100%(1)100% au considerat acest document util (1 vot)
197 vizualizări111 pagini
Petru Vulcan (pseudonim al lui Petru Ghinu; 25 iunie 1869, Târnova, azi în Macedonia - 4 februarie 1922, Constanţa) este un prozator, publicist şi autor de versuri. De origine aromână, este fiul Mariei (născută Darvinga) şi al lui Dimitrie Ghinu, primar. Vine în 1880 în România, chemat de rude. Îşi continuă cu multe dificultăţi învăţătura începută în ţinutul natal, înscriindu-se într-un târziu la liceul din Craiova, unde îl are coleg pe Traian Demetrescu, iar profesor pe Mihail Strajanu. Îşi ia bacalaureatul în 1893 şi urmează 2 ani cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (1893-1895). O vreme este funcţionar în Ministerul de Interne. Din 1897 se stabileşte la Constanţa, unde lucrează ca şef de birou şi de serviciu la Prefectura judeţului, apoi e diurnist la Direcţia Porturilor Maritime.
Elev de liceu, Vulcan îşi vede tipărit cel dintâi volum de versuri, Zori, în 1889. Ulterior, numele pe care şi-l alesese, Petru Vulcan, ca şi celelalte pseudonime (Don Petre, Pedro, Picurar'lu de la Pind, Picurarul de la Pind, Vulpe) pot fi întâlnite în „Lumina", „Revista craioveană", „Revista şcoalei", „Curierul Olteniei", „Opiniunea literară", „Vocea Oltului", „Albina", editate la Craiova, în „Jiul", „Familia", „Lumea nouă", „Lumea nouă ştiinţifică şi literară", „Adevărul ilustrat", „Povestea vorbei", „Românul", „Soarele", „Foaia interesantă", „Viitorul ţărei", „Epoca", „Valuri" etc.
În 1897 figurează ca director literar la „Revista poporului" din Bucureşti. Altă publicaţie pe care o fondează şi conduce, în care îi apar aproape număr de număr versuri, nuvele, schiţe, impresii de călătorie, articole pe diferite teme, recenzii şi un fragment de roman, este „Ovidiu", editată la Constanţa între 1898 şi 1910, în jurul căreia organizează şi un cerc literar. Iniţiativa venea din credinţa că ar putea ajunge un reformator al literelor româneşti.
Vulcan este un publicist infatuat, un poligraf impenitent, care nu poate fi descurajat de nimeni şi de nimic. Versurile cuprinse în placheta Zori sau în Limba iubirei şi Raiaua (1892), Pontice (1898), împovărate de stângăcii şi de sărăcie imaginativă, îi imită palid pe Mihai Eminescu, Al. Vlahuţă şi pe George Coşbuc. Când invocă trecutul macedoromânilor, cu viziunea ridicării lor la o viaţă glorioasă, versificările capătă o oarecare substanţă. De altfel, în periodice, ca şi în volumul Lilice de la Pind (1897), dă poezii în dialectul aromân, însoţite de transpunerea lor în cel dacoromân.
Paginile de proză, incluse în culegerea Dragomir. Medgeea. Baba Sanda. La bacalaureat (1895), în Icoane din viaţă (1903) ori în romanele Almeiuna (Din Orient) („Familia", 1903) şi Armâna (1904), au caracter autobiografic. Alteori Vulcan încearcă să descrie moravuri contemporane, ca în romanele Fecioara (1900) şi Liliana (1914) sau în fragmentul de roman Mizerabilii noştri („Ovidiu", 1910) şi într-o puzderie de instantanee publicistice, toate naraţiuni amorfe, banale, în care îşi pierd urma şi mobilul patriotic, şi cel moral. Chiar arunci când pastişează (în Fecioara pleacă de la romanul Dan al lui Vlahuţă), Vulcan ajunge să îşi desfigureze modelul. Doar în unele însemnări de călătorie pare să se închege câte o secvenţă mai interesantă.
Opera literară
• Zori, Craiova, 1889;
• Limba iubirei şi Raiana, Craiova, 1892;
• Dragomir. Medgeea. Baba Sanda. La bacalaureat, Craiova, 1895;
• Lilice de la Pind, prefaţă de V.A. Urechia, Târgu Jiu, 1897;
• Pontice, Constanţa, 1898;
• Fecioara, Constanţa, 1900;
• Asasinarea lui Ştefan Mihăileanu, Constanţa, 1900;
• Acropolis, Constanţa, 1901;
• Icoane din viaţă, Constanţa, 1903;
• Armâna, Constanţa, 1904; ediţie îngrijită de Dina Cuvata, Fayetteville, New York - Constanţa, 1996;
• Albumul naţional al Dobrogei, Bucureşti, 1906;
• Istoricul oraşului Constanţa (în colaborare cu Mihail Maldarescu), Constanţa, 1911;
• Liliana, Constanţa, 1914;
• Constantinopolul Semilunei, Bucureşti, 1916;
• Bucăţi alese, prefaţă de Al. Gherghel, Constanţa, 1936;
• Spre „Tropaeum Trai
Petru Vulcan (pseudonim al lui Petru Ghinu; 25 iunie 1869, Târnova, azi în Macedonia - 4 februarie 1922, Constanţa) este un prozator, publicist şi autor de versuri. De origine aromână, este fiul Mariei (născută Darvinga) şi al lui Dimitrie Ghinu, primar. Vine în 1880 în România, chemat de rude. Îşi continuă cu multe dificultăţi învăţătura începută în ţinutul natal, înscriindu-se într-un târziu la liceul din Craiova, unde îl are coleg pe Traian Demetrescu, iar profesor pe Mihail Strajanu. Îşi ia bacalaureatul în 1893 şi urmează 2 ani cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (1893-1895). O vreme este funcţionar în Ministerul de Interne. Din 1897 se stabileşte la Constanţa, unde lucrează ca şef de birou şi de serviciu la Prefectura judeţului, apoi e diurnist la Direcţia Porturilor Maritime.
Elev de liceu, Vulcan îşi vede tipărit cel dintâi volum de versuri, Zori, în 1889. Ulterior, numele pe care şi-l alesese, Petru Vulcan, ca şi celelalte pseudonime (Don Petre, Pedro, Picurar'lu de la Pind, Picurarul de la Pind, Vulpe) pot fi întâlnite în „Lumina", „Revista craioveană", „Revista şcoalei", „Curierul Olteniei", „Opiniunea literară", „Vocea Oltului", „Albina", editate la Craiova, în „Jiul", „Familia", „Lumea nouă", „Lumea nouă ştiinţifică şi literară", „Adevărul ilustrat", „Povestea vorbei", „Românul", „Soarele", „Foaia interesantă", „Viitorul ţărei", „Epoca", „Valuri" etc.
În 1897 figurează ca director literar la „Revista poporului" din Bucureşti. Altă publicaţie pe care o fondează şi conduce, în care îi apar aproape număr de număr versuri, nuvele, schiţe, impresii de călătorie, articole pe diferite teme, recenzii şi un fragment de roman, este „Ovidiu", editată la Constanţa între 1898 şi 1910, în jurul căreia organizează şi un cerc literar. Iniţiativa venea din credinţa că ar putea ajunge un reformator al literelor româneşti.
Vulcan este un publicist infatuat, un poligraf impenitent, care nu poate fi descurajat de nimeni şi de nimic. Versurile cuprinse în placheta Zori sau în Limba iubirei şi Raiaua (1892), Pontice (1898), împovărate de stângăcii şi de sărăcie imaginativă, îi imită palid pe Mihai Eminescu, Al. Vlahuţă şi pe George Coşbuc. Când invocă trecutul macedoromânilor, cu viziunea ridicării lor la o viaţă glorioasă, versificările capătă o oarecare substanţă. De altfel, în periodice, ca şi în volumul Lilice de la Pind (1897), dă poezii în dialectul aromân, însoţite de transpunerea lor în cel dacoromân.
Paginile de proză, incluse în culegerea Dragomir. Medgeea. Baba Sanda. La bacalaureat (1895), în Icoane din viaţă (1903) ori în romanele Almeiuna (Din Orient) („Familia", 1903) şi Armâna (1904), au caracter autobiografic. Alteori Vulcan încearcă să descrie moravuri contemporane, ca în romanele Fecioara (1900) şi Liliana (1914) sau în fragmentul de roman Mizerabilii noştri („Ovidiu", 1910) şi într-o puzderie de instantanee publicistice, toate naraţiuni amorfe, banale, în care îşi pierd urma şi mobilul patriotic, şi cel moral. Chiar arunci când pastişează (în Fecioara pleacă de la romanul Dan al lui Vlahuţă), Vulcan ajunge să îşi desfigureze modelul. Doar în unele însemnări de călătorie pare să se închege câte o secvenţă mai interesantă.
Opera literară
• Zori, Craiova, 1889;
• Limba iubirei şi Raiana, Craiova, 1892;
• Dragomir. Medgeea. Baba Sanda. La bacalaureat, Craiova, 1895;
• Lilice de la Pind, prefaţă de V.A. Urechia, Târgu Jiu, 1897;
• Pontice, Constanţa, 1898;
• Fecioara, Constanţa, 1900;
• Asasinarea lui Ştefan Mihăileanu, Constanţa, 1900;
• Acropolis, Constanţa, 1901;
• Icoane din viaţă, Constanţa, 1903;
• Armâna, Constanţa, 1904; ediţie îngrijită de Dina Cuvata, Fayetteville, New York - Constanţa, 1996;
• Albumul naţional al Dobrogei, Bucureşti, 1906;
• Istoricul oraşului Constanţa (în colaborare cu Mihail Maldarescu), Constanţa, 1911;
• Liliana, Constanţa, 1914;
• Constantinopolul Semilunei, Bucureşti, 1916;
• Bucăţi alese, prefaţă de Al. Gherghel, Constanţa, 1936;
• Spre „Tropaeum Trai
Petru Vulcan (pseudonim al lui Petru Ghinu; 25 iunie 1869, Târnova, azi în Macedonia - 4 februarie 1922, Constanţa) este un prozator, publicist şi autor de versuri. De origine aromână, este fiul Mariei (născută Darvinga) şi al lui Dimitrie Ghinu, primar. Vine în 1880 în România, chemat de rude. Îşi continuă cu multe dificultăţi învăţătura începută în ţinutul natal, înscriindu-se într-un târziu la liceul din Craiova, unde îl are coleg pe Traian Demetrescu, iar profesor pe Mihail Strajanu. Îşi ia bacalaureatul în 1893 şi urmează 2 ani cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (1893-1895). O vreme este funcţionar în Ministerul de Interne. Din 1897 se stabileşte la Constanţa, unde lucrează ca şef de birou şi de serviciu la Prefectura judeţului, apoi e diurnist la Direcţia Porturilor Maritime.
Elev de liceu, Vulcan îşi vede tipărit cel dintâi volum de versuri, Zori, în 1889. Ulterior, numele pe care şi-l alesese, Petru Vulcan, ca şi celelalte pseudonime (Don Petre, Pedro, Picurar'lu de la Pind, Picurarul de la Pind, Vulpe) pot fi întâlnite în „Lumina", „Revista craioveană", „Revista şcoalei", „Curierul Olteniei", „Opiniunea literară", „Vocea Oltului", „Albina", editate la Craiova, în „Jiul", „Familia", „Lumea nouă", „Lumea nouă ştiinţifică şi literară", „Adevărul ilustrat", „Povestea vorbei", „Românul", „Soarele", „Foaia interesantă", „Viitorul ţărei", „Epoca", „Valuri" etc.
În 1897 figurează ca director literar la „Revista poporului" din Bucureşti. Altă publicaţie pe care o fondează şi conduce, în care îi apar aproape număr de număr versuri, nuvele, schiţe, impresii de călătorie, articole pe diferite teme, recenzii şi un fragment de roman, este „Ovidiu", editată la Constanţa între 1898 şi 1910, în jurul căreia organizează şi un cerc literar. Iniţiativa venea din credinţa că ar putea ajunge un reformator al literelor româneşti.
Vulcan este un publicist infatuat, un poligraf impenitent, care nu poate fi descurajat de nimeni şi de nimic. Versurile cuprinse în placheta Zori sau în Limba iubirei şi Raiaua (1892), Pontice (1898), împovărate de stângăcii şi de sărăcie imaginativă, îi imită palid pe Mihai Eminescu, Al. Vlahuţă şi pe George Coşbuc. Când invocă trecutul macedoromânilor, cu viziunea ridicării lor la o viaţă glorioasă, versificările capătă o oarecare substanţă. De altfel, în periodice, ca şi în volumul Lilice de la Pind (1897), dă poezii în dialectul aromân, însoţite de transpunerea lor în cel dacoromân.
Paginile de proză, incluse în culegerea Dragomir. Medgeea. Baba Sanda. La bacalaureat (1895), în Icoane din viaţă (1903) ori în romanele Almeiuna (Din Orient) („Familia", 1903) şi Armâna (1904), au caracter autobiografic. Alteori Vulcan încearcă să descrie moravuri contemporane, ca în romanele Fecioara (1900) şi Liliana (1914) sau în fragmentul de roman Mizerabilii noştri („Ovidiu", 1910) şi într-o puzderie de instantanee publicistice, toate naraţiuni amorfe, banale, în care îşi pierd urma şi mobilul patriotic, şi cel moral. Chiar arunci când pastişează (în Fecioara pleacă de la romanul Dan al lui Vlahuţă), Vulcan ajunge să îşi desfigureze modelul. Doar în unele însemnări de călătorie pare să se închege câte o secvenţă mai interesantă.
Opera literară
• Zori, Craiova, 1889;
• Limba iubirei şi Raiana, Craiova, 1892;
• Dragomir. Medgeea. Baba Sanda. La bacalaureat, Craiova, 1895;
• Lilice de la Pind, prefaţă de V.A. Urechia, Târgu Jiu, 1897;
• Pontice, Constanţa, 1898;
• Fecioara, Constanţa, 1900;
• Asasinarea lui Ştefan Mihăileanu, Constanţa, 1900;
• Acropolis, Constanţa, 1901;
• Icoane din viaţă, Constanţa, 1903;
• Armâna, Constanţa, 1904; ediţie îngrijită de Dina Cuvata, Fayetteville, New York - Constanţa, 1996;
• Albumul naţional al Dobrogei, Bucureşti, 1906;
• Istoricul oraşului Constanţa (în colaborare cu Mihail Maldarescu), Constanţa, 1911;
• Liliana, Constanţa, 1914;
• Constantinopolul Semilunei, Bucureşti, 1916;
• Bucăţi alese, prefaţă de Al. Gherghel, Constanţa, 1936;
• Spre „Tropaeum Trai