HERMENEUTICA FILOSOFICA: ISTORIA SI PROBLEMATICA

 Conceptul de hermeneutica
Termenul hermeneutica circula astazi cu multiple intelesuri. Notiuni precum exegeza,
interpretare, clarificare, explicare sau hermeneutica sint adesea folosite ca sinonime. De pilda, o
interpretare a filosofiei lui Hegel se considera a fi o hermeneutica.

Dar hermeneutica nu este interpretarea unui text, ci teoria generala a interpretarii, sau reflectia
teoretica asupra activitatii de interpretare a textelor. Cu privire la definirea conceptului de teorie
generala a interpretarii s-au conturat doua mari orientari. Pe de o parte, pentru Schleiermacher si
reprezentantii orientarii pe care o deschide, hermeneutica este o arta ce instituie reguli clare de
interpretare si intelegere a textelor. Hermeneutica are astfel un accentuat caracter normativ sau
tehnic. Normele pe care o asemenea disciplina le instituie au rolul de a elimina pe cit posibil
arbitrarul si subiectivitatea din universul interpretativ.

In ipostaza de metodologie a interpretarii textelor hermeneutica a aparut cu aceeasi necessitate

cu care a aparut in Antichitate, atunci cind miscarea sofista pusese in evident faptul ca “totul este
permis” in planul gindirii. Ca si logica, ce instituie reguli clare gindirii, hermeneutica incearca sa
ofere reguli ferme interpretarii corecte. “Totul este permis” parea a fi un principiu de neinlaturat
din domeniul interpretarii. Prin urmare, se impune edificarea unei stiinte care sa fixeze principiile si
regulile de interpretare.

Pe de alta parte, unii autori au considerat ca hermeneutica trebuie sa renunte la acest ideal si sa
se rezume la o reflective filosofica, mai precis fenomenologica, asupra termenului interpretarii,
fenomen care nu se limiteaza doar la domeniul particular al textelor, ci constituie o dimensiune
esentiala a iniversului istoric in genere.

In primul caz se vorbeste in literatura de specialitate despre o hermeneuitca normativa sau

metodologica, predominant mai cu seama din Antichitate pina in secolul al XIX. In al doilea caz, de
o hermeneutica fenomenologica sau filosofica, specifica secolului XX.

Si in jurul conceptului de interpretare au avut loc numeroase discutii si dispute. De exemplu,

daca se considera ca orice limbaj presupune o interpretare, in sensul ca au loc permanente
decodificari ale unui mesaj, teoria interpretarii ia forma teoriei generale a limbajului. Hermeneutica
opereaza cu un sens restrins al conceptului de interpretare. Aceasta inseamna ca nu se poate vorbi
de interpretare decit acolo unde trebuie pus in lumina un sens ascuns si resimtit astgel de catre
cititor. Prin definitie, expresiile clare nu necesita nici un efort interpretativ. Prin urmare,
interpretarea este actul de transformare a ceea ce pare neinteligibil, obscur, misterios in inteligibil.
O asemenea activitate nu impune cuiva sensuri straine, ci doar i le indica.
 Obiectul hermeneuticii filosofice este tocmai acest fenomen al interpretarii, al transformarii
elementelor obscure in structure clare, ce pot forma, la rindul lor, obiectul unor reflectii
constiente. Domeniul hermeneuticii filosofice nu este, asadar, unul marginal sau secundar, ci
fundamental, fiindca orice activitate umana este insotita de un anumit efort de intelegere, de
clarificarea a ceea ce apare intr-o prima instanta ca obscur. De fapt pentru orice om esentiala nu
este lumea in sine, ci felul in care el intelege un anumit moment istoric, o anumita cultura etc.
aceasta universalitate a fenomenului interpretarii este cea care sta la baza hermeneuticii ca stiinta.
In perioada moderna s-a trezit déjà constiinta acestei universalitati, trecindu-se de la diversele
hermeneutici particulare (religioasa, juridica, medicala) la o hermeneutica universala.
Hermeneutica traditionala, cu rare exceptii , a vazut in activitarea de interpretare o problema
speciala, fie religioasa, fie juridical sau medicala.

Istoria hermeneuticii consemneaza perioade in care problema interpretarii se prezinta ca una

dintre cele mai grave pe care si le pune mintea omeneasca. Acestea sunt epocile caracterizate
printr-o rupture fata de traditie. De pilda, in perioada postaristotelica mostenirea mitica este
supusa unei interpretari strict alegorice, spre a salva unitatea culturii grecesti. In orice perioada de
revolutie cultural, traditia sufera o transfigurare, interpretarea, intr-o asemenea situatie, este de
cele mai multe ori si o violentare a textului supus interpretarii.

Aparitia crestinismului este insotita in mod firesc de un extraordinar efort interpretativ , in

special in legatura cu scrierile veterotestamentare, scrieri care, in litera lor, sint intr-o evidenta
contradictie cu spiritual si cu litera Noului Testament. Lucrarea De doctrina Christiana a Sfintului
Augustin este semnificativa pentru efortul interpretilor acestei perioade de a suprima contradictiile
din textele sacre.

La rindul sau, Evul Mediu va acorda o atentie cu totul speciala problemei interpretarii, fiindca
intregul edificiu al cunoasterii se intemeia pe exegeza textelor sacre si a autorilor vechi.

Reforma religioasa, avind ca principiu sola scriptura, a declansat o adevarata fervoare a

interpretarii. Noile culte si secte religioase crestine sint rezultatul interpretarilor diferite ale
aceluiasi text.

Incepind cu secolul al XVII-lea apar o serie de tratate de hermeneutica. S-a pastrat pina astazi cel
al lui J. Dannhauer, Hermeneutica sacra sive methodus exponendarum sacrarum litterarum,
publicat in anul 1654. Aceste tratate contin reguli ce trebuie urmate, pentru stabilirea sensului
exact al textelor supuse interpretarii . in acelasi context, hermeneutica se prezinta ca un organon al
stiintelor aparute dupa Renastere.

Sub influenta lui Kant, care a pus in evident implicarea subiectului chiar si in cunoasterea care
parea absolute obiectiva ( matematica, fizica ), romantismul, prin personalitati precum fratii
Schlegel si Schleiermacher a produs o noua bulversare in domeniul hermeneuticii. Conceptul de
interpretare era redefinit astfel incit sa cuprinda aspectul subiectiv al acestiu fenomen, dar
pastrindu-se totodata si regulile de interpretare stabilite in mod traditional. De aceea
hermeneutica lui Schleiermacher nu este cu totul lipsita de o anumita scolastica. Stilul sau nu are
forta speculativa a lui Hegel si nici eleganta lui Schelling sau profunzimea lui Immanuel Kant.
Schleiermacher este inainte de toate un orator, iar operele sale seamana cu insemnarile celui ce se
pregateste sa expuna oral niste idei. Hans Georg Gadamer afirma, pe buna dreptate, ca ceea ce
intereseaza hermeneutica in mod deosebit, respectiv reflectiilor despre gindire si limbaj, nu este
continut in Hermeneutica lui Schleiermacher, ci in prelegerile sale despre dialectica.

In viziunea romanticilor germane, hermeneutica devine fundamentul tuturor stiintelor istorice,

nu doar al teologiei. O serie de autori din aceasta perioada constata ca textele vechi sunt greu de
inteles fiindca traditia a pervertit sensul lor originar. Se declanseaza astfel o intensa activitate de
redare a formei originale a textelor, fiindca textul Bibliei fusese transformat de traditia religioasa,
prin pierderea legaturii cu originalul, clasicii latini fesese mutilati de latina barbara a scolasticilor,
dreptul roman suferise din cauza adaptarii sale la situatii regionale.

Gadamer considera ca abia Schleiermacher este cel care detaseaza hermeneutica de un

domeniu anume si intemeiaza o teorie generala, a interpretarii si intelegerii. Schjeirmacher insusi
afirma acest lucru, dar cercetarile mai noi au scos la iveala hermeneutici generale aparute inainte
de romantism.

Pe de alta parte, hermeneutica moderna este marcata de spiritual metodei. In secolul al XVII-lea
si al XVIII-lea ea apare, la autori precum Cristinan Wollf, ca un capitol al logicii sau ca o semiotica.

Secolul al XIX-lea este secolul istorismului. Conceptia romantic despre aspectul inconstient al
creatiei a favorizat preocuparea urmasilor lui Schleiermacher pentru interpretarea psihologica.
Autori precum Dilthey, Boeckh, Ranke si Droysen erau preocupati de a oferi o critica a ratiunii
istorice, ca fundament a ceea ce neokantienii (Winselband, Rickert ) au numit stiinte ale spiritului
( dreptul, istoria etc.). Hermeneutica este astfel legata de caracterul stiintific al disciplinelor
spiritului. In viziunea lui Dilthey “interpretarea ar fi imposibila daca expresiile de viata ar fi in
intregime straine. Ea nu ar fi necesara daca in expresiile de viata nimic nu ar fi strain. Asadar intre
aceste oua extreme se desfasoara interpretarea. Pretutindeni unde ceva strain este prezent, actul
interpretarii este necesar.” Conceptele de traire si expresie a vietii pe care se intemeiaza
hermeneutica lui Dilhtey au fost redefinite pe de o parte de directia fenomenologica deschisa de
Husserl, pe de alta parte au fost recorelate conceptului Hegelian de spirit obiectiv. Opera lui
Dilthey isi arata astfel roadele in secolul nostru, prin ginditori precum G. Misch, B. Groethysen, E.
Spranger, Th. Litt, J. Wach, H. Freyer, E. Rothacker, O. Bollnow.

In secolul al XX-lea personalitari precum Gadamer, Heidegger, Derrida au pus in evident

universalitatea hermeniuticii. Intelegerea este o facultate specifica omului, la fel ca si gindirea,
astfel ca hermeneutica este o disciplina asemeni logicii sau psihologiei. Din aceasta perspectiva,
preocuparile de interpretare a textelor sau a sistemelor de semne si simboluri apar ca preistorie a
hermeniuticii universale a secolului XX. Aceasta teza, impusa in special prin cartea lui Gadamer
Wahrteit und Methode, este astazi tot mai contestata.

Termenul hermeneutica se origineaza in grecescul hermenevein care inseamna a enunta dar si a

interpreta si a traduce (a te servi de interpret ). Ultimele doua verbe se pot reduce la unul singur,
fiindca traducerea, ca transpunere a unui enunt dintr-o limba straina intr-un limbaj cunoscut,
presupune de fapt o interpretare, o clarificare. Un text scris intr-o limba straina este neinteligibil
fara activitatea de traducere. Traducatorul care astazi se mai numeste si interpret, pune in evident
sensuri acolo unde cei care nu inteleg limba nu sesizeaza nici unul. Prin urmare, nu ramin decit
doua semnificatii fundamentale pentru hermenevein: a enunta si a interpreta. Se poate identifica,
mai departe un numitor comun al celor doua activitati. In ambebe cazuri este vorba despre o
aspiratie a spiritului comun al celor doua activitati. In ambele cazuri este vorba de o aspiratie a
spiritului uman la claritate si intelegere. Efortul de a te face inteles este evident in exprimarea prin
cuvinte, semen, opera, actiuni. Un continut spiritual se exprima, adica se exteriorizeaza.
Interpretarea presupune tocmai clarificarea acestui continut spiritual care s-a expus, care s-a
exprimat, plecind de la aspectul exterior, de la expresia sa lingvistica, artistic etc. prin urmare,
exprimarea si interpretarea au rolul de a transmite un sens. Interpretul cauta sa descopere sensul
de dincolo de expresie, iar cel ce se exprima cauta sa se faca inteles.

Orice discurs nu este decit o transpunere a spiritului in limbaj, sau traducerea gindirii in cuvinte.
In ce masura aceasta traducere este fidela constituie o problema fundamental a hermeniuticii. De
altfel, in limbajul comun al grecilor hermeneus era cel ce se ocupa cu transpunerea expresiilor
confuse intr-un limbaj accesibil, sau cel ce efectua traduceri. Hermeneutica din toate timpurile a
avut ca sarcina o asemenea transpunere a unor intelesuri dintr-o lume in alta, dintr-o epoca in
alta.

Tratatul lui Aristotel Peri hermeneias, care este o scriere logico-semantica, a fost tradus de
latini prin De interpretation (Despre interpretare). Continutul sau nu reprezinta o hermeniutica, in
sensul modern al termenului ci nu este altul decit enuntul (hermeneia). Peri hermeneias est un
tratat despre enunt ca mijlocitor intre gindirea unu om si ceilalti.

Termenul latin hermeneutica, ce a dat numele teoriei generale, a interpretarii, nu este decit o
transliterare a substantivului grec hermeneutike, care apare pentru prima data in Dialoguri-le lui
Platon. In Omul politic hermeneutica este socotita drept o arta, fara a I se da insa o definitie. Arta
hermeneutica are drept obict talmacirea vointei divine. Hermeneutica are in vedere doar
interpretarea sau explivarea a ceea ce este enuntat, de pilda prin oracole, nu adevarul unui enunt.
Hermeneutul releveaza un sens, descifreaza un mesaj, fara a putea sa se pronunte asupra valorii
sale de adevar.

In opera lui Platon hermeneutica este distinsa de mantica, aceasta fiind arta divinitatii sau a
profetiei. Daca despre hermeniutica filosoful nu ofera prea multe detalii, despre mantica spune ca
este mereu insotita de un anumit delir (mania). Cel care este cuprins de asemenea entuziasm sau
delir nu are puterea de a discerne intre adevarul si falsul unor enunturi, fie ele si de origine divina.
Vizionarul, in delirul sau pierde capacitatea de a interpreta rational un discurs sau de a-si lamuri
propria sa experienta. Desi textul lui Platon este echivoc, se poate tousi deduce ca hermeneutul
este interpretul mesajelor mijlocite de mantica. Profetul apare in opera lui Platon atit ca interpret
al cuvintelor unei personae inspirate de divinitate, cit si ca fiind el insusi direct inspirit de divinitate.

Se pare ca profetul este cel care mijloceste comunicarea dintre divinitate si om iar hermeneutul
cel care mijloceste comunicarea dintre cel inspirit de divinitate si ceilalti oameni.

Primele incercari hetmeneutice s-au nascut, in strinsa legatura cu cele de logica, retorica si
gramatica, in sfera cercetarilor legate de rolul cuvintului in comunicarea gindurilor si sentimentelor
omenesti. De asemenea, hermeneutica a venit in intimpinarea unor necesitati practice ale
educatiei, filosofiei morale si politicii. La Sofisti si la Platon, in Cratilos mai cu seama problemele
privind semnificatia cuvintelor intelegerea si interpretarea se impletesc cu cele de logica si teoria
cunoasterii.

Daca unele considerente teoretice care au dus la nasterea hermeneuticii nu mai sunt actuale,
cele practice sint identice cu cele ale lumii in care traim. Evocarea citorva dintre el ear putea fi un
argument pentru o renastere a ei. Descoperirea Orientului, prin cuceririle lui Alexandru cel Mare, si
raportarea culturii grecseti la culturile si civilizatiile orientale, a determinat fenomenul traducerii.

Astazi Europa este profund alexandrinizata. Diverse culture si civilizatii, desi apropiate geografic,
din punct de vedere spiritual s-au ignorant reciproc secole de-a rindul. In ultimii ani asistam la o
deschidere a acestora unele fata de altele, fenomen care nu inseamna nimic fara recunoastere si
intelegere reciproca. Dar cum sa intelegi un alt sistem de valori? Cum sa poti suprima prejudecati
care au pregnanta unor idei innascute? Daca fiecare cultura este centrata in sine, cum poate
constiinta interpretului, care apartine unei culture, sa iasa din sine, sa devina ex-centrica, in sensul
acordat de Max Scheler acestui cuvint? Mai simplu spus, cum sa apreciezi drept valoare, ceea ce
pentru tine nu pretuieste nimic, desi pentru ceilalti este un obiect sacrosanct?

Hermeneutica te ajuta sa gasesti mai usor raspunsuri la intrebarile de mai sus si la altele care
rezulta din intilnirea a doua sau mai multe sisteme cultural. Fiindca orice hermeneutica este
implicit una de a valorilor. De altfel, se poate lesne observa ca toate hermeneuticile particulare,
religioasa sau juridical, de pilda vizeza cimpuri valorice bine delimitate. Numai valorile nu pot fi
explicate ci doar traite, interpretate, intelese.
 Conceptul hermeneutic de text