Sunteți pe pagina 1din 53

Adela Şerban

REZISTENŢĂ, DIZIDENŢĂ

ŞI CALEA ROMÂNIEI CĂTRE EUROPA

Probleme controversate ale istoriei post-decembriste

2009

2

SUMAR:

Preambul

3

TIPOLOGIA ELITELOR POST-DECEMBRISTE. CONSIDERAŢII GENERALE

4

GRAVITATEA EFECTELOR REGIMULUI COMUNIST

5

FORMELE DE OPONENŢĂ ÎMPOTRIVA REGIMULUI COMUNIST

7

Dizidenţă şi rezistenţă. Precizări conceptuale

8

1. Mişcările de rezistenţă anticomunistă

9

2. Exilul românesc

12

3. Dizidenţa

14

A. Anticomunism, anticeauşism şi dizidenţa civică

15

B. Dizidenţa politică şi anticeauşism

18

1. REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989

22

2. MANIFESTAŢIA DIN PIAŢA UNIVERSITĂŢII (24 aprilie-24 mai 1990)

28

3. REÎNFIINŢAREA MITROPOLIEI BASARABIEI (14 septembrie 1992)

33

4. VIZITA PAPEI IOAN PAUL AL II-LEA ÎN ROMÂNIA (7-9 mai 1999)

36

DE LA LUSTRAŢIE LA ASASINATE MORALE ŞI AGRESAREA VICTIMEI

BIBLIOGRAFIE:

44

48

ANEXE ……………………………………………………………………… 52

3

Preambul

Analizând rezultatele barometrelor/sondajelor de opinie, se poate constata că atitudinea românilor faţă de apropierea politică de Uniunea Europeană este favorabilă. Barometrul de opinie publică realizat în 2005 1 , cu o lună înainte de semnarea tratatului de aderare a României, indică un procent de 85% răspunsuri favorabile integrării europene (www.ili.ro/documente/evenimente/ro_16_1.pdf). Şi datele oferite de Eurobarometrul de primăvară, Standard 69, realizat sub egida Comisiei Europene, aşează românii în grupul naţiunilor cu cea mai mare încredere în UE (66%).

(www.europarl.europa.eu/pdf/eurobarometre/EB69.2_Europeans_elections2009/EB69.

2_resultats_bruts_ro.pdf)

Răspunsurile oferite de români la celelalte întrebări ale barometrului provoacă la prima impresie nedumerire: aceiaşi români care spun un da categoric aderării ţării la UE, consideră, în acelaşi procent majoritar, că procesul de integrare va aduce sacrificii economice, scumpiri, închiderea unor întreprinderi, transformarea ţării într-o piaţă de desfacere pentru economiile altor state, creşterea impozitelor şi somajului. De ce o populaţie care se aşteaptă la rău, doreşte într-un procent atât de semnificativ acest rău? Exemplele alese prin studiul de faţă şi scurtul parcurs prin istoria contemporană a românilor ne îndreptăţesc să propunem următoarea explicaţie acestui fenomen: pentru români, integrarea în Uniunea Europeană este o garanţie a abandonării trecutului comunist. Izvorâtă din anticomunismul populaţiei româneşti, ea repezintă o validare a faptului că o dată cu prăbuşirea regimului, comunismul nu se va mai putea întoarce, fie şi într-o formă “reformată”, paralizând pentru încă o perioadă istorică exerciţiul funcţiilor vitale ale societăţii. Pentru societatea românească a opta pentru Uniunea Europeană, înseamnă refuzul de a se intorce în comunism. În urma monitorizarii agendei publice, a discursului şi comportamentului public al elitelor de astăzi şi nivelelor superioare ale birocraţiilor administrative din România, constatăm, cel puţin la nivelul declaraţiilor, un ataşament faţă de instrumentarul terminologic şi ideologic european şi priorităţilor agendei publice europene/occidentale. Coborând în istoria contemporană, la începuturile democraţiei post-decembriste, constatăm că lucrurile nu au stat tot timpul aşa, europenismul liderilor politici dezvoltându-se în urma prăbuşirii tot mai evidente a influenţei URSS în Europa de Est şi conturării tot mai pregnante a traseului inevitabil al României către Europa. Singura, Biserica Ortodoxă Română şi-a tranşat radical poziţia sa faţă de trecut, cu mult înainte ca elite politice să se europenizeze luând chipul noului “stăpân”, dovedindu-se astfel – contrar celor afirmate de propaganda mediatică unica instituţie al cărei comportament a reflectat opţiunea românească. Concluzia studiului nostru este, în consecinţă, că sursa procesului de “europenizare” a României este voinţa comunitară românească şi nu planul şi strategia politică. Aproape fără excepţie, întreaga istorie post-comunistă a României se desfăşoară sub presiunea constantă a felului în care Europa ar putea recepta evenimentele care au loc în spaţiul românesc, personajele de pe scena publică şi discursurile acestora. Această presiune este consecinţa îmbinării a doi vectori funcţionând pe două paliere distincte ale realităţii: teama elitelor de a nu fi acceptate

1 Barometrul a fost realizat de către unul dintre cele mai importante institute de sondare a opiniei publice din ţară, Centrul de Sociologie Urbană şi Regională.

4

de către centrele de putere europene şi ruşinea comunităţii româneşti în faţa lumii pentru deciziile şi faptele acestei elite. Presiunea receptării subordonează geopolitic şi geocultural Europei dezbaterea publică din România, scoţând în prim plan autocritica sau frustrarea ca instrumente psihologice de raportare la realitatea mai largă şi făcând uneori greoaie identificarea elementelor şi mecanismelor veritabile de confirmare sau infirmare identitară românească. Această trăsătură a spaţiului public din România se reliefează în preajma fiecărui eveniment major, marcând ca un fir roşu latura decizională şi discursivă. Am selectat patru momente istorice ale perioadei 1989-2009 pentru a fi analizate în materialul nostru, ţinând cont de amploarea şi impactul lor pentru societatea românească:

1. Revoluţia din Decembrie 1989.

2. Manifestaţia din Piaţa Universtităţii (24 aprilie-24 mai 1990)

3. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei (19 decembrie 1992)

4. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea (7-9 mai 1999)

Pentru fiecare eveniment citat mai sus, am încercat, prin referirea la studiile existente şi prin monitorizarea presei şi a principalelor documente publice, să surprindem legătura cu ideea de europenizare, desprinzând totodată profilul principalelor segmente elitare, aşa cum se conturează acesta din reacţiile şi declaraţiile publice.

Tipologia elitelor post-decembriste. Consideraţii generale

Evoluţia societăţii româneşti postbelice a adus faţă în faţă începând cu 1989 cel puţin opt vectori de atitudine în faţa regimului comunist, specifică:

- membrilor conducerii patridului (nomenklatura) şi activiştilor regimului comunist (în general români), unii favorabili, alţii practicând o dizidenţă politică faţă de regimul Ceauşescu (de cele mai multe ori sub protecţia URSS);

- agenţilor puterii sovietice (în general cu altă apartenenţă etnică, implicaţi activ în special în prima parte a regimului comunist);

- oportuniştilor sistemului comunist;

- diasporei româneşti;

- dizidenţei;

- deţinuţilor politici;

- grupurilor profesionale, culturale, religioase din ţară, care au păstrat în exercitarea profesiei o distanţă maxim posibilă faţă de ideologia comunistă şi politica de abuz;

- rezistenţei spontane a comunităţii româneşti (retragere în familie, în profesie, în cultură etc.). În ciuda eterogenităţii lor, fiecare din tipurile de mai sus (care pot fi re-grupate în cinci mari categorii: nomenklaturiştii, colaboraţioniştii (externi sau interni), exilul, dizidenţa şi rezistenţa) a influenţat direct sau indirect agenda publică post-comunistă şi priorităţile ei, aducând un instrumentar atitudinal şi conceptual particular şi o viziune proprie asupra realităţilor şi modalităţilor de transformare ale societăţii româneşti. Legitimarea elitei post-decembriste s-a construit plecând de la atitudini de oponenţă la adresa sistemului politic comunist, motiv pentru care în societatea

5

românească post-comunistă apare un fenomen pervers pe de o parte de inflaţie a pseudodisidenţei (Enache, 2005: 499), iar pe de altă parte de intransigenţă dusă la extrem, de proces de intenţie intentat tuturor formelor de rezistenţă evaluate ca “imperfecte”, mutând atenţia de pe agresor pe victimă, învinovăţind-o. (Bădescu, Ungheanu, 2000: 135)

Gravitatea efectelor regimului comunist

Caracterul de neadecvare la realitatea istorică a intransigenţei unei părţi a diasporei şi intelectualităţii tinere sau impostura autoprezentării post-factum a micilor răbufniri de nemulţumire şi de frondă ale unor intelectuali din perioada comunistă drept oponenţe semnificative, nu poate fi înţeleasă fără parcurgerea, chiar şi extrem de fugitivă, a situaţiei dramatice prin care a trecut România sub comunism. Din 1947, când graniţele se închid sever şi ermetic, societatea românească trăieşte experienţa unui uriaş lagăr. În primii săi douăzeci de ani, regimul comunist din România a fost prin acţiunile sale unul dintre cele mai dure regimuri din Europa de Est. Sovietizarea a afectat grav toate segmentele vitale ale ţării: politic, cultural şi educaţional, religios, economic. Represaliile au fost îndreptate cu precădere împotriva oamenilor de valoare din toate domeniile, scopul fiind dezarticularea societăţii româneşti. (Ştefănescu, A., 2005a) Sistemul comunist în România nu a apărut ca urmare a preluării puterii de stat de o facţiune politică internă, ci a fost instaurat de regimul de ocupaţie sovietică 2 . Componenţa etnică a membrilor partidului comunist arată lipsa de susţinere a partidului de către populaţia românească majoritară. (Anexa, Tabelul 2.) Conform raportării făcute la opt luni după semnarea armistiţiului cu URSS de către şeful secţiei organizatorice a C.C. al P.C.R, Iosif Rangheţ, partidul comunist din România avea la 23 August 1944 “mai puţin de 1000 de membri de partid, inclusiv tovarăşii din închisori şi lagăre de concentrare”, dintre care doar 80 în Capitală. (Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 32/1945 apud Magazin istoric, 1994) România înregistrează astfel, cea mai mică pondere de membri ai partidului comunist raportat la totalul populaţiei ţării dintre ţările Europei 3 . (Anexa, Tabel 1) Instrument represiv al conducerii comuniste, Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii Poporului), devine activă din momentul încheierii Armistiţiului cu URSS la 12 septembrie 1944 şi este recunoscută ca organ oficial al statului în 30 august 1948 prin Decretul 221. Securitatea a fost creată de SMERSH (Departamentul sovietic de contraspionaj), ca o divizie a NKVD, pentru a îndeplini misiunea de înlocuire a serviciilor secrete din ţările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. Până în 1960-1965, conducerea superioară a Securităţii a fost alcătuită în totalitate din agenţi

2 114.000 soldaţi români au fost luaţi prizonieri de război de către sovietici ca urmare a ordinului de încetare a focului primit o dată cu întorcerea frontului şi trimişi în lagăre în Uniunea Sovietică. Aproximativ o treime dintre ei au murit pe drum spre lagăre de foame şi de epuizare. (Vlad, Baboş,

1996)

În primii ani, regimul de ocupaţie a scăzut simţitor numărul forţelor militare de intervenţie ale României, crescând în schimb semnificativ numărul trupelor sovietice. Efectivele jandarmeriei şi grănicerilor sunt reduse din 1944 până în 1946 de la 74.000 la 58.000, iar cele ale forţelor armate române de la 419.000 de militari în mai 1945, la 136.000 de în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România creşte de la 80.000 în mai 1945, la 615.000 în martie 1946. (Denize, 2005) 3 Ne referim la ţările pentru care datele sunt cunoscute, singurele incluse în tabel.

6

ai serviciilor de securitate sovietice, legăturile cu Moscova ale unei părţi a Securităţii păstrându-se până în 1989, cu toată politica de înlocuire a cadrelor practicată de regimul Ceauşescu. Activitatea informativă a Securităţii a constituit principala sursă de informaţii care a condus la arestările în masă din perioada de teroare comunistă. (Deletant, 2006) Articolul 16 al armistiţiului încheiat cu URSS în 1944, prevedea introducerea cenzurii presei, cărţilor, tipăriturilor, radiodifudiunii şi poştei (Gabany, 2000a:14), până în 1946 fiind deja interzise 2000 de titluri, pentru ca numărul lor să ajungă în

1948 la peste 8000. (Badescu, Ungheanu, 2000: 12) În 1948 sunt îndepărtaţi 80% din

numărul total al profesorilor Facultăţii de Filosofie din Bucureşti şi exmatriculaţi 13.000 din cei 37.000 de studenţi înscrişi la universităţile din ţară. (Cretzianu, 1956:

207) Într-o singură noapte (15 spre 16 mai 1948) sunt arestaţi peste 4000 de studenţi din toate centrele universitare ale ţării (Braşoveanu, Pavelescu, 2004), o parte dintre ei

fiind închişi la Penitenciarul de la Piteşti unde au intrat în programele de reeducare prin violenţă fizică şi psihică. (Buruiană, 2005) Între 1946-1953 şi apoi între 1956-

1959 au loc numeroase arestări în rândul scriitorilor şi oamenilor de cultură români, la

începutul anilor ‘60 în închisorile comuniste aflându-se, simultan, sute de scriitori. (Stoenescu, 2005) În 1949 s-a început procesul de colectivizare a agriculturii, până în 1960 sute de mii de ţărani au fost condamnaţi sau întemniţaţi fără proces şi trimişi în lagăre de muncă forţată. În 1946, sunt arestaţi liderii principalelor partide politice şi condamnaţi la închisoare, majoritatea murind din cauza regimului carceral de exterminare. Bisericile şi organizaţiile religioase din ţară sunt puse sub supraveghere şi persecutate. 4 În 1948 se finalizează inventarul aşezămintelor monahale ortodoxe şi recensământul călugărilor de pe teritoriul României, acţiunile poliţieneşti ale comuniştilor fiind îndreptate în special asupra mănăstirilor, sub pretextul că ar ascunde grupuri de rezistenţă sau persoane căutate de stat pentru opţiunile lor politice. 5 (Jinga, 2001-2002) Prin Decretul 410 din 28 octombrie 1959, la propunerea directă a lui Alexandru Draghici, ministru de interne, se desfiinţează unele mănăstiri şi asociaţii religioase, se decide scoaterea forţată din monahism a unor personalităţi monahale respectate etc. (Jinga, 2001-2002; Enache, 2005: 105) Până în 1960 sunt desfiinţate, demolate, dezafectate şi transformate în Gospodării Agricole Comune, 62 de mănăstiri ortodoxe din toată ţara (Jinga, 2001-2002), o treime din totalul lor. (Caravia, 1998: 14) În scopul subminării elitei bisericeşti şi monahale şi impunerea unui regim psihic de teroare, sunt arestaţi preoţi şi călugări de mare vocaţie şi notorietate (Daniil Sandu Tudor, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Antonie Plămădeală ş.a.). Cele mai multe arestări s-au făcut pe baza unor probe şi mărturii false, sugerând pretinse activităţi legionare. (CNSAS, fond informativ, dosar 2637 şi 1015.) Pe lângă presiunea permanentă din partea Miniştrilor Cultelor şi a altor organisme ale statului, Biserica suportă din partea partidului comunist şi o puternică presiune de culise, documentele incluse în Arhivele Securităţii probând existenţa

4 În 1948, o parte semnificativă a credincioşilor greco-catolici s-au întors la Biserica Ortodoxă Română, ceilalţi au suferit persecuţii deosebit de severe.

5 O notă informativă din 19 martie 1950 reproduce un comentariu al Patriarhului Justinian Marina rostit într-un mediu privat despre “concesia” făcută Bisericii Ortodoxe Române de a nu fi desfiinţată:

“Regimul mai are nevoie de Biserică […]. Este conştient că în spatele său stau 12.000.000 de credincioşi, pe când partidul numără câteva mii de derbedei fără importanţă.” (ACNSAS, fond Documentar, dosar 67, f. 211)

7

ordinelor de urmărire a ierarhilor, presiuni la adresa Patriarhului pentru numirea sau demiterea anumitor ierarhi incomozi 6 , arestări ale unor persoane apropiate acestuia ca instrument de presiune asupra sa 7 etc. (Enache, 2005) Au fost identificaţi 2398 de preoţi aparţinând tuturor cultelor încarceraţi în perioada comunistă. Aşa cum reiese din date, represiunea cea mai gravă a cunoscut-o Biserica Ortodoxă, cu 1727 preoţi încarceraţi din cei aproximativ 8500, însemnând 20% din totalul clerului ortodox. (Anexa, Tabel 3) Datele nu includ şi călugării, supuşi de asemenea la o puternică represiune.(Caravia, 1998, 12) Potrivit unor statistici întocmite după 1989, în primii douăzeci de ani de comunism pe motive politice au fost arestaţi, deţinuţi în închisori şi lagăre, deportaţi sau strămutaţi peste două milioane de oameni, adică unul din nouă români, 15 % dintre cei arestaţi murind prin împuşcare, tortură sau exterminare în închisori ori lagăre de muncă forţată, adică fiecare al şaselea deţinut. (AFSPR, 2004; RCPADCR, 2006: 161) Vasile Voiculescu 8 , Radu Gyr 9 , Mircea Vulcănescu 10 , Anton Golopentia 11 , Mihail Manoilescu 12 , Corneliu Coposu 13 , Iuliu Hossu 14 , Richard Wurmbrand 15 , Elisabeta Rizea 16 , Gherasim Iscu 17 , Sofian Boghiu 18 sunt doar câteva dintre câţiva dintre cei care au făcut detenţie sub comunism. La jumătatea anilor ’60, detenţia politică încetează, campaniile de represiune violente fiind înlocuite pentru restul de trei decenii de regim comunism cu controlul informativ şi încurajarea delaţiunii. Securitatea capătă în mentalul colectiv imaginea unui uriaş leviatan care patrunde în cele mai intime detalii ale vieţii cotidiene. Efectivele Securităţii la începutul anilor ‘60 însumează 55.000 de ofiţeri şi soldaţi, cifrele neincluzând reţeaua de informatori. (Deletant, 2006)

Formele de oponenţă împotriva regimului comunist

Înţelegerea tipurilor şi gradului de împotrivire în faţa deciziilor, organizării sau existenţei regimului comunist, este utilă pentru a lămuri profilul elitelor româneşti şi

6 Este vorba, de exemplu, de presiunea exercitată asupra Conducerii Bisericii şi Patriarhului Justinian de către Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, pentru demiterea episcopului Nicolae Popovici.

7 Ministrul de Interne Drăghici a decis arestarea lui Daniil Sandu Tudor, un apropiat al Patriarhului, şi a întregii grupări “Rugul Aprins” ca mijloc de presiune asupra Patriarhului Justinian pentru ca Biserica să accepte limitarea posibilităţilor mănăstirilor de recrutare de noi membrii.

8 Medic, scriitor. Executa 4 ani de detenţie şi moare la iesirea din închisoare.

9 Poet. A executat 16 ani de detenţie. Pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorităţi drept instigatoare împotriva regimului comunist, primeşte pedeapsa cu moartea comutată ulterior la 25 de ani de muncă silnică.

10 Filosof, sociolog, scriitor şi ministru. A murit în închisoarea de la Aiud.

11 Sociolog, statistician. A murit în penitenciarul Văcăreşti.

12 Economist, fost ministru. A murit în închisoarea din Sighet.

13 Economist, jurist, lider al Partidului Naţional Ţărănesc. Execută o pedepsă de 17 ani de detenţie.

14 Episcop greco-catolic. A făcut 7 ani de detenţie şi domiciliu forţat 15 ani până la moartea sa.

15 Predicator creştin. A făcut 14 ani de detenţie.

16 Ţărancă. A executat 13 ani de închisoare pentru sprijinirea rezistenţei armate. 17 Protosinghel la mănăstirea Tismana, arestat pentru sprijinirea mişcării de rezistenţă. Moare în închisoare, înainte de moarte spovedindu-şi unul dintre torţionari.

18 Mare duhovnic ortodox. A executat 6 ani de închisoare.

8

pentru a face inteligibil comportamentul lor în raport cu evenimentele semnificative pe care le-am selectat pentru analiză. Acţiunile de oponenţă împotriva regimului comunist din România au îmbrăcat mai multe forme, fiecare dintre acestea jucând un rol important în constituirea unor grupuri distincte de atitudine şi acţiune în momentul prăbuşirii comunismului şi construcţiei fundamentelor regimului post-comunist. Cele mai semnificative dintre acestea sunt:

1. rezistenţa anticomunistă din ţară, cu cele patru forme:

- mişcările de rezistenţă armate;

- rezistenţa în detenţie;

- rezistenţa în profesie/cultură/religie;

- rezistenţa pasivă, subversivă (în familie, grupuri informale).

2. acţiunile diasporei, cu trei forme:

- prelungirea peste hotare a cauzei rezistenţei;

- susţinerea rezistenţei şi/sau dizidenţei din ţară;

- contestarea publică a statului comunist din România.

3. dizidenţa, cu două forme:

- dizidenţa civică, culturală;

- dizidenţa politică.

Dizidenţă şi rezistenţă. Precizări conceptuale

În literatura de specialitate din România în utilizarea noţiunilor de rezistenţă şi dizidenţă există o mare imprecizie terminologică. De multe ori rezistenţii înşişi se autoidentifică drept “dizidenţi”, din acest motiv am considerat utile câteva lămuriri conceptuale. În accepţiunea lucrării noastre, fenomenul de rezistenţă desemnează acţiunea de împotrivire sau de subversivitate la adresa unui regim politic receptat ca ilegitim, efect al unei operaţiuni de ocupaţie. Contestarea (frontală sau tacită) are loc din exterior, din afara sistemului, de către comunităţi, grupuri, persoane care nu îndeplinesc funcţii de decizie, control sau prestigiu în cadrul regimului contestat şi nici nu beneficiază de privilegiile oferite de acesta. De asemenea, ceea ce se contestă sunt înseşi fundamentele sistemului, rezistenţa depăşind nivelul mişcărilor de nemulţumire socială legată de comportamentul unor lideri sau de anumite politici sau programe de guvernare. Fenomenul de dizidenţă desemnează o contestare din interior, de către grupuri şi persoane care aparţin sistemului politic sau instituţiilor conexe (Dimisianu, 2007) şi care îşi fac publice poziţiile contestatare fără a părăsi pentru aceasta sistemul. Dizidenţa înseamnă formularea unei “opinii separate, dar nu total opuse” (Simuţ, 2008), înseamnă divergenţă ideologică parţială, o poziţie critică îndreptată împotriva unor componente ale sistemului politic sau unor persoane şi viziunilor acestora asupra guvernării, dar nu împotriva sistemului însuşi. Folosit adesea, neadecvat, cu accepţiunea de contestare a unui regim politic, termenul de disidenţă ajunge să indice cazuri şi situaţii care diferă fundamental unele de altele. Un gest susţinut pe valori profund anticomuniste ca cel al lui Corneliu Coposu, fost deţinut politic, lider al liniei ţărăniste în România interbelică, care, riscând arestarea, reactivează la începutul anilor ’80 Partidul Naţional Ţărănesc şi îl afiliază în 1987 la Internaţionala Creştin Democrată (Ştefănescu, D., 1995: 44) nu poate fi aşezat, în viziunea noastră, în aceeaşi categorie cu gestul poetului avangardist Miron Radu Paraschivescu, comunist din perioada ilegalistă (1933), care dezavuând

9

atitudinea noii conduceri a partidului comunist faţă de membrii mai vechi, se retrage din partid în 1969 în semn de protest afirmând că lichidarea acestei formalităţi nu mă va împiedica să rămân, ca şi mai înainte, ceea ce se numeşte un comunist fără partid.” (Dimisianu, 2007) Gestul moral de nerecunoaştere a fundamentelor ordinii politice comuniste nu poate fi alipit metodologic gestului de contestare a unui grup politic aflat la guvernare. Şi tipurile umane, ca şi traiectoriile lor, sunt diferite: de o parte avem un lider al unui partid desfiinţat de comunişti, deţinut politic vreme de 17 ani, care după eliberare – deşi cu o pregătire superioară (jurist-economist) – rămâne un simplu muncitor necalificat până la căderea regimului comunist; pe cealaltă parte avem un scriitor agreat de regim, aflat în conducerea Uniunii Scriitorilor şi publicat în tiraje uriaşe într-o perioadă în care nume mari ale literaturii române erau interzise. Cazul Coposu este în accepţiunea lucrării noastre un act evident de rezistenţă, în timp ce Miron Radu Paraschivescu este un caz clar de dizidenţă. O parte semnificativă dintre actele mai cunoscute de contestare publică a regimului nu sunt tipuri pure ca acestea două, ci mixturi în diverse grade între dizidenţă şi rezistenţă, motiv pentru care am alocat spaţiu acestei clarificări în cadrul subcapitolului 3. Dizidenţa (vezi infra). Am exclus din capitolul dedicat rezistenţei discuţiile referitoare la încadrarea cazurilor particulare, pe de o parte şi pentru că, spre deosebire de dizidenţă, care este un fenomen al singularităţilor, rezistenţa este un fenomen colectiv, efectul său istoric fiind dat de rezultanta tuturor acţiunilor individuale particulare de împotrivire politică şi ideologică.

1. Mişcările de rezistenţă anticomunistă.

Acţiunile de rezistenţă împotriva comunismului au început în România imediat după capitularea ţării şi semnarea armistiţiului cu URSS la 12 septembrie 1944, moment în care statul român a intrat sub influenţă sovietică, şi au durat mai bine de un deceniu (1944-1962). Rezistenţa a îmbrăcat la început deopotrivă forma nesupunerii civile, cât şi pe cea a confruntării armate. (Ilinca, Bejenariu, 2003: 140) Rezistenţa anticomunistă a acoperit întreaga ţară 19 şi a îmbrăcat un evident caracter naţional, scopul acesteia fiind înlăturarea regimului politic impus de sovietici României. (Ţăranu, Bărbulescu, 2006: 12) Mişcarea în nucleele ei cele mai active s-a caracterizat printr-o preponderenţă ţărănească (Enache, 2005: 498-506), însă grupuri de rezistenţă apar spontan în toate segmentele societăţii: constituirii cetelor de partizani formate din ţărani şi soldaţi li se adaugă acţiunile studenţeşti (1947, 1948, 1952 20 ), muncitoreşti (1953 21 ), ale grupurilor de femei (1953 22 ) etc. (Popescu, 1997)

19 Între 1950-1951, în evidenţa Biroului 314 al Ministerului de Interne, sunt menţionate 39 de nuclee de rezistenţă (numite “bande” in document), dintre care 29 fuseseră anihilate, 15 grupuri armate funcţionând încă “în diferite regiuni muntoase din ţară”. Acelaşi document menţionează punerea sub urmărire a 982 “fugari” izolaţi. (ACNSAS, fond Documentar, dosar 36, f. 240 apud Ţăranu, Bărbulescu, 2006: 13) 20 Încurajate şi de mişcările similare din Ungaria (octombrie 1956), în multe din instituţiile de învăţământ superior din România şi în unele licee încep acţiuni de protest în timpul cursurilor politice şi a celor de limba rusă, solicitându-se depolitizarea şi deideologizarea învăţământului. În octombrie- noiembrie sunt reprimate mai multe nuclee studenţeşti care intenţionau organizarea unor manifestări studenţeşti de protest. În Timişoara au fost arestaţi la sfârşitul lui octombrie 1956 peste 2000 de studenţi. Manifestatia studenţească programată să aibă loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti în 5 noiembrie e impiedicată prin blocarea pieţei de către poliţie şi armată. (Covaci, 2006) 21 Cea mai semnificativă dintre acestea, este miscarea de protest de la fabrica de vagoane Griviţa Rosie, la începutul lui iunie 1953. (Popescu, 1997)

10

Paralel cu rezistenţa armată se coagulează în societate şi grupuri ale rezistenţei culturale şi religioase, care ignoră ideologia regimului şi aduc un mesaj cultural restaurator. Mişcarea duhovnicească “Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti (1944-1948) este un exemplu în acest sens. (Enache, 2005) Într-un document din Arhiva politică a Ministerului Federal de Externe din Bonn, datat aprilie 1953, explicaţia spontaneităţii rezistenţei în România este căutată în anticomunismul populaţiei româneşti. (apud Popescu, 1997) Anticomunismul ca atitudine comunitară, s-a dezvoltat în urma influenţei ţărănimii înrolate în armată, confruntată cu experienţa comunistă în 1917 în Moldova, cu prilejul revoluţiei bolşevice, când au fost dezarmate unităţile ruseşti, şi în 1919 în Ungaria, când a fost lichidat regimul lui Bela Kun. Pierderea a două provincii româneşti, Basarabia şi Bucovina de nord, s-a adăugat la fondul de ostilitate deja existent în ţară împotriva Uniunii Sovietice. (Popescu, 1997) Represaliilor politice începute de comunişti, constrângerilor religioase şi culturale impuse şi reformelor sociale şi economice li s-a adăugat încrederea în intervenţia occidentală (în special americană) împotriva bolşevizării ţării. (Banu, 2002) După 1948, când statul comunist a intervenit în forţă, în urma arestărilor grupurile de rezistenţă rămase s-au refugiat în zonele muntoase ale ţării, mai greu accesibile poliţiei de represiune. (Ţăranu, Bărbulescu, 2006: 14) O parte din organizaţiile anticomuniste de rezistenţă au fost găzduite în biserici, mănăstiri sau schituri din toată ţara, cu precădere în locuri care beneficiau de poziţii geografice favorabile. (Jinga, 2001-2002; Enache, 2005: 105) Punctul de maxim al mişcărilor de rezistenţă a fost atins în 1949-1950, o dată cu începerea procesului de colectivizare 23 , când rezerviştii români au constituit unităţi militare şi batalioane speciale româneşti, statul comunist fiind nevoit să constituie, la nivelul judeţelor, unităţi speciale pentru lupta împotriva partizanilor. (Popescu, 1997) Colaborarea unor personalităţi politice cu comuniştii, pierderea legăturilor unor grupări din ţară cu diaspora şi cu alte grupuri interne, acţiunile de represiune, împreună cu conturarea tot mai evidentă a faptului ca puterile occidentale nu vor interveni (Popescu, 1997) au condus însă la stingerea mişcărilor de rezistenţă activă şi intrarea comunităţii româneşti într-o fază a rezistenţei pasive. Mişcările de reacţie publică revin, sub formă socială, cu ocazia grevelor minerilor din Valea Jiului, în 1977, şi ale muncitorilor de la Braşov, în 1987. (Săndulescu, I, 1996: 13) Aşa cum puncta la finalul său documentul din Arhiva politică a Ministerului Federal de Externe din Bonn, citat mai sus, “lumea rezistenţei

devine o lume în sine, cu organele, instituţiile, legile şi posibilităţile sale. Este o viaţă nesigură, plină de pericol, dar încă posibilă până la aşteptarea ultimă, lupta care va hotarî eliberarea finală.” (apud Popescu, 1997)

Un rol important în întărirea spiritului rezistenţei pasive l-au avut foştii deţinuţi politici, în majoritatea familiilor din România existând cel puţin un membru victimă a represiunii. Conform bazei de date a Ministerului Muncii (DL 118/990) după 1990 mai erau în viaţă peste 100.000 de foşti deţinuţi politici, reprezentând categoria tinerilor arestaţi la vârsta de 17-24 ani sau a celor arestaţi după anii 1959-

22 În anul 1953 au avut loc mai multe ciocniri cu miliţia în faţa magazinelor alimentare, una dintre cele mai virulente avand loc pe 14 iunie, când o mulţime de femei protestează din cauza lipsei unor produse de bază. De teama unor mişcări spontane de acest tip statul ia măsura introducerii posturilor înarmate în toate magazinele de stat de la sate. (Popescu, 1997)

23 Conform datelor Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, făcute publice în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, între 1949 – 1962 au avut loc peste o sută de răscoale spontane împotriva colectivizării.

11

1960, masa celor închişi de regimul comunist decedând înainte de 1990. (AFDPR, 2004) Cu rare excepţii, personalităţilor de valoare ale culturii şi spiritualităţii româneşti care au făcut detenţie politică li s-a refuzat reintegrarea profesională după eliberare. În jurul multora se formează însă grupuri de discipoli, de aderenţi, aşa cum este cazul lui Petre Ţuţea 24 sau Constantin Noica 25 , cei mai cunoscuţi prin referinţele discipolilor lor implicaţi ulterior în viaţa publică post-decembristă. (Munteanu, 1992; Liiceanu, 1991) După încheierea rezistenţei armate, comunitatea românească îşi difuzează rezistenţa în milioanele de mici sabotări separate ale regimului, exercitând o presiune tacită de restaurare a valorilor normalităţii. 26 În fiecare domeniu al vieţii sociale apar personalităţi care prin munca şi opera lor restabilesc o continuitate firească cu fondul cultural românesc (atât livresc, cât şi folcloric) şi care apără valorile contestate în perioada primelor decenii comuniste, încercând repunerea lor în circulaţie, imensa majoritate rămânând necunoscuţi. (Simuţ, 2008) Amintim pentru exemplificare, câteva dintre aceste restituţii culturale cu un anumit grad de notorietate: traducerea în 45 de ani de către Dumitru Stăniloae a Filocaliei (în unsprezece volume) şi publicarea ei integrală între 1946-1980, îngrijirea iniţiată de către Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu) şi continuată de D. Vatamaniuc, Al. Oprea, P. Creţia ş.a. şi apoi publicarea Operei complete Mihai Eminescu (cinsprezece volume din cele şaptesprezece fiind publicate înainte de 1989), începerea programului cultural Colecţia Naţională de Folclor (în 1969) la iniţativa folcloristului Mihai Pop etc. Vorbind despre rezistenţa prin cultură, Scriitorul Aurel Dragoş Munteanu, fost ambasador ONU al României după căderea comunismului scria: “Rezistenţa prin

cultură, ridiculizată adeseori, a fost reală şi a fost practicată de oameni de calitate, dar care nu erau croiţi din stofă eroică, ci din cea cărturărească. În anii ‘50, când partidul avea interes propagandistic să se arate generos, au fost traduşi marii clasici ruşi şi o întreagă colecţie academică de autori greci şi latini. Împreună cu seria de mai târziu, apărută sub oblăduirea lui Idel Segal la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, cititorul român are astăzi la dispoziţie un corpus de gândire clasică pe a cărui bază se pot forma caracterele mari ale zilei de mâine. El a fost însă produs în condiţiile unui comunism înverşunat şi anticultural de oameni cuminţi şi răbdători, care simţeau regimul ca sarea în ochi. În Copilaria lui Tolstoi, tânărul din România citea despre Grişa Nebunul şi rugăciunea lui neîncetată. Era rugăciunea lui Iisus din practica isihastă, în tradiţia sihaştrilor din schiturile moldoveneşti, dacă înţelegeai despre ce este vorba.” (Munteanu, A.D., 2006)

În ciuda măsurilor dure de supraveghere, în toată perioada comunistă, circulă clandestin cărţi interzise, distribuite din “mână în mână”, un veritabil sabotaj al ideologiei şi constrângerilor culturale. Regimul se simte obligat din 1965 să slăbească filtrul cenzurii, o parte semnificativă din cărţile interzise începând să fie date tiparului. Apar totodată cărţi noi care radiografiază sever sistemul comunist şi practicile sale, propunând teme imposibil de conceput în deceniile de dinainte (Suferinţa urmaşilor a scriitorului Ion Lăncrănjan, Cel mai iubit dintre pământeni a lui Marin Preda ş.a.) Deşi evident lipsite de puterea de a zdruncina regimul, gesturile de protest sau de contestare a regimului, ajunse prin şansă sau prin întâmplare publice, chiar dacă unele nu merg până la a cere explicit dizolvarea comunismului şi rămân în zona

24 Petre Ţuţea a executat o pedeapsă de 13 ani de închisoare şi muncă silnică, 1948-1953, 1956-1964.

25 Constantin Noica a făcut detenţe 6 ani (1958-1964), în perioada 1949-1958 având domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel.

26 Având în atenţie acest comportament colectiv şi şirul lung de regimuri de ocupaţie prin care a trecut România, gânditorului român Petre Ţuţea, întrebat care tip de regim politic este cel mai bun pentru poporul român, a dat următorul răspuns: “cel care apucă să se învechească”.

12

dizidenţei, au contribuit, alături de celelalte, la potenţarea rezistenţei tacite a milioane de oameni. (Paul Goma, Radu Filipescu, Doina Cornea etc.) Dezvoltarea instinctului “luptei subterane”, menţinerea atitudinii anticomuniste în familii şi grupuri de apropiaţi, sabotarea spontană a regimului comunist în diverse forme, prezentă în toate straturile şi categoriile sociale, lipsirea acestuia de susţinere şi de încredere constituie contextul afectiv comunitar în care pot fi înţelese mişcările de masă din Decembrie 1989 şi Aprilie-Mai 1990 care au însoţit schimbarea de regim politic în România. Departe de a fi doar nişte manifestări de nemulţumire împotriva regimului Ceauşescu, ele vizau natura regimului comunist şi au irumpt spontan în contextul politic de prăbuşire a susţinerii internaţionale a acestui sistem. (Săndulescu, 1996: 63). Deşi tendinţa grupurilor care au preluat puterea în ‘89 era socialist reformatoare, perestroikistă, la presiunea mulţimii, partidul comunist va fi desfiinţat prin decret de stat, populaţia dizolvând structurile lui cu o repeziciune care atestă puterea rezistenţei sale 27 . Vorbind despre acest fapt, Petre Ţuţea surprindea, printr-o metaforă pătrunzătoare, situaţia comunismului din România, care “a alunecat [peste poporul român –n.n.] cum alunecă apa peste peşti.” (Ţuţea, 1992: 318)

2. Exilul românesc

După modelul altor ţări europene, la începutul anului 1943, sub presiunea ameninţării sovietice, apare ideea organizării unei conduceri româneşti în exil, ministerul de externe al României realizând liste de persoane care, în cazul instaurării comunismului, să se refugieze în Occident pentru a susţine rezistenţa anticomunistă. Ideea s-a extins ulterior, luând naştere în ţările democratice din Vest mai multe asemenea grupuri, organizate în jurul unor personalităţi mandatate în acest sens de lideri politici din ţară. (Djuvara, 2008). Numărul acestor iniţiative cunoaşte un maxim după scoaterea în afara legii în ţară a partidelor politice (1947), vehiculându-se chiar proiectul alcătuirii unui guvern în exil (Calafeteanu, 2000). Ideea a fost însă descurajată de Departamentul de Stat al SUA, aşa cum reiese dintr-o convorbire avută de Grigore Gafencu şi Brutus Coste – foşti diplomaţi români – cu Horace Nickels, funcţionar politic pentru problemele româneşti. (Hoover Institution Archives, fond Brutus Coste, 1) Nu s-a putut realiza nici alcătuirea unui nucleu de coordonare, care să unifice tendinţele din emigraţia românească, agendele şi direcţiile politice fiind mult prea eterogene. (Calafeteanu, 2000) Ideea a condus însă la apariţia mai multor astfel de iniţiative, cum au fost, de exemplu, Comitetul National Român (CNR), înfiinţat în 1949 şi patronat de Regele Mihai I, stabilit din 1947 în Elveţia, sau Liga românilor liberi, înfiinţată în 1960 ca alternativă la aceasta. Organizaţiile îşi încetează funcţionarea în anii ’70, în urma deciziei administraţiei americane, principalul finanţator, de a opri finanţarea comitetelor naţiunilor captive. (Calafeteanu, 2000) Unii dintre repatriaţii de după 1989 au speculat politic vacuumul de informaţii al românilor din ţară pentru a prezenta unele acţiuni sau organizaţii ca guvernări din exil şi a legitima atitudini sau personaje politice. Ideea guvernului din exil a alimentat şi ataşamentele monarhiste, o parte importantă a organizaţiilor din diasporă militând pentru reinstaurarea monarhiei constituţionale în România post-decembristă.

27 În 24 de ore (între 21-22 decembrie 1989) a fost desfiinţată o întregă structură instituţională a unui stat, nu a existat nici un fel de perioadă inerţială, cum este firesc atunci când instituţiile sunt îmbrăţişate la modul real.

13

O componentă importantă a exilului românesc, îl constituie (nu întâmplător!)

scriitorii, peste 250 părăsind ţara înainte şi în vremea regimului comunist, după unele calcule procentul depăşindu-le pe cele din oricare altă ţară fostă comunistă din Europa. (Ulici, 1994) Cea mai mare parte dintre aceştia au fondat în Occident organizaţii şi publicaţii construind veritabile reţele culturale, între personalităţile din ţară (Alexandru Paleologu, Ioan Alexandru, Marin Preda, Vasile Voiculescu 28 etc.) şi diasporă consolidându-se în timp un contact puternic. (Behring, 2001: 47). Există mai multe valuri de emigrare, fiecare distingându-se prin traseul profesional şi social-politic şi prin activitatea în exil 29 .

În 1944, o parte semnificativă a oamenilor politici şi intelectualilor aflaţi deja în strainătate în servicii diplomatice externe, având în general cu viziuni de dreapta, nu s-au mai întors în ţară descurajaţi de situaţia politică îngrijorătoare şi de ameninţarea unei posibile arestări. Este cazul lui Mircea Eliade, Vintilă Horia, Grigore Gafencu etc. (Behring, 2001: 24-28) Unii au rămas prin decizie proprie, alţii au fost mandataţi de clasa politică românescă să prelungească cauza rezistenţei anticomuniste în Occident.

O altă grupare, a intelectualilor din zona stângii moderne, care deşi iniţial se

implică în viaţa politică sau culturală comunistă, părăsesc ţara în perioada 1946-1949 în dezacord cu formula stalinistă impusă de sovietici în România. Printre aceştia se numără Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Ştefan Baciu etc. (Behring, 2001: 30-32) La sfârşitul anilor ’60, profitând de destinderea represiunii şi relativa deschidere a ţării spre Occident datorată refuzului lui Ceauşescu de a participa la ocuparea Cehoslovaciei alături de ţările Pactului de la Varşovia, câţiva din foştii deţinuţi politici eliberaţi în 1962-1964, cer azil politic în Occident (cazul lui Ioan Ioanid). Majoritatea însă rămân în ţară şi acordă încredere regimului Ceauşescu, la fel ca multe alte categorii sociale sau profesionale, punându-şi speranţa într-o liberalizare de durată a ţării. Dezamăgiţi ulterior, la sfârşitul anilor ’70, o parte dintre aceştia părăsesc ţara sau, cum s-a întâmplat în cazul lui Paul Goma care a ales calea exprimării publice a acestor nemulţumiri, sunt expulzaţi. (Behring, 2001: 37) Cel mai mare val de emigrare politică are loc în ultimul deceniu al regimului, pe fondul înăspririi controlului, scăderii nivelului de trai şi accentuării propagandei, majoritatea celor emigranţi ataşându-se acţiunilor şi grupărilor culturale iniţiate în Occident de mai vechii emigranţi ai stângii moderne. (Behring, 2001: 42-44) Pe măsură ce încep să se dezvolte organizaţiile şi acţiunile cultural- ideologice iniţiate în ani ’50 de Congresul Statelor Unite împotriva regimurilor comuniste din Est (Popper, 1992), o parte semnificativă a diasporei româneşti s-a coagulat în jurul departamentelor care se adresau românilor, dezvoltând în cadrul Radio Europa Liberă, Vocea Americii, BBC etc. forme de exprimare publică alternative discursului oficial din ţară. În ultimii ani (cei mai grei) ai regimului

28 V. Voiculescu trimite spre publicare în străinate poemul Adio libertăţii revistei Luceafărul din diasporă, unde apare sub pseudonimul Valeriu Anghel în numărul 2, din mai 1949. “Călcată ţara ca un teasc cu struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi./ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri/ Ne- ngroapă şi ne samană pe noi./ Pe regi ni-i azvârliră la gunoi,/ Din pântece ni-s pruncii puşi la juguri,/ Strămoşii şterşi ca basme cu strigoi. […]Tu, glorie a vieţii, tu ne ţii!/ Să-ţi spun adio ţie? Niciodată!/ Chiar de-o fi scris să nu mai fim noi vii, / De dincolo de moarte scăpărată,/ Tunând peste tirani, tot ai să vii!” (V. Voiculescu, Opere, Ed. Cartex, 2004, p. 665-666) 29 Ca o menţiune legată de profilul identitar, menţionăm că o parte din lumea culturală a exilului românesc a continuat să scrie în limba română şi să se adreseze exclusiv publicului român (Paul Goma, Ion Caraion etc.), altă parte adoptând o apartenenţă culturală dublă, bilingvă şi îndreptată atât către cititorii români cât şi către cei din ţara gazdă (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, dar şi Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.) sau desprinzându-se de identitatea lor originară (Emil Cioran etc.). (Behring, 2001: 74-75)

14

Ceauşescu, Radio Europa Liberă devine cea mai semnificativă tribună a poziţiilor dizidente din ţară, fiind totodată şi un filtru de promovare nu de puţine ori discriminatoriu 30 . În timpul Evenimentelor din decembrie 1989, credibilitatea şi notoritatea construită prin intermediul Radio Europa Liberă a contat semnificativ pentru impunerea unor persoane în viaţa politică. De asemenea, o parte importantă a scriitorilor, formatorilor de opinie sau membrilor societăţii civile post-decembriste sunt legitimaţi ulterior prin apartenenţa la mişcarea Europa Liberă, fie prin participare directă, fie prin relaţia lor cu redactori sau colaboratori externi ai radioului. După căderea regimului comunist, în locul refacerii unităţii fireşti, în special în lumea literară şi civică, realizările culturale şi de rezistenţă ale diasporei sunt prezentate – în special de către intelectualitatea de stânga modernă – ca alternativă la cele dezvoltate în ţară, a căror valoare este minimalizată şi aruncată în derizoriu. Etichetând formele rezistenţei româneşti interne drept compromise prin coabitarea cu comunismul, apar reviste, edituri 31 care publică aproape exclusiv operele scriitorilor din diasporă şi ale celor din ţară legitimaţi ca familiari acesteia. Cu mici concesii făcute unor grupuri afirmate cultural în România, dar plasate tot sub influenţa fenomenului cultural din exil, separaţia livrescă şi artificială cu care se operează în spaţiul public între cele două nuclee ale culturii române sub comunism devine sursă de segregare identitară şi justificare pentru exclusivism, cenzură, abuz sau campanii de calomniere.

3. Dizidenţa

Raportate la amploarea, intensitatea şi eficienţa fenomenului de rezistenţă, fenomenul de dizidenţă în România este nesemnificativ. Este nesemnificativ atât numeric, raportat la cele mai bine de patru decenii de comunism, cât şi în consecinţe 32 , neconstituind o cauză determinantă a căderii regimului comunist din ţară. (Dimisianu, 2007) Dizidenţa în România a fost mai mult un fenomen construit mediatic, decât un fenomen social. După stingerea nucleelor rezistenţei armate, în societatea românească nu se dezvoltă (ca în Polonia) forme organizate de contestare publică (făţişă) a politicului, principalul strat social care putea genera un asemenea tip de oponenţă, intelectualitatea, fiind „profund dezbinată şi orientată conflictual în interiorul ei”. (Stoenescu, II, 2004: 746) Acţiunile de contestare politică existente au îmbrăcat un caracter individual, izolat, simbolic şi nu operaţional, fără puterea de a genera sau trezi o reacţie de masă. Aceste acţiuni individuale de contestare politică diferă mult în funcţie de valorile care le determină şi de finalitatea cărora se subordonează. (Ele nu aparţin toate fenomenului dizidenţei.) În funcţie de acest criteriu pot fi identificate patru tipuri majore:

a). opoziţie anticomunistă, îndreptată împotriva fundamentelor regimului comunist, b). opoziţie antiguvernamentală, îndreptată împotriva grupului politic aflat la putere şi politicii sale,

30 Ca orice organ de presă şi Radio Europa Liberă a practicat o selecţie a informaţiilor, poziţiilor şi personajelor care urmau să fie promovate pe cale undelor. Există evenimente semnificative de împotrivire la deciziile regimului comunist care nu au fost mediatizate în detrimentrul altora mai puţin importante în consecinţe , un exemplu fiind întrevederea la Vatican a Patriarhului Teoctist cu Papa Ioan Paul al II-lea în ianuarie 1989. (Vezi infra)

31 Humanitas, Jurnalul literar, Europolis, Apostrof, Polirom, Institutul European etc.

32 Majoritatea cazurilor dizidenţilor (Doina Cornea, Dan Petrescu etc.) au fost evaluate în dosarele întocmite de securitate ca „insignifiante pentru siguranţa ţării”. (Stoenescu I, 2004: 212, 219)

15

c). dizidenţă civică, urmărind îmbunătăţirea regimului prin revendicări civice sau sociale, culturale etc. d). dizidenţă politică, urmărind îmbunătăţirea, “reformarea” organizaţiei partidului.

A. Anticomunism, anticeauşism şi dizidenţa civică

După ’60, România nu mai cunoaşte decât în decembrie 1989 acţiuni şi poziţii publice care să vizeze explicit înlăturarea regimului comunist. Analiza cazurilor cunoscute şi mediatizate de contestare politică din perioada ’60-’80 indică o predominanţă a fenomenului de dizidenţă civică concretizat prin texte făcute publice prin intermediul radioului Europa Liberă sau a presei străine, contestarea fiind preponderent îndreptată împotriva regimului lui Ceauşescu şi mai puţin ţintind fundamentele sistemului comunist. Acţiunile îndreptate făţiş împotriva sistemului comunist, sensibil mai puţine faţă de primele două decenii, rămân concentrate aproape integral din zone sociale lipsite de instrumente de intervenţie publică (acces la presă, la sisteme reţelare extinse sau contacte în străinătate). Ele sunt realizate, ca formă de protest sau în situaţii extreme, de ţărani, studenţi, foşti deţinuţi politici, persoane provenind din familii cu un trecut anticomunist, a căror integrare socio-profesională a fost blocată fie de partid fie de ei înşişi prin respingerea unei cariere condiţionată de concesii politice. Aceste acte sunt foarte rar şi absolut accidental preluate în circuitul media intern sau al diasporei, rămânând, ca majoritatea actelor rezistenţei, în zona anonimatului. (Cazul lui C. Coposu, prezentat în paginile de mai sus, devenit ulterior public, este un astfel de exemplu.) Apartenenţa la o categorie socială şi profesională superioară, care oferă prin ea însăşi avantajul accesului la instituţii de prestigiu, la legitimări şi la tribune de propagare a unui mesaj, determină nuanţarea protestului, punerea lui sub protecţia pârghiilor legale ori ideologiei dominante, de aici şi tendinţa intelectualităţii spre dizidenţă, nu spre opoziţie radicală. Nici România nu face excepţie de la acest model, dizidenţa fiind în general un fenomen concentrat în zona mediului literar, universitar, cultural. Dacă în cazul opoziţiei anticomuniste – ca şi al dizidenţei politice – lucrurile sunt relativ clare, gestul provenind din zone sociale cu un profil precis, în cazul dizidenţei civice şi oponenţei guvernamentale avem de-a face cu o zonă de complexe suprapuneri şi interferenţe a primelor două. 33 O parte dintre biografiile dizidenţilor cunoscuţi indică o carieră desfăşurată sub protecţia unor membri ai nomenklaturii (cazul, de exemplu, al Anei Blandiana – protejată de Gheorghe Rădulescu 34 ) sau la adăpostul instituţiilor politice ale regimului comunist, cum este, de exemplu, cazul lui Mircea Dinescu, absolvent al Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”, şcoală superioară a partidului comunist creată pentru instruirea cadrelor, apoi secretar al organizaţiei de tineret a partidului (UTC) din cadrul Uniunii Scriitorilor. (Ştefănescu, A., 2005b: 841). Biografiile altor dizidenţi români indică efectuarea unor stagii bursiere în Occident (exemplu Dorin Tudoran – în Franţa şi R.F.G. în 1979, 1980, 1981) într-o perioadă în care “cortina de fier” îşi manifesta un caracter mai mult decât restrictiv în acest sens. O parte dintre dizidenţii civici sau

33 Din acest motiv a şi fost posibilă asocierea la guvernare în 1990 a unor dizidenţi civici cunoscuţi ca Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. cu dizidenţi politici ca Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan etc.

34 Fost ministru în cadrul mai multor ministere până intre 1949-1979 şi membru în CC al PCR din 1969.

16

culturali provin de-a dreptul din zona nomenklaturii, cum este cazul lui Nicolae Breban, membru supleant al Comitetului Central al PCR şi membru în conducerea Uniunii Scriitorilor până la momentul dizidenţei sale în 1971, care, deşi critică linia conducerii politice în interviuri acordate presei occidentale şi îşi anunţă, în semn de protest, demisia din funcţia de redactor-şef al revistei Uniunii Scriitorilor, România literară, nu îşi dă demisia şi din funcţiile politice; biografia sa consemnează că află despre excluderea sa din rândurile membrilor supleanţi ai C.C. după două luni, când se întoarce dintr-o călătorie în străinătate. Fenomenul “dizidenţei civice” apare de regulă în grupuri sociale care se bucurau de condiţii de viaţă (materiale 35 , profesionale, drepturi civice 36 etc.) cu mult peste media comunităţii româneşti. Ca în tot blocul comunist, dizidenţa este un fenomen al anilor ’60-’80, apărând în România într-o perioadă când statul comunist – membru ONU – care avea relaţii diplomatice şi comerciale cu majoritatea ţărilor occidentale şi colabora cu ele în acţiuni internaţionale (Stoenescu, 2004, II: 15), dorea să fie cât mai favorabil evaluat de Helsinki Watch (1978) şi alte foruri de monitorizare occidentale, pentru a-şi întări legătura cu Vestul. Cu rare excepţii (Radu Filipescu 37 , Dumitru Iuga 38 , Ion Puiu 39 etc.) – care s-au soldat cu condamnări la închisoare – majoritatea actelor de dizidenţă, care s-au bucurat şi se bucură de notorietate, au fost întreprinse de persoane care beneficiau de mecanisme sociale sau politice de protecţie. Cei mai mulţi dintre dizidenţii cunoscuţi au beneficiat, încă dinainte de consumarea actului dizident, de certitudinea accesului la vocea publică a radioului Europa Liberă sau a altor căi de propagare a mesajului lor în Occident (Doina Cornea, Dan Deşliu, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran etc.). Opoziţia anticomunistă, ca şi cea anticeauşescu, era ilegalistă. Riscul asumat de Radu Filipescu (care în 1982-1983 distribuie manifeste în cutiile poştale ale blocurilor din Bucureşti prin care cheamă cetăţenii la o revoltă stradală împotriva lui Ceauşescu) nici nu poate fi comparat cu cel al unui Mircea Dinescu, care critica regimul lui Ceauşescu în ziarul comunist Libération (Cartea Albă a Securităţii, nota 474: 426-429). Dizidenţa civică – asemeni celei politice – adoptă căi legaliste de contestare a deciziilor politicului, făcând referire în discursul său public la prevederile constituţiei şi regulamentelor ori legilor interne, la declaraţiile puterii sau la actele internaţionale pe care regimul se angajase să le respecte. Protestul lui Paul Goma, de exemplu, adresat printr-o scrisoare deschisă participanţilor Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa în februarie 1977 pleacă de la această premisă a

35 În România regimului comunist scriitorii, de exemplu, erau remuneraţi pentru drepturile de proprietate intelectuală în funcţie de tirajul cărţilor şi nu neapărat de vânzarile acestora. Tirajele editurilor principale (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Editura Cartea Rusă, Biblioteca pentru toţi, Cartea Românească, Editura Eminescu, Editura Ion Creangă, Biblioteca pentru toţi, Editura politică etc.) erau de regulă consistente, cărţile fiind distribuite nu numai în librării ci şi în reţeaua de biblioteci (toate aflate sub controlul statutului; în ţară se aflau peste 16.500 de biblioteci, la care trebuie adăugate alte câteva zeci de mii de case de cultură şi cămine culturale).

36 Mediile culturale aveau libertatea faptică de circulaţie în Occident, de acces la comunitatea culturală internaţională, de publicare în străinătate etc. Multe nume ale dizidenţei au primit premii semnificative acordate de lumea Occidentală, ex. Ana Blandiana – Premiul Herder (1988).

37 Tânăr inginer. Condamnat la 10 ani de detenţie pentru acţiuni întreprinse împotriva ordinii socialiste.

38 Tehnician la Televiziunea Română, care organizează în 1983 împreună cu alţi şase tineri o asociaţie care milita pentru deschiderea politică şi economică