CANTUL XIX

Al patrulea ocol: Trândăvia. Visul lui Dante. Al cincilea ocol: Zgârcenia şi risipa. Papa Adrian al V-lea.
în ceasul când1 căldura zilei moare şi, de Pământ sau de Saturn înfrântă, nu-i chip s-aline-a nopţii grea răcoare,
şi când zodierii2,-n răsărit răsfrântă,
Fortuna maior şi-o zăresc, ivită
pe căi ce grabnic spre lumini se-avântă,
văzui în vis femeie bâlbâită3,
cu ciunte mâini şi la picioare strâmbă,
saşie-n ochi şi-n faţă gălbejită.
Priveam4 la ea; şi tot aşa cum schimbă căldura zilei toropeala-n vlagă, privirea mea o dezlegă la limbă
şi-o-nzdrăveni de cum era, oloagă, pe chipul ei punând culori ce-mbie, precum iubirea, roşu-aprins de fragă.
Cuprinsă-apoi de zel şi limbuţie, porni să cânte şi simţirea-atare mi-o tulbură, cât nu-i putinţă-a scrie.
„Eu sunt, zice, sirenă5-amăgitoare şi-n cântul meu ascund plăceri nescrise, vrăjind luntraşii-n drumul lor pe mare.
tot eu din drum l-am înturnat pe-Ulise, de ape-ndrăgostitul; lângă mine rămâne cel care m-aude", zise.
362
Dar n-apucă nici să sfârşească bine şi-o doamnă6 sfântă se ivi grăbită, s-o facă-n vis de râs şi de ruşine.
„Virgile, cine-i, întreba răstită, femeia-aceasta?" iar Virgil porni cu ochii ţintă către cea cinstită.
în faţă pe cealaltă-o dezgoli7 şi pântecu-i îmi arătă, ce-atare duhori scotea, că-ndată mă trezii.
Privii spre el. „Am slobozit strigare, zice, spre tine de trei ori8. Ci vină! Ci vină-odată să găsim cărare."
Sării în sus; o nouă zi9 senină sclipea pe brâne până sus pe munte şi drept în şale ne lovea lumină.
Pornii pe urme-i cu plecată frunte, cum cei ce duc poveri de gând în spate, făcând din ei jumate arc10 de punte,
când auzii un glas zicând: „Străbate pe-aici cărarea", -atât de blând precum nu-i muritor pe lume-asta-a scoate.
Ca lebăda, cu-aripi de nea, molcum, ne-mpinse-n sus cel ce" vorbea cântând, croindu-ne prin stânca aspră drum.
Şi lin cu-aripa ne-adie, zicând: „Preafericiţi sunt cei ce plâng, căci parte de mângâiere-afla-vor în curând".
„Au căror gânduri te dedai, deşarte?" grăi Virgil când amândoi pe-o cale de solul12 sfânt trecurăm mai departe.
363
„Un vis u avui, răspuns-am eu, de vale şi nu-i putinţă să-mi găsesc scăpare, căci taina lui îmi dă mereu târcoale."
„Văzut-ai, zise, în vis o vrăjitoare din vina cui trei brâne14 plâng fierbinte şi-ai priceput cum poţi să-i scapi din
gheare.
Ţi-ajungă-acum; priveşte dinainte şi cată sus15, pe unde bolţi roteşte, momindu-te, cel din înalt părinte."
Precum un şoim la gheare-ntâi priveşte, şi-apoi, strigat, se-avântă-n zbor săgeată, poftind setos la prada ce-l
momeşte,
aşa şi eu şi-atare-n zbor de-ndată, cât poţi urca, pornii pe strungă16 până ce prins-am locul unde umbli roată.
Şi când ajuns-am într-a cincea brână, văzui plângând un neam17 întreg înfrânt cu faţa-n jos şi trupul în ţărână.
„Târât-am18, Doamne, sufletu-n pământ", se tânguiau cu-atare adânci suspine, c-abia răzbeam să prind din plâns
cuvânt.
„O, voi, în cari nădejdea de mai bine şi Tatăl sfânt v-alină chin şi jale, cu ce cărare urcă-n sus pe cline19?"
„De nu vi-i scris să poposiţi20 în cale şi vi-i degrabă-a zice «am ajuns», vă fie dreapta21 tot mereu de vale."
Astfel grăi o umbră-ntru răspuns, şi drept aceea, după vorbă, eu zării şi restul ce-mi era ascuns.
364
Privii cu sete pe maestrul meu,
iar el cu-n semn încuviinţă dorinţa22
ce ochii mei o ferecau cu greu.
Iar când fui slobod să-mi ascult voinţa, pornii spre umbra-al cărei glas dibace îmi înlesnise să-i descopăr fiinţa,
zicând: „O, duh, în care plânsul coace23 al fericirii-ndatorat tain, amână grija24 care nu-ţi dă pace
şi cine-ai fost şi ce greşeli vă ţin
cu spata-n sus25 să-mi spui, de vrei cu rost
să te-amintesc2
~26 în lumea de-unde vin".
Iar el: „Ţi-oi spune care-i chinul nost, dar voi să afli mai întâi că-n lume al lui sân Petru drept urmaş27 am fost.
Pe lângă Siestri28 se prăvale-n spume un râu frumos şi neam de neamul meu podoabă-şi face dintr-al apei nume.
O lună-ntreagă-am încercat şi eu ce greu atârnă, de-o fereşti de tine,
papii: nu-i nimic mai greu.
hlamida29
Târziu, vai mie,-am cunoscut lumină; dar când fui pus să păstoresc cu harul, văzui că lumea-i de minciună30
plină,
că nu-i putinţă să-ţi aline-amarul ori să te-nalţe, şi de cea de sus31 mă prinse dor şi mă ardea ca jarul.
Fui de zgârcenie până-atunci răpus şi mult de Domnul Dumnezeu departe; de-aceea rabd, e câte vezi, supus.
365
Zgârcenia chin în brâu-acesta-mparte şi toţi culegem după vină rod, şi cazna32 noastră e amară foarte.
Şi fiindcă-n lume ochiul nost nărod s-a-nfipt cu saţ, şi nu spre zări senine, dreptatea sfântă l-a scufuns în glod.
Şi cum zgârcenia-orice-mbold spre bine ne-a retezat, curmând în noi avântul, la fel dreptatea33 strâns legaţi ne
ţine
de mădulări; şi-atâta timp cât sfântul,
măritul Tată va găsi cu cale,
atât vom zace a-una cu pământul."
Vrând să-i vorbesc îngenuncheai agale, ci el de jos, de unde sta mâhnit, simţi pesemne34 că mă-ndoi de şale
şi mă-ntrebă: „De ce-ngenunchi smerit?" „Mustrări de cuget, i-am răspuns, m-ar bate, de-n faţa ta nu m-aş plecat
zorit".
„Te scoală, zise, căci greşit-ai, frate: şi tu, şi eu, şi umbrele-n impas un singur domn 5 slujim cu pietate.
De-ai priceput al Evangheliei glas
când spune: «-N cer36 nici soţ, nici soaţă n-ai»,
nu-i greu cu vorba-mi să te ţii la pas.
Şi-acum te du; nu vreau mai mult să stai, căci plânsu-mi tulburi şi mi-e plânsul price de bucurii, cum însuţi tu
spuneai.
Nepoată am şi-n lume-Alagia37-i zice; din fire-i bună, dar mă tem anume c-ai mei cu pilda vor răzbi s-o strice.
Ea singură mi-a mai rămas pe lume." 366