Thomas Kuhn este unul dintre cei mai influenți filosofi ai științei, lucrarea sa

„Structura revoluțiilor științifice”, poate fi socotită o lucrare inovatoare și deschizătoare de

noi perspective, generănd grupări semnificative în filosofia occidentală a științei. Apărută în
anul 1962, cartea devene un studiu de referință asupra evoluției științifice.
Contribuția lui în filosofia științifică a marcat nu numai o ruptură cu câteva doctrine
pozitiviste (Karl Pooper) dar inaugurănd și un nou stil al folosofiei științei ce la adus mai
aproape de istoria științei.
În „Structura revoluțiilor științifice”, Kuhn prezintă o explicație a modului cum se
dezvoltă știința mai degrabă decât a modului în care ar trebui să o facă. El susține că știința
normală, constă în rezolvarea de probleme, activitate întrepinsă de oameni de știință care
lucrează în cadrul uni set comun de teorii, presupuneri și tehnici de fond, și modele tipice,
numit paradigmă.
O vizualizare a științei care la precedat pe Kuhn arată știința ca o acumulare a toate ce
au fost învățate de-a lungul istorei, fiecare lege adăugată fiind grea pentru știință.
Obiectul și domeniul teoriei lui Kuhn este analiza naturi și dinamici științelor
empirice, orientate spre cercetări fundamentale și ajunse într-un anumit stadiu de maturitate,
această teorie nevizănd, prin urmare, științele aplicative și tehnice de orce fel, nici științele
formale, logico-matematice, precum și etapele inițiale de copilărie ale unei științe.
Ca orce teorie, și teoria lui Kuhn are propria sa rețea conceptuală. Cele mai
importante legături ale acestei rețele sunt concepte ca: „paradigmă, știință normală,
comunitate științifică disciplinară, rezolvarea de probleme puzzele și anomalie pe de o
parte, criză, știință extraordinară, revoluție științifică, incomernsurabilitate și conversiune
pe de altă parte.”(Kuhn, 1976, p.13). Dar conceptul central pe care se sprijină această teorie
este conceptul de paradigmă.
Paradigmele nu cuprind doar enunțuri teoretice, ci și o anumita manieră de a rezolva
problemele tipice sau „exemplare": ele sunt „puzzle-solvers" (Kuhn, 1970, p.36).
Paradigmele includ o euristică proprie, un mod de acțiune sau „soluții exemplare" deduse
din teoria dominantă. Daca teoriile sunt, de obicei, asociate numelor autorilor care le-au
produs, paradigmele exprimă o manieră colectivă de a gândi și acționa. Dacă teoriile, prin
natura lor dinamică, se schimbă frecvent și intrunesc rareori unanimitatea, paradigmele sunt
mai stabile și se bazează pe consensul cercetătorilor. Prin capacitatea sa de a asocia teoria și
practica într-un proiect operațional, paradigma se poate constitui într-un program autonom
de formare a viitorilor specialiști. În loc să se înceapa cu teoriile, din care să se deduca

1
ulterior metodele de rezolvare a problemelor, se poate începe direct cu studiul paradigmei
ca unitate epistemologică si pragmatică.
Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de reguli, norme și metode de
cercetare folosite de către o comunitate științifică în procesul de cercetare. Kuhn afirmă că
folosind aceste paradigme, cercetătorii contribuie la dezvoltarea științei normale, adică o
periodă de creștere cumulativă a științei.
Dar reușita unei paradigme –“fie că este vorba despre analiza aristotelică a mișcării,
calculele lui Ptolemeu asupra poziției planetelor, folosirea balanței de către Lavoisier sau
despre matematizarea de către Maxwell a câmpului eletromagnetic”(Kuhn, 1976, p.67), este
la început mai mult o promisiune a reușitei dezvăluită de anumite exemple privilegiate și
încă incomplete. În înfăptuirea acestei promisiuni constă știința normală; o înfăptuire care se
realizează prin “extinderea cunoașteri faptelor pe care paradigma le înfățișează ca deosebit
de semnificative, prin sporirea corespondenței dintre aceste fapte și predicțiile paradigmei și
prin articularea în continuare a paradigmei însăși.”(Kuhn, 1976, p.67)
Dar se întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot fi
cercetate cu metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri și
explicații mulțumitoare, palpabile, științifice ale fenomenului nou apărut. Atunci
comunitatea academică și procesul de cercetare intră în criză. În acest moment intervine
schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluție științifică. Așadar, revoluția științifică
înseamnă înlocuirea unei paradigme cu o alta, care răstoarnă principiile vechii paradigme.
Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli și metode care vor fi folosite de către
cercetători în procesul de cercetare până când și aceasta la rândul ei va intra în criză și va fi
înlocuită de o altă paradigmă. Kuhn observă de altfel că noile paradigme se întemeiază
contra curentului dominant în cercetare la un moment dat, merge în contra principiilor
paradigmei curente, negându-i chiar principiile, tehnicile, și metodele de cercetare.
Acceptarea unei paradigme îi permite cercetătorului normal să-și urmeze calea de
dezlegare de puzzle fără a fi nevoit să-și justifice mereu fundamentele domeniului său
știinţific.
Un alt termen cheie în teoria lui Thomas Kuhn este ceea ce el a numit
incomensurabilitatea teoriilor. Conform acestei sintagme, știința se dezvoltă independent de
comunitățile științifice, fiecare comunitate științifică își dezvoltă o paradigmă proprie de
cercetare, total diferită de celelalte paradigme dezvoltate de alte comunități științifice. Nu se
poate face comparație între paradigme, între modelele de cercetare, nu se poate spune că o
paradigmă este mai bună ca alta, deoarece paradigmele se dezvoltă ținând seama de

2
caracteristicile comunității științifice căreia îi aparține. Astfel, modelul paradigmatic de
cercetare dezvoltat de către o comunitate științifică nu poate fi adoptat sau tradus de către
altă comunitate științifică datorită condiționărilor impuse de limbă. Unii termeni și unele
metode de cercetare cuprind elemente care nu pot fi traduse de paradigmă.
ȘTIINȚA NORMALĂ
Kuhn a introdus termenul de „știința normală" pentru a desemna disciplinele
capabile să producă si să folosească propriile paradigme. Acest prag operațional este atins
doar in următoarele condiții: depășirea tatonărilor conceptuale si definirea unei axiomatici
de referința; definirea precisa a obiectului de studiu; folosirea cunoașterii științifice pentru a
rezolva problemele-specifice ale acestui obiect; definirea criteriilor de schimbare a
paradigmelor.
Țelul acesteia nu este să găsească noi teorii și fenomene ci să limpezească fenomenele și
teoriile reprezentate de paradigmă. Sarcina ei este de a dezvolta teoriile și de a extinde
câmpul lor de aplicaţie. Se produce o dublă mișcare de aprofundare și de extindere. În
cursul acestei faze, fundamentele paradigmei nu sunt niciodată criticate sau și sunt chiar
foarte rar explicitate. Atunci când o problemă rămâne, aceasta este îndepărtată ca o
anomalie pentru a nu ameninţa consensul iniţial.
ANOMALII ȘI CRIZE
În cazul în care, pe parcursul cercetării, în cadrul unei paradigme apar anomalii cărora
nu li se găsește rezolvare, într-o perioadă mai îndelungată de timp, știinţa normală intră într-o
criză. Dispare încrederea în acea paradigmă. Începe căutarea alternativelor. Aceasta se
datorează unei perioade precedente de incertitudine profesională accentuată ,aceasta la rând
fiind generată de eșecul constant întâmpinat în rezolvarea problemelor științei normale.
Importanţa crizelor constă în faptul că indică momentul în care este necesară o
schimbare.
REVOLUŢIA ȘTIINŢIFICĂ
Criza introduce revoluţia și duce la schimbarea paradigmei. Schimbarea este anunţată
de criză – revoluţiile știinţifice își aruncă umbra înainte. Perioada de criză nu încetează decât
atunci când este adoptată o nouă paradigmă, departe de a preconiza o anume soluţie
punctuală, necesită o adevărată conversiune, o nouă modalitate de interpretare știinţifică a
lumii. Noua paradigmă apare însă brusc. Este produsul cercetării extraordinare. Noua
paradigmă duce de obicei la o mai mare specializare și slăbește legătura cercetătorului cu alte
grupuri de specialiști. Nu este comparabilă cu paradigma premergătoare. Chiar dacă aceleași
noţiuni reapar, nu mai au același înţeles. (masa, câmpul și timpul nu sunt dimensiuni

3
constante în teoria relativităţii, și prin urmare înseamnă altceva decât în fizica clasică).
Această completă noutate și caracterul diferit nu se pot explica printr-o evoluţie continuă,
deductivă și treptată. Schimbarea de paradigmă se produce brusc.
„Revoluțiile științifice par revoluționare numai celor ale căror paradigme sânt afectate
de ele”; în schimb celor din afară le pot părea părți normale ale uni proces de dezvoltare. De
exemplu: ” Astronomii, de pildă, pot accepta razele X ca o simplă creștere a cunoașterii,
deoarece paradigmele lor nu au fost afectate de descoperirea acestora. Dar pentru oameni ca
Kelvin, Crookes și Roentgen, ale căror cercetări operau cu teoria radiației sau cu tuburi cu
raze catodice, apariția razelor X a ruinat inevitabil o paradigmă, creând o alta. Iată de ce
aceste raze puteau fi descoperite numai printr-o defecțiune în cercetarea normală.”(Kuhn,
1976, p.138)
INCOMENSURABILITATEA TEORIILOR
În timpul revoluţiilor știinţifice nici o instanţă logică nu ar putea determina în mod
raţional alegerea între vechea și noua paradigmă. Argumentele invocate în acest caz nu sunt
de tipul demonstraţiei, al dovezii, ci de tipul simplei persuasiuni. Susţinătorii paradigmelor
rivale văd lumea diferit (nu se ocupă de aceleași probleme), o descriu în limbaje diferite.
Paradigmele sunt astfel incomensurabile. Interlocutorii, străini unii de alţii, trebuie să recurgă
la traduceri pentru a se înţelege între ei. ”Raţiunile” clasice de exactitate, de simplitate, își
joacă propriul rol. Însă aceste raţiuni nu funcţionează ca niște criterii de alegere pentru una
din cele două teorii, acestea indică doar valorile asupra cărora cele două grupuri prezente nu
cad de acord.
„Dacă savanţii nu sunt de acord, de exemplu, asupra fecundităţii relative a teoriilor lor,
sau dacă admit că nu sunt de acord asupra importanţei relative a fecundităţii și, de exemplu,
asupra importanţei teoriei pe care o vor alege, nici unul dintre ei nu poate fi convins de eroare.
De asemenea, nici unul dintre ei nu iese în afara limitelor știinţifice.”( Kuhn, 1976)
Până la urmă, eficacitatea tehnică și teoretică, ”capacitatea de a rezolva mai multe enigme”,
este aceea care va permite noii paradigme să triumfe către comunitatea care dorește să adopte
noua paradigmă.

4
 BIBLIOGRAFIE

1. T Kuhn, „Structura revoluțiilor științifice”, Editura științifică și enciclopedică,

București 1976.
2. Peter J.King, „O sută de filozofi”, Enciclopedia Rao, București 2006.