Stefan are acum 7 ani, dar viata traita de el pana acum cuprinde atat de multa durere si suferinta, incat

este de admirat surasul de pe chipul lui. Zambetul pe care a invatat sa-l foloseasca, rasul in hohote de care nu stia ca exista, bucuria pe care o arata atunci cand te cuprinde cu manutele de gat si te imbratiseaza. Cand am aflat ca sunt insarcinata, m-am bucurat enorm. Ne doream inca un copil. Aceasta a fost determinarea care m-a facut sa lupt pentru a aduce acest copil pe lume. Am stat mult timp internata. Sarcina afost toxica. Am avut stare de voma pe toata perioada ei. Toate analizele facute aratau ca nu vor fi probleme. Aparent, copilul era sanatos. Nici la nastere nu au fost probleme. Stefan a venit pe lume pe 13 martie 2004. M-am bucurat enorm si am plans atunci cand mi-am tinut pentru prima data puiul in brate. Am inceput sa ridic semne de intrebare atunci cand am vazut atentia exagerata ce ii era acordata, faptul ca nu reusea sa suga. Apoi.... in a 2-a seara de la nastere Stefan s-a inecat cu glucoza. Ii dadeau glucoza cu sticluta, fara tetina, turnandui-o pe la coltul gurii. S-a cianozat si imediat a fost luat si dus la terapie. Am stat ore asteptand sa vina cineva sa-mi aduca vesti. Pana la urma a venit asistenta si mi-a spus ca trebuie sa ma mut la alt salon. Stefan era la .oxigen!!! L-am vazut in aceiasi seara. Era cu capul bagat intr-un balon de sticla, unde avea oxigen pentru a respira. Nu mai avea probleme, dar pentru siguranta I s-a prescris antibiotic. Dureros si pentru el si pentru mine. Era plapand si mic....iar injectiile... intramuscular facute il dureau sigur. De multe ori, mergand la alaptat, l-am gasit plangand si nu reuseam sa-l linistesc. La externare.... mi s-a parut bine, dar pe fisa lui scria ca s-a nascut cu diametru cranian mare, iar medicul neonatolog care l-a avut in grija ne-a spus sa-i supravegem cu atentie dezvoltarea motorie si psihica (!!!!) Eram fericita ca plecam acasa si nu am m-am gandit prea mult la ceea ce auzisem. Stiam ca inca nu poate suge, dar... ma gandeam ca va invata. Apoi....a trebuit sa cumparam lapte si biberoane, pentru ca la san nu putea manca. Asa au trecut 2 luni si a venit timpul primului vaccin, iar dupa acesta au inceput necazurile. A inceput sa faca febra. Au urmat tratamente acasa si la spital, dar febra nu scadea, iar Stefan nu era bine deloc. Avea 3 luni si jumatate, eram internata cu el in spitalul din Braila si I se facea tratament cu Gentamicina si Biseptol. Am dat semnatura si am plecat cu el la Bucuresti. Avea septicemie. I s-au dat doar 10% sanse. Au urmat zile de deznadejde si speranta ca va raspunde la tratament. I s-au administrat medicamente performante si chiar perfuzie cu sange. Pana la urma si-a revenit, dar la numai 2 saptamani febra a reaparut. Nu am mai avut curaj sa mergem la spitalul local si am plecat din nou la Bucuresti. In timpul acestei internari a facut un stop cardio-respirator. Am crezut ca l-am pierdut, dar Dumnezeu a vrut ca el sa-si revina. Devenisem constienti ca Stefan are probleme... Diagnosticul era paralizie cerebrala, retard psiho-motor sever, CMV, deficit imunitar. Un diagnostic greu. Eram disperati. Puiul nostru dorit si asteptat era bolnavior. Era mult in urma altor copii. Ni se spunea sa avem rabdare. Tratamentele nu dadeau rezultate, iar febra revenea cu incapatanare. Aproape continuu faceam drumuri Braila-Bucuresti. Nu am mai avut curajul sa ramanem in localitate. In plus, dupa vaccinul antirujeolic a facut convulsie si am inceput alte investigatii si tratament anticonvulsivant. Fiecare internare era un chin pentru el si pentru noi. Erau 3-4 saptamani in care era legat, intepat, perfuzat, i se faceau radiografii si analize. Stefan nu stia sa se joace, sa rada, nu mergea, nu statea in sezut, ofta intruna si chipul lui arata numai tristete. In scurtele perioade de liniste, cand se simtea bine, ne bucuram de ceea ce stia el

sa faca. Nu prea multe, dar speram ca va fi bine. La 1 an a reusit sa stea singur in fundulet, dar piciorusele erau moi. A fost diagnosticat cu hipotonie musculara si in recuperarea lui motorie existau rezerve din partea medicilor. Plangea mult si nu coopera cu personalul medical.... Abia la 3 ani s-a linsitit febra. A fost ca o gura de aer curat. Am inceput sa speram. Chiar daca se imbolnavea, raspundea la tratament si febra ceda la tratament.