Sunteți pe pagina 1din 72

val chimic

umilirea animalelor

umilirea animalelor de val chimic postfață de Bogdan Perdivară seria Poezie | colecția Opera Prima

© 2010 casa de pariuri literare

www.cdpl.ro | editura@cdpl.ro tel. : 0741.587259 ; 0726.407349

editor : Cristian Cosma (un cristian) producție : Victor Jalbă‑Șoimaru

© Cătălin Furtună pentru fotografia de pe copertă typeface Warnock Pro, designer Robert Slimbach, Adobe Systems Incorporated tipărit la Mega Print, Cluj‑Napoca

0

9

8

7

6

5

4

3

2

1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Val Chimic umilirea animalelor / val chimic ; postf. de Bogdan Perdivară. – București :

Casa de pariuri literare, 2010

isbn  :  978‑606‑92711‑0‑0

I. Perdivară, Bogdan (postf.)

821.135.1–1

val chimic

umilirea animalelor

e  versuri  e

postfață de Bogdan Perdivară

casa de pariuri literare

val chimic este pseudonimul Valentinei Chiriță (n. 1983).

umilirea animalelor reprezintă debutul în volum al autoarei.

zilele cu femeia chimică

nu mă simt bine aici, muntele e prea aproape de mare, câmpia e prea întinsă. nu e déjà‑vu, e ceva continuu. două zile cu oameni cunoscuți, sub tuburi late de neon: o femeie la cincizeci care se lasă cu ușurință în bluză cu mânecă scurtă, un bărbat cu mutră șoricească, implantată într‑un corp adipos, un bărbat în cămașă portocaliu‑aprins, cu nervii obosiți, fascinat de cultele psi. picioare subțiri, dresuri de culoarea pielii și lâna electrizată a pardesiului – totul a fost văzut. dacă s‑ar deteriora peisajul, dacă s‑ar face atât de frumos, că numai o reacție chimică extremă i‑ar putea fi cauza, de‑abia atunci o sa fiu fericit să fac parte din el, deși va rămâne întotdeauna o amintire din viitor.

sindicatul electronic

aseară, după nouă ore petrecute în același spațiu, am stat la culoarea roșie a semaforului un minut, timp în care ne‑am prefăcut că nu ne observăm. în mod curios, nu erau mulți oameni pe trecerea de pietoni, dar am reușit să ne facem dispăruți cu succes.

dacă o să‑și dea ochii peste cap, nu mă va satisface

pe coridor, fața e străbătută de benzi colorate, iar lumina din baie, năucitor de albă. acolo aș vrea să pic lat

chiar dacă o să cad lat și dinții o să clănțăne, eu o să susțin sus și tare, pe viață și pe moarte, că nu am făcut‑o pentru bani

știu, știu

nu aud zgomotul alb, nu aud foșnetul copacilor

doar două înregistrări: una dintr‑o aulă, una de la radio – mormăind poruncitor, repetitiv, porno.

cum o să se termine

o mașină galbenă deghizată în taxi așteaptă să ne ridice

cineva aleargă bezmetic cu toate cablurile‑adunate se repede spre aspirator dă să‑l adune din colțul încăperii își înalță brațul odată cu tubul

confesional

este foarte probabil să stăm alături, să ne uităm la trafic, de la tejgheaua care înconjoară barul, fără să scoatem o vorbă la fel de probabil să ajungem să privim elegant mulțimea, „șoimul care sărută vrabia“(s.s.), cu gâtul înțepenit la cinci metri depărtare se află o persoană străină care ascultă problema expusă de un membru al familiei, care este problema, este problema care ar trebui să mă privească numai pe mine am răspuns la telefonul care suna în sertar trag linie mă gândesc cu voluptate la dezagregare și apoi la absorbție

„neața“

foi de tablă scuturate în plin soare

jaluzele albe

degete de pe care curge apă întruna

și culori saturate

(mov verde oranj)

* ea plânge la filme, eu nu simt nimic

* exuberanță împământare

* sincopă sincopă

PS2 / cuceresc populații migratoare

buze umflate de la sare tăiate în tablă

mă fac animatoare discuții serioase:

să pun în cumpănă, distrug familia.

m/f

pornesc și sting aparatele, pornesc și opresc aparatele vreau să fiu lăsat în pace. pentru că am intrat în producție, nu pot fi lăsat în pace

îmi las mâinile peste geam, într‑o fantezie cretină că sunt pe un vapor, iar rochia îmi flutură (rochia e un episod din filmul urât, continental, care te trage din nou și din nou înapoi)

– urmează secvența cu cel care fumează gândindu‑se proiectiv în cadru imobil –

ceva în creștere, dar mecanic – cu control susținut

o lentilă mică, suprapusă,

ceva puternic, dar îndeajuns de labil, ajunge să mă pervertească.

originea

deschid fereastra și fac parte din lume

de‑abia am ieșit de sub duș cu corpul intact

și de data asta

motorașul a transformat spaima în spaime mai mici

pe pat e același corp poate că îmi aparține

îl iubesc, asta mă convinge că nu e al meu

privirea celuilalt e încețoșată

a intrat brusc

și nu mai distinge decât contururile lemnului metalizat de

căderea serii de aburii scoși de piele de lumina albastră scăzând într‑un miez

surprins fiind de dorința nenaturală de posesie a celui stingherit, parcă lipsit de apărare. (judecă prost doar pentru că nu poate să

îi identifice originea)

motorul cel mare și‑a încetat activitatea trebuie

și

de unde să mă mai iau

să reacționez prompt să acționez

pașii se accelerează pe holuri

el

puternic motivat de apropiere

o

alarmă ignorându‑le pe cele reale

carcasa strânge până la identificare sau anulare

zilele cu femeia chimică

nu îmi place să vorbesc despre mine, nu mă iubesc, dar sunt un corp întreg, integru

ar putea semăna cu un corp plin așa cum a rămas în cadrul ușii, în timp ce benzi de lumină o străbat de la distanță

– e una dintre sursele dezordinii

zile cu femeia chimică.

pe hubloul mașinii de spălat, o peliculă albă, lipită bine din centrul de comandă nu‑mi vedeam decât

mâinile

vii

îmbătrânesc

și mut obiectele din casă

− un act la fel de puțin curajos ca moartea

care va fi și ea anihilată –

o femeie își șterge fruntea umezită brusc, cu brațele pline de rufe călduțe.

mama

spune împreună cu ei „testify“. cine se leagănă în salon ? băiatul cu două capete e fericit și mulțimea exultă

nu îmi pierd mințile, nu te urăsc, doar ești mai frumoasă și mai senină decât statuia libertății

muncitorii la sere și copiii lor se uită după tine plini de înțelegere și acceptare, iar mașinăria pe care ai învățat‑o funcționează fără tine

lasă‑mă să îți desprind, cu mâinile curate, creierul ca pe un trofeu din țeasta oxidată.

obiecte pretutindeni, fața de masă spălată de trei ori pe zi

nouă cămăși, nouă perechi de chiloți, învelite în celofan

nu există nici un centru, doar juxtapuneri ale resturilor tale, grămezi de gunoi la periferii,

totuși, există obiecte neînfrânate, dedate plăcerii și fărădelegii, care trezesc în tine speranța de viață și posedarea fără limite,

tot ce ating prinde suflu.

spin

căldura bruscă se revarsă peste corpul obosit, fire de păr lipite pe baloane, seducții neîntârziate vor atrage țesuturile îmbibate cu salivă prin magnetismul golurilor de aer (sfere suspendate)

în trecere, degetele de la o mână apasă pe un cântar electronic

o sută cincizeci de grame

dacă simți micile incinerări zilnice, mirosul iute

al motoarelor de tramvai și curentul metroului

ca pe o amenințare, vei fi pregătit pentru o transformare fizică desăvârșită. imediat ce îți vei descleia talpa adidasului vor foșni fustele din nylon, iar în țeasta nichelată vor putea vedea toți luminile oficierii

limbile încălzite ale celor din apropiere ling suportul alcalin, accelerând bătăile inimii cine ești tu oare, spin electro‑magnetic brusc excitat ?

lăcuit integral

obiectele reîncărcabile și cele

ținute mult în priză capătă ceva uman*,

o afecțiune electrizantă

mă vor ține de mâini până la baie ?

m‑aș sili să cred că nu miroase de la mine,

ci de la tot blocul, că apa curentă

face să crească zgomotul, că rezonanța obiectelor sanitare.

până și cel mai simplu gest e însoțit de un sunet, oricât de imobilizată ar fi voința, îndărătnic creierul, și tot te iei prin surprindere.

dar poate nu e de la mine, poate sunt doar în raza de acțiune nimic nu mă trădează, nici oasele ridicate ușor, ritmic, nici polimerii ascunși sub fibrele lenjeriei, nici scabrosul erectil, ura pentru ce este moale și viu

poate nici nu sunt eu, ci doar am ajuns în tărie, violența la care râvnesc este luminescentă, mută și albă.

* ne‑ar ajunge din urmă un timp al trupului integral lăcuit, cu lumina pulsatilă,

un tablou de familie al frumoasei mașinării

noctarium

în ultimul compartiment al metroului, îmi imaginez cum viteza încinge pereții peisajul dilatat ca un airbag peste care se lasă corpul moale, inima atletică, inutilă

o vedere cu podul brooklyn înainte de culcare

vreau pe cineva care să mă entuziasmeze,

să mă facă să îmi țin calmul, numai pentru asta

și l‑aș iubi

distanța se mărește între mine

și cei asupra cărora m‑am înșelat,

(viteza prevăzătoare cu care mașinile intră și ies dintr‑un oraș, benzi paralele și nici un incident)

nevoia de a ști că în întuneric ar trebui să pornească un motor

și niciodată o inimă

panoul de siguranță se aprinde de unul singur peste linia de producție prezența umană are nervii secționați, mâinile tocite până la umeri, e învingătorul cu capul tăiat căruia

mediul nu‑i mai solicită nimic

ridicolă această cerință a imaginației. lichidul stă înghețat în etuve neoanele scaldă în ape limpezi geamurile încăperilor transparente.

tai legăturile

tenișii colorați acoperind unghiile date cu titan au părăsit încăperea, gingiile au lăsat urme roșii pe pâine. iată un corp într‑o cutie. iată‑i pe ceilalți așteptând să iasă. atinși de torpoare și scârbă.

cum fumam încordați lângă geam, țigările prinseseră gustul pământului, iar scrumul se întorcea ridicat de căldură ca o zăpadă uscată, fulgi mari peste teancul de acte

eu am rămas acolo, sperând că o să se defecteze iremediabil ceva

și că totul o să rămână la vedere,

aș fi vrut să nu închidă nimeni ochii (însă de mult am învățat că recunoștința e rușinoasă ca atunci când ai viermi intestinali – lucrul viu pentru mama ta e omorât la loc)

se zice că așa e mersul.

poate dacă o să muncesc foarte mult,

o să‑mi permit multe obiecte metalice, orbitoare

dar am obosit (să te trezești dimineața cu toate răfuielile mărunte cărora trebuie să le faci față cu pasivitate

și decență)

felia a fost înghițită de prăjitorul de pâine înainte de a ajunge în noi

și pofta niciodată săturată

pofta de creier o știe numai prăjitorul de creiere

care lucrează în noi. el pornește teroarea, înlătură artera roșie de pe artera albastră de pe artera albă până la adăpostul de unde se crede că am emis seducția și dominarea

dar și minciuna și revoluția sunt forme ale acestei recunoștințe nesănătoase, invertite, împotriva unui spațiu cuminte, acolo unde stă voința unui individ a cărui voce nu a fost auzită pentru că s‑a însoțit numai cu oamenii.

au promis că ne fac animalele cele mai frumoase

s‑ar zice că sunt obsedat, dar nu, acum e clar, nu m‑au făcut ei pe mine așa

vom trăi întruna într‑una:

o jumătate prefăcută, o jumătate distrată,

cu jucăria grefată la inimă:

/ mai multe jucării emoționale legănându‑se deasupra unui pătuț care scârțâie

adormitor /

nu îi iubesc,

îi respect

oamenii n‑au murit între pereții scunzi

− doar au intrat în amorțire. împreună

formează un plafon de mâini încleștate − în sfârșit, străzile, magazinele și cerul sunt pline de carne, de cărbuni

îmi imaginez că nu numai eu visez la un adăpost fără memorie unde muzica să nu mai fie silită să facă

nimic

ar trebui să mă bucur cât timp mai sunt în viață

de libertate au dat drumul pe mare tuturor bunurilor și se înfruptă din ele cu șapte guri

s‑a întors la mal și omul de celofan cu burta încrețită

cele mai noi clădiri cu geamuri arse de soare înnegresc cerul

în câmpul de unde copiilor le supurează ochii bionici.

desene animate

a recunoscut în cele din urmă că membrele

nu sunt decât un proiect personal, un habitat,

așa cum funcționarul învelește monedele în hârtie

și le asurzește

specie a duplicatului:

urechi de Mickey Mouse & Pac‑Man fugarul înfulecând copăcelul

linia orizontului

creierul animator.

MIT

copilul‑mami și copilul‑tati au ieșit ținându‑mă de mână. când vagonul metroului s‑a pus în mișcare mi‑am dat seama că oamenii de cancer erau aproape.

nu din presimțire sau dintr‑un fior se apucaseră de lucru, ci dintr‑o dorință de compensare, așa cum marea atrage țintele pneumatice

din depărtare au stârpit țipetele de plăcere ale copiilor, casele au rămas goale, țesuturile de celuloid au atacat membranele fără apărare

vorbeau despre necesitatea de a fi mai mulți odată

din inconștiență și din desfrâu și‑au lăsat sculele la vedere, așa că am profitat până la capăt de tot copiii au mers la vulcanizare și și‑au umflat capul

la final, după o satisfacere chinuită, au tăiat de la nivelul solului ființele noi, capilarele au împânzit pământul până la miez.

plăcere chimică

o eroare de vârstă

te îndeamnă să te convingi să îi înțelegi

și lucrătura ta elaborată, un copil mic

pe care nu poți să‑l arunci pe fereastră acum, că tot l‑ai făcut

ce e prostesc de simplu – lecția despre petrol din manualul de științe – din el se fac cizme, fuzelaje și unele soiuri de mâncare

și ce dacă există rovex pentru tot,

uree și formaldehide în rățuștele din căzi, numai apa călduță e pentru mine, când o să mă deschid (un refugiu, o plăcere chimică, un pâlc de copăcei nucleari).

la ei mă gândeam, la verva colonială, la clădirile warner bros și soarele portocaliu, când am intrat fără milă – o monedă strecurată în automat a făcut totul vizibil:

femeia cu pălărie și mănuși, brățările ei de sânge în cădere surdă pe pardoseala cabinei.

am înghițit monedele rămase,

corpurile au înfundat fluxul

blocaj sintetic

în visare, creierul e un butoi de conservant

de care a fost interzis să te atingi.

acum, imaterial, dur până la mijloc,

nu te găsești și

asta te sufocă instantaneu

dacă nu pot să mă iau în mâini,

să te salvez măcar pentru încă o etapă,

mi te‑am apropiat de gură,

până ai făcut blocaj sintetic

cine o să mai stea lângă tine, tot eu în micul ecran de lângă pat, fluturând un mănunchi de fire electrice smulse direct din aparat ?

tensiune superficială

gura mi se umple de apă visez sunetul mărunt de roboțel industrial ce arde puncte

consensul e să te ia lin să te transporte într‑un dinamism perfect calculat corpul tău pregătit să lucreze (și încă nu‑l știi pe micul semantron sau ai uitat undele) e oțelul calmat

dimineața îți pune‑n față sticla de tortură, iar aparatul ei, pantograful, pătrunde adânc în minte unde îți omoară gonitorul preferat de lac.

scanare completă

am ieșit din memorie ca din cea mai perfidă boală a bătrâneții, plin de bunăvoință și generozitate

din pat, obiectul cu care mă trezesc uneori la piept, agățat, pe care pliurile pielii nu îl mai susțin, pornește, din greșeală, primele știri.

le aud din baie încep să revină.

golurile

oricât de elastic, corpul nu va rămâne intact. îl vor arde, îl vor umfla, îl vor umple, îi vor trage deasupra o mușama, iar el, educat, nu va simți diferența. într‑o operație estetică masivă, la o scanare completă, moartea se contemplă.

pauză de lucru

lucrurile fără noimă favorizează sănătatea creierului, fără gravitate sau înțeles deosebit

din gât iese casca de motociclist

cum stau pe marginea drumului, e foarte posibil să nu rezist, ci să intru în panică

am terminat‑o și de data asta prost, aproape inuman, contacte stricate, blocaje. o hodorogeală a inimii.

din resturi nici o transfigurare:

găsesc o gazdă folosită îndelung în care mi‑e și silă să intru.

pauză de lucru

poate altădată m‑ar fi săturat mai greu, însă ce m‑a terminat:

un bărbat probând o pereche de șosete cu un aer sfârșit de anii ’80

pe unde să‑l iei: mâna lui e între două faze zeci de lingouri de platină blochează centrul

până unde pot să‑l aduc în camera mea, în punctul maxim, inițiez un proces de tranziție având drept bază corpul uman

pâlniile mici formează o grămăjoară aproape florală ; respir acum și numai prin el trăiesc

o folie și o eviscerare fină

două simple celule, doi mici electrozi liniștirea absolută a nervilor,

viață plină.

mașina este condusă

ca un material strâns cu șnur.

de o mobilitate susținută, șoferul

și‑a lipit fața și părul înfoiat de geam s‑a centrat m‑am micșorat mi‑a provocat plăcere cu mâinile în timp ce vehiculul urca

nu există lucruri pe care nu le pot atinge de aici nu am nevoie să mănânc sau să beau

viu sau mort, era acest pericol. stingherit, am privit‑o apoi de sub elevator. cu filtrul de aer scos, uleiul se scurge în neștire peste mâinile și picioarele lor.

mă luminez intermitent

cu ledul brichetei, chiar acolo unde ficatul și splina și ficatul și splina

tata, îmbrăcat tot în siguranțe, le desfășoară de la balcon la intrare spune că grupează luminile după vibrații

până când brațele lui se deschid într‑un fir negru, tremurător

„în curent mirosea foarte puternic, ajungea să‑mi smulgă acoperișul, și rămâneam în mijlocul intersecției, pe un scaun mobil.“

tocmai a ieșit din casă cu mâinile umflate și arse, încearcă să facă zgomot cu ele le arată el lor

paharul de apă e sonar pereții și mâncarea mișună.

playgirl

dansez singură în casă în fața camerei sunt coco pulverizată

las brațele să măture un strat subțire acel lichid cefalo‑ gândesc întruna

înregistrez tafta, trepidez metalic, două căni. lâncezesc, respir în neștire

până va continua o să le ia un an‑doi să mai poată intra

mai întâi buzele, sprâncenele sau părul, ciorapii fierbinți.

copiez Z HCl

dau la maxim volumul să ascult zgomotul de fond aș sta mult de tot pe fir îmi pare rău că răspunde

îmi înfig apoi acul în ureche și număr cât timp îi ia

dar nu îndrăznesc încă să intru sub duș

e

în puterea mea să nu fac asta

e

în puterea mea să nu mișc lucrurile

poate doar membrele, poate numai tălpile înghețate numai să nu mi se urce la cap

(stau în casă cu oamenii ăștia și nu‑i văd ; nici nu‑i iubesc)

încerc cu cotul apa ; temperatura optimă

a laptelui de mamă ;

până când instalația se supraîncălzește,

zvâcnesc

e

în puterea mea să nu mai fac nimic

e

în puterea mea să nu mișc lucrurile

din carotidă a țâșnit apa tare ce sudează metalele

nici gât nici membre nimic

o inimă artificială

mă va iubi la nesfârșit

Unu’

emisiile se infiltrează, pielea face ace pielea e din fibră de sticlă ridic mâinile le‑mpreunez într‑un salut

capetele de ardere sunt învelite, înmuiate sincron în ulei cine poate ști când o să m‑apese poate chiar acum (stă în vârful patului și‑mi înghite capul)

când îi ling cearcănele, ochii i se fac și mai negri, fața i‑e de ceară îmi mușc mâinile activez ! glanda lacrimală.

s‑a produs o schimbare dar eu o văd cum adică ?

nu

te‑am văzut până acum așa de destinsă

nu

m‑am simțit niciodată așa de bine

><

nu

pot să‑i împovărez cu problemele mele

nici să‑i fac să se prăpădească de râs dar măcar să‑i amuz

mi

s‑a făcut greață de la carnea fiartă

era

și fără sare

am

adunat spuma cu paleta

sângele strâns arăta calcifiat

rog, m‑am gândit la altceva tot timpul

am

tăiat cadavrul,

am

desprins fibrele albe

nimic nu s‑a scurs mi‑am scuturat picioarele în camera cu holograma m‑am antrenat

după care mi‑am ridicat sânii și am tras două linii

am dat la ficat

și s‑a umflat

ștanța se face numai pe material complet uscat

cu

acid și curent electric

da,

după aceea m‑am simțit mult mai bine,

m‑am gândit intens la altcineva, nu numai la mine,

cum ar putea plânge

diafragma s‑a ridicat din trei mișcări

am blocat

umilirea animalelor

Sarcini

sarcina unu

raport:

un copil a scuipat un câine un bărbat stătea pe gardul care împrejmuiește locul pentru câini scuipa și se uita la firul de salivă decizie:

cumpărarea a cinci bomboane gumate roșu verde galben verde roșu pe care le‑a lăsat să cadă pe jos, în cofetărie, locul lor, în gură, cinci minute am voie să mestec n‑am voie să înghit.

sarcina doi

raport:

secretara a zis: paa, feteleeee noi, efectiv, eram prea obosite decizie:

pronunțarea lui „a“ cinci minute, fără să ridic tonul.

sarcina trei

raport:

am avut în vedere niște lucruri decizie:

burta pe masă cinci minute picior ridicat la patruzeci și cinci de grade sau mai sus.

sarcina patru

raport:

șaptezeci și două de mii trei sute în monede de cincizeci și zece decizie:

nu mai sunt ale mele dar să nu simt acum că am inima ușoară.

Sarcini (persoana I)

nu există cuvântul „îngălvești“ tu nu auzi ce zic ? am clipit o dată

își presează gura de ceafa mea iar piciorul și‑l vâră între picioarele mele apoi vine rapid în față și‑mi dezvelește gingia mă împunge cu degetul în coaste „nu te îngrășa că te tai“

închisesem ferestrele, că altfel ne mâncau țânțarii robotisem toată ziua pe balcon fusese și‑așa destul de aiurea cu mutatul sticlelor în pivniță acum tot eu să ofer acțiune

în orice caz, călare pe telefon, asigurări:

sunt cu X beau un ceai ies la 16 ba la 16 și 15 ca și acum cinci minute, sunt cu X (hm ?) :vezi doamne, pentru seducția zilnică

se tot uită la mine ca dintr‑o bortă a cerului cum umplu paharul cu apă.

Sarcini (tensiunea)

mașina ia curbe, suișuri, linii nesfârșite. pe marginea șoselei se zbate mascota Michelin, priponită cu lanțuri.

prietena mea atinge bordul în lumina verde picioarele degeră (cine nu te‑atinge nu te frige)

de când ai acceptat să lipăi micile atenții și să provoci recunoștința, l‑ai lucrat pe Paul. el, cu trecutul lui de salvator de femei, nici că se poate abține să nu facă un mare tămbălău când comite un act de bravadă pentru tine

tu, sigură, opintindu‑te, fără ca pe fața ta să se citească efortul tu, trupeșă vânzătoare de la multiplicare chei.

Sarcini (despărțirea)

cât de bine ar fi fost să se sprijine de perete mușchi dureroși destinzându‑se peste coaste până când mijlocul, adus în punct mort, nu se mai simte

dar nu, trebuie să clămpănească din tocuri înainte. cu doar o strâmtă bandă petrecută peste degete

și o mișcare amplă a șoldurilor

ce menține organismul în mers

o micuță femelă ducându‑se întins,

urmând absentă traseul bătut de câțiva ani, ca mai apoi să dea veștile proaste nu, liniște în seara asta nu va fi iar de acum, îngrijorarea și încântarea mea n‑or să mai radieze în tine

să înceapă, oare, cu o glumă stângace, care să le spulbere drama sub stele ? sub care stele ? * , referitoare la mailul pe care și‑l trimiseseră în viitor „știu că nu‑ți place să mă uit peste umărul tău dar sper că mai ești lângă mine și‑acum“

abătută de ce greu o să‑i fie să‑și mascheze tonul resentimentar în destindere, greu și lent, un terci picurat pe o tavă

iar acum, după ce a trecut pragul, stă ca o pulpă sângerie înfiptă‑n sandale, simțindu‑se chiar așa, ca un desen maimuțărit,

* Lydia Tomkiw

aproape jignită de felul în care ticluiește să le trimită relația în malaxorul de regurgitări ale amabilităților și călcatului pe inimă care‑i ținuseră pe val atâta vreme

aproape că nu‑i vine să‑i iasă în întâmpinare așa că ocolește casa, prin balconul blocului‑turn, și‑așteaptă în curent, amânând rutina nesfârșită, o forță a naturii care s‑o rupă în bucăți.

Sarcini (copilăria)

lui Paul ar trebui să‑i punem un guler cervical pentru că așa e el un cățel suspicios care se amușină toată ziua

dar nu numai, uite în ce a transformat scaunul copilului: într‑un bob spațial ! iar tu l‑ai lăsat să își facă de cap (centură dublă, în X, pernuțe, apărători laterale chingi pentru picioare, scaun reglabil, bavețică de plastic, rezemătoare cu puf – de gâscă)

Oana se lasă să alunece un pic sub masă și, cu privirea netulburată, mi‑o servește:

(mă așteptam, fir‑ar să fie) tu nu ai copii și nu știi cum e

K.O. degeaba am luat‑o pe ocolite: îl știi pe băiatul vecinilor, blonziul ăla de poartă tricouri Lacoste, un înger de zici că stă să‑i pice cartea lui Mormon în mână ? ei, am mers cu el trei stații și m‑a băgat în boale, soro face „pot să mă țin de tine. bara asta e atinsă de curând. De fapt – și chiar așa a spus – E fierbințită

Oana, știi că ne‑am promis să nu vorbim niciodată despre copilărie ca să nu facem pe plac nimănui (auzind cum te‑ai strecurat în spatele meu, în patru labe, încălțate cu cizmele desperecheate ale mamei, ca să mă bați pe umăr, ca o măgăreață, de mi‑a sărit inima)

dar Oana, mi‑e dor de zilele în care te vedeam ciripind. și de cele în care urcam dealul ca să nu vedem nimic altceva decât linia orizontului, prostuțo.

Sarcini (femeia în casă)

„uite, eu întotdeauna am fost ușor de jignit când eram mică, mi se dădeau numai sarcini banale să dau cu mătura, să șterg praful de pe lampă, prostii iar acum, că o văd pe femeia asta cu control asupra copiilor mei, control fizic, mă termină că nu pot eu să le dau vânt să plece la școală sau să petrec diminețile singură în propria casă“

o apreciasem dintotdeauna pentru concizie și severitate

însă acum, că scutura cam des mâna în semn de salvare sau poate nici măcar – a atenționare fără dorință de intervenție,

mă uscam pe picioare

„ar trebui să mergem afară, să ne plimbăm“ i‑am propus camera avea un aer mofluz, nicicum propice înviorării

și speranței la care urma să punem umărul

aș fi dat orice să o înveselesc dacă am fi vorbit despre mărunțișuri, am fi stat ca pe ghimpi sau poate intervenția unui bărbat, la îndemnul meu de a sta mai târziu, până când el avea să se întoarcă și să ne toarne, din picioare, băuturile, ar face‑o să revină cu mai multă putere la ale ei ?

greu de crezut, nu imposibil. lăsasem deja tăcerea să cântărească prea mult așa că am vorbit la repezeală despre anotimpul care se vedea prin geam scurta încetare a muncilor agricole, gheruțe înfipte în scoarță, fructe tari încâlcite prin frunze am zâmbit victorios și prostește dar am făcut‑o.

Sarcini (onoarea)

după ce toată ziua am văzut‑o cum își trage nasul privindu‑mă eroic, cu aerul de „nu contează, trece și asta“ cum era să nu‑i dau dreptate, când

mai târziu pe seară și‑a pus rochia wetlook albă, care țipa de la o poștă că are nevoie de‑o palmă zdravănă

la fund

urmată de prietena ei cu dinți mici

și încălecați

care ar fi hărtănit orice mascul ață cu ață dacă era cazul zdrobind până una alta fără milă cu un ciocănel gheață și lămâi verzi pentru băuturi

era din nou trista vineri

iar ieșirea s‑a impus de la sine cu tot cu flecăreală și jelanii dar odată ajunse am decis cu mâna la gură dând pe pustie:

tocurile cui de 12 nu sunt pentru party

ci pentru serviciu

zice: am bătut așa de tare ouăle după tot tămbălăul ăla de azi

parcă îmi vedeam mâna cum se transformă

în

mixer

păi e normal să ai asemenea emoții în bucătărie de parcă ridicam elicopterul de la sol ?

și mai ales, ce m‑a făcut praf,

e că‑n toată vremea asta am așteptat laba grea și udă a bărbatului meu pe gât, la sfârșit,

în semn de‑apreciere.

Sarcini (copilul)

iar s‑a găsit să cârtească și‑asta tocmai acum când tușesc de sare cămașa de pe mine de la dulceața de vișine

vecina se proptise cu coatele în geam și părul vâlvoi: nu spăla copilul cu detergent !

nici vorbă. îl învățasem să treacă pe la noi, să‑l mai distrez. venise iar cu moaca bosumflată, crezând că dacă‑și bagă‑n gură lănțișorul și‑și face ocolul în treningul bun, o să îmi fure ochii

tu cu din astea să nu‑mi umbli, și‑i dau un ghiont cu elan în maldărul de rufe și detergent împrăștiate pe ciment apoi dă‑i de te prostește

„lasă, că se vindecă repede“ și‑l frec cu un pic de salivă pe mână

când îi aranjez fermoarul îi simt mirosul ; ca o mare presimțire dragostea îmi taie picioarele.

Sfârșit

când nu am unde să mă duc, dar mă tot duc

unde se deschidea un drumeag cu un rând de uluci pe margine, mangrove cât vedeai cu ochii și picioarele degerate ale stârcilor secerau aerul

acum te lași filmat

(lângă lizieră, de unde se întrevăd depozitele și scările în spirală ale stațiilor de beton, lanul de rapiță nu mai leagănă soarele)

alunec cu greu în costum, banda vizorului mă strânge, dar asta e după‑amiaza în care am hotărât să ies

ajunsă acolo, mi‑am scos o mănușă, manșoanele de la încheieturile falangelor s‑au întors pe dos ca un intestin

în orele și zilele care s‑au scurs de la incident toți s‑au purtat de parcă ar fi înfipt steagul clipă de clipă, să zicem că am suportat prost

cu degetele dureroase, incandescente, am atins ceea ce părea a fi de o vreme sol ‑păr, materie organică intactă‑

Elementul

animați de plăcere, nu de viață, în patru labe, suntem atrași de stăpân

dar cel ce ne privează de forfota vieții nu este sau nu poate fi localizat

acum, că nu mai auzim chicotitul copiilor trântindu‑se pe paturi sporovăiala angajaților pe holuri,

așteptăm elementul care apucă să‑ți facă rău înainte să‑ți dai seama că‑i mort

elementul insistă îmi face așa de repede rău că nu mai ajung să descopăr că‑i mort

unde s‑au dus bunăvoința și afecțiunea ventilatoarele înfioară vălul negru de pe fața lorzilor cu mască de baseball

mâinile se subțiază, culorile se adâncesc înapoi prin tunelul cu spoturi, până când se strecoară pe gât firicele de sânge

reîncepe dimineața devreme când ploaia se sparge în felinarul de pe verandă și picioarele goale se reped spre foișor, afundându‑se‑n frunze

cornițe, iederă

pe cornișe, prin ziduri nava‑mamă duduie încetișor ; o fantomă produce natura printre monoliții de bronz elementele dorm pe ochii statuilor

chiar daca îi lichefiaseră în întregime sau carnea le fusese spulberată în fulgi de ceară, multă vreme viermii electrici au împuns creierul – coșmar din care te trezești contorsionat peste corpul străin – = coșmar din care te trezești ca ars = == o mie de vreascuri frângându‑se == degeaba am chemat în ajutor vocea femeilor poruncitoare pe care‑am alungit‑o pân‑a ajuns blajină

soarele e întins peste tot în cealaltă emisferă, transportați în saci de meduze, plaja e împuținată de oameni cu o aristocratică lipsă de milă.

Amintirea

nu mai știu cum e să ies și spațiul să se potrivească formulările au ajuns cântate și‑nvechite mă bucur, mă satur și‑aprind un chibrit în filmarea termică:

să mă duci în locul unde poposesc păsările migratoare

un glonte lovește de la mică distanță și rupe

pieile transparente fluturând în camerele cu anotimpuri supravegheate amintesc de rufele întinse la soare setez sunetul pe foșnet de porumb.

ne uităm la mișcările specifice ale animalelor în rut eu îmi fac de lucru cu bolul alimentar carne și pastă vegetală în proporții sănătoase mă plictisesc. inventez o altă amintire de la unsprezece ani să notez s‑o țin numai pentru tine

sar de pe un bazin, de la cinci metri. am pantaloni scurți și stau târziu, până mă prinde frigul. număr vânătăile de la alergatul pe câmp, printre utilajele agricole. dacă îmi trag mănușile alb‑murdare, pot să mă las să atârn de ușa garajului. și să bat cuie în șipcile nefolositoare.

din nou râsete – poate totuși vom muri din cauze necunoscute.

Sarcini (distracția)

când vine vorba de distracție, suntem în top dar o idee proastă o alimenta pe alta:

pentru patruzeci de kilometri în afara Bucureștiului, trebuia să o suportăm pe leșinătura aia

și pe iubitul ei exoftalmic,

cu tot cu ritual:

oprit la benzinărie, alimentat fata cu păpică (să înțeleg că își diminutivează organele sexuale ?) și cafea

apoi picioarele ei, cu păr jumulit

o dată la două săptămâni –

cu tot cu mica lepădare confesivă la atenta femeie‑smulgătoare –, călare pe bordul bolidului prietenului, într‑o relaxare de zile mari

după care femeia numărul unu a tribului se întoarce spre noi trei, storcite pe bancheta din spate, doritoare de conversație:

„cred că mistress barbara o IA pe miss kittin“

și o dă pe ulei

cum că ‑\Touch me with your naked hand or touch me with your glove Dance me to the end of love‑ / eu, ciupită de Ana, care presimțea dezastrul,

zic „ce‑o salvează e beat‑ul techno

și oricum

vouă vă plac numai cururile albe EURO, care nici nu se compară cu dulceața limbii cambodgiene“ și‑am pocnit din palme cu chef

((( pentru atâta ură, trebuia să o încasez cu vârf și îndesat:

așa că până la vila cu piscină a Celeilalte Ana

a trebuit să suportăm dezvoltarea suburbiei,

familii luând cina lângă scheletele caselor, căsuțe colorate pentru copii, în care locuiau temporar doar câinii lor albi și puii lor albi de crescătorie, crăcănați, uriași, ridicoli, cu pieptul numai o inimă

((( dintre toți snopii de bețe pe care oamenii le numesc așezări umane, liziera de lângă vilă era cât de cât acceptabilă, deși, evident, nici nu se punea vorba să hoinărim pe acolo

(((

iar în contrapunct cu baia matrimonială, făcea toți banii

– o, mușchi de pădure,

câte diamante poți suporta pe întinderea ta –

((( de la răcoarea misterioasă a lizierei la șipotul circuitului domestic de apă:

un pas

(((

inventar:

o sticluță de Visine, ojă (ele),

PVC într‑o formă oarecare (eu) toate bune de aruncat, ca din întâmplare, pe marginea grunjoasă a piscinei

((( „ești cretină“, mișc buzele, „o să mă înec cu tot plasticul ăsta pe mine, închide bine fermoarul“ zic și mă avânt în apă.

umilirea animalelor

distracția pe cinste pe care o capeți de la slide‑show‑ul din autobuz ar trebui să te facă să uiți de contactul cu pielea jilavă ?

cățeluși și pisicuțe. marele urs brun, prietenul copiilor,

îl cuprinde în brațe pe tovarășul lui, omul, pe locul din spate al unei motociclete, cu fața întoarsă spre noi, într‑un zâmbet de lună plină

o pisicuță dulce poartă căciuliță cu moț, ce are atașate cozi negre, din bumbac. un cățeluș – o bonetă albă de prunc sau de bucătar ? căzută, atât de comic, într‑o parte.

așa deci, voi sunteți cei care treziți din somn animalele.

Pui mic

să nu îți fie frică niciodată atunci când copilul e tras în fața mașinii, când linia roșie brăzdează pătratul

ai probleme, apelezi la căpitanul hk dacă în camera lui se mai încurcă firele prin care se infiltrează soluția, un pic va mai rămâne și pentru tine

după Peripețiile lui Jasper Morello

numai să cobori în pivniță, și acolo să vezi minunăție:

sulfați, piese de schimb, turbine

dar cine să te‑alinte cine să taie cablurile de telecomunicație cine să se urce pe scaun să schimbe un bec cine o să ia roata de la tricicletă pentru velociped ?

eu să merg pentru tine, să întorc eu mâna la spate pentru cine sunt făcute luminile și cine va mai dirija oamenii spre cală ?

micuță creatură, inimă frântă, pereții pivniței s‑au îmbrumat acum pentru tine

sub ai cărui pași se aprinde neonul, cine apasă pedala, cine înfioară paletele și ridică praful stelar

deci tu ai deșirat goblenul din fibră optică sub luna bujie ?

dar acum cine, cine, pentru tine

cu koaie, mama

de ani întregi nu mai intrasem în casa mea:

cu tine, Andrei, am rupt pieptul puiului peste masă dar mândria a rămas neînvinsă când peste alți ani buni am rămas singur:

mamă pietroasă, mamă grasă întinsă în pat cu capul și umerii lăsați morți peste căpătâiul patului

îți mai aduci aminte când băteam prea tare în ușa de la bucătărie și adunam pământul de flori din hol ?

Eu mi‑aduc aminte de tine

într‑o după‑amiază când ți‑au capsat o hârtie de spate ți‑a venit să te împungi în maică‑ta ca o muscă în geam bolnavă, fierbinte și ea urla că e o Păcătoasă

atâta cu liniștea. în casă, broboane de lapte se preling pe fața albă de mătase.

O ruină

nimeni și nimic n‑ar fi putut îndupleca după‑masa să se încheie decât în lene, cu umărul proptit în cearceaf, degetele întinse cât mai departe spre răcoarea dintre perete și pat

la fereastră, o pereche de pantalonași roșii tremură pe corzile cireșului, fața ovală i se opintește printre frunze, orice mișcare firavă provoacă rafale – în arcuire prinde fructele și țipă

ar fi crezut atunci, în coloana hexagonală de lumină, captată cu lăcomie minute în șir c‑o să rămână singură și fără copil

pentru toate lucrurile neîncheiate stă acum, cu o mână căzută, cealaltă îndoită la spate, după ce și‑a ridicat țâțele din țărână goală pușcă, în spata dintre vale și soare, și râde și strigă „uite, sunt o ruină“.

În loc de postfață

Aparatul se trezi ca de obicei în zori, când primele raze cenușii de lumină îi atin‑ seră panoul de alimentare și începură să‑i încarce iarăși acumulatorii. Cleștii re‑ tractili îi zvâcniră ușor, brațul lung și flexibil se contorsionă înălțându‑se din ab‑ domenul bombat. Cu un pocnet slab, aparatul își activă camera de luat vederi, comută pe filtru diurn și reglă focusul. Sus, aproape de stâlpii de susținere ai cupolei, becurile, cu senzorii defectați, licăreau stins. Aparatul își cercetă corpul butucănos, ceru date de la unitatea centrală, procesă zumzăind informațiile și‑și verifică subrutinele, apoi scoase un țiuit melodios de satisfacție. Unul câte unul, televizoarele de la etaj se porniră. Imaginile erau clare, cu doar ușoare distorsiuni pe la margini: un cerc cu multe pătrate și linii pe interior și textul mare, din mijlocul ecranelor: „MoMentan ne confruntăM cu pro‑ ble M e tehn I ce “. Împrejurul lor, ca un haló, se răspândi brusc o electricitate toxică, de amperaj ridicat. Câteva etaje mai jos, mult sub fostul magazin alimentar, printre țevile groase, corodate, ultimul animal din lume ieși la lumină din cuibul de vată de sticlă izo‑ lantă unde‑și făcuse adăpost. Animalul era mic și învățase să devină rapid. O blană deasă, pe alocuri tocită, îi acoperea trupul. Animalul avea un ochi mare, căprui, în partea stângă a feței. Animalul se rostogolea iute pe lăbuțele lui scurte. Se simțea sleit și bateriile de rezervă, câte‑or mai fi fost, erau departe, într‑un ungher de pe la etajul cinci. Trebuia să se rostogolească prin sticla mărunțită a fostelor geamuri, să se cațere pe o conductă până la trei, să nu se lase sfâșiat de scările rulante, să treacă prin susurul mortal al televizoarelor, să nu fie prins de roboții de bucătărie din raionul de electrocasnice, să se furișeze prin raionul sportiv unde de niciunde putea să te trântească la pământ o minge de volei, să cadă peste tine greutatea apăsătoare a unor schiuri putrede sau a unui sac deco‑ lorat de dormit. Și mai ales să scape de Clești. Tovarășii săi nu avuseseră norocul ăsta. Cu mult înainte să dispară, Yogi nu mai fusese în stare să scoată decât zum‑ zetul acela prietenos, mormăitul slab însoțit de mișcarea stânga‑dreapta‑spate

a urechilor și de ridicarea pleoapelor, însă ochii erau încețoșați, pupila lentă, me‑

canismul urechilor infectat de subrutine‑parazit nemiloase. O victimă ușoară. Cu ceva timp înainte să fie Luat, Teddy se închisese în el: deși bateriile încă‑i erau bune, ajunsese să prefere să nu se mai pornească, ci să zacă în câte un ungher, pe spate, inert, ca o jucărie lepădată. Nu putea spune că nu‑l înțelegea. Apoi dăduse pur și simplu peste o lăbuță roz de pluș din care curgeau obscen scame de bum‑ bac sintetic: asta fusese tot. Patru etaje mai sus, mașinăria pândea. Stând sub cupola spartă, aparatul se încărcase suficient de‑acum. Programul lui avea o singură directivă, ce pâlpâia

fără oprire într‑un colțișor al ecranului. Trebuia să se supună. Ursuleții de pluș nu puteau trece decât pe acolo: roboții de întreținere de pe ieșirea de serviciu erau poate proști, dar și teribil de eficienți cu periile lor rotati‑ ve ; era aproape imposibil să te strecori. Aparatul își roti cu iuțeală camera înspre capătul unei conducte de aerisire. Senzorul audio îi spunea că ceva se mișcă. Nu porni imediat la atac, ci‑și plie mai întâi, cu un zgomot aproape insesizabil, pa‑ noul solar. Apoi ridică lamele ascuțite din capătul brațului șerpuitor și intră în umbrele unui pilon masiv de beton. Un firicel de mustață albăstruie și un ochișor făcut dintr‑un nasture maro se ițiră precaut în deschizătura conductei. Apoi ursulețul apăru întreg, caraghios, mișcând frenetic din lăbuțele scurte. Parcurse aproape doi metri până să‑și dea seama că ceva nu era în regulă. Percepu, o clipă,

o întindere de umbră subțire deasupra capului și auzi un vâjâit scurt, apoi se

simți apucat de torace și ridicat. Încercă să se elibereze, dar știa că e zadarnic. Teddy, gândi el în timp ce subrutinele sinaptice scurtcircuitau una după alta, te‑am iubit și n‑am reușit să ți‑o spun niciodată. Boticul moale mai apucă să simtă mirosul de ulei încins al burții aparatului, apoi firul alimentatorului fu re‑ tezat. Corpul uzat de pluș scoase, căzând în genune, un fâșâit domol, ca atunci când, la lăsarea serii, perdeaua e trasă peste geam. Aparatul era mulțumit: pe display i se aprindeau zeci de beculețe colorate, cu lumină veselă, un cântec zglobiu izbucni din difuzoarele laterale și, după un jin‑ gle, beculețele alcătuiră cuvintele: „atI câștIgat !“ Un curent cald, de putere medie și intensitate scăzută, îi gâdilă măruntaiele și mașinăria râgâi cu satisfacție. Centrul comercial se bălăcea în soarele arzător al amiezii.

Bogdan Perdivară

mașinăria râgâi cu satisfacție. Centrul comercial se bălăcea în soarele arzător al amiezii. Bogdan Perdivară 66

Contravaloarea timbrului literar se virează în contul Uniunii Scriitorilor din România nr. RO44 RNCB 5101 0000 0171 0001 B.C.R. UNIREA | BUCUREștI