În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârste

aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatea
românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la
Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici a ridicolului social în
piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic, caracteristic
literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă
măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte
prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, aşa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii şi a mijloacelor artistice,

se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şi terminând cu expresia
artistică matură din pasteluri şi din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică,
viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înţelegerii
care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este fundamental
romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism la modul concret
(implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea
de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluţie culturală şi
istorică decât cele din vestul Europei.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de
ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeaşi măsură, suferă de
teama de dezordine în lumea fizică şi morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă
senzaţia de axfisie şi dorinţa de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă
voinţă (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în
<<sfadă>>.[1]

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor

poeziei româneşti o configuraţie dialogică. Pe de-o parte revolta şi idealurile,
transfigurate în aşa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale
individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii
occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentaţia de a imprima
acestei mişcări de emancipare o ordine, o coerenţă, care nu putea fi găsită decât în marile
modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea şi mijloacele
artistice, iniţial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice
născute de interacţiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

. Vasile Alecsandri este şi pentru noi, cum era pentru tânărul Eminescu, ,,un rege al
poeziei� care ne uimeşte nu atât prin capacitatea de a construi lumi imaginare, cât prin
sinceritatea cu care trăieşte vizionar, în sensul că vede lumea sa ,, �de icoane un palat�,
că visează ,, �zile de aur pe astă lume de amar�.
La Alecsandri viaţa se confundă cu opera, însă invers decât suntem obişnuiţi să înţelegem
acest truism; el nu trăieşte pentru operă, ci în opera sa se reflectă, ca un imens jurnal,
viaţa unuia dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat pământul românesc. în mijlocul
fierbinte al secolului, Alecsandri este unul dintre ctitorii României moderne şi pentru el
poezia, proza, teatrul, mai ales, sunt arme politice. Scrie Deşteptarea României, visând să
dea românilor o Marseillaise, scrie Hora unirii cu care contribuie la formarea conştiinţei
politice şi patriotice a poporului mai mult sau mai eficient decât zeci de programe
televizuale actuale. Cu Chiriţa în provincie nu vrea doar să se amuze frivol, ci pledează
pentru înlocuirea în funcţiile de decizie a boierilor ruginiţi cu tineri doctori în ştiinţe,
proaspăt sosiţi de la Paris, precum Leonaş.
Viaţa lui V. Alecsandri se reflectă în operă ca într-un jurnal, nu numai datorită
sincerităţii, atât de admirată de Eminescu, nu numai datorită caracterului angajat, atât de
caracteristic paşoptiştilor, al întregii opere, dar poate mai ales datorită faptului că viaţa
însăşi capătă o dimensiune estetică ce o ridică la nivelul operei de artă, prin sublimul
luptei pentru libertate. Deşi structural este un clasic, entuziasmul romantic temperat de
umor şi de un suflet echilibrat şi înclinat spre contemplare, îi marchează poetului nu
numai opera, ci şi viaţa.
A trăi ,, �pierdut în gânduri sfinte, convorbind cu idealuri� cum spune Eminescu, a trăi
bucuria ca acele idealuri să devină realitate, de la dezrobirea ţiganilor şi demolarea
celorlalte structuri feudale, până la Unire şi apoi la Independenţă, a trăi euforia de a-ţi
pune viaţa şi opera în slujba acestor ,,gânduri sfinte� iată ce înseamnă a trăi sub specia
absolutului, a trăi estetic.
De la semnătura adolescentului de 20 de ani, pusă pe contractul care consfinţea în 1840
naşterea Teatrului Naţional al românilor până la ultimele sale misiuni diplomatice,
întrerupte de trecerea în Nemurire, Alecsandri a făurit o operă sublimă, împletită până la
a se confunda cu viaţa sa de poet patriot, de intelectual care înţelege că pentru el suprema
valoare existenţială este tocmai această continuă tensiune spre ideal. Cât de mare nevoie
avem astăzi de intelectuali patrioţi care să-şi înţeleagă menirea mesianică asemenea lui
Vasile Alecsandri care să ,,viseze zile de aur pe-astă lume de amar�, dar să aibă şi forţa
şi inteligenţa de a acţiona politic eficient, ca marele nostru Poet.