Sunteți pe pagina 1din 88

Eva Precub

aici nu mai locuiește nimeni

aici nu mai locuiește nimeni de Eva Precub prefață de George Chiriac seria Poezie | colecția Opera Prima

© 2010 casa de pariuri literare

www.cdpl.ro | editura@cdpl.ro tel. : 0741.587259 ; 0726.407349

editor volum : George Chiriac producție : Victor Jalbă‑Șoimaru

© nihil septimus pentru ilustrația de pe copertă typeface Warnock Pro, designer Robert Slimbach, Adobe Systems Incorporated tipărit la Mega Print, Cluj‑Napoca

0

9

8

7

6

5

4

3

2

1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Precub, Eva aici nu mai locuiește nimeni / Eva Precub ; pref. de George Chiriac. – București : Casa de pariuri literare, 2010

isbn  :   978‑606‑92711‑2‑4

I. Chiriac, George (pref.)

821.135.1–1

Eva Precub

aici nu mai locuiește nimeni

e  poeme  e

prefață de George Chiriac

casa de pariuri literare

Eva Precub este pseudonimul literar al Andreiei Precub, născută pe 5 iulie 1986,

în Fălticeni.

A urmat între 2005‑2008 cursurile Facultății de Litere (secția limbi moderne

aplicate) și între 2007‑2010 cursurile Facultății de Teatru și Televiziune (secția

teatrologie), în cadrul Universității Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca.

Volumul de poeme aici nu mai locuiește nimeni reprezintă debutul literar

al autoarei.

Aici sigur „nu mai locuiește nimeni“

Prima dată când am văzut volumul aici nu mai locuiește nimeni, creierul m‑a purtat la acele bobițe de morfină de care amintea Miruna Vlada în volumul Pauza dintre vene – totul seamănă cu o dorință de moarte. Volumul de față re‑ prezintă o deshumare a unor poeme strânse sub formă de mici capitole. De la primele pagini se poate observa cum mulțimea de stări ne introduce forțat în aceasta lume întunecată, lume în care autoarea și‑a propagat poemele cu o pre‑ cizie de chirurg. Aceste poeme ascund o angoasă personală care se îmbibă pe tot parcursul cărții și tinde să te țină în suspans. Datorită structurii fragmentare, cartea este atractivă și hipnotică. Poezia are nerv, este expresivă, ingambamentul este abrupt, unele imagini te pot deruta, iar ficțiunea se confundă cu non‑ficțiunea. Truman Capote spunea într‑o frază că este mai ușor să iei un copil și să‑l împuști în spatele casei decât să finalizezi o carte. În cazul Evei Precub s‑au tras mai multe focuri de armă, au murit mai mulți copii. Încă din primele rânduri se identifică șocantul prin temele pe care autoarea le expune minuțios. Volumul are o gradație ascendentă, pornind de la sentimentele naive ale unei adolescente, apoi mergând cu toată forța până la dramele emoționale ale unei femei desăvârșite. Totul poate fi o lectură necesară spre o explorare a limitelor dintre inocent și profan, un punct de vedere poate nu nou, dar inovativ prin expunerea sa de către o femeie. Nu există o catalogare a stărilor, nu există limite, nu există reguli. Sunt rădăcini înfipte adânc, invizibile sau nu, care leagă cele două lumi. Cartea este tulburătoare și fascinantă în același timp, poate speria ușor mințile care nu au trecut prin traume. Poemele sunt pentru autoare ca o bulă de oxigen care nu se poate sparge. Aerul pe care îl respiră Eva Precub seamănă foarte mult cu lumea fantasy & gotică a lui Tim Burton. Doar aici putem găsi o latură întunecată în care simțurile sunt singurele acte după care se conduc personajele. Chiar dacă pare un blestem, personajele își iubesc statutul și nu se lasă influențate de ceea ce este în lumea exterioară. Cine iese de aici, se duce ca un glonte spre exitus.

În ediția românească a volumului Melancolica moarte a băiatului‑stridie de Tim Burton, traducătorul, Marius Chivu, spunea că personajele nu pot fi accep‑ tate de ceilalți doar pentru că sunt neobișnuite și oamenilor nu le place ceea ce e diferit. Eva poate fi un conglomerat de personaje derutante din lumea lui Burton – ea inspiră aerul și îl ține în plămâni, nu poate ieși din această situație captivan‑ tă. Pentru autoare, scriitura aceasta e ca un extaz, pentru cei din jur poate fi o dramă. Ea nu vrea să se sinucidă, doar notează cu precizia unui reporter aflat în teatrul de război ceea ce vede pe câmpul de luptă. Aici, câmpul este definiția lu‑ mii interioare. Pe parcursul volumului am întâlnit elemente care fac parte dintr‑o sferă morbidă, feministă, menstruală – elemente regăsite la Oana Ninu și Miruna Vlada. Cred că are puțin și din tragismul fastuos al Angelei Marinescu. Cu toate acestea, Eva Precub rămâne underground și întotdeauna fără rezerve.

George Chiriac

sperând să citiți volumul cu drag, răbdare și înțelegere, mulțumesc părinților mei, lui george

//și în ordinea apariției lor în viață, pentru// trepiedul meu nihil septimus gabriel tiny șuhilă sue sancto

vineri după tudor

„and I hear him every night in every pore and every time he just makes me warm“ Mars Volta

22

parcă ieri 22 septembrie au căzut frunzele arămii din copacul aplecat spre mormântul locuit tot din acele zile pe unde mi‑aș dori să trec din când în când

aș cere să fiu lăsată în pace mi‑aș cenzura câteva lacrimi tu ai râde ca întotdeauna spunându‑mi nu plânge, eva, n‑a murit nimeni, sunt chiar aici

aș zâmbi, te‑aș îmbrățișa adâncindu‑mi mâinile în țărâna rece sau ți‑aș gâdila talpa arămie pe care sare un greier – aș încerca

iar am încurcat trecutul cu prezentul e târziu decembrie vreau să ningă peste tot în jur poate‑mi îngheață durerea și gândul poate‑mi trece febra poate învăț să mă iert

suntem doar doi copii ce n‑au nimic doar că pe lângă nimic mie mi‑a rămas viața

*

rănile încă există în întunericul trupului tău de zăpadă cu timpul vor crește se vor deschide tot mai mult până când te vor înghiți

îți vei deschide porțile ochilor acum închiși și sângele tău se va revărsa pe gene cascadă în lumina apusului voi ploua pentru tine te voi scufunda în pământ

unde mii de zile noi de viață te așteaptă durerea glasului tău înecat de noroi mă va sorbi până la ultima fărâmă

a gândurilor noastre încărcate de toate furtunile ce nu‑mi aparțin

și voi lupta cu disperarea ta

stând cu capul pe rana de la tatuajul tău de foc

**

dar iată că acum stau în genunchi liniștită cuminte tăcută în cel mai întunecat ungher al camerei mele privind fix la un punct pe zidul crăpat ascultând clipele cum zboară fâlfâie

aripile moi îmi ating chipul de cretă sărutat de multe ori de cicatrici și trandafiri dar nu mă plâng tălpile reci pline de răni părul negru plin de frunze arse degetele mele uscate se plimbă

pe clapele unui pian inexistent cineva țipă în mine eu zâmbesc nu mă plâng niciodată incapabilă să primesc de la alții sentimente dulci și calde o lumânare arde mocnit în sufletul meu

ciob

noapte alături de trupul meu

doarme

călduros strâns în brațe

străine

lună plină

fluturi se lovesc ușor de fereastră

liniște

în beznă stau și mă privesc mirată cum dorm

mă mișc ușor spre pat străin nemaivăzut fier ruginit ca un cuib de pasăre plante agățătoare și spini în jurul lui o copilă cu păr negru chip alb rochie sângerând

prin pansamentul de la farma plus ține în palme

o altă palmă un copil

cu păr negru chip alb blugi brațe aripi

o încolăcesc ca într‑o capcană caldă dragă ei

el deschide ochii mari verzi

mă așez pe pat tavanul meu s‑a năruit văd

cerul printre cioburi

el a trecut deja dincolo de nori

pod

un weeping rock amar îmi calcă pe gânduri și‑mi bâzâie în suflet implant fără de care n‑aș mai rezista tot ce mai am pe lângă prea multe cărți cuvinte irosite și amintiri cu oameni

morți de atâta timp stând sub podul peste care plouă iar (e toamnă, eu) gândind lucruri murdare și amuzante (în mine, îmi permit) să‑mi plimb picioarele goale și obosite de‑atâta stat (sângerând ușor) m‑au mușcat doi câini azi prin apa ce se scurge (pe sub podul ce mi‑e casă acum) cât de tare pot să râd de gunoiul ce (am ajuns) se strânge văzând cu ochii sub acest acoperiș al meu

ce‑mi mai pasă am un cd player vechi ce‑mi șoptește și îmi strigă versuri pline de viață stinsă o frunză uscată îmi atinge gamba (mușcată și zâmbind vânătă)

acum îmi amintesc prea bine

acea vară la catedrală săream cu umbrelele de pe treptele albe de unde vedeam totul oare am uitat vreo clipă el a scris un cântec despre mine și‑mi spunea atâtea secrete dar timp de atâtea luni, tăcere

rugăciune

doamne de ce nu‑mi dai voie să mai cunosc unul dintre acei artiști triști și sensibili care‑și petrec viețile

fiind atenți la detalii & plângând în hohote în ploaie ca mine înțelegând ceva din cioburile ce

sunt doar un om comun copleșit de realitatea amară firește că aceasta e o altă minciună sau un pretext

mă și confesez vezi doamne iar devin tot mai sensibilă și mai dureroasă ca un pansament smuls de pe o rană uscată

mai sensibilă decât un nerv

(dă‑mi doamne picături de lacrimi care să‑mi curățească necurăția inimii mele în vecii vecilor amin)

vineri după tudor

nemailuând în seamă viermii care probabil i‑au mestecat deja jumătate din trup tudor era un copil ireal de frumos

el era vară mereu cald și blând zâmbea luminos mă învăța totul

optimist cât și pentru mine

umbră

de om zdrobit

tudor mă iubea sincer ca un copil

îmi citea îmi cânta îmi dăruia flori albe

îi vorbeam în gând și înțelegea totul acum primesc deseori

vizite de dincolo

nimeni nu m‑ar crede

Tu dor, eu dor mai tare,

e vina înăuntrului meu

nu tolerează fericirea

o scuipă ca pe un gunoi

tudor doarme în ghencea acum

zgârie‑ți calea spre lumină și arată‑mi‑o și mie

X

nu Micul Prinț frig aripi tristă chip pleoape lacrimi clipă groază frică eșec nedreptate întuneric cimitir dimineață noapte tăcere cuvinte toamnă bizar eu confuză panică sânge uscat umbră prăpastie cad zgârie soarele coșmar răni pian fragili vise nimeni nimic aștept amar ciudat somn frumos zbatere greșeli frunze îmbrățișare praf ace plouam mizerie pastile insomnie sinucidere resemnare nu merită osteneala pierdut morgă zid da calea

în final am prins fluturele între degete fără să vreau i‑am furat pudra aurie de pe aripi el s‑a uscat a căzut pe podea și s‑a făcut praf

gratii

„mains de dentelle figure de bois le corps en brique les yeux qui piquent“ Lhasa de Sela

*

mi‑era tare rău și‑aveam mare nevoie de‑o îmbrățișare nu conta cât de rece și străină dar pe‑asta de unde puteam s‑o mai cerșesc

e groaznic trist

respingător strigător la cer

să nu ai în ce brațe să te refugiezi când spaima și panica apar în fiecare oribilă dimineață

când vreau să nu mă mai doară trezirea și lumina

o dorință cât se poate

de umană și banală în fond toate rănile mele s‑ar putea cicatriza încet‑încet prin terapia nopții polare

și‑a îmbrățișării calde

**

cu picioarele goale pășesc pe pământul rece dimineață înainte de răsărit nu știu de unde mă întorc nu știu încotro mă îndrept dar cineva mă poartă prin spini și cioburi cineva ceva îmi suge sângele din vene gândurile din cap senzațiile și dorințele mele cineva sau ceva îmi irosește viața și nu sunt eu

***

în fiecare vis al meu e prezent zidul.

întunericul ce îl umple. lumina nu îl străbate. lângă zid liniștea. umezeala și mirosul de mucegai. furnicături pe piele și sub ea. aerul care nu mai ajunge. frigul care îmi paralizează membrele. răbdarea nu are loc.

dorința de a scăpa dintre ziduri și de a cunoaște ce e dincolo de ele nu privesc prin spațiul gol de unde cineva a furat o cărămidă. nimic nu îmi este posibil aici.

tot ce se întâmplă e înăuntru fără a reuși mai mult decât a gândi cum ar fi dacă nici nu aș mai visa afară se oprește lângă atingerea mea și atât viața mă înspăimântă mai mult decât orice vis sau coșmar

gratii

caut

caut mereu orice orice duce spre o ieșire spre distrugerea gratiilor orice mă eliberează

caut

și trebuie să găsesc

o ieșire o portiță de scăpare poate e în palma ta

și nu o văd

poate în cuvintele noastre

sau în buzunarul paltonului tău negru poate o ascunzi fără să știi în ochii mari ce văd prin mine

și

dincolo de mine

o

ieșire din mine

caut

dar ce ar însemna

o ieșire din mine

nimic mai mult decât

o intrare în celălalt mine

și‑apoi în celălalt și‑n celălalt

gratii continuând

din ochiul meu verde în al tău

și de‑acolo în univers

gratiile sunt ființa mea văzută de alți ochi decât cei ai minții

spațiu

un monstru grotesc se ridică din mine obosit greoi își lipește buzele negre de fruntea mea și

îmi mulțumește

a stat acolo prea mult timp

a dormit prea mult în

așternuturile mele își lipește buzele de fruntea mea și

îmi mulțumește

primul meu sărut

un monstru grotesc se ridică poate acum voi avea loc și de mine în mine

/

m‑am așezat într‑o seară de noiembrie pe‑o bancă plină de frunze aurii într‑un parc eram singură și respiram greu

îmi imaginam că nu sunt atât de superficială cum mă vezi

și nici atât de singură

cum mă văd

de irisul meu se izbeau

primele picături din acea noapte

e ceva normal

să plouă deasupra mea

când nici nu mă așteptam un porumbel a căzut la picioarele mele goale m‑a stropit cu apă de ploaie asfaltul s‑a crăpat

s‑a sinucis, îmi spun eu indiferentă m‑a fulgerat, răspunse el mă aplec

îi ating o aripă

nu‑mi da drumul, te rog, continuă sunt foarte fragil și mă frâng

l‑am luat în palme

deodată fulgerul m‑a lovit luminam copacii goi din jurul meu al naibii porumbel strig eu aruncându‑l fără prea multe vorbe

totul a dispărut din jurul meu m‑am trezit într‑o mare de sudoare era dimineață aveam febră și primele raze de soare mi‑au ars deja

palma stângă și jumătate din suflet

(răul suflă în ceafa mea)

de cele mai multe ori mi se întâmplă când sunt singură dar în ultimul timp s‑a agravat nu mai ține cont nici de oamenii ce se zbat lângă mine ceva‑ul ăsta care îmi face frig dacă ar fi posibil să nu am spate poate n‑ar avea curaj să stea în fața mea dar așa

simt mereu ceva respirându‑mi în ceafă și suflându‑mi în ureche în momentele de panică extremă îmi dezbrac pielea și sângerând îmi lipesc spinarea de zidul rece tot mai des dar chiar și așa simt respirația aceea dincolo de zid tremur de spaimă și vreau să fiu

singură de mine

și de această prezență fantomatică

mă strivesc de zid atât de tare zidul devine o parte din ființa mea slavă zidului chiar de nici el

nu mă poate proteja de panică

(și când am auzit

că toto a fost posedat îmi imaginam că nu poate exista

o panică și‑o nedreptate mai adâncă

răul era în el răul suflă în ceafa mea)

rădăcini

am obosit să fiu un copil cu creier bătrân ce ține de mână moartea prietenă amară

<

mă retrag din nou în propriul meu iad pe care‑l cunosc atât de bine pe care‑l iubesc atât de mult

care‑mi oferă zilnic o tragedie zilnic o retragere zilnic o palmă zilnic un glonte în frunte zilnic pleoapa smulsă de pe ochi zilnic lumina orbitoare a focului

propriul meu iad mă iubește ca îngerul păzitor care m‑a lăsat aici oamenii cred că au puterea de a avea umbre dar nu umbrele sunt îngerii care ne însoțesc doar în lumină niciodată în întuneric

eu nu mai am decât iadul meu care nu seamănă cu niciun alt iad al altei ființe pentru că iadul meu e zidit de mine și de toată panica mea

ușor

cu capul în palme plângi gânduri cu neguri în fiecare clipă când rămâi singur

molii nevăzute ți‑au găurit chipul și toate hainele și degetele tale murdare de cărbuni

caută ceva de care să se agațe în timp ce genunchii vineții se sprijină de pieptul meu

dar neavând suflet îmi pari atât de ușor

spaimă

un înger zâmbește și‑mi sărută fruntea plină de sudoare mi se face frig un frig tăios deși simt aripile lui înconjurându‑mă alt înger mai trist îmi pune o palmă caldă pe frunte închide ochii încruntându‑se dureros în timp ce un al treilea își așază chipul pe mâinile mele reci împreunate ca într‑o rugăciune punându‑mi pe piept două flori cândva albe acum arse

privesc înspăimântată prin pleoape ochii închiși câteva figuri plâng lacrimi de rugină se roagă la picioarele mele plutind încerc să mă ridic mă privesc pentru o clipă dorm nelocuită în patul meu groaza mi se citește pe chip nu respir nu mă văd respirând o umbră neagră la căpătâiul meu spaima care ne macină pe toți într‑o clipă înainte de sfârșit

să fie moartea sau doar gândul meu de otravă deschid cu greu ochii îngerii și umbra dispar

mie nu mi‑e frică de moarte, îmi șoptesc mie nu mi‑e frică

glorioasa mutilare

izbindu‑mă ca într‑un ultim dans în cimitir de acești pereți albi plușați să nu‑și mai facă rău au spus doctorii care mă cred bolnavă mintal mi‑au scos toți cerceii mi‑au luat lama ascuțită pe care o port mereu

la încheietura dreaptă lângă suflet

mi‑au smuls unghiile cu o pensetă uriașă

să nu‑mi mai zgârii brațele degetele încă îmi sângerează dar noi o vom face bine

i‑au promis mamei care plânge pe hol iar tata se întreabă cum a greșit plânge cu gândurile înnegurate de disperare m‑au tuns scurt m‑au îmbrăcat în alb m‑au jefuit cu totul în curând îmi vor smulge și dinții

mușcându‑mi buzele mă zvârcolesc am fața și hainele însângerate aud voci mă simt urmărită văd umbre soluția e să‑mi taie urechile apoi

să‑mi scoată ochii și să‑mi smulgă inima

și un ultim detaliu pentru ca

glorioasa mutilare să fie completă

o tabletă de pentifilin retard‑colsadon pe minut colier de somnifere port la gât

și mă rog lui

sfântului somn m‑aș putea spânzura cu el dacă m‑aș putea mișca

dar am obosit

și da, psihiatrul te ajută

să ajungi ca mine și‑ți face creierul

o casă de nebuni

să te zbați să scapi dar de creier nu scapi vreodată

ușile albe plușate mi le vor deschide în curând cu vedere spre morgă

în camera ta cerul

în camera ta semiobscură desene pe perete portretul tău de când erai copil chitare basuri hainele tale calde pe podea zeci de rămășițe de țigări nori de fum cd‑uri multe și multe cărți plouă

ești altfel mă privești luminos și oricât de mult mi‑aș dori oricât de mult am încerca nu ne putem apropia mai mult de‑atât

stau lângă tine stai lângă mine și între noi gratiile înghețate de beznă ale neantului

mă lovesc din nou cu fruntea de cer cu sufletul de vise cu aripile de ieri cu frica de mâine cu buzele de tăcere dar te salvez pe tine salvatorul meu în camera ta cerul nu pare a fi atât de departe (și erau vremuri când nu mai voiam nimic)

x

sunt nimeni și mă întreb dacă se va întâmpla vreodată să mă prețuiască ca pe ceva drag

lângă el zâmbesc și mi se pare firesc,

e vesel și în mod bizar nu mă întreb de ce

iubesc accentul lui ciudat și felul în care mă întreabă mereu dacă greșește și palma lui rece și ochii lui luminoși

și felul în care se joacă cu țigările de care are o poftă bolnăvicioasă și cancerul pe care‑l va face la plămâni

eu am în cap doar frig și întuneric și gol după cum bine se vede voi înnebuni de‑atâtea frământări și vom dormi îmbrățișați pe un pat de metal el cu cancer, eu cu gânduri cu dureri de cap și cu paranoia

îl voi ține în brațe când va plânge

și‑l voi privi ore în șir fără să obosesc

când el pleacă rămân fără nimic de privit și el pleacă mereu

&

în dimineața aceasta m‑am trezit sub fulgere am văzut îngeri arzând căzând formau cratere apoi vulcanii vulcanii se trezeau

și tot pământul vuia

sub greutatea cenușii iar lava

lava îi oprea pe toți din fugă

și toți erau torțe

urlete și groază

și

eu tăceam zâmbind

și

așteptam să termini haosul

și

mările de sânge

(fericită

știind că în buzunar purtam un arhanghel) au ajuns la picioarele mele

și

norii cădeau cu harpe oxidate

și

în sfârșit

o

explozie m‑a aruncat

într‑un altar și după sfârșitul lumii am rămas doar eu și tu doamne ce dimineață frumoasă mi‑ai adus distrugându‑ți creația

damage control

„so familiar and overwhelmingly warm this one, this form I hold now. embracing you, this reality here, this one, this form I hold now, so wide eyed and hopeful. wide eyed and hopefully wild.“ Maynard James Keenan

*

învățat să trăiască într‑un haos desăvârșit privește pe fereastră chiar în ochii nopții chiar în ochii morții

o

pisică albă trece peste pervaz

și

varsă urna cu cenușă

a

părintelui mort

iar jos nu rămâne nicio urmă nimeni nu mai e acolo

adolescentul din el

mort

de când nimeni nu mai e nimeni pe străzi nimeni în case cerul e de foc peste marginile lui nu mai zboară nicio pasăre

tot ce poate zări acum sunt propria sa umbră soarele roșu mâinile sale bătrâne cu unghii rupte și murdare răni sângerând de pe fereastra crăpată spre iad

dormi

dormi din nou ești aici lângă mine mă joc

cu părul tău lung și frumos respiri ușor și cine știe ce visezi

uneori

mi se pare că nu te mai văd

dispari brusc aripile tale se desfac

zbori

îți văd spatele de fluture înălțându‑se spre tavan

tot mai sus tot mai sus tot mai sus

până nu mai ești aici

dar acum stai lângă mine

jos pe podea pe o pătură

printre cărți hârtii lumânări arse șuvițe negre care te încolăcesc dormi liniștit nimic nu se va schimba când te vei trezi și‑mi vei privi fața palidă

și zâmbetul și cearcănele de sub gene

iubesc să nu dorm privindu‑te cum dormi știind că acum

e cea mai frumoasă clipă

**

descrie‑mi ce vezi acum când eu îți spun că universul meu s‑a destrămat ca eșarfa neagră pe care o purtam mereu când eram copil ființa cea mai pură când mergeam la cofetărie cu ursulețul după mine și oamenii zâmbeau văzând că ursul era cât mine iar mâinile micuțe abia îl duceau aveam ochii mari și vedeam totul și totul era frumos și fugeam de acasă fiindu‑mi dor de lume și suflam păpădii și desenam vampiri și tăceam mult și visam

și‑acum regăsesc rareori copilul tot mai rar copilul și lumea frumoasă și despre tine arhanghele parcă nu mai știu nimic

oare îmi mai simți lipsa ? spune‑mi

descrie‑mi cum mă vezi acum când universul meu s‑a destrămat

eu sunt puternică

am obosit

să‑mi tot repet că sunt puternică puternică asemeni pietrei

lovește‑mă

nu voi păți nimic

promit.

când eu sunt un fulg.

o

frunză uscată.

o

aripă frântă.

o

umbră arsă care plânge în întuneric.

atunci

amintește‑ți tata din țara ta cu soare arzător și valuri albastre – albastre m‑am pierdut când aveam doar 4 ani puneam mii de întrebări (majoritatea doar în capul meu mic și frumos ce ochi mari și albaștri – albaștri aveam moșteniți de la tine)

timpul m‑a învățat să mă pierd tot mai des și ochii‑mi sunt vestejiți verde gri și alte nuanțe înnorate și obosite ca șireturile unui corset

deia e mare deia se plimbă peste crengi până îi sângerează tălpile lucrurile din ce în ce mai însuflețite îi fură tot aerul ca o pungă strânsă pe față

aș vrea să scriu despre copilăria aceea albastră – albastră cu gust de marmeladă

vei fi iar singur și prăbușit

când mă voi gândi să apar vei fi iar singur și prăbușit în prăpastia dintre ieri și mâine cu o țigară arsă în mână la poarta unor vise pe care le‑ai stins pentru mine vise în care nu mai puteam să cred înfășurat într‑o pată de catifea rubinie dar

niciodată plângând că mi‑ai furat un vers alții – mai multe și eu am rămas goală

niciodată plângând că realul se destramă ca pașii topiți pe zăpadă gene de îngeri fluturi negri zburând

niciodată plângând că golul dinăuntrul nostru nu se va umple vreodată vei învăța să nu mai vrei nimic de la oameni vei învăța să nu mai ceri nimic pentru că fără mine acolo nu vei mai înțelege nimic din ei

cicatricea

mă mângâi tăcut zâmbind pe gât pe umeri pe braț mă privești în ochi mă vezi toată întreagă eu pielea mea albă respiră lângă a ta mâna cu care te mângâi pe spate mi‑a amorțit sub tine n‑o mai simt știu că am urât mereu trupurile până la al tău atât de delicat și curat și fin și‑mi dă senzația că tu ești veșnic nu ai voie să te degradezi nicicând

doar eu

mai pot zări cicatricea de sub sânul stâng vizibilă doar ochiului meu ea e acolo ea crește și mi‑e teamă

o

pasăre mi‑a luat demult o parte din trup

și

mult timp am crezut că era inima

dar acum o simt acolo întreagă și vie și doare

pentru că ești aproape departe

și nu va fi nimeni s‑o sărute

sfâșiere

sfâșiere rupere dezmembrare un șarpe îți penetrează urechea și iese la lumină după ani de temniță spune‑mi tu

care i‑a fost păcatul altul decât acela de a fi fost sincer cu veninul său otrava mea iubită mă săruți și

limba ta roșie e ca o fâșie de mătase te încolăcești în jurul meu din gât și umăr îmi zboară frunze de iederă fluturi arămii strângi tot mai tare rupi sufoci ca și cum ți s‑ar cuveni

ești o viperă cu ochi de cafea

atunci 2

unele stări obișnuiam să le mătur am învățat de la tine mamă să tac în loc să plâng să rămân puternică să spun incantații în minte să iubesc și când iubirea doare

într‑un tramvai gol am văzut o minune noi acum 20 de ani daca aș avea o pelerină de ploaie ar fi mai ușor să‑mi țin furtuna ochilor închisă într‑o sticluță cu medicamente antimigrene

unele stări amare le șterg cu mopul am învățat de la tine mamă să păstrez curățenie în gânduri și afară eu tac eu zâmbesc eu disimulez teama eu mimez că sunt puternică eu îmi doresc să rămân așa frumoasă cum ești

timpul nu știe ce e aia rugăminte mă încăpățânez să‑l suport ce metamorfoză neașteptată

tu și pastilele

imagini diforme îmi lovesc retina tot ce aud e ca un abur învârtindu‑se în jurul meu tu stai în colțul camerei jos nemișcat trist tu sângerezi în fața mea tu îmi pătezi podeaua amintirile nu sunt ale noastre vagabonzi afectivi cârpe pure și rar fericite suntem păsări în derivă suntem vapoare zburând

ușa e încuiată draperia trasă suntem delicați tăcuți albi îndoliați niște oameni atât de buni plângem și râdem isteric nimeni nu ne privește emoțiile tu și pastilele v‑ați făcut din nou efectul

ploaie

astăzi e o zi minunată

și nu mint

am aici lângă mine tot ce am iubit mai mult în viața mea

am un arhanghel ținându‑mă de mână chipuri calde în jur

o cană mare de cafea muzica mea dragă

și niște cărți pe care le‑am iubit

plouă

în afara geamului văd corbi

atmosfera asta m‑a făcut veselă mereu mi‑a oferit senzația de

acasă

voi ajunge și eu când îmi vine rândul

când masca de pe față nu mă va ajuta să respir

când locul meu nu va mai fi printre cei dragi de aici

ci printre cei dragi

de acolo

în sfârșit simt o ultimă durere de cap se face seară îmi iau rucsacul plec

și în ultima clipă a minunatei zile

îmi sărut arhanghelul și implodez și mă dărâm în mine

zid putred în ploaie sub păsări

aici nu mai locuiește nimeni

„shade calls the bone marrow she left a stage so bare and everyone clapped to see you rise so gracefully what a fright on such a beautiful night the soldiers rang around my head“ Shannon Wright

we’re in this together

[george va jam session]

*

ca o siluetă care se desprinde din întuneric tăiată

din trupul nopții îl așteaptă zgâriindu‑și pielea

perdelele

albe

se

luminează

dogoarea lunii sădește noi gânduri amorțite s‑a hotărât să adoarmă aproape de capăt aproape de marginea prăpastiei aproape de el iar dimineața

îi va găsi respirând fragmente din alte lumi

** mireasă neagră, mărită‑te cu mine. asta scria pe zăpadă. jos capul evei izbit de asfalt.

e

rece.

e

frig în oameni.

mestec sârmă ghimpată din gura mea iese crăciunul

***

eva

în fața magazinului de crăciun caută globuri

cineva îmi mișcă în măruntaie cu un băț lung așa cum vrăjitoarea eva amestecă în supa ei magică

e ca atunci când eu plec

și ea desenează pe geamul trenului o inimă/ are buzele roșii

și mușcate.

ești rea nimeni nu crede ce spui. ești noapte numai eu te văd.

crimă

din craniul său albastru ies fluturi și zboară frunze‑frunze mă înspăimântă

pentru un moment apoi îmi amintesc de ce sunt aici doar eu fetița prin părul căreia vântului îi este teamă să adie iubita corbilor ce roiesc deasupra bărcii ca niște mefistofelici hoți vicleni de suflete încă un stârv pentru micul dejun cerul

își crapă călimara stropi murdari ne acoperă o gelatină putredă acum e momentul ajunși în mijlocul apei cu greu îi dezlipesc trupul de lemn și

buzele de piciorul meu bucăți din el rămân lipite de real cu trupul neîntreg îl împing în apă doar eu am puterea încă o iubire pierdută

poev

degeaba te sperii vom merge într‑un câmp cu maci și vom alerga ca fantomele picioarele se vor topi ca niște fulgi ușori e ca și cum am mușca un deget până dăm de sânge doar ca să vedem că suntem vii dinții tăi albi sunt ca moartea atât de frumoși și drepți parcă tot laptele din lume s‑ar revărsa acolo și tu ai zâmbi mereu

mai ții minte salteaua cu fluturi ? somnul e mai adânc și eu mai aproape

zace în mine cât întuneric geam și spune :

eva se uită pe

a scorțișoară și a sărut de mână miroase numai bun de ținut

din ce în ce mai aproape

poev – acesta este titlul poemului meu uneori aș vrea să te bag într‑un cub rubik și să te învârt acolo până te fac zob măcar așa pot să îți ating inima și să intru acolo primește‑mă

păpușarul

pensoane pe buze trasează un zâmbet păr din apus rochia plutește în aer lumina rece a lunii ca valurile spumoase dar unde e nisip e tăcere firele incolore de puf dansează pe gât copilărie pierdută mă joci pe ațe

ca un păpușar cu joben dansam pe clapele pe care a curs ceara saliva de păianjeni dansam peste fotografii rupte îngălbenite cariate dinții unui bătrân păpușar sunt aceste clape miros de putred strănut nu mă lăsa să calc brutal sub această catifea de mucegai stă scheletul trupului tău deschide craniul prăfuit lasă‑mă afară mort visător

now I know saint sue

dau mereu 3 lei 50 pentru o clipă te vizionez ca pe un film mut iau troleul pe unde cred că ai putea locui adică peste tot în oraș poate‑poate te văd te caut am răbdare am obosit

în fiecare zi altă rochie pe care n‑am purtat‑o niciodată pe toate le țin așezate pe umerașe de sticlă toate cuminți așteptând să te vadă un fir de păr ondulat un chip trist eșarfă neagră tricou roșu de vin te‑am văzut în stația lui 25 și de atunci iau 25‑ul chiar de nu mă duce nicăieri

și îmi tremurau picioarele sandalele noi nisipul pentru pisici din mână părul roșu la vederea chipului alb cu ochii tăioși ca topoarele profil perfect tu sigur ești altundeva altcineva eu niciunde

unghiuri ascuțite culori reci ca ochii negri care nu mai oglindesc nimic pe nimeni tu n‑o să te miști niciodată ca un om real pelicula se derulează se derulează până când

nu mi‑ar păsa dacă între dinții tăi ar trăi lilieci să știi

dați‑mi un bilet vă rog treizecișicinci melancolic preț și oftez

încă un poem avortat

înainte‑înapoi ca în leagăn legată cu o șuviță de note muzicale care nu stau locului în colțul camerei o fetiță cu păr roșu vomită sârmă ghimpată

îmi amintește de clipa care mi‑a tăiat toate degetele mâinii drepte în sticlă plângeam nimeni nu îndrăznea să scoată cioburile din carne mânuța tremura sângele era la fel curgea în șuvițe ca

părul fetiței se alinta în aer ca în apă aproape zăresc bulele plutind ca aburul deasupra ceaiului mirosul dulceag e același scorțișoara îmi amintește de tine

podeaua rece luna rotundă ca un nasture corzile de chitară rupte se zvârcolesc și o leagă de mâini de picioare de gât de păr se încolăcesc prin buze o cos

mă privește cu ochii strâns închiși tace dar urlă o privesc mirată ca pe un miracol ca pe un cadavru în gura căruia dansează muștele

piquerism

întotdeauna repetam oamenii sunt cele mai împuțite tomberoane femeile violate merită să fie violate străpunse zice o babă și scuipă semințele o alta se plânge de operațiile ei pe cord care încă a rămas deschis de zeci de ani și

doare aerul care zboară

pe cer văd nori/de nori agățate baloane roșii în formă de inimă știu tu mă aștepți afară din mizeria asta dar șinele tăioase de tren nu duc undeva ele duc

nicăieri cum aș putea să te găsesc acolo

unde tu te legeni pe semilună ca‑n hamac ce‑a fost în mintea mea când am vrut să te ating ce gest mecanic ascuțit urcând pe o scară din cuțite tandre

ca pe traverse prăfuite

fiecare tren motivul unei depresii de zile întregi poate unde se termină s/șinele tu aștepți

/\

poți

să‑mi ștergi urmele

mâine

dinminteatadinspațiultău

depegâtdinbuzunare dar

astăzi

teprivesctecunoscteam poate

o să‑mi amintesc în zilele cu aer

de tine aveai dreptate magia există oamenii goi când nu iubesc și triști când

o fac

ne vom trezi unul lângă trupul celuilalt lumină roșie printre draperii o vagă senzație de iubire în coaste liliecii care zboară pe cerul gurii

fetus

cine ești

străinule cu ochi de sticlă

vii la mine‑n creierii nopții

spargi fereastra cioburile‑mi sar în ochi te aștepți să simt ceva nou

respiri tot aerul din jur de parcă ți se cuvine zgârii‑zgârii

iei tot sub unghia ta murdară

mai vrei la ce să mai renunț oare din mine dacă‑mi tai un picior

oare‑ți ajunge pentru cină

pe brațele mele dulci

mișună furnici smulge‑mă din mine din viață

ca

pe o așchie

în

bucăți ca un fetus avortat

răsărit de soare

îmi șterg ochii mi‑a curs rimelul și grima ține‑ți respirația cobor ușor să nu simți mă vei căuta pretutindeni când te vei trezi

salteaua e una cu pământul moale rece ca zăpada degetele de la picioare violet se cufundă în parchet umbre de urechi de pisică gheare prin perdeaua roșie vreau apă din cada în care plutește un corp de copil

nu avem nevoie de haine pentru trupuri ești un cocon te sufoc în eșarfa albastră din scrum ai ochii deschiși dar nu ești aici te învăluie cald fumul de țigară dansează în aer de mult nu am făcut dragoste cu un mort gândurile noastre mute toate parcă e ceva

ce‑ar trebui să‑mi amintesc cred că la un moment dat era un copil mort cu chipul albastru cu nasul lipit de fereastră ne privea clipea lent și mă întreba în gând

eva‑copilul de pe saltea îți aparține sau pot să‑l iau să ne legănăm în valurile care ies furioase de sub ușa de la baie

dimineața

păsări mici pe tot cerul niște furnici mișună pe sub piele uneori gândesc în culori reci alteori sunt caldă ca prăjiturile cu vișine și măr pe care le iubesc făcute de tine dimineața dacă închid ochii și suflu un balon uriaș roșu mă ridică de la pământ învăluit în pulbere aurie

ți‑am sărutat spatele alb buzele tăiate în formă de dinții sloiuri de gheață

te‑am legat de picioare cu mustățile motanului meu fiu de vrăjitor părul îți miroase a scorțișoară și țigări

jumătate de noapte dor i‑n‑i‑m‑ă cu foarfecele încep să curgă pe podea

te privește sfidător mă privește complice câte cadavre a mai adunat mami oare în salteaua ei deasupra zboară păsări cu hoituri în cioc dedesubt așteaptă insecte care râd zgomotos se face dimineață frig lumină trag peste noi piatra cavoului caldă ca o pătură în primii fulgi de zăpadă ai verii

hold me please/I can’t

ține‑mă în brațe gândeai nu pot nu am mâini și cineva m‑a blestemat să nu‑mi crească vreodată aripile pe care le numeri înainte de somn

străvezii vezi prin ele norii stelele semiluna te pudrează cu stropi de ceață nu ne vor aparține vreodată

hapciu face pisica de pe pervaz și își freacă nasul cu lăbuțele cu ghearele scoase din metal tăioase ca niște cuțite proaspăt ascuțite cât mi‑aș dori gheare ca ale ei

mai ții minte când mi‑ai lăsat pe trup unghiile tale lungi și sângele meu era alb ca laptele ce dulci erau diminețile când se transformau în seri ne hrăneam cu noi și cu muzică nimic mai mult

uneori încă ți se face rușine când o parte din tine se trezește înaintea ta/ tu taci și pe mine mă lovește un râs copilăresc dar fără intenții ascunse cred că e la fel cu neliniștea mea de atunci când îmi privești rănile și cicatricile și umerii cărora le lipsesc brațele

dacă închid ochii văd mai bine în ape îmi adâncesc brațele imaginare încercând să te agăț îți văd părul negru ondulându‑se după maree degetele tale zboară odată cu algele dorința crește trupul

mi

se spulberă una

cu

valurile

deschid ochii atingerea mi‑e imposibilă aș vrea să te îmbrățișez nu pot atinge

nu te pot atinge

pentru că nu am mâini și mi s‑a spus

nu îmi vor crește vreodată

oh

câte cuvinte ar spune buzele tale

dacă le‑ai avea

fum

ești fumul de țigară pe care îl respir diminețile cu cer roșu ca înainte de sfârșit toată noaptea câinii au urlat ca înaintea unui mare cutremur

un cerșetor zgâria geamul vă rog lăsați‑mă să intru particule de sticlă îi rămâneau sub unghii sângerânde desena forme pe fereastră scria în limbi necunoscute o fi vreun blestem vreo incantație bătrânul zâmbește dinții său sunt aurii stele în cerul gurii înainte de cădere tu urmezi îmi spune

te strâng în brațe nu știu ce m‑aș face fără fumul de țigară pe care îl respir tu ești bolnav ca o păpușă de cârpe inert rece cu ochi din nasturi negri n‑am să te las pentru că

prin cele patru găuri ale nasturilor văd aici există o lumină vie exiști și tu e imposibil să fii umplut cu altceva decât cu viață strângându‑te lângă mine îmi pare pielea de pe coaste îmi crapă și se rupe în fâșii te strâng cu unghiile de carnea de cârpă unghiile mele metalice se îndoaie presiune în oase în cap în inimă între coapse

păpușa mea cum să am grijă de tine ești atât de bolnavă ești fumul care iese din tine ai luat foc câinii urlă tot mai dureros ai zice

cineva le jupoaie pielea de pe ei să o pună pe tine îi privesc au ochi de sidef zâmbesc eu urmez dezbrac pielea de pe mine și sar

terapie intensivă

„breathe, keep breathing don’t lose your nerve breathe, keep breathing I can’t do this alone sing us a song, a song to keep us warm there’s such a chill, such a chill“ Thom Yorke

ziua 1

în timp ce migrenele de zi cu zi îmi mai macină un pic din creier până nu va mai fi nimic de măcinat te privesc pe tine sac de viermi cu cicatrici și răni

fără sfârșit părul tău zboară în adierea sosirii unui final îndelung așteptat privește‑mă te rog măcar acum privește‑mă ca și cum aș fi vie sărută‑mă

cu buzele tale pe care se așază insecte prevestitoare trebuie să mă vezi măcar acum sunt aici trebuie să mă vezi măcar acum moartea ta nu va avea nimic sfânt sau demn în ea nimeni nu va schița un gest când te vei scufunda până la gât în noroi împăratul muștelor care vor roi deasupra ta

ziua 2

am mereu dreptate am cea mai tragică zodie exagerez uneori îmi cer iertare prea des sunt o fire somnoroasă creez tot timpul ceva de care să mă agăț merg cu trenul în orașe care nu îmi spun nimic găsesc cuvinte ascunse în nori știu când sunt dorită simt trebuie să dispar caut detalii inexistente zbor cu păsările de hârtie eșuez uneori nu regret niciodată 1.65 m 49 kg 37 la bocanci mai concret de atât nu există nimic aș putea spune că trăiesc dar nu ar fi ca și cum aș avea dreptate vreodată

ziua 3

cu dinții tăi ca niște clești îmi scoți cioburile din tălpi oh babalon cât de mult am mers până să te găsesc orașul

miroase a moarte în fiecare colț am văzut copii care mâncau pui de câini și mi‑era atât de foame scârbă voma ascuțită îmi urca în gâtul uscat și îl tăia cu mii

de lame în tălpile mele la mulți ani spuse vânzătoarea de ștreang aproape uitasem că astăzi ar fi fost ziua

vânătăi pe trup cadou cu ambalaj frumos un cântec în stomac unde e o gaură neagră poarta spre lună și stele mai știi când mă încurajai să cânt amanda pentru orice e viu ei uite pentru cine cânt acum lumea nu mai este niciunde în jur

ziua 4

șinele de tren care duc oamenii spre oameni îndepărtează oamenii de oameni micuța mea eva nu există moș crăciun nu mai spune nimănui că nu mai crezi în nimic apasă butonul funcționează

o jucărie reparată o mizerie mică se strică mereu la un cuvânt care doare respiri tot mai greu micuța mea eva va veni o zi în care îți vor crește plămâni din aripi

ziua 5

așteptam să‑ți auzim ultima suflare dar încăpățânarea ta era arogantă și în ultimele tale clipe erai speriat nu știai de ce să te agăți ca să mai prinzi o zi în viață

în cameră mirosea tot mai greu nu voiai să te desprinzi de cuib de viață de sticla ta împuțită oh am să te ajut eu mă auzi sau nu

îți iau perna de sub cap grohăi ca un animal furios și în al doilea moment liniște vezi ? ți‑am dat un șut afară din cuib hai, zbori

ziua 6

dimineața se trezea prima se târa ca o râmă în bucătărie ne făcea tuturor ceai cu o infinită dragoste în fiecare cană

punea trei stropi de otravă frunzele dansau auzeam complotul ei cu moartea zi de zi numărul stropilor creștea

iubirea mea creștea la fel ca boala mizeră care își făcea loc în trup născând pui de viperă și renunțare

ziua 7

pot să zâmbesc plâng amar sincer pot să mint să recunosc minciuna chiar de tac pot să pictez scriu cânt nu înseamnă că o fac cu oricine îmi aduce un buchet de maci pot să iubesc superficial adânc bărbați femei copaci anotimpuri pot să nu am nevoie de iubire pot fi geloasă pe bărbații pe care i‑ai avut înaintea mea asta nu înseamnă că îmi pasă pot suporta umilința durerea lumina de dimineață cafeaua fierbinte prezența umană pot tatua simboluri ascunse în locuri de neprivit pentru ca doar zânele să le vadă pot să tac până uit că există cuvinte am mereu dreptate dar țin un secret nimic nu mă face să simt viața

Contravaloarea timbrului literar se virează în contul Uniunii Scriitorilor din România nr. RO44 RNCB 5101 0000 0171 0001 B.C.R. UNIREA | BUCUREștI