirma în toate
funcţiile publice. Puterile constituţionale ale domnului erau ereditare în cadrul dinastiei, iar
după dobândirea independenţei de stat şi după proclamarea Regatului României, în 1881,
poziţia regelui s-a întărit şi mai mult. Guvernul era numit de rege şi avea o poziţie
preponderentă în raport cu parlamentul, aceasta explicându-se prin sistemul de relaţii
existente între cei trei factori majori : rege-parlament-guvern. Astfel, regele putea dizolva
parlamentul, numea un nou guvern, care proceda apoi la organizarea alegerilor. Miniştrii erau
răspunzători de activitatea ministerelor respectiv, iar toate actele domnului trebuiau
contrasemnate de miniştri de resort şi astfel aceştia deveneau răspunzători pentru ceea ce
semnau. Domnul, asemenea adunărilor legiuitoare, putea trimite în judecată pe miniştrii
vinovaţi. Guvernul era prezidat de ministrul însărcinat special de rege cu formarea lui, aceasta
dat fiind faptul că în Constitutia din 1866 nu era prevăzută funcţia de prim-ministru.
Structura parlamentului nu a fost modificată radical, reprezentanţa naţională rămânând
compusă din două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Puterea legislativă era exercitată
de rege împreună cu reprezentanţa naţională, iar pentru ca legea să fie supusă sancţiunii
domnului ea trebuia să fi fost în prealabil discutată şi aprobată de majoritatea membrilor celor
două camere. În această epocă, dezvoltarea treptată a doctrinei româneşti de specialitate a
permis clarificarea a o serie de concepte vehiculate în legătură cu organizarea administraţiei
publice. Constituţia de la 1866 nu introducea noutăţi absolute în materia organizării şi
funcţionării administraţiei publice centrale. Noua Constituţie a României venea însă cu o
reglementare completă a acestora în cadrul unei structuri tehnico-legislative neîntâlnite în
epoca lui Cuza. În domeniul administraţiei publice locale, aplicarea legislaţiei lui Cuza
demonstrase că mai era mult de muncit în ceea ce priveşte înţelegerea şi aplicarea corectă a
proaspetelor reforme, neînţelese, adesea, chiar de cei ce le-au creat. În perioada 1866-1918
construirea administraţiei publice locale moderne a avut la bază ideea descentralizării
administrativ-teritoriale preluată ca principiu constituţional de Constituţia liberală de la 1866
şi asumată obsesiv de mai toate programele politice ale partidelor aflate la guvernare.Spre
sf.sec.al XIX-lea, se remarcă preocuparea legiuitorului de a stabili prin diverse legi
administrative criterii clare de selectare, avansare şi răspundere a funcţionarilor publici, pt. a
îmbunătăţi funcţionarea administraţiei publice locale.
Regimul parlamentar adusese o noutate în viaţa politică şi administrativă a României:
pluralismul politic Au fost promulgate ulterior şi alte legi ce priveau organizarea comunelor
urbane. P.P.Carp spunea: „Dati-mi puterea si va dau parlamentul”(faptul ca regale a
fost declarat de constitutie”irevocabil si iresponsabil”, ca I s-au dat prerogative
importante, chiar in raporturile sale cu parlamentul-dreptul de al dizolva si de a face
noi alegeri- i-a creat posibilitatea de a inlocui regula regimului parlamentar, dupa care
Parlamentul face Guvernul, cu ralitatea politica de la noi in care Guv. a acut Parl. )
Ministerele cele mai cunoscute in aceasa perioada au fost: Min. De Interne, Min.de Finante,
Min.Afacerilor Externe, Min. De Justitie, Min.Apararii Nationale, Min. Educatiei Nationale.
Judetul avea: organe executive si organe deliberative. Comuna era condusa de primar,
impreuna cu ajutorul de primar, o serie de functionari si consiliul comunal ca organ
deliberativ. Functionarii adm.pub.centrlese impareau in: functionari de autoritate, de gestiune,
politici, apolitici. In privinta agriculturii, acesta a ramas principala ramura a productiei
materiale si in venitul national. Un rol important in dezvoltarea capitalismului in Romania l-a
avut creearea si dezvoltarea sistemului de credit si financiar. Astfel in 1880 a fost creat Banca
Nationala a Romaniei. La 9 mai 1877 Romania a obtinut independenta de stat in urma
razboiului de independenta di 1877-1878. Marea Unire din 1 dec. 1918 a fost şi rămâne
pagina memorabila a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii
naţionale nu este opera niciunui om politic, a niciunui guvern, a niciunui partid, este fapta
istorică a întregii naţiuni române.