Cunoasterea lui Dumnezeu Cunosterea lui Dumnezeu se realizeaza pe cale naturala si supranaturala.

Potrivit traditiei patristice, exista o cunoasterea naturala a lui Dumnezeu, catafatica, ce porneste de la creatie catre Creatorul ei. Pe aceasta cale il cunoastem pe Dumnezeu in calitatea Sa de Cauza creatoare si sustinatoare a lumii. La baza acestei cunoasteri se afla rationalitatea creatiei, care vadeste intelepciunea si marirea Creatorului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria" (Psalm 18, 1). "Taria" aceasta este ordinea rationala a creatiei prin care Logosul tine in existenta toate cele create. Daca omul poate cunoaste pe Dumnezeu din natura, aceasta se datoreaza faptului ca Logosul a sadit in firea oamenilor si facultatea cunoasterii Lui prin rationalitatea creatiei. Dar o data cu facultatea cunoasterii, Dumnezeu a mai sadit in om si tendinta existentiala catre El. Prin cunoasterea apofatica avem o experienta directa a prezentei tainice a lui Dumnezeu, care depaseste simpla Lui cunoastere rationala. Cunoasterea apofatica cauta sa adapteze mintea omului la realitatile dumnezeiesti care depasesc orice cuvant, pentru ca omul sa tinda spre asemanare cu Dumnezeu prin progresul lui spiritual si moral. Crestinismul nu e o scoala filosofica care speculeaza cu notiuni abstracte, ci, inainte de toate, este experienta comuniunii omului cu Dumnezeu Cel viu. Prin apofatism se evita reducerea lui Dumnezeu la mintea naturala a omului si se cauta sa se adapteze mintea omului la realitatile vietii si comuniunii dumnezeiesti ale Sfintei Treimi. Cunoasterea rationala a lui Dumnezeu nu se poate confunda cu cunoasterea apofatica a lui Dumnezeu, dar intre ele exista o complementaritate. Cel ce are o cunoastere rationala a lui Dumnezeu si-o completeaza cu cea apofatica, iar cel ce are o experienta apofatica inalta, cand se exprima, recurge la termenii celei rationale. Chiar daca cunoasterea catafatica nu poate clarifica adancimea tainei lui Dumnezeu, ea nu spune ceva contrar lui Dumnezeu. Afirmatiile cunoasterii catafatice a lui Dumnezeu trebuie aprofundate prin cunoasterea apofatica. Pe de alta parte, cunoasterea apofatica, atunci cand vrea sa se talmaceasca pe sine pentru folosul duhovnicesc al credinciosilor, recurge la termenii cunoasterii intelectuale, umplandu-i mereu cu un inteles mai adanc decat acela pe care il pot reda notiunile intelectuale. Cel care patrunde in lumina slavei divine necreate are constiinta ca Dumnezeu, dupa esenta, este dincolo de aceasta vedere sau traire, caci Persoana este cu totul apofatica si nu poate fi definita prin ratiune. Ridicarea peste lucrurile lumii nu inseamna disparitia acestora, ci o ridicare prin ele dincolo de ele, in Dumnezeu ca Persoana Care nu poate fi definita. Acesta este motivul principal pentru care apofatismul nu exclude o cunoastere rationala a lui Dumnezeu, ci se completeaza reciproc. Daca cunoasterea intelectuala, este un produs mai mult al gandirii teoretice, iar cea apofatica un rezultat al experientei duhovnicesti, cunoasterea lui Dumnezeu din imprejurarile vietii are mai mult un caracter practic. Fiecare om Il cunoaste pe Dumnezeu din mustrarile constiintei pentru relele savarsite, din necazurile trecatoare sau mai indelungate, din bolile proprii sau ale celor apropiati, ca urmare a relelor savarsite. Insa omul mai cunoaste pe Dumnezeu si din ajutorul pe care-l primeste de la El pentru a birui necazurile si suferintele pe care le are de indurat si care sunt un mijloc de intarire spirituala sau desavarsire morala. Toate imprejurarile acestea produc o sensibilizare a fiintei noastre pentru sesizarea realitatilor de dincolo de lume, pentru cautarea unui sens al lor. Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezenta lui Dumnezeu in preajma omului si il cheama la rugaciune. Dar imprejurarile sensibilizeaza omul si fata de

aproapele sau, ca dovada a iubirii noastre fata de Dumnezeu. In fiecare om sarac, asuprit sau bolnav ne intampina Hristos cerand ajutorul nostru. In concluzie, amintim ca in cadrul cunoasterii lui Dumnezeu, ne intalnim la tot pasul cu paradoxul, fiindca pe masura ce se inalta cineva in cunoasterea Lui, se inalta in intelegerea tainei Lui de neinteles.