Introducere

Prezenta singulara si stranie in Canonul Sfinei Scripturi, Cantarea Cantarilor e ca si cum Venus din Milo s-ar fi ratacit candva statuara printre mozaicurile Aghiei Sofia; un splendid poem de dragoste omeneasca in care nu exista nici macar o adiere de Dumnezeu, de transcendenta, de revelatie, de sacralitate, de iubire transfigurata, inegalabila; dimpotriva totul musteste de gratie carnala si senzualitate transparenta intr-un univers al erosului candid, in care trupul omenesc imbracat mai mult in miresme decat in haine, aproape ca nu mai are ascunzisuri (Bartolomeu V. Anania Biblia sau Sfanta Scriptura) Si in originalul evreiesc si in greaca si in latina, cartea poarta acelasi nume:Shir Hashirim, Asma Asmaton si Canticum Canticorum,care se traduc toate in romaneste prin: Cantarea Cantarilor. Numirea subliniaza valoarea textului care trece drept superlativ al artei literale evreiesti. Cele doua personaje El si Ea (Printul si Printesa, Fratele si Sora, Regele si Printesa, Pastorul si Pastorita, Solomon si Sulamita, Mirele si Mireasa) strabat intregul poem de ipostaze dintre cele mai disparate, intro uluitoare si dulce alternanta de dorinta, cautare iubire, disparitie, strigat, soapta, apropiere, imbratisare, ameteala, fericire si extaz ca in jocurile prenuptiale ale perechilor pamantului. Cu toate acestea, nimic degradant, nimic vulgar, nimic intinat, nimic care sa atenteze la frumusetea, curatia si demnitatea fiintei umane. ( Bartolomeu V Anania Biblia sau Sfanta Scriptura) Ce cauta ea totusi in Biblie? Iudaismul a privito uneori cu reserve, ca pe o prezenta jenanta, si a fost o vreme cand citirea ei in fata tinerilor era interzisa. Nu se stie exact cand anume a fost introdusa in canonul Sfintei Scripturi dar odata intrata ea si-a mentinut locul ei aparte din generatie in generatie si a fost preluata de crestinism prin autoritatea unei existente de zece secole. Aceasta datorita faptului ca rabinatul iudaic a refuzat sa vada in ea o opera profana, si i-a acordat creditul unei carti inspirate care trebuie citita si interpretata alegoric: relatia hierogamica dintre Iahve si poporul Sau cel ales. Nu putine sunt locurile in care se gaseste in Vechiul Testament metafora centrala a Cantarii Cantarilor: obstea lui Israel nu e altceva decat logodnica lui Dumnezeu, careia Barbatul, prin legamant, ii acorda ocrotire si iubire atata vreme cat ea ii ramane credincioasa; idolatria este echivalenta cu adulterul si e sanctionata ca atare.(Ps.44, Isaia 14.5, Ieremia 3, Ezechiel 16, Osea 2). E o iubire plina de dramatism in care Dumnezeu este pus de nenumarate ori in situatia de a-si certa poporul infidel, de a-l chema sa revina, de a-l ierta aratandu-si astfel incurabila Sa pasiune fata de om. Alegoria vechitestamentala e totusi fortata; in Cantarea Cantarilor nu exista nici cea mai mica inclinare spre infidelitate; e ca si cum perechea 1

indragostitilor ar trai statrea paradisiaca, ideala de dinnainte de pacat; iubita tocmai dimpotriva doreste sa evite orice prilej de posibila alunecare: Tu cel iubit al sufletului meu O spune-mi tu In ce pasuni imi esti cu turma Si unde-I faci odihna de amiaza? De ce-as fi eu cautandu-ten nestire Pe langa mieii prietenilor tai? , La randul Sau Iubitul I-si adora mireasa in desavarsita ei puritate: Frumoasa esti iubito , pe de-antregul Sin tine intinare nu se afla Iata de ce crestinismul a preluat poemul nu numai in virtutea succesiunii noutestamentare si nu numai in temeiul autoritatii istorice; ci mai ales pentru ca scriitorii si parintii bisericesti au vazut in el metafora perfecta a legaturii intime intre Hristos si Biserica Sa. Nu odata in Sfintele Evanghelii Hristos e numit Mire: apostolii nu pot fi tristi atata vreme cat Mirele e cu ei(Matei 9.15; Marcu 2.19,20, Luca 5.34); Ioan Botezatorul se numeste pe sine prietenul Mirelui (Matei 1.13). Pe de alta parte Mireasa este Biserica cea logodita cu El; Pavel ii incredinteaza lui Hristos (singurul Barbat desavarsit ) Biserica din Corint ca pe o fecioara neprihanita (2 Cor. 11.2 ), si tot el consfinteste simetria dintre Mire-Mireasa si Hristos-Biserica intro extraordinara strafulgerare asupra tainei nuntii (Ef. 5. 25-27 ); in celebra Apocalipsa evanghelistul Ioan vede cetatea sfanta a noului Ierusalim pogorandu-se gatita si impodobita ca o mireasa pentru mirele ei (Apoc.21.2); in aceasi viziune Mireasa e Femeia Mielului (Apoc. 21.9), dar si aceea in care salasluieste Duhul Sfant (Apoc. 22.17), adica Biserica. In literatura patristica Origen este primul care, cucerit de frumusetea si misterele poemului, a scris asupra lui un amplu comentariu. Din nefericire acesta nu ni sa pasrat intreg; il cunoastem din traducerea latineasca a lui Rufim si-l retinem din exclamatia Fericitului Ieronim: Daca in celelalte carti Origen i-a intrecut pe ceilalti scriitori, in aceasta el s-a intrecut pe sine. Titlul operei Cantarea Cantarilor e definit ca exprimand superlativul (asa cum este de pilda Sfanta Sfintelor), iar mesajul ei allegoric trimite la relatia Hristos-Biserica; Ambele personaje noteaza OrigenMirele si Mireasa, sunt doua simfonii armonic acordate, Miresa cantand cu fecioarele iar Mirele cu insotitorii Sai. Interpretarea lui Origen a prins radacina in literature patristica si in traditia bisericeasca, asa incat a devenit pana in ziua de astazi un bun comun al teologiei biblice. Cu toate acestea nu putini au fost si sunt cei ce vad in Cantarea Cantarilor nimic mai mult decat un poem profan, un epitalan care, dupa Teodor de Mopsuestia (360-429) 2

ar fi fost alcatuit pentru casatoria regelui Solomon cu fiica lui faraon, sau care, dupa Ernest Renan ar recompune relatia unei tinere tarancute care, rapita de oamenii lui Solomon pentru haremul acestuia , ofteaza ambiguu dupa adevaratul ei ibovnic facandu-l pe rege sa creada ca suspina dupa el. O interpretare profana i-o da in zilele noastre si Petru Cretia in timp ce Ioan Alexandru, el insusi un talmacitor, consemneaza alegorismul iudaic si crestin al operei. Se cuvine a se mentiona si Paul Claudel care a scris o carte de 529 de pagini pe marginea unui poem de 8 capitole. Marele convertit nu are nici o indoiala ca aceasta Cantare a Cantarilor a fost scrisa sub inspiratie Divina si ca Mireasa ei -casta prin excelenta- nu poate fi decat o prefigurare simbolica a sufletului omenesc, a Sfintei fecioare Maria, a Bisericii lui Hristos. Cel ce se atinge de Cantarea Cantarilor izbugneste el- incercand sa-I dea un sens pur naturalist, acela se atinge de fibrele cele mai sfinte ale inimii noastre, de cele mai profunde radacini ale credintei noastre si as adauga ale onoarei noastre. Claudel insa nu este primul care sa fi intuit dimensiunea mistica a Cantarii Cantarilor. Inca din secolul IV, sfantu Grigorie de Nisa a vazut in Cantarea Cantarilor imaginea prefigurata a iubirii dintre Hristos si Biserica Sa. In lucrarea sa Talcuire amanuntita la Cantarea cantarilor marele si subtilul teolog analizeaza principalele simboluri ale poemului si demonstreaza ca ele nu pot fi interpretate la modul realist fara sa fie aruncate sub incidenta absurdului (incepand cu versetul 2 al primului capitol in care se vorbeste de sanii iubitului). In ultima instanta poemul canta unirea sufletului cu Dumnezeu prin iubire, o iubire care, pe de-o parte duce la cunoastere si pe de alta parte la o iubire Divino-umana vazuta in dinamica ei nesfarsita, ca o crestere neancetata in nesfarsitul Dumnezeu, caci sufletul ce se uneste cu Dumnezeu nu se mai satura de ceea ce gusta. Abordarea Sf. Grigorie de Nisa va fi preluata de ascetica si mistica rasariteana cu precizarea ca in aceasta angajare nuptiala umanoDivina nu e vorba de sufletul inca impur bantuit de patimi asa cum este el in faza de despatimire, ci de acela ce a intrat in treapta cunoasterii supreme a unirii desavarsite.In acest sens , temeiuri duhovnicesti vor fi extrase din Cantarea Cantarilor de numerosi parinti filocalici . Versul: Eu dorm , dar inima mea vegheaza ( 5,2 ) va deveni reazemul practicii isihastre ; al rugaciunii neadormite , pe care mintea pogorata in inima o depana chiar in timpul somnului. Pe aceeasi relatie mistica , sufletulDumnezeu , este construita opera poetica a Sfantului Ioan al Crucii. Marele traitor spaniol din secolul XVI nu ezita sa I se adreseze lui Dumnezeu ca unui amant: Sa contemplam Iubite 3

Pe culmi , in frumusetea ta aleasa Fantani neprihanite Poetul urmeaza indeaproape modelul Cantarii Cantarilor , uneori pana aproape de calchiere : O voi cranguri indesite , de Cel Iubit cu mana-I semanate o voi, pajisti inverzite, si de flori impestritate, spuneti-mi, na trecut pe-aicea poate? Solomon introduce floarea vitei de vie ca metafora pentru neprihanirea Miresei: Ah prindeti-ne vulpile, Pe cele mici, care ne strica viile, Caci viile infloresc! La randul sau, ascetul carmelitan exclama: Fie vulpile vanate, c-a dat in floare vita pe tulpina! pentru ca in cele din urma, inima indragostita sa I se daruiasca Iubitului intru candoarea noptilor mistice: Uitandu-mi de-ale mele, Spre Cel-Iubit plecatu-mam, rapita Si-n juru-mi toate cele Piarantro clipita Sub crinii albi, pe unde nu-i ispita Ca si in opera biblica, Dumnezeu ii este poetului isihast un prieten care aspira sa devina iubit, amant si mire duhovnicesc, izvor si receptacol al comuniunii. El cauta inima poetului, ii iese in intampinare, sufera, dispera, o implora, ii e dor; prin logodire El i-si cauta propria Sa implinire, caci Creatorul nu e intreg decat impreuna cu creatia Lui. Logos prin excelenta, El e cuvantator, partener de dialog. El ii vorbeste poetului in limba acestuia adica in acelasi gen literar, El insusi fiind un geniu al poeziei, adica al unui mod de existenta comunitar. La un moment dat Iubitul ii spune poetului: Tu ai numai ureche de-ti trebuie cuvinte? Alt soi de graiuri nu simti? Cu inima nauzi? Iar in alt loc vorbeste de Taifunul unei inimi Cu inma plecata pe el sasculti incet. La randul sau, poetul exclama: Cu inima-mi asijderi sa petrecut demult, Sa stramutat in tine si ma lasat strigoi Citite pe dinauntru ca si Cantarea Cantarilor, poemele nu fac altceva decat sa tradeze distanta enorma dintre eros si agape, cel dintai avand intelesul de dragoste carnala, cel de-al doilea, de iubire spirituala. Sonetele nu reprezinta o lirica erotica, desi erotismul colcaie prin ele, uneori evident de la un capat la altul. Sulamita isi numeste partenerul 4

iubitul sufletului meu; asadar este vorba de agape. Iubirea aceasta este in sine o absractie, ea nu poate fi exprimata decat prin concepte, dar conceptele nu pot fi materie lirica, cu ele nu se poate face poezie. (Bartolomeu V. Anania Biblia sau Sfanta Scriptura). V.Voiculescu imprumuta din Cantarea Cantarilor limbajul erosului si-l transfera conotativ in aria lui agape, dandu-I acestuia carnatie, relief, culoare, putere. Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fata! exclama el intr-o poezie din 1958, anterioara sonetelor. In acestea insa, identitatea partenerului devine transparenta: Dovada cea mai pura annobilarii mele Esti Tu singaduinta de-a te lasa iubit Mai mult ca un prieten, cu patimile-acele Cu care-adori amantul pe veci nedespartit. Daca insa in opera poetica a lui Solomon, ca si in aceea a lui Ioan al Crucii, dialogul dintre Mire si Mireasa se consuma la fata pamantului pe orizontala, Iubitul lui Voiculescu e undeva deasupra in sferele innalte, de unde inima poetului il cheama ca intr-o suprema, disperata implorare: Indura-te, coboara si vino de ma vezi Pan nu se-astern pe mine solemnele zapezi. Intre sacru si profan, Cantarea Cantarilor vine sa intampine nevoia omului de a-si implini viata in intregime, atat din punct de vedere firesc cat si spiritual, si aceasta pentru ca Dumnezeu nu ne incurajeaza sa alaturam neprihanirii pacatul pentru ca asa este vazut crestinul ca fiind intreg. Dumnezeu vrea sa nu mai avem o viata duhovniceasca si una de toate zilele, ci sa avem o viata in Hristos de toate zilele. Perdeaua din Templu s-a rupt in doua nu pentru a intra nelegiuirea in Sfanta Sfintelor, ci pentru ca frumusetea desavarsirii si a sfinteniei de acolo sa inunde vietile tuturor celor ce erau murdari dar isi doreau desavarsirea. Altfel spus viata de toate zilele ne-a dat-o Dumnezeu pentru a o transforma in neprihanire, iar acest lucru tine in totalitate de dorinta noastra. Toate lucrurile pe care le facem atunci cand nu suntem la Biserica sau nu suntem in momentele de ruga, pot fi transformate in pacat sau pot fi zidite pentru ceruri. Nu abandonam viata noastra laica, ci ne purtam in asa fel incat ea sa fie o vorbire frumoasa despre Isus Hristos, Mantuitorul nostru, sa fie o epistola vie. Asa cum o floare sau un fulg,sau un nor este o prelungire a revelatiei lui Dumnezeu, care niL descopera pe Acesta, tot astfel viata noastra intreaga trebuie sa fie o astfel de prelungire: Voi sunteti epistola noastra, scrisa in inimile noasre, cunoscuta si citita de toti oamenii. ( 2 Corinteni 3:2 ) Cand tu vei trece toate cantarile Bibliei, Cantarea lui Moise, a Deborei, a arcului, atunci tu trebuie sa te ridici mai sus, ca sa canti impreuna cu Mirele, Cantarea Cantarilor. -Origen5

Nimeni in Israel nu s-a indoit de caracterul sacru al cartii. Toate chetubimele sunt sacre, dar Cantarea Cantarilor este sacra sacrelor. -Rabinul Aqiba Desigur daca ar fi vorba sa ne referim la partile din poezia ebraica mai discutabile, adica acolo unde trasaturile fizice ale barbatului si ale femeii si ceea ce se pot petrece intre ei, par sa depaseasca limitele limbajului si imaginii cuvioase, publice, lucrurile nu trebuie sa se schimbe. Dumnezeu a ales sa creeze in aceasta forma oglindifica, in care nun e regasim imaginea noastra ci adaosul ei. Astfel daca privim la Cantarea Cantarilor, acest incontestabil si inegalabil cuvant al lui Dumnezeu vom observa acest raport gandit de Dumnezeu. Barbatul se regaseste in femeia lui intr-un sens completabil. E ca si cum te-ai privi intr-o oglinda in care Cineva te intregeste, in care Cineva i-ti da drumul spre mai mult, si desigur acelasi lucru se petrece in rtaport invers si cu femeia. Nu exista aici nimic din ceea ca sa nu fi fost poruncit, Barbatilor iubiti-va nevestele, cresteti inmultiti-va si umpleti pamantul, bucura-te de nevasta tineretii tale, si lista poate continua aproape interminabil, toate acestea dovedesc interesul Sfintelor Scripturi de a arata caracterul teologic si chiar dogmatic al acestor probleme. Vulgarul nu este intrisec iubirii, vulgarul este lucrarea distorsionata a iubirii, este alegerea voita de a nu iubi, justificandu-ne cu iubirea. In dfumnezeu, numai in El, fiecare dintre noi are nevoie sa fie iubit si are datoria sa iubeasca real, nu agape ci eros. Este exact ceea ce s-a gandit Dumnezeu atunci cand a poetizat acest trup minunat in cele doua plamadituri, el si ea. Secolele lumii intregi nu pot egala ziua in care Cantarea Cantarilor i-a fost data lui Israel, caci toate scrierile Scripturii sunt sfinte , dar Cantarea Cantarilor e intru totul sfanta Rabinul Aqiba -

Locul cartii in canon

Cantarea este parte a Scrierilor (K tubim) si este cel mai adesea asociata cu alte patru texte, care se citesc in timpul sarbatirilor evreiesti alcatuind cele cinci Suluri (Mghiloth): Cartea Ruth se citeste la sarbatoarea Cincizecimii sau a Saptamanilor (Sabhuoth); Cantarea Cantarilor la Pasti (Pesah); Ecleziastul, la sarbatoarea Corturilor

(Sukkoth); Plangerile, la comemorarea caderii Templului, si Ester, la sarbatoarea Sortilor (Purim). Biblia greaca, Septuaginta, ne propune o alta impartire si aseaza laolalta trei carti atribuite lui Solomon, in urmatoarea ordine: Proverbele, Eclesiastul si Cantarea. Cantarea a intrat in canonul iudaic al Scrierilor, pentru ca intrebuintarea profana care I se daduse a fost criticata aspru de catre rabinii din primul si al doilea secol al erei crestine: Cine canta Cantarea Cantarilor la ospetele de nunta si o socoteste un cantec obisnuit nu va avea parte in viata viitoare, declara Rabbi Aqiba (pe la 110-135 d.Hr; citat in Tosefta, Sanhedrin XII,10). Un alt pasaj din Talmud afirma, in acelasi sens: Cine citeste un verset din Cantarea Cantarilor socotind-o un simplu cantec si cine citeste un verset in timpul unui ospat, nu cand este vremea citirii sale, adduce nefericire in lume. In cele din urma reuniti la Iamnia (Yabneh) la sfarsitul erei noastre, rabinii au decis in favoarea canonicitatii Cantarii : Lumea intreaga a fost fara seaman in ziua in care Cantarea sublime a fost data Israelului, caci toate Scrierile sunt sfinte, dar Cantarea e cea mai sfanta dintre Scrieri (Misna Yadaim 3,5).

Interpreatrea cartii
Honorius din Autun spune ca Sfanta Scriptura poate fi inteleasa in feluri: istoric alegoric, tropologic si anagogic. La fel ca masa pentru aducerea inainte a painilor descrisa in Exod 25,29, care se sprijina pe patru picioare, tot satfel exista patru intelesuri: sensul istoric, cand textul se refera la ce s-a intamplat, allegoric, cand un lucru se refera in mod allegoric la Hristos si Biserica; tropologic, cand este aplicat la viata launtrica; si anagogic, cand este inteles din punct de vedere al vietii ceresti. Exegeza alegorica si tropologica asupra poemului a fost influentata in special de Origen si Grigore al Nyssei. Cea mai dificila problema pare paradoxal- e sa alegem cu ce fel de literatura avem dea face: este poem, dar ce fel de poem? Exista numeroase teorii despre sensul poemului. Iata aici principalele optiuni. 1 Interpretarea alegorica include un grup de curente de interpretare. Sensul literal, istoric, este ignorat, detaliile din text poarta un sens ascuns care are o minima legatura cu semnificatia naturala a cuvintelor. Textul devine doar un vehicul support pentru a exprima un adevar spiritual mai inalt decat sensul primar. Pentru interpretii iudei aceasta istorie se refera la dragostea dintre Israel si Dumnezeu; pentru Parintii Bisericii ea ilustreaza relatia dintre Mirele Isus si Mireasa Biserica. Acest tip de interpretare, desi poate parea fermecatoare, are pericole de care trebuie sa fim constienti: improvizatia teologica poate 7

gasi un camp de dezvoltare vecin cu erezia, preocuparea pentru estetica poate dauna invataturilor etice simple, sustinute de alte texte din Scriptura, implementarea ideii ca sexualitatea este rea in ea insasi si ca trebuie eliminate din viata celor care cauta progresul spiritual 1.1. Interpretarea iudaica traditionala, ___________________________________________________________

Prolog

Au trecut doua mii de ani de la inaltarea la cer a Cuvantului. Totusi, El ramane la fel de fascinant sau chiar mai mult. Pe cand mancau, Isus a luat o paine si, dupa ce a binecuvantat, a franto, si le-a dat, zicand: Luati, mancati, acesta este trupul Meu. (Marcu 14:22). Milioane de crestini isi mai satura inca sufletul. Cat de multa poezie in aceasta mostenire hristica, este vorba de o adancime ce nu poate fi excavata cu vorbe ci doar cu trairi. Doresc in acest studiu, la nivel de propunere, sa elimin dualismul intrisec, tensionat si exclusivist , dintre meterie si spirit deoarece acesta este strain Sfintelor Scripturi. Omul, potrivit Sfintelor Scripturi, a fost creat sa functioneze in acest tip de armonie, trup necorupt si materie necorupta (Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului, i-a suflat in nari suflare de viata, si astfel omul s-a facut un suflet viu Genesa 2:7) si tot in acest tip de armonie vom fi mantuiti (Iata, va spun o taina: nu vom adormi toti, dar toti vom fi schimbati intr-o clipa, intr-o clipeala din ochi, la cea din urma trambita. Trambita va suna, mortii vor invia nesupusi putrezirii, si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, sa se imbrace in neputrezire, si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire. Cand trupul acesta supus putrezirii se va imbraca in neputrezire si trupul acesta muritor se va imbraca in nemurire, atunci se va implini cuvantul care este scris: Moartea a fost inghitita de biruinta(1 Cor. 15:51-54). Cand Dumnezeu s-a atins de lut, nu El a devenit lut, ci lutul a devenit viata. Prin creatie si prin Autorul creatiei, Trupul, materia are valente divine. Posibil ca acest motiv sa-I fi determinat pe iudei sa aiba un respect atat de evident pentru trup. Corpul ramane sfant si dupa moarte, de aceea rabinii se pronunta, in genere, impitriva autopsiei.(Idem, p.831). Astfel, acest demers prin care se propune o abordare teologica in care existenta trupeasca este privita tot mai negativ in raport cu existenta spirituala, nu este validat de contextul biblic. Ce a creat Dumnezeu este slava, fie ca este vorba de duh fie ca este vorba de lut, iar pacatul este interesat de noi in complexitatea acestei unitati. Sufletul viu, adica exact ceea ce esti tu si eu in acest moment nu are valentele unei entitati constiente de sine, decat impreuna. La sfarsitul veacurilor, vointa Ziditorului va aduna laolalta aceasta tarana, afirma atat de minunat Efrem Sirul, o va innoi si va face din ea templu de slava(Nicolae Corneanu, Micellanea 8

patristica). Acest lucru este exprimarea vietii in sens intreg. Nimeni san nu inteleaga in acest context ca Dumnezeu ne incurajeaza sa alaturam neprihanirii pacatul pentru ca asa este vazut crestinul ca fiind intreg. Dumnezeu vrea sa nu mai avem o viata duhovniceasca si una de toate zilele, ci sa avem o viata in Hristos de toate zilele. Perdeaua din Templu s-a rupt in doua nu pentru a intra nelegiuirea in Sfanta Sfintelor, ci pentru ca frumusetea desavarsirii si a sfinteniei de acolo sa inunde vietile tuturor celor ce erau murdari dar isi doreau desavarsirea. Altfel spus viata noastra de toate zilele ne-a dat-o Dumnezeu pentru a o transforma in neprihanire, iar acest lucru tine in totalitate de dorinta noastra. Toate lucrurile pe care le facem atunci cand nu suntem la Biserica sau nu suntem in momente de ruga, pot fi transformate in pacat, sau pot fi zidite pentru ceruri. Nu abandonam viata noastra laica ci ne purtam in asa fel incat ea sa fie o vorbire frumoasa despre Isus Hristos Mantuitorul nostru, sa fie o epistola vie: Voi sunteti epistola noastra, scrisa in inimile noastre, cunoscuta si citita de toti oamenii.(2Cor. 3:2) In cele mai prozaice ipostaze ale ei viata noastra este asa cum a gandit-o Fauritorul ei. Caracterul dogmatic al poeziei ebraice, atat cel cu trimitere la dogmele semnificative, cat si cel cu trimitere la dogmele care nu s-au scris, eternizeaza, in Dumnezeu, existenta trupeasca umana care isi dobandeste statutul sanctificat. Mai mult pe tot drumul spre aceasta traire eterna, textul Sfintelor Scripturi da semnificatie intelepcviunii in care se gaseste apreciere pentru ceea ce Dumnezeu a numit frumos. Fie, deci, sa lasam lucrurile asa cum le-a numit Dumnezeu.

10