Sunteți pe pagina 1din 6

"Nu-mi puteti ucide copilul!

"
Articol aparut in "Orthodoxos Typos" ("Presa Ortodoxa", Grecia), 18.04.1986. Cu cativa ani n urma am parcurs cartea lui Hans Killian "In spatele nostru sta Dumnezeu" (Editura "Kadmos", Atena, 1960). Ultimul capitol, intitulat "Mostenire", m-a cutremurat. Acum cteva zile am relatat ntmplarea descrisa n carte ntr-o noua discutie despre avorturi (spun noua discutie, deoarece a existat o continuare a ei prezentata de "Presa Ortodoxa"; vezi nr. 692/4.4.1986). Nu gasesc cuvinte sa descriu impresiile ce le-a pricinuit. Deoarece o mare parte a cititorilor "Presei ortodoxe" n-au bagat-o n seama, consider oportun sa o repet: Pe scriitorul cartii, renumitul medic chirurg, l-a vizitat o tnara doamna ca sa-i solicite ajutorul medical. Era sotie de medic, avea doi copii, de cinci si trei ani, si era nsarcinata n luna a patra. Sotul ei fusese mobilizat si se afla pe Frontul de Rasarit. Doamna avea dureri la snul stng si sub bratul stng depistase o mica umflatura tare. Medicul, dupa ce a ascultat-o, a nceput s-o examineze. Dar este mai bine sa lasam cartea sa continue: "...Am palpat si am simtit un ganglion foarte tare, dar degenerat; de altfel putea simti oricine un ntreg lant de astfel de ganglioni. Fara sa arat nici o expresie de surpriza, am palpat ntreg snul stng, ce era nconjurat de o retea venoasa subtire de culoare neagra... M-a cuprins teama. Dupa ce am examinat, ca sa compar si sa controlez, precum fac totdeauna - si snul ei cel drept, am depistat ngrozit ca si la acesta se puteau simti umflaturi tari. La un anume loc pielea se vedea primejdios de trasa. Si sub bratul drept se puteau simti, sub piele/ ganglioni mici si tari, si doua umflaturi mai mari lnga vasele de snge ce duc la mna. Era ngrozitor! Un cancer n crestere rapida la amndoi snii... In timp ce bolnava se mbraca, cugetam n sinea mea, cum oare as putea sa-i spun crudul adevar n modul cel mai potrivit... Dupa ce bolnava s-a mbracat si s-a asezat pe scaun, i-am spus imediat: - Doamna, faptul ca lucrurile sunt foarte serioase l cunoasteti si dumneavoastra. Ca ne aflam n fata unor hotarri dificile, nu pot si nici nu trebuie sa va ascund. Nu s-a pierdut, nici n-a nceput sa plnga: - Trebuie sa vorbesc imediat cu sotul dumneavoastra. Trebuie sa-l chemam imediat de pe front. De aceasta data nsa ochii ei au lacrimat. - Nu stiu unde este barbatul meu. De cteva luni nu avem nici o veste de la el. Faptul acesta a ngreunat si mai mult situatia, pentru ca acum saraca femeie trebuia sa ia singura hotarrea, o hotarre ce va nsemna moartea sau viata copilului ce-l purta sub inima sa. Trebuia sa-i explic ca este nevoie sa ia o hotarre si de aceea am continuat pe un ton aspru: -Sunteti grav bolnava, doamna, si va aflati fara ndo iala n mare pericol. Schimbarile aparute la pieptul dum neavoastra depind n mod sigur de sarcina. Ganglionii dumneavoastra se afla n

neregularitate si au degenerat prin influenta unor hormoni produsi din cauza sarcinii. Trebuie sa ntelegeti va rog, ca din pricina aceasta trebuie sa va propun ntreruperea sarcinii. Asa cum se prezinta situatia dumneavoastra, nu va pot lasa copilul. Trebuie sa ncercam sa depistam cauzele acestor umflaturi de la sni si, pe ct ne sta n putinta, sa oprim cresterea lor. Dar asta nu se poate face atunci cnd n corpul dumneavoastra circula cantitati mari de hormoni datorita starii de graviditate, care, desigur, sunt folositori pentru copil, nsa pentru dumneavoastra constituie un pericol aproape mortal. De aceea trebuie sa se ntrerupa sarcina. Dupa parerea mea, nu avem alternativa. M-a privit nspaimntata si, dupa ce si-a miscat capul n semn de dezaprobare, mi-a explicat cu o voce calma: - Nu! niciodata! Copilul nu-mi apaitine numai mie, ci si barbatului meu niciodata nu-mi voi da consintamntul ca sa-mi fie luat. Imi este cu desavrsire indiferent ceea ce s-ar putea ntmpla cu mine. Este o mostenire pentru barbatul meu; de la lucrul acesta nu pot da napoi. Stiu ca viata mea se primejduieste. Si, ca s-o spunem deschis: Stiu ca sunt pierduta. Asta o simt si numai pentru asta va rog: tineti-ma n viata pna ce va veni copilul. Va implor pentru asta. Am tacut mult timp, biruit de cuvintele ei. Dupa aceea am mai ncercat o data s-o fac sa-si schimbe parerea. Accentundu-mi cuvintele, iam spus: - Nu trebuie sa vorbiti asa. Va aflati n mare pericol asta este sigur, dar nca nu sunteti pierduta. Nimeni nu ar putea argumenta un astfel de lucru. Avem chiar o posibilitate. Poate as putea s-o formulez astfel: Ar fi cu putinta sa va salvam, daca am micsora lucrarea hormonilor sarcinii printr-o ntrerupere urgenta a ei, sau prin oprirea lor, dupa care sa operam. Insa este sigur ca mergeti spre catastrofa daca nu se face lucrul acesta, chiar daca v-as scoate din radacina amndoi snii... Cnd am terminat m-a privit direct n fata si mi-a raspuns aproape cu dusmanie: - Lucrul acesta nu-l vreau. Nu-mi puteti lua copilul. NU MI-L PUTETI OMOR! Niciodata, n numerosii mei ani de chirurgie, n-am ntlnit ceva asemanator. Miscat, am luat-o de mna. - Bine, ati biruit! Se va mplini dorinta dvs. Va rog sa va aranjati toate acasa, pe ct de repede puteti, si imediat dupa aceea veniti la clinica. Nu putem pierde timp. Doua zile mai trziu se afla n clinica noastra ntr-un salon linistit. La prima mea vizita am aflato linistita, manifestnd o pasivitate aproape vesela. Din pacate era de datoria mea sa-i fac noi comunicari triste. I-am spus ca nu mi puteam asuma riscul sa i scot amndoi snii deodata. A doua zi, la ora 7, trebuia sa operam o parte si daca mergea bine, dupa 2-5 saptamni trebuia sa operam, ct se poate de adnc, si cealalta parte... Organismul tinerei femei era, pentru moment, nca n stare buna. Umflaturile, ce se mareau asa de repede, cu toate ca pricinuisera o vlaguire, nu influentasera nca n mod dramatic starea ei generala.

Am discutat amanuntit despre operatie cu seful meu si mi-am ales ajutorii cei mai buni... Toate aceste masuri, spre a ajuta ct mai mult la protejarea mamei si a embrionului... Cnd am intrat sterilizat n sala de operatie, toate erau gata. Locul care trebuia operat era descoperit. L-am examinat nca o data, mi-am luat manusile de cauciuc, le-am tras pe mini si am nceput. Am taiat direct, cu atentie, de jur-mprejur ntreg snul stng, mpreuna cu pielea ce ne trebuia mai trziu. Am prins imediat cu pensete venele, din care curgea snge. Am mers mai adnc, am lasat neatinsa ntreaga glanda a snului lipita de muschii cei mari ai pieptului si le-am desprins pe toate mpreuna de pe peretele toracic... Dupa aceea a nceput partea a doua: Curatirea totala a ganglionilor de la subsuori si ncheieturi. A fost o mun ca obositoare, deoarece ntreaga zona se umpluse cu mici umflaturi canceroase. Toate tesuturile atacate s-au separat si mi-am ntregit treaba mea ajungnd pna la buzele muschilor ce nchid nspre napoi adncitura subsuorii. Aici exista totdeauna ganglioni periculosi si acestia trebuiau negresit indepartati... Toata ziua dinti am tinut-o sub observatie continua pe tnara femeie. Eu nsumi mergeam foarte des la patul ei ca sa ma conving ca nu i s-a ntmplat nimic copilului. Din fericire, primele patru zile au trecut si copilul era n stare buna. Astfel, pentru moment, acest pericol fusese limitat... In salon simteam ca plutea o ntrebare nepusa. Si ntr-adevar, ntr-o zi, zmbind nevinovat femeia mi-a pus urmatoarea ntrebare: - Domnule profesor, cam ct voi mai trai oare? Am nteles imediat. Voia sa afle daca i-a ramas nca destula vreme sa aduca copilul pe lume. Nam putut si n-am vrut s-o mngi ntr-un mod ieftin. De aceea i-am spus numai att: - Nu ma mai ntrebati despre asta, iubita doamna. O data cu trecerea timpului am observat cu teama ca slabea continuu... Subiectul discutiei noastre era aproape ntotdeauna n jurul copilului ce l astepta si, cnd ncercam sa schimb vorba spre altele, ea l readucea din nou cu insistenta la acelasi punct, n jurul caruia, precum se vede, se nvrteau mereu toate gndurile ei. Cu o vie emotie, observam continuu ca era atasata de ideea ca, pe acest copil ca marturie a dragostei ei, sa-l lase barbatului ei spre a-l afla atunci cnd acela se va ntoarce de pe front. Nu puteam s-o las sa si dea seama ca nu eram n stare sa iau parte la nadejdea ei. In taina, cautasem sa aflu unde se afla barbatul ei si, de la Cartierul General, am aflat confidential ca ntreaga grupare n care se afla si el se pierduse pe Frontul din Rasarit. Intr-o zi i-am spus ca n ziua urmatoare voiam sa-i fac a doua operatie. A dat numai din cap. Aceasta a doua operatie a fost mult mai pretentioasa si mai periculoasa dect prima, deoarece starea generala i se inrautatise... Am lucrat repede si cu atentie, pe ct am putut mai bine. Cu cea mai mare grija am oprit hemoragiile, ca sa protejez circulatia sngelui. Ne aflam n luna a sasea si, prin urmare, copilul

n-ar fi putut trai daca s-ar fi pricinuit o nastere prematura. Dar, n ciuda marii noastre concentrari, de data aceasta a trebuit mult mai mult timp ca sa elimin snul si sa curat subsuoara si ganglionii de la ncheietura. Tesuturile devenisera un cocolos si mereu atingeam n adnc noi mase canceroase. Am terminat, am cusut rana mare si am aranjat instalatia de drenare. Am terminat fara a se ivi complicatii, dar ma ndoiam ca vom avea o vindecare completa, deoarece numarul de globule albe din snge era scazut, n pofida tuturor efortunlor noastre. Am ramas asadar cu prins de o mhnire profunda atunci cnd au scos-o pe bolnava din sala de operatie. Faptul era nfricosator si simtamntul ca, n cele din urma, toate vor fi zadarnice, ne ngreuia pe toti. Pe mine ma chinuia nca o grija cu desavrsire dife rita, pe care o ascundeam cu precautie de femeie: ca faptura aceea mica ar putea muri n ea. De aceea, ime diat dupa operatie, am mers sus, n camera ei, si am ascultat inima copilului. Bataile erau slabe, dar totusi se simteau. Si au ramas asa si n urmatoarele zile. Intr-o dimineata m-a nstiintat, radiind de bucurie: copilul se miscase n pntecele ei. Simtise clar loviturile pricinuite de micile lui picioruse... Ne apropiam de luna a saptea. Incepuse ultima lupta cu timpul. I-am propus sa faca niste iradieri, ca sa neu tralizam niste celule maligne ce ramasesera. Deoarece am prevazut ca s-ar putea teme sa nu vatame copilul am ncredintat-o, fara ca ea sa ma ntrebe, ca am putea izola copilul de influenta razelor. Dar nu a fost de acord si mi-a spus: - Pentru care motiv sa le facem? Stiu unde ma aflu. Din zi n zi se vedea mai obosita... Rana nu se nchidea. Locul care ramasese deschis nu se vindeca. Puterile renascute ale organismului ei ajunsesera la sfrsit... A trecut si luna a saptea. Astfel ca ntr-o zi am mers la ea si i-am spus: - Daca copilul vine acum, va putea ramne n viata! Niciodata nu voi uita manifestarile care au urmat acestei vesti. Lacrimi de bucurie au stralucit n ochii ei si fata-i palida si slabita se vedea a se lumina dinlauntru cu o stralucire de fericire. Pentru putine zile s-a mbunatatit si starea ei. A prins putina culoare, dar dupa aceea, extenuarea trupeasca a progresat n mod nemilos. In luna a opta i-am propus sa i se provoace o nastere prematura. Ar fi mers la clinica ginecologica si ar fi adus copilul pe lume. Insa a refuzat. Voia sa mearga acasa. Astfel a venit ziua cnd a parasit clinica noastra. Sora ei s-a prezentat ca sa o ia... Le-am nsotit pe amndoua pna la masina. Pentru o clipa am mai ramas singur cu bolnava mea si am simtit ca se lupta cu ea nsasi dar la sfrsit i-a scapat de pe buze ntrebarea de care ma temeam: - Ct mai am nca de trait? Am evitat sa raspund, miscnd tacut din cap. Nu voiam ca n ultima clipa sa-i spun minciuni. - Instiinteaza-ma cnd se va naste copilul, am rugat-o.

Iar ea mi-a fagaduit. Am asteptat sa-mi trimita vre-o carte postala, dar am ramas uimit cnd, ntr-o zi, am primit o scrisoare scrisa de ea nsasi: "Iubite domnule profesor, - mi scria - deoarece ati luat parte cu atta caldura la lupta mea, veti fi si singurul care veti afla de la mine nsumi vestea cea mare. Sunt foarte slabita si trebuie sami economisesc puterile ce mi-au ramas. Deci: Acum zece zile a venit copilul pe lume. Un baietel. Un copilas mititel... Inima mi este att de plina de recunostinta, nct mi este cu neputinta sa exprim prin cuvinte simtamintele mele. Recunostinta fata de Dumnezeu si recunostinta fata de dvs., iubite domnule profesor. Ultimele saptamni au fost destul de grele si uneori ma gndeam ca nu voi putea rezista pna n sfrsit. Ma rugam ntr-un mod cu desavrsire copilaresc care, poate, pe un teolog l-ar fi putut face sa rda dispretuitor: Daca Tu esti acolo sus, si daca Tu esti Dragoste, atunci daruieste-mi acest copil! Asa i spuneam si El, n nemarginita Sa milostivire, a auzit rugaciunea mea, care era ca o silire. Faptul acesta pentru mine nseamna nespus de mult. Este cea mai mare mngiere a mea pe ultima parte a drumului care se mai afla naintea mea. Moartea vine... Sfrsitul se apropie... Nu vreau sa par mai buna dect sunt: si eu simt adeseori frica de moarte. Acea frica adn ca pe care faptura o simte nainte de a pleca din aceasta viata, si aceasta o patimesc mai ales n timpul noptilor, cnd stau singura cu ochii deschisi n ntuneric. Dar atunci ma mngi cu gndul la copil care pentru mine consti tuie dovada vie a dragostei lui Dumnezeu... Ieri am fost nevoita sa-mi ntrerup aici scrisoarea mea. A venit sora mea si m-a certat de-a binelea. Voia sa ma faca sa nteleg ca de dragul copilului am datoria sa ramn n viata. Acum, afara de faptul ca nu sta deloc n propriile mele puteri sa-mi prelungesc viata, consider ca o usurare acest punct de vedere: ca la urma urmelor, chiar si cei mai iubitori dintre parinti nu pot face dect putine lucruri pentru copiii lor. Soarta lor, precum si a noastra, se afla n minile lui Dumnezeu. In aceste puternice mini parintesti ncredintez acum cu desavrsire pe toti cei pe care i las n urma mea... M-am trudit sa fiu o mama buna pentru copiii mei, care au fost pentru mine darul cel mai de pret. Vreme de zece ani ntregi am fost legata de barbatul meu cu o dragoste care n-a cunoscut niciodata nici cea mai mica umbra. Ca sa le lasi pe toate acestea nu este usor. As vrea nsa, ca si alta data, sa va asigur - deoarece m-ati sprijinit n cele mai grele ceasuri ale mele - ca merg nainte cu siguranta ca le voi regasi acolo pe toate nvaluite n stralucire si eliberate de nimicnicia pamnteasca. Adio pentru totdeauna! P.S. Cnd vreodata se va ntoarce barbatul meu, dati-i va rog, scrisoarea aceasta". Dupa 14 zile am primit o hrtie care mi vestea moartea ei. Scrisoarea n-am putut-o da, deoarece barbatul ei nu s-a mai ntors niciodata de pe Frontul de Rasarit". Articol aparut in "Orthodoxos Typos" ("Presa Ortodoxa", Grecia), 18.04.1986.

Reproducere dupa www.sfaturi-ortodoxe.ro