Sunteți pe pagina 1din 61

A ÎMBĂTRÂNI CU CREDINŢĂ

ALBERT HOLENSTEIN

A ÎMBĂTRÂNI

CU CREDINŢĂ

Traducere din germană de


pr. Florin Farcaş

Sapientia
Iaşi 2007
Imprimatur
 Petru Gherghel
Episcop de Iaşi
15.11.2007

Titlul original:
Glaubend älter werden
© Sapientia, Iaşi 2007

Redactor şi tehnoredactare: pr. Ştefan Lupu


Copertă: Alin Butnaru

Imaginea de pe copertă:
Omul în ascultare, Ernst Barlach

© 2007 Editura SAPIENTIA


Institutul Teologic Romano-Catolic
Str. Th. Văscăuţeanu 6
RO – 700462 Iaşi
Tel. 0232/225228
Fax 0232/211476
www.itrc.ro
e-mail slupu@itrc.ro
CUPRINS

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Îmbătrânirea ca provocare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Ne încredem în Cuvântul tău. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Urme pe nisip . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Discursul unei lumânări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
Nu lăsa să ţi se întunece inima . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
Fericit este acela care ştie să ierte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
A te împăca înseamnă să vindeci ceea ce este rănit . . . . . 25
A crede înseamnă să te încredinţezi
în mâinile lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Încrederea în Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
Chiar dacă eşti izolat, nu eşti singur . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
Să mulţumim în seara vieţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
Încredinţează-te în mâinile lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . 37
Include-ţi viaţa în rugăciune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
Rugăciunea învinge singurătatea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
Aşa poţi să te rogi şi tu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
Privire retrospectivă asupra zilei
care a trecut în rugăciune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
Încredinţează-te în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu . 51
Lăsaţi ca dorul să rămână viu în voi . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
În seara vieţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61

Cuprins 5
INTRODUCERE

Orice om, inclusiv cel bătrân, este şi rămâne o persoană


unică, ce nu poate fi confundată sau înlocuită de altci-
neva. El posedă o demnitate care nu se pierde şi nu poate
fi măsurată nici în funcţie de vârstă sau de cunoştinţe şi
nici în funcţie de sănătate sau de realizări. Viaţa omului
este un dar şi, în acelaşi timp, o misiune. Îmbătrânirea
reprezintă o ultimă chemare la o posibilă organizare şi
împlinire a vieţii pământeşti.
În calitate de creatură, omul este în căutarea unui răs-
puns la întrebările vieţii: „De unde venim şi încotro ne
îndreptăm?” Tocmai la bătrâneţe, omul nu ar trebui să
se închidă în faţa acestei importante dimensiuni a vieţii
şi ar trebui să fie recunoscător pentru fiecare perioadă
din viaţa ce i-a fost dăruită. Omul continuă să trăiască
şi datorită iertării pe care a experimentat-o ca ceva po-
zitiv în diferitele situaţii de eşec din viaţă. În mod cores-
punzător şi din proprie iniţiativă, el ar trebui să se an-
gajeze acum în favoarea împăcării.
În calitate de creştini, credem că fiecare om este chemat
de Dumnezeu la înviere, la o viaţă dincolo de moarte.
Acest lucru conferă speranţă în faptul că Dumnezeu ne
acceptă împreună cu întreaga istorie a vieţii noastre,
chiar şi în situaţiile aparent lipsite de soluţii.

Introducere 7
Mi-aş dori ca gândurile exprimate în această carte – A
îmbătrâni cu credinţă – să fie puse în practică, fiindcă
numai aşa îşi vor atinge scopul. În carte se vorbeşte des-
pre cursul, despre mersul normal al vieţii şi, în cele din
urmă, despre noi toţi. Este vorba despre viaţă în totali-
tatea ei. Trebuie să cunoaştem în mod mai profund im-
portanţa şi demnitatea oamenilor bătrâni, pentru a le
putea oferi ajutor în a-şi duce o viaţă plină de sens cu
ajutorul credinţei. În această carte va fi vorba despre
părţile frumoase şi despre părţile dificile ale bătrâneţii,
despre cum se poate face ceva foarte bun din bătrâneţe.

Pe drumul spre cea de-a 88 aniversare a zilei de naştere.

Albert Holenstein

8 A îmbătrâni cu credinţă
ÎMBĂTRÂNIREA CA PROVOCARE

Fiecare perioadă a vieţii îşi are valoarea sa. Depinde de


noi, oamenii care îmbătrânim, ce facem cu timpul care
ne-a mai rămas: dacă îl risipim, gândindu-ne şi răzvră-
tindu-ne faţă de puţinul timp pe care îl mai avem de
trăit, sau dacă, conştientizând darul timpului, încercăm
să-l trăim într-un mod pozitiv calitativ, ţinând cont în
acelaşi timp şi de vecinătatea sfârşitului.
Fiecare om, inclusiv cel bătrân, este şi rămâne o persoană
unică, ce nu poate fi confundată sau înlocuită de altci-
neva. Viaţa omului este în acelaşi timp un dar şi o misi-
une. Îmbătrânirea reprezintă o ultimă chemare la o po-
sibilă organizare şi împlinire a vieţii sale pământeşti.
Tocmai bătrânul experimentează limitarea existenţei
în mod progresiv şi în diferite feluri. El trebuie să se
confrunte cu această realitate, trebuie să o accepte. Nu-
mai aşa îşi poate crea spaţii libere pentru a putea desco-
peri acele valori ale vieţii care dau sens şi oferă stabili-
tate.
Timpul câştigă în calitate dacă noi încercăm să găsim
un răspuns la întrebările: „De unde venim?” şi „Încotro
ne îndreptăm?” Într-o astfel de situaţie, credinţa ne
poate apăra de temeri şi ne poate conduce spre o linişte
plină de încredere şi maturitate, chiar dacă ea, credinţa,
a trecut printr-o perioadă de subdezvoltare sau a fost pe
deplin ignorată.

Îmbătrânirea ca provocare 9
Doamne, acum sunt mai bătrân
şi auzul mi-a slăbit,
ajută-mă să trăiesc cu această limită.
Dă-mi curajul să întreb din nou,
atunci când nu am înţeles ceva.
Dă-mi putere să cer să mi se vorbească mai tare.
Dă-mi calmul să accept
că nu trebuie să înţeleg toate lucrurile
şi totuşi să mă pot simţi un om plin de valoare.
Doamne, ajută-mă ca, în ciuda auzului meu slăbit,
să ascult mereu Cuvântul tău,
să mă încred în Cuvântul tău
şi să acţionez după exemplul tău.

10 A îmbătrâni cu credinţă
NE ÎNCREDEM ÎN CUVÂNTUL TĂU

Ştim cu toţii că cei mici nu vor să stea singuri într-un


spaţiu întunecos. Vă aduceţi aminte de timpul când, ca
tată sau mamă, vă îndeplineaţi datoria de a vă creşte
copiii, sau poate o faceţi chiar şi acum, în calitate de
bunici, când nu mai aveţi obligaţii profesionale. Cel mai
greu era seara când voiaţi să-i duceţi pe copii la culcare,
şi ei, cu o oarecare frică, spuneau: „Te rog, nu mă lăsa
singur”. Se înspăimântau, le era teamă de întuneric, nu
voiau să fie singuri. În comportamentul lor putem recu-
noaşte o anumită frică existenţială. Ce făceaţi atunci?
Ce-i spuneaţi copilului? „Dragul meu, nu-ţi fie teamă,
nu eşti singur. Vezi, eu sunt aici. Suntem împreună”. Şi
dacă tot nu se liniştea, atunci poate că îi spuneaţi: „Uite,
o să las uşa întredeschisă. Lumina intră şi la tine. Vezi,
noi suntem aici cu tine, nu eşti singur”. Cred că trebuie
să luăm în serios atât temerile copiilor, cât şi pe cele ale
adulţilor.
Trebuie să recunoaştem că inima omului deseori este
cuprinsă de frică: „Ce se va întâmpla cu mine? Voi ră-
mâne mereu sănătos? Cum va fi atunci când mă voi îm-
bolnăvi şi voi avea nevoie de îngrijire? Ce se va alege de
copii, de nepoţi? Vor reuşi ei pe drumul vieţii? Cum va fi
atunci când îmi va veni ceasul morţii? Voi putea sta, cu
viaţa mea, înaintea lui Dumnezeu?” Toate aceste între-
bări ne pot nelinişti inima şi ne pot înspăimânta. Uneori

Ne încredem în Cuvântul tău 11


simulăm că suntem „un bărbat puternic”, sau „o femeie
puternică”. Însă noi, creştinii, putem să ne recunoaş-
tem fricile, întrucât avem credinţă şi îl cunoaştem pe
Domnul, care s-a înfricoşat şi el pe Muntele Măslinilor,
a avut şi el un trup apăsat de dureri şi a cunoscut întu-
nericul neştiinţei pământeşti.
În Evanghelia după sfântul Ioan, Isus vorbeşte cu uce-
nicii săi în ceasul în care trebuie să-şi ia rămas-bun. În
faţa sa se întind umbre întunecoase, dar şi în faţa uce-
nicilor. Ce se va întâmpla? Cum se va termina totul? În
acest moment, Domnul spune în Evanghelie: „Inima
voastră să nu se tulbure, să fie fără frică! Credeţi în
Dumnezeu, credeţi şi în mine! În casa Tatălui meu sunt
multe locuinţe... Mă duc să vă pregătesc un loc... Voi
veni din nou şi să voi lua la mine, ca să fiţi şi voi acolo
unde sunt eu” (In 14,1-3).
Ştim că ucenicii, prin acest cuvânt al lui Isus, nu au fost
încă pe deplin întăriţi în credinţă. Era nevoie de ceva
mai mult decât de această promisiune în ceasul despăr-
ţirii. Era nevoie de experienţa: Isus trăieşte! „Doamne,
tu trăieşti. Privind soarta ta, putem şti şi noi că moar-
tea nu este ultimul lucru. Tu ai trecut deja în viaţa care
dăinuie mereu, ca cel dintâi dintre noi. Doamne, noi ne
punem încrederea în tine! Nu ne încredem în reflecţia
omenească, în gândirea noastră, ci doar în tine: Tu, cel
care ne-ai precedat, pentru a ne lua la tine”. Ajută-ne să
ne încredem în cuvântul tău, Doamne.

12 A îmbătrâni cu credinţă
Dumnezeu

nu te va părăsi

niciodată.

Încrede-te

în El!
URME PE NISIP

Într-o noapte, am avut un vis: Mergeam pe o plajă îm-


preună cu Dumnezeu. În faţa ochilor mi-a apărut – ase-
menea unor lumini laterale – viaţa mea. Pentru fiecare
perioadă – după cum mi se părea – am descoperit urme
de paşi pe nisip. O urmă de paşi era a mea, cealaltă era
a Domnului meu. După ce a fost proiectată şi ultima
imagine, m-am uitat înapoi şi am constatat că de multe
ori se puteau vedea doar o pereche de urme pe nisip.
Aceste urme indicau tocmai cele mai dificile perioade
din viaţa mea.
Asta m-a tulburat şi, mirat, l-am întrebat pe Domnul:
„Atunci când ţi-am încredinţat tot ceea ce aveam şi
m-am hotărât să te urmez, tu mi-ai spus că vei rămâne
mereu cu mine. Însă în cele mai grele momente de sufe-
rinţă din viaţa mea, văd doar o pereche de urme pe nisip.
De ce m-ai lăsat singur, tocmai când am avut nevoie de
tine într-un mod atât de disperat?”
Atunci, Domnul m-a luat de mână şi mi-a spus: „Copilul
meu iubit, eu nu te-am lăsat niciodată singur, nici măcar
atunci când ai trecut prin timpuri de suferinţe şi încer-
care. Acolo unde tu ai văzut doar o pereche de urme pe
nisip, acolo te-am purtat eu în braţe”.

Urme pe nisip 15
DISCURSUL UNEI LUMÂNĂRI

Odată s-a întrerupt curentul electric. Eu şedeam la bi-


rou şi nu mai vedeam nimic. Prevăzător, aveam într-un
sertar o cutie cu nişte lumânări mici. Am luat una şi am
aprins-o. Astfel, am putut lucra mai departe. După câtva
timp, în timp ce cugetam la diferite lucruri, am privit
lumânarea care pâlpâia şi care între timp s-a micşorat;
am avut senzaţia că lumânarea începe să vorbească:
„Tu m-ai aprins, iar acum priveşti lumina mea, plin de
gânduri şi visător. Poate că şi te bucuri un pic. În orice
caz, eu mă bucur pentru faptul că pot să ard. Dacă nu aş
arde, aş sta alături de celelalte lumânări, care nu ard, în
cutie. Nu are nici un rost să stăm în cutie. Căci aşa stăm
degeaba. Am un rost doar dacă ard. Iar acum ard.
Însă de când ard, m-am micşorat puţin. E păcat, deoarece
pot să-mi imaginez că, dacă sunt aşa de mică, nu sunt
decât un mic colţişor. Însă, asta e, există doar două po-
sibilităţi: sau să rămân întreagă şi neatinsă în cutie, iar
atunci nu mă micşorez şi nu ştiu ce rost am, sau să ofer
lumină, şi atunci ştiu ce rost am, însă trebuie să sacrific
ceva pentru asta: mă dăruiesc pe mine însămi. Iar acest
lucru este mai frumos decât să stau în cutie fără nici un
rost.

16 A îmbătrâni cu credinţă
Tot aşa este şi la voi, oamenii, exact la fel. Sau vă păs-
traţi pentru voi înşivă, şi nu vi se va întâmpla nimic, nu
pierdeţi nimic – însă atunci nici nu veţi şti, de fapt, de
ce faceţi asta. În acest caz, sunteţi în situaţia lumânări-
lor din cutie. Sau puteţi oferiţi lumină, şi atunci aveţi şi
voi un rost. Oamenii se vor bucura oamenii pentru că
existaţi, şi nu trăiţi degeaba pe pământ. Dar pentru asta
trebuie să daţi, să sacrificaţi ceva din voi înşivă, mai
ales, din ceea ce este viu în voi: ceva din fidelitatea voas-
tră, din râsul vostru, din tristeţea voastră, din temerile
voastre, din dorinţele voastre, din tot ceea ce este în voi.
Nu aveţi de ce să vă temeţi, dacă pentru aceasta vă mic-
şoraţi. Acesta este un fapt exterior. În interior veţi deveni
din ce în ce mai luminoşi. Gândiţi-vă în linişte la acest
lucru, atunci când vedeţi o lumânare aprinsă”.
Din vremea anilor mei de pastoraţie, îmi aduc aminte
de o pacientă, o victimă a unui accident de apoplexie, pe
care am vizitat-o deseori şi care mă întâmpina mereu cu
un surâs satisfăcut. Într-o zi, am întrebat-o ce o ajută să
fie aşa de echilibrată, de calmă; atunci ea mi-a povestit
despre timpurile grele prin care a trecut imediat după
accident, despre amărăciunea pe care o simţea în a ac-
cepta ajutorul altora, până când a descoperit noua sa
misiune şi mi-a mărturisit: „Ştiţi, eu sunt urechea mare
a familiei”. „Urechea mare?” „Da! Dumneavoastră ve-
deţi cât de multă agitaţie există aici, în familie, cât de
multe sunt de făcut. Deseori nu avem destul timp să ne
ascultăm unul pe altul. Când copiii se întorc de la şcoa-
lă, îmi povestesc mai întâi tot ce s-a petrecut acolo. Dacă
ginerele a avut supărări la locul de muncă, atunci el îmi

Discursul unei lumânări 17


poate povesti mie totul, înainte de a merge să mănânce
împreună cu familia. Iar fiica mea are mereu o partene-
ră de discuţii. Astfel, fac şi eu parte din viaţa celorlalţi.
Nu e mult ceea ce fac, însă de când am preluat această
muncă, îmi merge şi mie mai bine!”

18 A îmbătrâni cu credinţă
A îmbătrâni

este un dar

de la Dumnezeu,

care merită

să fie folosit
NU LĂSA SĂ ŢI SE ÎNTUNECE INIMA

Există anumite comportamente, anumite atitudini în


viaţă, ce sunt nutrite de speranţa în Dumnezeu. Aş dori
să menţionez două astfel de atitudini de bază.
În viaţa de zi cu zi există temeri, necazuri şi greutăţi
care ne tulbură mult. Facem experienţa stângăciilor se-
menilor noştri, vedem partea de vinovăţie a celorlalţi şi
ne enervăm foarte mult din această cauză. Am dori ca
cerul să intervină imediat şi să corecteze totul. Sau facem
chiar experienţa propriei slăbiciuni şi neajutorări. Ne
dorim să ne putem fi de ajutor nouă înşine, să putem
lucra şi produce mai departe, şi să nu devenim o povară
pentru nimeni. Inima ne este deseori răscolită, neliniş-
tită şi nemulţumită faţă de ceea ce ne înconjoară şi, nu
în ultimul rând, faţă de sine. În această situaţie, avem
nevoie de calm, de o încredere interioară, care ştie că
totul se află în mâna lui Dumnezeu. „În mâna ta, Doamne,
stau aceşti oameni cu care eu trăiesc. În mâna ta, Doamne,
mă găsesc şi eu, împreună cu capacitatea mea, dar şi cu
incapacitatea mea”.
Există o minunată anecdotă a Papei Ioan al XXIII-lea,
care relatează despre modul în care vedea el problemele
Bisericii universale, şi cum, din cauza grijilor sale mari,
nu putea să doarmă bine. Odată, într-un vis, i-a spus
Domnul: „Ioane, nu socoti că eşti aşa de important!”

Nu lăsa să ţi se întunece inima 21


Este o istorioară hazlie, care expune într-o manieră clară
modul în care un om, cu ajutorul credinţei, îşi priveşte
misiunea, şi care cu mult calm şi încredere ştie următorul
lucru: „Eu pot să las pe seama lui Dumnezeu grijile şi
temerile mele”. Să devină şi pentru noi o obişnuinţă ca
la rugăciunea de seară să descărcăm în faţa Domnului
tot ceea ce ne înfricoşează şi ne îngrijorează. Să descăr-
căm la Domnul tot ceea ce noi nu putem rezolva cu for-
ţele noastre omeneşti: „Doamne, iată, îţi dau ţie tot ceea
ce mă împovărează şi ceea ce îmi înfricoşează inima!”
De ceea ce mai avem încă nevoie este puterea de a ierta.
Următorul lucru este expresia unei mari credinţe: să-mi
pun dreptatea în mâinile lui Dumnezeu şi să ştiu că
atunci când iert nu mi se face nici o nedreptate. Nu este
nevoie să-mi apăr dreptatea din răsputeri, căci pot cu
mare răbdare şi cu mult altruism să iert şi să uit (ceea
ce este însă şi mai greu). Inima ne poate fi foarte răzbu-
nătoare. O neglijenţă a unui om sau o vinovăţie pot aduce
umbre negre asupra relaţiei cu respectivul. În acest caz
avem nevoie de forţa de a putea spune în iubirea lui
Dumnezeu: „Este din nou totul bine. Nu mă răzbun pe
tine, nu mă răzbun pe voi”. Aceasta este o adevărată
expresie a speranţei în Dumnezeu, a unei siguranţe pro-
funde ce vine din credinţă, care ştie: „Pot acţiona în li-
bertate şi nu trebuie să-mi impun dreptatea. Eu sunt
primit de Dumnezeu”. Doar oamenii cu vederi înguste
şi egoişti, numai oamenii nesiguri nu pot ierta. Omul
credincios devine mare prin faptul că poate ierta fratelui
sau surorii sale.

22 A îmbătrâni cu credinţă
FERICIT ESTE ACELA
CARE ŞTIE SĂ IERTE

Odată, în timpul unei călătorii cu trenul, un prieten de-al


meu şedea lângă un tânăr, a cărui inimă era vizibil îm-
povărată. În cele din urmă, tânărul a început să poves-
tească, spunând că era un deţinut abia eliberat, iar
acum mergea acasă. Condamnarea sa a atras asupra fa-
miliei sale un val mare de ruşine; nu l-au vizitat nicio-
dată în închisoare şi i-au scris doar de puţine ori. El
speră însă că s-a întâmplat aşa doar pentru că ei nu-şi
permiteau o astfel de călătorie şi deoarece erau oameni
simpli, care nu scriu mult. Continua să spere că ei to-
tuşi l-au iertat, chiar dacă situaţia nu arăta aşa de
bine.
Pentru a-i ajuta puţin în această situaţie, el le-a propus
într-o scrisoare să-i dea un semn prin care el, atunci
când trenul va trece pe lângă mica lor gospodărie dina-
intea oraşului, să poată recunoaşte care este poziţia lor
faţă de el. Dacă ai săi l-au iertat, atunci ar trebui să agaţe
o panglică albă de mărul mare care se afla lângă drum.
Dacă însă nu mai vor să-l aibă acasă, nu ar trebui să mai
facă nimic, deoarece el va rămâne în tren şi va călători
mai departe, Dumnezeu ştie unde.
În timp ce trenul se apropia de oraşul său natal, tensiu-
nea a crescut aşa de mult, încât tânărul nu mai era în

Fericit este acela care ştie să ierte 23


stare să privească pe fereastră. Cei doi şi-au schimbat
locurile între ei, celălalt promiţându-i că se va uita el
după măr. Îndată acesta şi-a pus mâna pe braţul tână-
rului şi i-a spus cu voce tremurătoare „Ăsta-i mărul”,
iar lacrimile i-au umplut deodată ochii: „Totul este în
regulă. Copacul este plin de panglici albe”.
În acel moment a dispărut toată amărăciunea care i-a
otrăvit viaţa. Prietenul meu mi-a spus: „Am trăit o mi-
nune. Şi poate că aşa a şi fost. O minune din ziua de
astăzi”.

Iar acum, un alt exemplu. Mahatma Gandhi (1869-1948),


renumitul luptător pentru libertate, care în atingerea
scopului său a refuzat orice formă de violenţă şi care, în
acest fel, a avut mult mai mult succes decât dacă ar fi
avut ajutorul pistoalelor automate, relatează din viaţa
sa: „Aveam 15 ani când am comis un furt. Deoarece
aveam datorii, i-am furat tatălui meu o brăţară de aur,
pentru a-mi plăti datoriile. Însă nu am putut să suport
povara vinovăţiei mele. Când mă aflam în faţa sa, nu
puteam deschide gura de ruşine. Aşadar am pus în scris
mărturisirea mea. În momentul în care i-am dat biletul,
tremuram din tot corpul. Tatăl meu a citit biletul, a în-
chis ochii şi apoi l-a rupt. «E bine» – mi-a mai spus. Apoi
m-a luat în braţe. Începând din acel moment mi-am iu-
bit tatăl din ce în ce mai mult”.

24 A îmbătrâni cu credinţă
A TE ÎMPĂCA ÎNSEAMNĂ
SĂ VINDECI CEEA CE ESTE RĂNIT

Întotdeauna când Isus vorbeşte despre lucrurile impor-


tante ce privesc viaţa, povesteşte istorii pe care le scrie
viaţa. La fel a fost şi cu parabola despre tatăl cel bun şi
neînţeles (Lc 15,11-32). Este minunat cum Isus ştie să-şi
comunice mesajul: un mod plin de viaţă, captivant şi
emoţionant. Nimic nu trece pe lângă inima ascultătorilor
săi. Este vorba despre împăcare. Tatăl merge în întâm-
pinarea fiului care se întoarce acasă, îl ia în braţe, îl
strânge la pieptul său, şi arată prin această apropiere a
sa că el doreşte să fie din nou în unitate cu fiul său. Nu
este prezent nici un reproş, ci numai bucurie pentru că
fiul s-a întors.
A te împăca are ceva de-a face cu a vindeca; a vindeca
ceea ce este rănit! Cum stau însă lucrurile la noi? Fiul
care se întoarce acasă este rănit de tot ceea ce i-a provo-
cat viaţa exagerată şi imorală. După plăcere şi desfătare,
are parte de umilire şi eşec. A pierdut totul. Dorul de
casă l-a mistuit, iar sentimentul de a nu avea pe nimeni
i-a produs o durere de neînchipuit. El ia astfel hotărârea
de a merge acasă. Tatăl l-a văzut venind deja de departe.
Rănile fiului se vindecă, deoarece tatăl îi iese în întâm-
pinare la jumătatea drumului şi se bucură că fiul a găsit

A te împăca înseamnă să vindeci ceea ce este rănit 25


drumul spre casă. Prin gestul său, tatăl îl încurajează
pe fiu să înceapă o viaţă nouă.
Da, aşa este Dumnezeul nostru. El se interesează de
noi; pentru el oamenii sunt importanţi. Nu poate face
altfel decât să dăruiască mereu iubire şi să ierte mai
departe.

26 A îmbătrâni cu credinţă
Prin iertare,

dragostea îşi arată

adevărata mărime
A CREDE ÎNSEAMNĂ SĂ TE ÎNCREDINŢEZI
ÎN MÂINILE LUI DUMNEZEU

Un acrobat pe sârmă – la o înălţime uluitoare – prezenta


odată unui public fascinat acrobaţiile sale de mare ar-
tist. A urmat apoi numărul de gală: împinsul unei roabe
pe sârmă.
Spectatorii aplaudă. Ajuns la capăt, se întoarce cu vehi-
culul său. Apoi se opreşte şi strigă către spectatori: „Ce
ziceţi, sunt în stare să duc încă o dată roaba pe partea
cealaltă?” Cu toţii consideră că această întrebare este
doar o glumă şi îi răspund cu voce tare: „Sigur că eşti în
stare să faci asta!”
Acrobatul priveşte pe cineva anume şi îi spune: „Crezi
şi tu?” Acesta îi răspunde: „Da, bineînţeles! Sigur că
poţi”. Iar echilibristul îi propune: „Vino şi aşază-te în
roaba mea”. Reacţia: tăcere, o tăcere penibilă. Omul
face semn cu mâna: nu vrea să-şi asume un asemenea
risc.
În relaţia mea cu Dumnezeu se întâmplă la fel: ce îmi
lipseşte oare ca să-mi asum riscul de a-i încredinţa lui
drumul vieţii mele?

A crede înseamnă să te încredinţezi în mâinile lui Dumnezeu 29


ÎNCREDEREA ÎN DUMNEZEU

Dumneavoastră puteţi privi acum înapoi asupra celor


şase sau mai multe decenii de viaţă, şi sper că puteţi
faceţi acest lucru cu recunoştinţă, atât pentru momen-
tele fericite, cât şi pentru cele grele, prin care a trebuit
să treceţi, recunoscători faţă de Dumnezeu şi faţă de
mulţi oameni.
Dacă aruncaţi o privire asupra vieţii dumneavoastră şi
cu ochii credinţei, atunci veţi putea recunoaşte momen-
tele în care Dumnezeu a fost prezent în viaţa voastră, în
situaţii fericite, ca şi în timpul provocărilor grele. Poate
veţi descoperi, privind înapoi, că Dumnezeu v-a condus
paşii. Poate veţi recunoaşte şi că Dumnezeu v-a trimis
diferiţi oameni în viaţă, prin care el şi-a exprimat pro-
pria grijă faţă de dumneavoastră: oameni care v-au în-
soţit şi v-au sprijinit, atunci când eraţi trişti, apăsaţi de
griji sau chiar disperaţi, oameni împreună cu care aţi
putut fi fericit, oameni care v-au putut fi mereu alături.
Experienţa dumneavoastră de viaţă de până acum vă
poate da şi ea curaj pentru a spera mai mult în viitor.
Cine a experimentat că este însoţit şi condus de Dumne-
zeu, acela poate spera şi nădăjdui mai departe în Dum-
nezeu, chiar dacă şi-a trăit deja o mare parte din viaţă.
Când îmbătrâneşte, omul trebuie să renunţe la anumite
lucruri şi, în cele din urmă, simte din ce în ce mai mult

30 A îmbătrâni cu credinţă
că viaţa se apropie de sfârşit; cu toate acestea, credinţa
ne poate oferi calmul, liniştea că ne aflăm în siguranţă
în mâna lui Dumnezeu.
Acest calm, pe care credinţa îl oferă şi cu ajutorul căruia
mulţi bătrâni îşi pot duce povară bătrâneţii, este un dar
de la Dumnezeu; el se poate transforma într-o impor-
tantă mărturie de credinţă pentru cei mai tineri.

Încrederea în Dumnezeu 31
CHIAR DACĂ EŞTI IZOLAT,
NU EŞTI SINGUR

Nimeni nu este scutit de griji. Cel mai mare necaz îl


reprezintă cel pe care omul îl are cu sine însuşi. Conse-
cinţa este pierderea bucuriei de a trăi; frica de viaţă se
face simţită, chiar dacă până acum era ascunsă.
De unde vine necazul pe care omul îl are cu sine însuşi?
Ce îi lipseşte omului? Îi lipseşte ceva foarte important,
mai precis, Cineva foarte important: îi lipseşte Dumne-
zeu.
Un om în vârstă de 83 de ani mi-a spus cândva: „Am
trecut prin multe greutăţi. Însă Dumnezeu nu m-a pă-
răsit niciodată”. Acest om l-a descoperit pe Dumnezeu
în viaţa sa.
La bătrâneţe omul este de multe ori singuratic. Rându-
rile s-au rărit, prietenii ne-au părăsit. Însă această sin-
gurătate are şi ceva bun: acum el are la dispoziţie mai
mult timp pentru a reflecta şi pentru a se apropia mai
mult de Dumnezeu. Îşi poate cineva dori mai mult decât
atât? Acest lucru îmi aminteşte de un gând al sfântului
Paul: „Chiar dacă omul din afară trece, cel interior se
înnoieşte din zi în zi” (2Cor 4,16).
Capacitatea de a vedea se micşorează, memoria slăbeşte,
auzul se îngreunează. Munca devine din ce în ce mai

32 A îmbătrâni cu credinţă
lentă, iar capacităţile intelectuale se diminuează. Asta
se întâmplă mai repede sau mai încet, mai mult sau mai
puţin intensiv, într-o manieră cu totul individuală, care
însă nu exclude posibilitatea de a face ceva pozitiv din
propria viaţă, chiar dacă omul este afectat de o boală.
Omul are la dispoziţie mai mult timp, de care mai îna-
inte nu dispunea, pentru a reflecta, pentru a medita,
pentru a conversa cu Dumnezeu şi pentru a-i asculta
vocea în propria interioritate.
Bătrâneţea poate deveni un cadou dacă Dumnezeu se
află în centrul vieţii noastre omeneşti; chiar dacă omul
este deseori izolat şi retras, din această cauză el nu este
nici pe departe singur: cu Dumnezeu se poate vorbi mereu.

Chiar dacă eşti izolat, nu eşti singur 33


SĂ MULŢUMIM ÎN SEARA VIEŢII

Dumnezeule bun,
Cu recunoştinţă privesc înapoi spre tot ceea ce a fost –
experienţele frumoase şi grele, situaţiile fericite, dar şi
porţiunile întunecate de drum din viaţa mea. Aceasta
este istoria vieţii mele, drumul pe care tu l-ai parcurs cu
mine.
Ajută-mă ca astăzi să pot privi înainte cu încredere şi
plin de speranţă: să văd calea ce îmi stă înainte. Ştiu că
fiecare zi, da, fiecare oră, pe care le pot împărtăşi cu tine
sunt un dar al tău. Dă-mi linişte şi fă ca eu să-mi încre-
dinţez munca în mâinile tale. Rămâi cu mine acum şi în
fiecare zi.
Ajută-mă să folosesc bine timpul: fie ca tot ceea ce fac
să-şi găsească mereu începutul la tine şi să ajungă la
împlinire prin tine. Fă să am o inimă veselă.
Iartă-mă pentru ceea ce îţi datorez. Ajută-mă să o iau de
la capăt şi dă-mi putere să-ţi rămân credincios.
Pentru toate acestea îţi mulţumesc din inimă.

34 A îmbătrâni cu credinţă
Ultima perioadă

a vieţii

ascunde

o şansă mare,

ce merită

să fie folosită
ÎNCREDINŢEAZĂ-TE
ÎN MÂINILE LUI DUMNEZEU

Ai vrut să fii puternic, acum însă eşti slab. Ai vrut să fii


sănătos, acum însă eşti abătut şi bolnav. Ai vrut să lu-
crezi, acum însă nu mai eşti în stare să munceşti. „De ce
tocmai eu, de ce acum, de ce tocmai aşa?” – te întrebi.
„Eşti tu, Doamne, cel care permite aşa ceva?”
Acestea sunt întrebări chinuitoare, care te oprimă. Ast-
fel de întrebări sunt omeneşti. Ne conduc spre noi înşine.
Ele ascund în sine o experienţă ce poate fi salutară. Poate
că tocmai într-o astfel de situaţie poţi experimenta o
nouă şi profundă cale de acces spre Dumnezeu. Doar
Dumnezeu singur ştie ce este bine pentru tine. Dacă
Domnul este cu tine, totul se poate transforma în bine-
cuvântare. Dumnezeu te iubeşte; iar tu te afli în mâna
sa cea bună.
Boala reprezintă mereu şi o chemare a Domnului. Dum-
nezeu intenţionează să facă ceva cu tine. Poate că el te
atrage mai aproape de sine; poate că el vrea să-ţi aducă
aminte de o dezordine, de o încurcătură din viaţa ta;
poate că îţi încredinţează o nouă cruce, căci tu ţi-ai ex-
primat opţiunea pentru Isus.
Dumnezeu ţi-a dăruit cândva viaţa; te-a chemat pe
nume. Te-a creat într-un mod minunat; el îşi iubeşte
fiecare creatură pe care a făcut-o. Tu te găseşti în mâna

Încredinţează-te în mâinile lui Dumnezeu 37


sa bună. Extrage din izvoarele mântuirii, din sacramente,
încredere, speranţă şi iubire. Te poţi baza pe Dumne-
zeu. El singur ştie ceea ce este bine pentru tine; când
Domnul este cu tine, totul devine binecuvântare. În-
cearcă să spui împreună cu Isus rugăciunea de pe Mun-
tele Măslinilor: „Tată, nu voia mea, ci voia ta să se
facă”.

38 A îmbătrâni cu credinţă
INCLUDE-ŢI VIAŢA ÎN RUGĂCIUNE

Aparţin şi eu acelei categorii de oameni cărora lumea le


spune bătrâni; am muncit, am suferit şi am acţionat în
favoarea altora. Ceea ce eu am făcut va rămâne în urmă,
în îndepărtare. Doamne, te rog să mă fereşti de amără-
ciune şi de pericolul de a afirma că totul a fost în regulă.
Doresc să învăţ să pot renunţa. Nu vreau să mă încred
în nimic altceva decât în bunătatea ta. Nu mă părăsi
niciodată! Forţele îmi slăbesc. Te rog să mă protejezi
atunci când eu încerc să deviez în iluzii sau caut speranţe
false. Doresc să primesc ceea ce tu îmi trimiţi, pentru a
putea păşi pe o nouă scară.
Am trăit în mijlocul oamenilor. Acum sunt izolat. Prie-
tenii mei mor. Nimeni nu mai are nevoie de mine. Fie-
care îşi urmează propriul drum. Te rog să mă ajuţi, pen-
tru ca eu să nu mă închid în mine, şi totuşi, să nu mă
amestec peste tot; ajută-mă să nu dezvolt autocompăti-
mirea. Doresc să pot lucra în linişte, şi astfel, să inter-
vin pentru ceilalţi oameni. Dă-mi cuvintele potrivite
pentru asta. Ajută-mă să iubesc.

Include-ţi viaţa în rugăciune 39


RUGĂCIUNEA ÎNVINGE SINGURĂTATEA

A te ruga nu este un lucru atât de obositor, aşa cum cred


mulţi oameni. Devine însă obositor dacă se creează im-
presia că la rugăciune trebuie să se vorbească mereu.
Atunci când oamenii se înţeleg, nu este nevoie ca ei să
vorbească încontinuu.
Cât priveşte rugăciunea, esenţiale sunt, de asemenea,
tăcerea, ascultarea, perceperea atentă a ceea ce Dumne-
zeu ar vrea să-mi spună acum. Cu alte cuvinte: cine îşi
dăruieşte timpul lui Dumnezeu, acela se roagă deja.
Odată, un înţelept indian a spus: „Atunci când merg la
Domnul am voie să fiu aşa cum sunt; pot să mă prezint
aşa cum mă simt eu mai bine. În faţa sa pot fi trist, dacă
inima îmi este grea; pot plânge, dacă trebuie să plâng.
În faţa lui Dumnezeu pot fi pe deplin om”.
Unii oameni ar dori să se roage, însă nu reuşesc să-şi
„transpună” propria viaţă în limbajul de rugăciune al
Bisericii. Este un lucru normal. Rugăciunile formulate
în mod exact sunt importante, însă nu sunt de ajuns.
Un creştin, un credincios care nu vrea să se usuce, să
sece, trebuie să încerce să ajungă cu timpul la o formă
personală de rugăciune. Deseori acest lucru este un pro-
ces lung. Este nevoie de răbdare. Rugăciunea personală
nu e un fapt care se obţine o dată pentru totdeauna, ci

40 A îmbătrâni cu credinţă
trebuie învăţată, exersată din nou în fiecare zi. Însă me-
rită această osteneală.
Rugăciunea în timpul unei boli este ceva mai dificilă. Se
întâmplă deseori ca bolnavul să fie atât de slăbit, încât
nu mai e în stare să facă nici o rugăciune. Mulţi bolnavi
se plâng, spunând: „Atât timp cât am fost sănătos, am
avut cu greu timp pentru a mă ruga. Acum am destul
timp pentru a mă ruga. Însă acum nu pot să mă rog;
sunt epuizat”. În această situaţie, bolnavului nu-i mai
place nimic, nici mâncarea, nici rugăciunea. Cu toate
acestea, el trebuie îndemnat, cel puţin, să facă anumite
încercări de a se ruga. Dumnezeu nu aşteaptă rugăciuni
formulate frumos din partea unui bolnav. În funcţie de
condiţia fizică de care dispune, cineva se poate ruga ast-
fel: „Doamne, uită-te la mine!”; „Nu mă lăsa singur!”;
„Doamne, rămâi cu mine!”; „Facă-se voia ta!”; „Doamne,
nu permite ca eu să cad în disperare!”; Ţine-mă tu,
Doamne; căci dacă tu mă susţii, nu-mi va fi teamă de
nimic”.
Ca preot, de câte ori nu am putut experimenta, vizitân-
du-i pe oamenii bătrâni şi deseori izolaţi, care mulţi ani
nu au avut decât rareori contact cu Biserica, că tocmai
acea rugăciune – deseori spusă în timpul copilăriei – le-a
rămas încă în minte, iar acum s-a transformat într-o
ultimă punte care duce acasă spre Tatăl. Nu este oare
consolator faptul că tocmai în momentele în care sun-
tem trişti şi abătuţi, în care nu mai ştim ce să mai facem
şi când stăm în faţa unui morman de necazuri, putem
totuşi spune: „Tată, îmi încredinţez viaţa în mâinile
tale”. Chiar dacă aparent totul pare eşuat şi priveliştea

Rugăciunea învinge singurătatea 41


sufletească este atât de pustiită, nu suntem niciodată
adevăraţi oameni aşa cum suntem în timpul rugăciunii.
O pasăre este pasăre doar când zboară; o floare este
floare doar când înfloreşte; omul este om atunci când se
roagă.
De la fratele Nicolae, de la sfântul Nicolae de Flüe, ne-a
rămas una dintre cele mai frumoase rugăciuni. Ea ne
conduce spre centrul misterului vieţii creştine:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu,
ia de la mine tot ceea ce mă împiedică
pe drumul spre tine.
Domnul meu şi Dumnezeul meu,
dă-mi tot ceea ce îmi este de ajutor
pentru a ajunge la tine.
Domnul meu şi Dumnezeul meu,
ia-mă de la mine însumi
şi fă să-ţi aparţin cu totul ţie”.

42 A îmbătrâni cu credinţă
Trăieşte

în unire

cu Dumnezeu!

Atunci

vor dispărea

multe temeri
AŞA POŢI SĂ TE ROGI ŞI TU

Doamne, tu ştii mai bine decât mine că eu îmbătrânesc


din zi în zi mai mult şi că, într-o zi, voi fi un om bătrân.
Fereşte-mă de marea patimă de a voi să fac ordine în
treburile altora.
Învaţă-mă să fiu gânditor, dar nu visător; să fiu de aju-
tor, însă nu un dictator. Îmi pare rău că nu sunt în stare
să dăruiesc mai departe tezaurul meu de înţelepciune,
însă tu înţelegi că doresc să îmi păstrez câţiva prieteni.
Învaţă-mă să ştiu să tac în ceea ce priveşte bolile şi du-
rerile mele. Ele se măresc, iar dorinţa de a le descrie
creşte şi ea în fiecare an mai mult. Nu îndrăznesc să-ţi
implor darul de a putea asculta cu bucurie descrierile
bolilor celorlalţi, însă învaţă-mă să le pot suporta cu
răbdare.
Nu îndrăznesc să mă rog pentru a avea o memorie mai
bună, însă mă rog să pot fi mai modest şi mai puţin
ferm, atunci când memoria mea nu se potriveşte cu spu-
sele celorlalţi.
Învaţă-mă să am acea înţelepciune minunată, care mă
face în stare să-mi accept rătăcirea.

Aşa poţi să te rogi şi tu 45


Păstrează-mă pe cât posibil amabil. Ştiu că nu sunt un
sfânt, însă a fi un bătrân posac nu ar reprezenta decât
încoronarea celui rău.
Mai învaţă-mă să descopăr la ceilalţi oameni talente ne-
aşteptate şi dăruieşte-mi frumosul dar de a le menţiona.

46 A îmbătrâni cu credinţă
PRIVIRE RETROSPECTIVĂ
ASUPRA ZILEI CARE A TRECUT
ÎN RUGĂCIUNE

Tată ceresc şi iubitor, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce a


fost astăzi bun şi de care eu am avut parte... Îţi mulţu-
mesc şi pentru că m-ai ajutat să pot face ceea ce pentru
mine era aşa de greu...

Doamne, te rog să-mi ierţi greşelile. Tu le ştii pe toate,


tu ştii că te iubesc. Cu ajutorul harului tău mă hotărăsc,
în viitor vreau să fac asta... într-o altă manieră.

Ocroteşte-mă în noaptea care vine. Dă-mi gânduri bune


dacă nu reuşesc să-mi găsesc liniştea. Rămâi mereu ală-
turi de mine. Dumnezeul meu şi totul al meu!

Privire retrospectivă asupra zilei care a trecut în rugăciune 47


Începe

să te rogi

din inimă!

Asta este

ca o apă proaspătă

în sufletul tău
ÎNCREDINŢEAZĂ-TE
ÎN MÂINILE IUBITOARE
ALE LUI DUMNEZEU

Acum sunt întins aici, în pat, şi aştept diagnosticul. Am


aşteptat până în ultimul moment. M-am forţat ca ni-
meni de la birou să nu observe în vreun fel că nu mă
simt bine. Ce au făcut oare cu mine? Iată că acum sunt
întins aici, în pat, şi aştept; aştept diagnosticul. Oare cei
de acasă se descurcă fără mine? Dacă mi s-ar permite să
mă reped puţin până acasă! Însă acum mă aflu parcă de
o veşnicie în acest pat de spital; ştiu că ceva nu este în
regulă cu mine, iar situaţia este foarte serioasă; simt
asta. Ce se va întâmpla dacă nu mă voi mai întoarce
acasă? De mine este totuşi nevoie. Lumea are nevoie de
mine. Nu, nu este posibil, nu poate fi totul aşa de grav.
Şi dacă, totuşi, e adevărat? Dar eu nu pot deveni o po-
voară pentru ceilalţi. Dacă ar veni odată şi mi-ar spune
ce se întâmplă cu mine... Nu mai suport această aştep-
tare, să stau într-o aşteptare nesfârşită a unui lucru ne-
sigur. Apoi mă uit pe fereastră. Văd cum norii se strâng
în faţa ochilor mei. Deodată, situaţia de afară arată la
fel de dezolantă ca şi cea din inima mea. Ca şi la mine,
în patul meu, unde eu aştept. Îi aştept pe medici să-mi
spună cât de gravă este situaţia mea. Ştiu despre ce este
vorba. Însă iată că, deodată, se desface zidul trist de

Încredinţează-te în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu 51


nori din faţa ferestrei mele şi o rază de soare îşi elibe-
rează calea, pentru a-mi lumina camera de spital.
Dragi cititori, poate că vi s-a întâmplat sau vi se întâm-
plă şi vouă ceva asemănător. Poate că şi dumneavoastră
aţi aşteptat până în ultimul moment, înainte de a merge
la doctor. Poate că s-a întâmplat să vă îmbolnăviţi deo-
dată, sau aţi avut un accident şi v-aţi trezit într-un sa-
lon de spital, fără să vă aşteptaţi la asta. Poate că v-au
trecut şi dumneavoastră prin cap gânduri sălbatice. Aţi
acceptat ceea ce a fost mai greu. Aţi avut, poate, mo-
mente în care aţi socotit că veţi muri. Şi nici un gând de
speranţă, de nădejde nu şi-a găsit locul în inima voas-
tră. La fel ca şi bolnavului ale cărui gânduri tocmai le-am
ascultat. Aşa cum, în faţa geamului, norii de furtună se
îngrămădesc şi sunt ameninţători, tot aşa poate că se
îngrămădesc în faţa dumneavoastră norii întunericului,
norii nesiguranţei şi cei ai lipsei de speranţă. Pare că
nimic nu este în stare să învingă disperarea dumnea-
voastră. Anticipaţi chiar şi diagnosticul doctorilor. Ni-
mic nu va mai fi bine.
Dacă un bolnav ar fi întrebat de ce îşi imaginează că
tocmai i s-a întâmplat ceva foarte rău şi de ce îşi risipeşte
din această cauză forţa şi curajul de viaţă, atunci s-ar
primi deseori următorul răspuns: „Ştiu că ai dreptate,
însă nu pot să fac altfel. Mă gândesc la ceea ce este mai
rău, chiar dacă nu vreau asta”.
De ce nu învăţăm oare ceva de la natură, de la norii mo-
rocănoşi din faţa ferestrei? Poate că şi la noi o rază de
lumină încearcă să-şi croiască un drum, o rază de spe-
ranţă, care să ne încurajeze şi să ne atragă atenţia asupra

52 A îmbătrâni cu credinţă
faptului că în spatele norilor ameninţători străluceşte
în continuare soarele, care va apărea, cândva şi undeva,
la orizontul norilor.
De ce nu învăţăm ceva de la Isus? Chiar dacă el nu înde-
părtează gândurile întunecate ce zboară deasupra mea
ameninţător. Oare nu ar putea reprezenta şi pentru
mine Isus şi Vestea lui cea bună o rază de speranţă? Isus
îmi spune încontinuu: „Oile mele ascultă glasul meu; eu
le cunosc şi ele mă urmează. Eu le dau viaţa cea veşnică
şi nu vor pieri niciodată. Nimeni nu le va răpi din mâna
mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât
toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu”
(In 10, 27-29).
Dumnezeu ne ţine de mână. Nu putem cădea mai jos
decât în mâinile sale. Iar mâinile lui Dumnezeu sunt
mâini bune. Eu cred în această promisiune a lui Dum-
nezeu, chiar dacă ştiu că acest lucru nu mă va feri de
căderea în adâncime, şi faţă de această cădere îmi este
şi mie frică. Cu toate acestea, nădăjduiesc că voi cădea
cândva în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu.

Încredinţează-te în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu 53


Dacă ai ajuns

la capătul

puterilor tale,

atunci roagă-te!

Dumnezeu

TE VA ÎNTĂRI
LĂSAŢI CA DORUL
SĂ RĂMÂNĂ VIU ÎN VOI

La anii bătrâneţii omul poate simţi ceva mai mult fap-


tul că rămâne singur, că deodată este uitat de ceilalţi;
poate simţi repede că este doar tolerat, suportat; în
acest caz, inima îi poate deveni ursuză şi morocănoasă,
întunecată şi plină de umbre. Nu permiteţi ca iubirea să
moară! Faceţi loc speranţei care vine din credinţă. Dum-
nezeu va fi cândva la noi, în toată splendoarea sa. Tot
ceea ce înfruntăm acum, orele întunecate, tentaţiile şi
dubiile, nu reprezintă nici pe departe ultimul cuvânt pe
care Dumnezeu îl are de spus cu privire la viaţa noas-
tră. Uşa spre sala nupţială este deja pe jumătate deschi-
să, însă nu pe deplin: nu am intrat încă în sala festivă.
De aceea, nu lăsaţi ca speranţa să moară; faceţi loc în
inima voastră dorului de a fi odată pe deplin la Domnul.
Viaţa creştină este întotdeauna o viaţă de speranţă şi de
iubire. „Sufletul meu te doreşte pe tine, Dumnezeul
meu”. Există foarte multe texte ale Psalmilor cu un ast-
fel de conţinut, cu ajutorul cărora ne-am putea ruga,
având inima sinceră şi fiind plini de dor interior. „Da,
Doamne, nu zăbovi, vino, mântuieşte-mă. Condu-mă în
casa Tatălui”. Dacă vreodată nopţile vi se par prea lungi
şi nu puteţi dormi, dacă vi se întâmplă să fiţi singuri zile
întregi şi nu se îngrijeşte nimeni de voi, nu lăsaţi ca inima
să vi se întunece. Nu permiteţi ca viaţa voastră de zi cu

Lăsaţi ca dorul să rămână viu în voi 57


zi să devină obscură, ci agăţaţi-vă de speranţa pe care
ne-o dă credinţa: Domnul vine pentru a ne lua la sine.
Cristos lasă deja acum să strălucească lumina sa în viaţa
noastră de zi cu zi.
Dacă cuvântul Evangheliei după Ioan ne umple inima
de curaj, atunci citiţi acest cuvânt din capitolul 14 – şi
veţi putea trece mai uşor peste momentele de teamă şi
întuneric: „Să nu se tulbure inima voastră. În inima
voastră să nu fie nici o teamă. Credeţi în Dumnezeu şi
credeţi şi în mine”.
Lăsaţi aşadar ca dorul după locuinţele pe care Domnul
vrea să ni le pregătească să nu se stingă niciodată.
„Doamne, fii cu noi acum şi în toată veşnicia”.

58 Şansa de a fi creştin
În timpul unei boli

te poţi pietrifica,

însă boala

te poate conduce

şi mai aproape

de Dumnezeu
ÎN SEARA VIEŢII

Bunului Dumnezeu şi Tată, de la care vine orice bine şi


orice dar perfect, îi mulţumesc pentru viaţa mea şi pen-
tru tot ceea ce a făcut cu mine de-a lungul vieţii mele.
„Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari: sfânt este numele
lui” – astfel vreau şi eu să spun această rugăciune în
mod recunoscător, împreună cu Maria, Mama noastră;
sub ocrotirea ei deosebită eu mi-am încredinţat viaţa şi
m-am simţit astfel mereu protejat.
Nu am fost mereu vrednic de darurile bune pe care
Domnul mi le-a dat. Implor de la el iertare pentru toate
păcatele mele, pentru greşelile şi insuficienţele mele, în
mod deosebit pentru neglijenţele şi omisiunile faţă de
binele pe care l-aş fi putut face.
Moartea va veni. Vreau să o primesc ca pe un mesager
de-al Domnului meu, care mă conduce spre Tatăl. Tră-
iesc nădăjduind în promisiunea Domnului: „Mă duc să
vă pregătesc un loc, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt
eu!”

În seara vieţii 61

S-ar putea să vă placă și