LINII DIRECTOARE, METODOLOGII ŞI INSTRUMENTE PENTRU O

ABORDARE ORIENTATĂ SPRE LUMEA REALĂ A SERVICIILOR

PENTRU COPIII ÎN SITUAŢII DE RISC, DIN PERSPECTIVĂ SOCIALĂ ŞI
PEDAGOGICĂ

Manual teoretic şi practic pentru factorii decizionali şi personalul din domeniu,

elaborat în cadrul proiectului „Creşterea calităţii serviciilor destinate copilului
care a săvârşit fapte penale şi nu răspunde penal”

Parteneri:
Germania: Ministerul Federal al Afacerilor Familiale, Persoanelor Vârstnice,
Femeilor şi Tineretului
România: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului

Lideri de proiect:
BARBARA WURSTER, Director Departament „Tineretul şi Europa” în cadrul
Ministerul Federal German al Afacerilor Familiale, Persoanelor Vârstnice,
Femeilor şi Tineretului

ILEANA SAVU, Secretar de Stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

Drepturilor Copilului

Autori:
Guido Schomaker Paul Mariş Popescu
Heiner Schäfer Susanne Burghardt- Plewig
Nicoleta Preda René Bendit
Olaf Voss Rodica Pâslaru
Rolf Cramer

Editor: Dr. René Bendit

Responsabil de Proiect: Margarita Wiese

Acest document a fost realizat cu sprijinul financiar al Uniunii Europene.

Conţinutul său nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Uniunii
Europene.

1
1. INTRODUCERE: COPILĂRIA ŞI COPIII ÎNTR-O LUME ÎN SCHIMBARE –
SCOPURILE ŞI OBIECTIVELE MANUALULUI......................................................... 5

1.1. Copilăria din perspectivă istorică şi sociologică .......................................................................................... 5

1.2. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului şi condiţiile necesare asigurării succesului lucrului
cu copiii care au săvârşit fapte penale ................................................................................................................. 8

1.3. Scopuri generale şi specifice, grupurile ţintă ale acestui manual..............................................................10

1.4. Procesul de elaborare şi structura manualului...........................................................................................11

2. COPILĂRIA ŞI COPIII CARE SĂVÂRŞESC FAPTE PENALE ÎN ROMÂNIA16

2.1. Populaţia României: câţiva indicatori demografici....................................................................................16

2.2. Structura populaţiei pe categorii de vârstă.................................................................................................17

2.3. Rata de creştere demografică şi speranţa de viaţă .....................................................................................17

2.4. Natalitatea şi mortalitatea ............................................................................................................................17

2.5. Distribuţia regională a populaţiei ................................................................................................................19

2.6. Grupurile etnice ............................................................................................................................................20

2.7. Copiii şi tinerii în sistemul educaţional .......................................................................................................21

2.8. Sărăcia şi bunăstarea ....................................................................................................................................23

2.9. Violenţa împotriva copiilor ..........................................................................................................................25

2.10. Copiii străzii şi munca copiilor ..................................................................................................................27

2.11. Delincvenţa juvenilă....................................................................................................................................28

2.12. O imagine de ansamblu a sistemului de protecţie a copilului în România.............................................29

3. REGLEMENTĂRI ACTUALE ŞI EXPERIENŢE INTERNAŢIONALE PRIVIND

COPIII CARE AU SĂVÂRŞIT FAPTE PENALE, DAR NU RĂSPUND PENAL:
CÂTEVA EXEMPLE EUROPENE.............................................................................34

3.1. Convenţii şi reguli internaţionale.................................................................................................................34

3.2. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului......................................................................................35

3.3. Regulile Europene privind copiii care au săvârşit fapte penale şi pentru care au fost stabilite măsuri
sau sancţiuni ........................................................................................................................................................38

3.4. Legislaţia românească şi regulile privind protecţia drepturilor copiilor .................................................41

2
3.5. Experienţe internaţionale privind serviciile pentru copiii care au săvârşit fapte penale dar nu răspund
penal: câteva exemple europene..........................................................................................................................43

3.6. Concluzii ........................................................................................................................................................53

4. REGLEMENTĂRI, STRUCTURI, INSTITUŢII ŞI AUTORITĂŢI

RESPONSABILE PENTRU COPIII CARE COMIT FAPTE PENALE ŞI NU
RĂSPUND PENAL ÎN ROMÂNIA .............................................................................57

4.1. Instanţa ..........................................................................................................................................................57

4.2. Comisia pentru Protecţia Copilului.............................................................................................................58

4.3. Autorităţile locale, judeţene şi centrale .......................................................................................................60

4.4. Serviciile specializate pentru copilul care a săvârşit fapte penale şi nu răspunde penal ........................63

4.5. Practici curente în activităţile DGASPC destinate copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu
răspunde penal .....................................................................................................................................................64

5. PRINCIPII DIRECTOARE PENTRU O ABORDARE SOCIALĂ ŞI

PEDAGOGICĂ, ORIENTATĂ SPRE PRACTICĂ, A SERVICIILOR PENTRU
TINERII ÎN SITUAŢII DE RISC ŞI COPIII CARE SĂVÂEŞESC FAPTE PENALE ŞI
NU RĂSPUND PENAL..............................................................................................68

5.1. Principii generale ale lucrului cu copiii care au un comportament dificil: situaţia din Germania........68

5.2. Lucrul cu copiii care nu răspund penal ca şi sarcină preventivă..............................................................70

5.3. Orientarea către viaţa de zi cu zi şi resursele disponibile..........................................................................72

5.4. Descentralizarea şi regionalizarea ...............................................................................................................73

5.5. Integrare-normalizare ..................................................................................................................................73

5.6. Intervenţia profesională între ajutor şi control ..........................................................................................74

5.7. Împuternicire. Ce înseamnă? Cum lucrăm cu acest concept? ..................................................................75

5.8. Participarea ...................................................................................................................................................78

6. COMPORTAMENTUL ANTI-SOCIAL – O PROVOCARE PENTRU

SPECIALIŞTI. O BAZĂ TEORETICĂ PENTRU O ÎNŢELEGERE MAI BUNĂ A
COMPORTAMENTULUI DELINCVENT AL COPILULUI .........................................81

6.1. Definiţia comportamentului anti-social.......................................................................................................81

6.2. Origini, dezvoltare şi consolidare ................................................................................................................82

6.3. Copii cu debut precoce al comportamentului delincvent (“early starters”) ............................................85

6.4. Factori de risc pentru consolidarea sau escaladarea comportamentului anti-social la copii .................86
3
7. COPIII CARE COMIT FAPTE PENALE; CUM LUCRĂM CU EI ŞI CU
FAMILIILE LOR ........................................................................................................88

7.1 Instrumente specifice de evaluare pentru copii în situaţii de risc/copiii cu debut precoce ......................88

7.2 Contactarea copilului şi a părinţilor. Vizitele la domiciliu: între asistenţă socială proactivă şi control
social....................................................................................................................................................................106

7.3 Consilierea în echipă (intervizarea) ca şi metodă de asigurare a calităţii asistenţei sociale – model
şi explicaţii ..........................................................................................................................................................115

7.4 Pedagogia confruntativă. O pledoarie pentru discuţiile directe şi sincere în ştiinţele educaţionale şi
asistenţa socială ..................................................................................................................................................119

7.5 Mecanisme de rezolvare a problemelor în cazurile grave: conferinţele de caz ......................................122

7.6 Reintegrarea – cum se realizează................................................................................................................128

8. ACTIVITATEA DE PREVENIRE LA NIVELUL COMUNITĂŢII.

COORDONAREA EFORTURILOR DE PREVENIRE ŞI INTERVENŢIE ÎNTRE
INSTITUŢII ..............................................................................................................132

9. ASIGURAREA CALITĂŢII PROGRAMELOR ŞI STRATEGIILOR DE

PREVENIRE ŞI INTERVENŢIE...............................................................................143

10. RECOMANDĂRI ...........................................................................................149

4
 1. Introducere: Copilăria şi copiii într-o lume în schimbare – scopurile
şi obiectivele manualului

1.1. Copilăria din perspectivă istorică şi sociologică

După cum arată studiile istorice, în mod tradiţional „copilăria” nu a fost

considerată o categorie socială de sine stătătoare. Dimpotrivă, a fost întotdeauna
parte din, sau element constitutiv al, structurii familiale şi deci al lumii adulte. În
cadrul acestei „ideologii a familiei”, ideea „copilului care are nevoie de
protecţie” s-a aflat în centrul discursului politic, în vreme ce chestiunea
drepturilor copilului nu era deloc luată în considerare. Politicile care aveau
relevanţă pentru copii erau cele privitoare la familie, sau erau politici de
protecţie a copilului. Această dependenţă tradiţională a „copilăriei” de alte
categorii ale societăţii, cum este „familia”, a fost, în trecut, cauza lipsei de
vizibilitate a copiilor şi a drepturilor acestora în analizele şi politicile sociale.
Copilăria era redusă la statutul de „minoritate clasică”, aflându-se permanent în
pericol de a fi marginalizată. (Qvortroup, în Porro, 2007).

Odată cu schimbările demografice care au avut loc în multe dintre societăţile

industriale, copilăria a început să capete o altă relevanţă, în comparaţie cu
societăţile în care rata natalităţii se afla încă la cote ridicate. În multe societăţi,
capacitatea de integrare a sistemelor educaţionale publice a început să se
deterioreze, şi de aceea şansele tinerilor de a găsi un loc de muncă au început să
scadă, ceea ce a afectat în mod serios şi statutul copiilor în aceste societăţi.

Răspândirea sărăciei în multe regiuni şi ţări ale lumii, şi în mod specific în

rândul copiilor, a dus la condiţii de viaţă foarte grele pentru mulţi dintre aceştia,
lucru care le-a afectat în mod negativ drepturile existenţiale. De asemenea,
problemele specifice legate de marginalizarea şi integrarea socială a grupurilor
etnice minoritare, au avut un impact asupra copiilor aparţinând acestor
minorităţi. Mai mult, intensificarea migraţiei pe mai multe continente, regiuni şi
ţări conduce la diferite probleme sociale pentru copiii afectaţi de acest fenomen,
reprezentând totodată o problemă din punct de vedere al integrării, şi uneori al
coeziunii sociale, a ţărilor primitoare.

În sfârşit, răspândirea la scară mondială a noilor tehnologii informaţionale şi de

comunicaţii au transformat modul tradiţional de a fi al unui copil.

Toate aceste schimbări structurale s-au produs în cele mai multe societăţi
moderne începând cu mijlocul secolului al XIX-lea şi au avut un impact puternic
asupra copiilor şi familiilor lor. De la mijlocul secolului al XX-lea, acest impact
a început să se facă simţit şi în ceea ce priveşte percepţia asupra conceptului
tradiţional de „copilărie”.

5
Aceste tendinţe structurale demografice, economice, sociale şi politice au
modificat relevanţa copilăriei în societăţile moderne şi post-moderne. Ele
demonstrează necesitatea depăşirii percepţiei clasice despre copilărie şi despre
politicile destinate copiilor, văzute ca anexe ale altor politici şi ideologii. Ele au
dus astfel la necesitatea urgentă de a înţelege „copilăria” ca fiind un fenomen
social în sine, şi nu un element care ţine strict de controlul familial sau de viaţa
privată.

Aşadar, a devenit din ce în ce mai acută nevoia de a concentra atenţia, atât din
punct de vedere politic, cât şi academic, asupra condiţiilor de viaţă şi calităţii
vieţii copiilor, precum şi de a aborda „copilăria” ca pe o categorie socială de
sine stătătoare. Trebuie privită ca un fenomen social în schimbare din punct de
vedere istoric, care necesită răspunsuri integrate, din partea statului şi societăţii,
la problemele de natură socială, psihologică şi educaţională pe care le ridică.

Copilăria în contextul schimbărilor sociale

Abordarea copilăriei şi a aspectelor privind copiii şi familiile în contextul

schimbărilor sociale ne permite să înţelegem multe dintre problemele cu care se
confruntă copiii azi, inclusiv problemele copiilor care au săvârşit fapte penale,
ca fiind consecinţe ale lipsei de resurse sau abilităţi menite să-i ajute să facă faţă
provocărilor şi presiunilor impuse de aceste schimbări sociale.

Drept urmare, percepţia de bază asupra grupului ţintă al acestui manual este
aceea că acei copii care au săvârşit fapte penale, dar nu răspund penal, sunt
în primul rând copii cu probleme, nu infractori cu un comportament
consolidat. În consecinţă, sistemul social şi educaţional, şi nu justiţia, poartă,
sau ar trebui să poarte, responsabilitatea faţă de acest grup ţintă. Din această
perspectivă, este important ca activităţile sociale, educaţionale şi terapeutice să
se axeze pe diferitele probleme individuale ale fiecărui copil şi ale familiei
acestuia.

Eforturilor pe care le fac copiii şi familiile lor pentru a-şi rezolva singuri
problemele trebuie să li se acorde respectul cuvenit, ele reprezentând punctul de
plecare al strategiilor de prevenire şi intervenţie.

Această perspectivă asupra copilăriei şi asupra copiilor care săvârşesc fapte

penale în România, precum şi obiectivele generale şi specifice asociate ei,
reprezintă fundamentul acestui manual. El oferă cadrul de elaborare a liniilor
directoare şi metodelor pentru activitatea socială şi educaţională ce se desfăşoară
cu copiii care au săvârşit fapte penale şi nu răspund penal.

6
Copilăria din perspectivă sociologică

Ca şi categorie sociologică, „copilăria” îşi are originile în congruenţa universală

a educaţiei obligatorii, fiind de asemenea rezultatul evoluţiilor cadrului legal şi
legislativ, ceea ce i-a conferit acestei categorii un statut social din ce în ce mai
specific.

Ca rezultat al convergenţei diferitelor abordări filozofice, sociologia copilăriei

însumează şi paradigme şi ipoteze privind copilăria care au elemente comune şi
complementare. Aceste elemente comune, cu implicaţii relevante din punct de
vedere al analizei şi percepţiei asupra copilăriei, sunt:

 Dezvoltarea unei atitudini mai respectuoase faţă de copilărie în abordările

ştiinţifice;
 Perceperea copilăriei ca o structură socială în sine, permiţând introducerea
unor concepte de diferenţiere noi cum ar fi grupa de vârstă şi sexul, două
elemente esenţiale pentru o mai bună analiză şi înţelegere;
 Acceptarea perspectivei subiective pe care copiii (fete şi băieţi) o au
asupra societăţii, a cărei valoare în analiza proceselor sociale, economice,
culturale şi politice este în prezent recunoscută.

Aceste elemente, care reies din diferitele abordări sociologice ale copilăriei, au
ca numitor comun ideea conform căreia copiii sunt actori sociali, deşi în
perioadele istorice anterioare li s-a atribuit un rol pasiv. Copilăria în această
lume în schimbare este astăzi percepută ca fiind o categorie socială şi istorică, în
schimbare la rândul ei, alcătuită din persoane aflate în relaţie cu „ceilalţi”.
Aceştia din urmă le pot fi egali sau pot fi diferiţi, dar sunt angrenaţi în aceleaşi
relaţii sociale, culturale sau istorice ca şi copiii înşişi.

Din punct de vedere al caracteristicilor sale specifice, desigur, „copilăria”

depinde de locul şi momentul în care o persoană trece prin anumite experienţe
individuale pe parcursul vieţii sale.

Privind conceptul din această perspectivă, copilăria este o parte integrantă a

societăţii şi are asociate roluri şi sarcini particulare. Este influenţată de - şi
influenţează la rândul său puternic - planurile şi proiecţiile existente în fiecare
societate. Copiii sunt văzuţi nu doar ca „obiecte” generate de condiţii externe.

Având în vedere faptul că ei participă activ (sau ar trebui s-o facă) la diferite
procese sociale care îi afectează atât pe ei, cât şi pe ceilalţi membrii ai societăţii,
ei trebuie să fie văzuţi ca şi „constructori” ai propriei lor „copilării” într-un
anumit moment istoric, şi ca actori participanţi la dezvoltarea societăţii.

7
În concluzie, putem spune că într-o anumită societate şi într-o perioadă specifică
a istoriei, trecând prin această etapă pe care noi o numim „copilărie”, copiii sunt
guvernaţi nu doar de forţe specifice etapei respective de dezvoltare individuală,
ci şi de condiţii şi forţe sociale care predomină în societatea din care fac parte.
Aceste condiţii şi aceşti factori sunt aceiaşi care determină mediul în care trăiesc
celelalte grupuri sociale.

Cu alte cuvinte, copiii nu trăiesc într-o lume diferită faţă de cea a tinerilor,
adulţilor sau vârstnicilor dintr-o anumită societate. Aşadar, ei sunt expuşi
acţiunilor aceloraşi forţe economice, sociale, culturale şi instituţionale care
afectează şi celelalte categorii ale societăţii.

Copilăria ca şi categorie de vârstă?

Independent de perspectiva istorică sau sociologică despre care tocmai am

discutat, definiţia copilăriei, folosită în general în politicile şi acţiunile sociale
axate pe familie şi copii, este legată în primul rând de vârstă. Acest concept s-a
dezvoltat în contextul creat de organizaţiile naţionale şi internaţionale şi de
instituţiile locale responsabile de astfel de politici, cu scopul de a da o definiţie
clară a grupurilor care trebuie să beneficieze de mijloace financiare, măsuri şi
servicii sociale. În acest context, vârsta este, desigur, indicatorul cel mai simplu
şi mai la îndemână. Din punctul de vedere al elaborării politicilor şi strategiilor,
analizele sociologice, psihologice şi pedagogice au o relevanţă secundară.

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, precum cele mai multe dintre
definiţiile politice şi legale referitoare la fazele specifice pe parcursul unei vieţi,
are ca punct de plecare tot vârsta. Convenţia are în vedere toate fiinţele umane în
vârstă de până la 18 ani („minori”), cu excepţia cazurilor când, în baza legilor
aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.

Diferite definiţii bazate pe vârstă pot diferi de la ţară la ţară şi de la instituţie la

instituţie, putându-se chiar suprapune, ceea ce face ca definirea şi categorizarea
„grupurilor ţintă” să nu fie foarte clare. Această situaţie se complică şi mai mult
atunci când astfel de categorizări sunt legate de aspecte de natură legală, cum ar
fi răspunderea penală. Şi aici definiţiile europene diferă destul de mult. În cele
mai multe ţări răspunderea penală începe între 14 şi 18 ani.

1.2. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului şi condiţiile necesare

asigurării succesului lucrului cu copiii care au săvârşit fapte penale

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului şi ratificarea sa de un număr

mare de state este, fără îndoială, manifestarea cea mai vizibilă şi mai explicită a
procesului istoric descris mai sus. Ea îi incorporează pe copii, ca şi deţinători de
drepturi, în societate, şi stabileşte o gamă largă de obligaţii faţă de copii, nu
8
numai pentru statele semnatare, familii şi societăţi în general, dar şi pentru
organizaţiile internaţionale. Convenţia a generat noi abordări sociale şi publice
ale conceptelor de copilărie şi adolescenţă, văzând în Stat şi societate agenţi co-
responsabili pentru dezvoltarea şi implementarea de politici publice destinate
copiilor şi având ca scop principal binele acestora.

În locul conceptelor tradiţionale precum „internarea” copiilor în instituţii de tip

vechi pentru „protecţia minorilor” destinate „copiilor aflaţi în situaţii
neobişnuite” sau „copiilor care au nevoie de protecţie”, Convenţia ONU
foloseşte concepte mai cuprinzătoare cum sunt „bunăstarea” şi „protecţia
integrală”. Copiii sunt văzuţi ca având drepturi: dreptul la viaţă, dreptul să
crească într-un mediu sănătos, dreptul să fie educaţi, să aibă viaţă de familie, să-
şi dezvolte identitatea, dreptul ca demnitatea lor să fie respectată; toate acestea
sunt recunoscute ca drepturi pe care Statul şi societatea au obligaţia să le
protejeze. România şi-a exprimat respectul faţă de aceste drepturi ratificând şi
semnând Convenţia.

Cu toate acestea, pentru a avea succes în sarcina de a recunoaşte copiii ca fiind

indivizi cu drepturi, aşa cum postulează Convenţia ONU, legislaţia naţională şi
internaţională care recunoaşte copiii în această calitate nu este suficientă. Mai
există cinci pre-condiţii de bază, relevante pentru asigurarea integrării copiilor şi
adolescenţilor, a băieţilor şi fetelor, în societate şi în diversitatea de instituţii
care au responsabilitatea grijii lor.

Prima dintre aceste pre-condiţii se referă la cunoştinţe şi informaţii: este

necesar ca toţi cetăţenii să aibă suficiente cunoştinţe şi informaţii despre
drepturile copiilor, aşa cum sunt ele stipulate în legislaţia naţională, inclusiv
despre drepturile copiilor care săvârşesc fapte penale. Aceasta nu este doar o
provocare individuală sau o obligaţie de informare pentru instituţii specializate.
Dimpotrivă, este o responsabilitate socială şi politică a societăţii în general.
Şcolile şi universităţile, şi în special organizaţiile sociale, politice şi culturale,
pot şi trebuie să contribuie la îndeplinirea acestei responsabilităţi în ariile lor de
competenţă.

A doua pre-condiţie ne aduce în sfera politicilor publice şi sociale. Nu poate fi

vorba de succes în nici un domeniu dacă nu ne debarasăm de vechile concepte
de care problemele copiilor s-au lovit în mod tradiţional. Până astăzi, cele mai
multe strategii au fost centrate pe „nevoile”, „problemele” şi „deficienţele”
acestor copii şi mai puţin pe competenţele şi drepturile lor. Nu putem avea
succes în lucrul cu copiii delincvenţi dacă nu luăm în considerare faptul că
„politicile publice” reprezintă un concept cheie pentru înţelegerea şi promovarea
relaţiilor şi cooperării între instituţiile de stat responsabile pentru bunăstarea
copiilor şi organizaţiile care lucrează cu copii, în special cu copiii care au
săvârşit fapte penale.
9
Politicile publice sunt instrumente fundamentale pentru a genera cooperarea şi
articularea necesare la nivel naţional, regional şi local, cu scopul de a garanta
îmbunătăţirea şi implementarea drepturilor universale ale copiilor. Acest lucru
poate fi obţinut în special prin elaborarea de politici publice şi strategii care să se
axeze pe aceste drepturi.

A treia pre-condiţie a succesului în ceea ce priveşte îmbunătăţirea calităţii vieţii

copiilor şi prevenirea faptelor penale este centrată pe justiţie. Pentru a asigura
îmbunătăţirea drepturilor copiilor, şi în consecinţă a condiţiilor lor de viaţă,
trebuie ca sistemul de justiţie să fie suficient de flexibil şi să garanteze drepturile
copiilor în practicile de zi cu zi în cadrul acestui sistem. Pe termen lung, va
trebui ca justiţia şi jurisprudenţa să fie inseparabile. În vreme ce jurisprudenţa va
trebui să se adapteze continuu la schimbările sociale, justiţia se va vedea
concretizată (în legislaţie specifică) dacă Statul devine mai eficient şi mai
performant din punct de vedere legislativ, astfel încât să se poată adapta rapid la
noile nevoi sociale ale indivizilor şi grupurilor.

O a patra pre-condiţie a succesului se referă la instituţii. Prevenirea delincvenţei

juvenile şi integrarea copiilor în societate nu pot fi realizate dacă persoanele
responsabile din cadrul instituţiilor care intervin în vieţile acestor copii nu
recunosc drepturile lor ca fiind criterii de bază şi principii care să îi ghideze în
desfăşurarea activităţii lor profesionale. Instituţiile din educaţie, asistenţă
socială, protecţia familiei şi copilului, justiţie şi sănătate trebuie să se schimbe şi
să se modernizeze, bazându-şi acţiunile pe percepţia conform căreia copiii sunt
indivizi care beneficiază de drepturi, justiţie şi incluziune socială.

Vorbind despre cea de-a cincea şi ultima pre-condiţie, trebuie să subliniem

faptul că nu putem avea succes în ducerea la îndeplinire a dificilei sarcini de a
integra social copiii, în special pe aceia care trăiesc în condiţii de risc, dacă
autorităţile locale nu integrează conceptele de drepturi ale copiilor şi de
protecţiei integrată a copilăriei în politicile locale. În acelaşi timp, ele trebuie să
îşi transforme propriile roluri şi să îşi asume responsabilitatea implementării
prevederilor Convenţiei ONU la nivel local. Nu este suficient să accepţi
obligaţiile formale legate de Convenţie. Este necesară şi asumarea eticii
responsabilităţii legate de aceste drepturi, cum ar fi obligaţia de a monitoriza
respectarea standardelor şi de a evalua continuu serviciile şi acţiunile menite să
asigure interesele şi bunăstarea copiilor şi adolescenţilor.

1.3. Scopuri generale şi specifice, grupurile ţintă ale acestui manual

Scopul general al acestui manual, precum şi al principiilor directoare, cadrului

legal şi metodelor socio-pedagogice prezentate, este de a asigura calitatea noilor
10
servicii specializate pentru copiii care au săvârşit fapte penale, dar nu răspund
penal, servicii care se dezvoltă astăzi în România. Un alt scop este acela de a
contribui la implementarea unei practici sociale inovatoare din perspectiva
teoretică şi politică a promovării drepturilor şi competenţelor copiilor, inclusiv
pe ale acelora care au devenit delincvenţi, precum şi de a-i responsabiliza şi
întări pe ei şi pe familiile lor.

Acest manual se doreşte a fi bibliografie aferentă cursului de formare oferit în

cadrul proiectului de twinning pe tema delincvenţei juvenile. Grupurile ţintă ale
acestui curs, deci şi ale acestui manual, sunt specialiştii şi managerii din
direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. Aceştia sunt
responsabili de managementul de caz şi de activitatea practică pe care o
presupune lucrul cu copiii în aşezăminte rezidenţiale şi non-rezidenţiale, precum
şi de implementarea standardelor de calitate în acest context.

Acest manual îşi propune totodată să îi sprijine pe aceşti specialişti să introducă

instrumente specifice şi strategii practice în activitatea de zi cu zi cu copiii care
au săvârşit fapte penale.

Un alt scop specific al acestui manual este acela de a aduce în atenţia

dezvoltatorilor de politici şi profesioniştilor din România concepte şi strategii
noi din domeniul asistenţei pentru copii şi tineri, în special pe acelea legate de
filozofia unor servicii orientate către lumea reală, ale cărei precepte le vom
discuta într-unul dintre capitolele acestui manual.

1.4. Procesul de elaborare şi structura manualului

Manualul de faţă a fost elaborat în cadrul proiectului de twinning light

„Creşterea calităţii serviciilor destinate copilului care a săvârşit fapte penale şi
nu răspunde penal” implementat de Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Drepturilor Copilului (ANPDC) în parteneriat cu Ministerul Federal al
Afacerilor Familiale, Persoanelor Vârstnice, Femeilor şi Tineretului din
Germania, împreună cu B. & S. U. GmbH şi Deutsches Jugendinstitut.

Manualul se bazează pe analiza documentelor legale şi a literaturii relevante

elaborate în domeniu, precum şi a modului de organizare şi funcţionare a
serviciilor specializate existente în prezent în România (activităţi, beneficiari,
personal etc.), inclusiv a dificultăţilor întâmpinate şi a oportunităţilor de
dezvoltare. De asemenea, au fost realizate interviuri cu specialişti care lucrează
la nivel central şi local, vizite de lucru la direcţiile generale de asistenţă socială
şi protecţia copilului (inclusiv la serviciile dezvoltate de acestea) din sectoarele
3 şi 6 ale municipiului Bucureşti şi din Dâmboviţa şi la centrul de reeducare
Găeşti, şi au fost centralizate informaţiile oferite în scris de 32 direcţii generale
de asistenţă socială şi protecţia copilului.
11
Manualul este structurat în zece capitole, primul fiind această introducere, în
care se discută despre transformările suferite de conceptul de „copilărie” în
contextul unor schimbări sociale rapide, din perspectivă istorică şi sociologică,
şi în care se definesc scopurile şi grupurile ţintă ale acestui instrument de lucru.

Această parte introductivă este urmată (în capitolul 2) de o prezentare empirică a

situaţiei copiilor din România. Acest capitol are scopul de a le permite în special
acelor lucrători care nu sunt familiarizaţi cu datele demografice, statistice sau
sociologice să dobândească o imagine mai clară şi diferenţiată a structurii
sociale şi demografice, precum şi a situaţiei copiilor în societatea românească. În
afară de aceste date socio-demografice, capitolul oferă informaţii detaliate
despre diferitele grupuri etnice care trăiesc în România, despre includerea
copiilor şi tinerilor în sistemul educaţional, despre sărăcie şi bunăstare, precum
şi probleme specifice cum sunt violenţa împotriva copiilor, copiii străzii,
exploatarea copiilor prin muncă, delincvenţa juvenilă. Capitolul se încheie cu o
scurtă trecere în revistă a strategiei guvernamentale privind situaţia copiilor
delincvenţi care nu răspund penal, precum şi a noului sistem de protecţie a
copilului în România.

Capitolele trei şi patru abordează trei teme principale: (a) convenţii, reguli şi
reglementări internaţionale privind protecţia copilului şi modalităţi de abordare a
cazurilor copiilor care comit fapte penale, dar nu răspund penal; (b) experienţe
internaţionale în lucrul cu copiii care au săvârşit fapte penale şi nu răspund
penal, exemple europene; (c) trecere în revistă şi descriere a legislaţiei,
structurilor şi instituţiilor româneşti, dezvoltate şi implementate în ultimii ani cu
scopul de a moderniza sistemul naţional de protecţie a copilului şi de a-l adapta
standardelor internaţionale şi legislaţiei europene. Aceste capitole au fost
elaborate cu scopul de a le oferi lucrătorilor români din domeniu, precum şi
experţilor din alte ţări, posibilitatea de a se informa cu privire la cadrul legal
naţional şi internaţional care guvernează modalităţi şi metode inovatoare de
implementare a serviciilor sociale şi pedagogice în beneficiul copiilor
delincvenţi, aşa cum sunt ele folosite astăzi în Europa şi în România.

Capitolul 5 prezintă principii strategice moderne şi premise socio-pedagogice

din domeniul delincvenţei juvenile. Aici se discută diferite dimensiuni şi aspecte
ale unei strategii centrate pe lumea şi viaţa reale. Conţinutul teoretic al acestei
strategii include aspecte cum sunt: principiile generale ale activităţii socio-
pedagogice desfăşurate cu copiii cu un comportament dificil (modelul german);
lucrul cu copiii care nu răspund penal ca şi sarcină de prevenire; orientarea spre
viaţa de zi cu zi şi către resursele disponibile pentru copii şi familii (de exemplu
situaţii specifice, accesul la ajutor în viaţa de zi cu zi, descentralizarea şi
regionalizarea serviciilor, integrarea – normalizarea cursului vieţii, acţiuni
profesionale combinate: ajutor şi control, participare şi responsabilizare).
12
Capitolul 6 se axează în special pe teoriile ştiinţifice, în special psihologice, care
explică comportamentele anti-sociale. Capitolul oferă o bază teoretică pentru o
mai bună înţelegere a comportamentului copiilor delincvenţi. În acest scop,
propune o definiţie specifică a comportamentului anti-social, discută originile,
dezvoltarea şi escaladarea/consolidarea comportamentului anti-social,
prezentând un model de înţelegere a stadiilor de dezvoltare a unui asemenea
comportament. Acest model face diferenţa între două grupuri de copii
delincvenţi: copii cu „debut precoce” şi copii cu „debut târziu”. În acest context
se face o descriere specifică a grupului caracterizat de „debut târziu”. Mai mult,
cu scopul de a îmbunătăţi diagnosticarea comportamentului anti-social, se
discută factorii de risc care duc la escaladarea comportamentului anti-social la
copii. De asemenea, este prezentat un instrument special conceput de Kindler
(2008) pentru a identifica factorii de risc care facilitează comportamentul anti-
social.

Capitolul 7 este unul cu preponderenţă practic, axat pe modalităţile concrete de

lucru cu copiii care au săvârşit fapte penale şi cu familiile lor. Se discută aici
metode şi instrumente care s-au dovedit utile în general, şi în cazul
delincvenţilor minori în special. Include instrumente speciale de evaluare pentru
copii în situaţii de risc. Aceste instrumente sunt folosite în cadrul unui program
folosit în Hamburg, Germania, pentru copii în situaţii de risc, unii dintre ei fiind
copii care au săvârşit fapte penale. Instrumentele prezentate în acest capitol sunt:
 Formularul de evaluare iniţială: recunoaşterea timpurie a copiilor în
situaţie de risc (potenţiali delincvenţi cu debut precoce)
 Chestionarul privind capacităţile şi dificultăţile
 Formular privind riscul de consolidare a comportamentului deviant
Capitolul conţine şi indicaţii de completare a formularului privind riscul de
consolidare.

O a doua dimensiune a acestui capitol o reprezintă metodologiile folosite în

lucrul cu familiile, cum ar fi contactul cu copilul şi părinţii (în special prin vizite
la domiciliu). Include o caracterizare a vizitelor la domiciliu ca şi metodologie
standard de lucru în asistenţa socială şi subliniază relevanţa acestora în situaţii/
cazuri grave. Mai mult, capitolul oferă sugestii cu privire la materialele de care
este nevoie în timpul acestor vizite, precum şi paşii ce trebuie urmaţi în
planificarea acestora.

Un alt subiect abordat în acest capitol, din altă perspectivă, este consilierea. Aici
se află în centrul atenţiei aspecte cum ar fi consilierea în echipă (intervizarea), ca
metodă ce asigură calitatea în asistenţa socială, şi evaluarea riscurilor la care
sunt expuşi copiii.

13
În plus, capitolul prezintă principalele trăsături şi caracteristici ale „pedagogiei
confruntative”, o strategie pedagogică exemplară, care este folosită în cazul
copiilor problematici şi violenţi.

Această parte a manualului descrie şi diferite instrumente şi mecanisme de

rezolvare a problemelor în cazuri grave, cum ar fi „conferinţele de caz”, precum
şi o gamă largă de intervenţii care s-au dovedit eficiente în activitatea practică
cu copiii delincvenţi şi familiile acestora. Acestea se referă la nevoile copilului
care a săvârşit fapte penale (formare de competenţe sociale – activitate de grup;
lucru individual intensiv), la nevoile părinţilor (formare de grup pentru
dobândirea abilităţilor parentale, consiliere, training individual proactiv acasă şi
ajutor la domiciliu) şi la nevoile specialiştilor (o bună cunoaşte a strategiilor,
metodelor şi instrumentelor de lucru). Capitolul se încheie prin consideraţii şi
reflecţii asupra metodelor de reintegrare a copiilor delincvenţi în viaţa normală.

Capitolul 8 este dedicat activităţilor de prevenire la nivel de comunitate,

referindu-se în special la felul în care programele de prevenire şi intervenţie pot
şi trebuie să fie coordonate între instituţii. Sunt prezentate în acest capitol câteva
pietre de temelie, care sunt absolut necesare într-o strategie de prevenire de acest
tip. Ca şi punct de plecare sunt prezentate date privind situaţia criminalităţii din
România şi statisticile întocmite de poliţie. Din aceste date a reieşit faptul că
doar o mică parte din infracţiunile care se ştie că au fost comise de copii care nu
răspund penal sunt raportate parchetului. Acest lucru se datorează în parte
faptului că legea nu obligă poliţia să raporteze parchetului toate cazurile de fapte
penale comise de copii. Din acest motiv, în capitol sunt propuse câteva obiective
şi recomandări pentru măsuri inovatoare de prevenire şi intervenţie în
delincvenţa juvenilă.

În continuare sunt propuse câteva măsuri pentru îmbunătăţirea cooperării între

DGASPC, poliţie, parchet, instanţele de judecată, şcoli şi alte instituţii. De
asemenea, în capitol se discută despre anumite regulamente privind munca în
cooperare, în special din punct de vedere al parteneriatului cu poliţia. Pe această
temă, datoria poliţiei de a informa şi raporta, precum şi modalităţile prin care se
pot colecta şi evalua informaţii sunt şi ele abordate în acest capitol.

Pentru a concretiza recomandările discutate în diferitele sale secţiuni, capitolul

oferă un exemplu concret de coordonare: “Programul de combatere a violenţei
juvenile” al municipalităţii Hamburg, prin care se arată faptul că multe dintre
ideile şi sugestiile prezentate pot fi implementate în acest domeniu al prevenirii
şi intervenţiei în cazul copiilor cu comportament deviant sau anti-social.

Capitolul 9 completează latura practică a acestui manual, prezentând informaţii

şi reflecţii asupra calităţii, managementului calităţii în general şi principiilor şi
criteriilor de bază care asigură calitatea programelor de prevenire şi intervenţie,
14
precum şi a strategiilor aplicabile delincvenţei juvenile. Pornind de la o discuţie
pe marginea principiilor şi standardelor de bază pentru prevenirea
comportamentului deviant, sunt prezentate câteva recomandări pentru asigurarea
calităţii programelor dedicate copiilor care au săvârşit fapte penale, dar nu
răspund penal. Programele trebuie să stimuleze comportamentele sociale dorite
în cadrul familiei, şcolii, cartierului şi comunităţii.

Acestea trebuie să includă cursuri de pregătire socială elaborate în conformitate

cu anumite criterii, precum şi cursuri de pregătire profesională pentru cei care
lucrează în domeniu. Mai mult, aceste programe trebuie să creeze standarde
proprii de testare a eficienţei programelor şi proiectelor individuale şi trebuie să
includă documentaţie de proiect sau/şi de caz, precum şi o strategie de evaluare
a efectelor implementării programului şi proiectului individual.

În sfârşit, capitolul 10 face un rezumat al recomandărilor pentru asigurarea unei

coordonări cât mai bune a activităţilor desfăşurate de diferitele instituţii în
cadrul legislativ românesc privind protecţia copilului şi prevenirea delincvenţei.

Pentru atingerea acestui scop, autorii sugerează faptul că, la nivel local,
autorităţile trebuie să stabilească un program pentru următorii ani. În cadrul
acestui program, trebuie identificate domeniile de acţiune din punct de vedere al
cooperării, în funcţie de problemele specifice fiecărei comunităţi. Apoi,
programul trebuie testat şi, după efectuarea revizuirilor necesare, trebuie aprobat
la nivelul responsabil de monitorizarea sa. Capitolul se încheie cu câteva idei
privind implementarea elaborării tematice a acestui program.

Bibliografie:
Corea, Cristina & Lewkowicz, Ignacio (1999): Se acabó la infancia? Ensayo
sobre la destitutión de la infancia. Buenos Aires: Lumen-Humanitas
Qvortrup, James (1991): “Childhood as a social phenomenon”. Quoted by:
Porro, Sofía (2007): Algunas Reflexiones sobre la infancia en la sociedad”.
FLACSO Cuba: La Habana, p. 1-5
Salvaţi copiii (2002): “Programming Children’s Rights. How to Apply a
Children’s Rights Approach in Policy Programs”. Save the Children. Stockholm
United Nations (1989): Convenţia ONU privind drepturile copilului, New York

15
 2. Copilăria şi copiii care săvârşesc fapte penale în România

Din Decembrie 1989, când regimul socialist a fost îndepărtat, în România au

avut loc multe schimbări dramatice (bune şi rele, într-o situaţie foarte
complexă): implementarea unui sistem politic pluripartidic, alegeri libere
democratice, începutul economiei de piaţă, şomajul, devalorizarea rapidă a
monedei naţionale, noua Constituţie, libertatea de a călătorii fără restricţii,
îmbunătăţirea legislaţiei, respectul faţă de drepturile omului, legături de afaceri
mai bune cu ţările vestice, locuri de muncă mai atractive, mai ales în sectorul
privat, un nou sistem de învăţământ, libertatea de a stabili contacte cu străinii,
începutul procesului de privatizare şi, în cele din urmă, aderarea la Uniunea
Europeană.

Noul mediu politic, economic, social şi cultural a influenţat puternic situaţia

copiilor şi tinerilor din România. Schimbările produse după Decembrie 1989 au
creat aşteptări mari, în special pentru tinerii care au crezut că România va deveni
în curând o ţară puternică şi dezvoltată economic în Europa de Est (România
este a doua ţară ca mărime din zonă, după Polonia, cu o populaţie de aproape 22
de milioane de locuitori). Aceste aşteptări nu au putut fi satisfăcute imediat, de
aceea copiii şi tinerii români s-au confruntat cu o situaţie internă extrem de
dificilă: criză economică severă, colapsul valorilor tradiţionale, şomaj,
oportunităţi slabe de angajare, sistem educaţional în tranziţie, dezamăgire faţă de
clasa politică, lipsa speranţei pentru un viitor mai bun, dorinţa de a emigra,
probleme cu asigurarea unei locuinţe, inflaţie şi preţuri în creştere rapidă,
absenţa unei protecţii sociale reale, un sistem de sănătate slab dezvoltat.

Acest capitol prezintă, prin intermediul unor indicatori demografici de bază, o

imagine a structurii şi dinamicii situaţiei demografice din România, precum şi o
prezentare generală a situaţiei şi problemelor copiilor şi tinerilor, cu accent pe
situaţia copiilor care comit fapte penale.

2.1. Populaţia României: câţiva indicatori demografici1

În iulie 2007 România avea o populaţie de 21,537,563 persoane.

Evoluţia populaţiei după cel de-al doilea război mondial (pe teritoriul actual al
României):

1
Anuarul Statistic al Romaniei 2008; Population Reference Bureau; Recensămânintele populaţiei României;
Centrul Educaţia 2000+ şi UNICEF România; EUROSTAT 2000. Vezi şi Demographic history of Romania);
http://www.savethechildren.net/romania şi alţii)

16
 Anul Populaţia (număr persoane)
1948 15.872.624
1956 17.489.450
1966 19.103.163
1977 21.559.910
1989 23.151.564
1992 22.810.035
2002 21.680.974

2.2. Structura populaţiei pe categorii de vârstă

Structura populaţiei României pe categorii de vârstă indică o tendinţă similară

celor înregistrate în alte ţări est-europene, mai precis o evoluţie negativă a ratei
natalităţii, lucru care a dus la o scădere a populaţiei tinere şi o creştere a celei
adulte şi în vârstă.

Conform Anuarului Statistic al României din 2008, în 2007 structura populaţiei

României pe categorii de vârstă era:

0-14 ani: 15% (băieţi 1.687.078; fete 1.601.361)

15-64 ani: 70% (bărbaţi 7.503.700; femei 7.545.702)
65 ani şi peste: 15% (bărbaţi 1.305.942; femei 1.893.780).

2.3. Rata de creştere demografică şi speranţa de viaţă

Rata de creştere a populaţiei este -0,127 % (estimare 2007). La fel ca şi multe

alte ţări din estul Europei, populaţia României a scăzut în ultimii ani. În perioada
1992 – 2007 s-a înregistrat o scădere de 1.272.472, adică 5,57 %.

În ceea ce priveşte rata de fertilitate, aceasta a fost de 1,3 copii născuţi /femeie.

Speranţa medie de viaţă este în România, ca şi în cele mai multe ţări europene,
diferită la femei faţă de bărbaţi:

Bărbaţi: 69,17 ani; Femei: 76,14; Populaţie totală: 72,61 ani (Anuarul Statistic al
României 2008)

2.4. Natalitatea şi mortalitatea

Începând cu 1990, rata natalităţii a înregistrat o tendinţă de descreştere, de la

16‰ în 1989 la 9,7‰ în 2002. Legalizarea avorturilor şi situaţia socio-
economică proastă a multor familii sunt factori care contribuie la dezvoltarea

17
unui model de familie cu maxim 2 copii, deşi rata natalităţii a crescut uşor în
ultimii ani, ajungând la 10,2‰ în 2005, dar numai 10‰ în 2007. Cea mai mare
valoare a ratei natalităţii – o medie de 11,4 ‰ – este specifică judeţelor din
nord-est, cu 12,7‰ în judeţul Iaşi, 11,7‰ în judeţul Suceava şi 11,9‰ în
Vaslui.

Cea mai mică rată a natalităţii este specifică regiunii de sud-vest (Oltenia), unde
valoarea medie este de 8,5‰, iar judeţul Olt înregistrează doar 7,8‰. Valori
scăzute se înregistrează şi în alte regiuni. În Teleorman rata este de 7,3‰, în
Hunedoara 8,5‰ şi în Mehedinţi 8,1%. În Bucureşti valoarea ratei natalităţii
este de 10 ‰. (Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României
2008).

Rata mortalităţii la copii este în descreştere, de la 26,9‰ în 1990 la 12‰ în

2007, datorită creşterii accesul familiilor la serviciile de planificare familială,
lucru care a avut consecinţe pozitive asupra stării de sănătate a mamelor şi
copiilor. Totuşi, există încă diferenţe mari între regiuni: regiunea de nord-est
înregistrează cea mai mare valoarea a acestei rate (14,2‰), Botoşani fiind
judeţul cu cea mai mare valoare (18,9‰), în vreme ce regiunea de sud
înregistrează cea mai scăzută rată (11,4‰), cu excepţia regiunii Bucureşti –
Ilfov, unde rata mortalităţii infantile este de 7,2‰. (Institutul Naţional de
Statistică, Anuarul Statistic al României 2008).

Valorile scăzute ale acestei rate sunt legate de nivelul de urbanizare, precum şi
de accesul la servicii medicale şi de asistenţă pentru copii. În comparaţie cu alte
ţări europene, rata mortalităţii infantile continuă să fie foarte ridicată în
România. De exemplu, în Europa de Vest şi în Europa de Nord, valoarea medie
este de 4‰, iar în Europa de Est 9‰. (Sursa: 2008 Population Reference
Bureau).

În ceea ce priveşte rata mortalităţii pentru segmentul de populaţie 0-19 ani, în

ultimii ani (2002-2007) s-a înregistrat o tendinţă descrescătoare, datorită
îmbunătăţirii accesului la servicii medicale.

La data de 30 iunie 2006, 1184 de copii infectaţi cu HIV şi 2199 copii cu SIDA
erau înregistraţi în evidenţele Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului. De asemenea, la aceeaşi dată, evidenţele Institutului de boli
infecţioase „Matei Balş” arătau că cea mai mare incidenţă de SIDA se înregistra
la segmentele de vârstă 5-9 ani (3002 cazuri, din care 58,4% băieţi) şi 1-4 ani
(2399 cazuri, din care 59,7% băieţi).

18
2.5. Distribuţia regională a populaţiei

După cum se vede din datele de mai jos, în comparaţie cu ţările vest-europene,
România are încă o populaţie urbană numeroasă, chiar dacă populaţia din zonele
urbane este încă supra-reprezentată: urban - 55.20%, rural - 44.80%.

Tabel 1: Cele mai mari aglomerări urbane

Grad Oraş Judeţ Populaţie* Zona metropolitană
1 Bucureşti B 1.931.838 2.200.000
2 Iaşi IS 315.214 397.800
3 Cluj-Napoca CJ 310.243 360.000
4 Timişoara TM 307.347 387.900
5 Constanţa CT 304.279 550.000
6 Craiova DJ 299.429 370.000
7 Galaţi GL 293.523 600.000**
8 Braşov BV 277.945 398.100
9 Ploieşti PH 230.240 300.000
10 Brăila BR 215.316 600.000**
11 Oradea BH 205.077 240.800
12 Bacău BC 178.203 250.000
13 Piteşti AG 168.958 -
14 Arad AR 167.238 -
15 Sibiu SB 154.458 -
16 Târgu Mureş MS 145.943 -
17 Baia Mare MM 139.870 -
18 Buzău BZ 134.619 -
19 Botoşani BT 115.739 -
20 Satu Mare SM 113.688 -
21 Râmnicu Vâlcea VL 111.342 -
22 Piatra-Neamţ NT 108.085 -
23 Drobeta-Turnu Severin MH 107.882 -
24 Suceava SV 106.397 -
25 Focşani VN 101.854 -
26 Târgu Jiu GJ 101.562 120.000
Notă: * estimare iulie 2007 [2]; ** aceeaşi arie metropolitană

19
2.6. Grupurile etnice

Pe teritoriul României trăiesc de secole multe grupuri etnice, dar problema

minorităţilor naţionale a devenit o chestiune de interes politic în România după
dezmembrarea imperiilor multi-naţionale, la sfârşitului primului război mondial,
şi odată cu apariţia statelor naţionale, printre care şi România (Mare). Conform
unui studiu recent, care foloseşte statistici din acea perioadă, imediat după 1
decembrie 1918, minorităţile etnice reprezentau circa 28% din cetăţenii
României, dintre care 7,9% maghiari, 4,1% nemţi, 4% evrei, 3,2% ruteni şi
ucraineni, 2% bulgari, 1,5% roma, 0,9% turci, etc. (prin decretul regal de
ratificare a unificării fostelor provincii româneşti cu ţara mamă, toţi locuitorii
acelor provincii au primit cetăţenie română) (cf. Chiriac, M., 2005, pagina 5).

Ultimul recensământ, realizat în 2002 de Institutul Naţional de Statistică, a

înregistrat 20 grupuri etnice în România (am specificat doar procentele de peste
0,1%): români 89,48%, maghiari 6,60%, roma 2,47%, ucraineni 0,28%, nemţi
0,28%, ruşi lipoveni 2,47%, turci 0,15%, tătari 0,11%, sârbi 0,10%, slovaci,
bulgari, croaţi, greci, evrei, cehi, polonezi, italieni, chinezi, armeni şi ceangăi
(INS, 2004).

Dacă ne raportăm la principalele 5 minorităţi etnice, proporţia tinerilor este cam

aceeaşi pentru români (24,2%) şi ucraineni (24,6%), mai mică pentru unguri
(21,8%) şi nemţi (16%) şi mai mare pentru roma (30,5%). În toate aceste cazuri,
tinerii bărbaţi sunt mai mulţi decât tinerele femei (pentru români cu 1,9%, pentru
maghiari cu 3%, pentru roma 3,1%, pentru ucraineni 5% şi pentru nemţi 9,7%).

Un alt studiu recent a grupat ţările din centrul şi estul Europei în funcţie de
proporţia minorităţilor naţionale în rândul populaţiei totale în patru categorii:
până la 10% (4), 10-20% (7), 20-30% (2) şi peste 30% (5) (Robotin M, 2006).
Cu puţin peste 10% din locuitori declarându-se de altă origine etnică decât cea
română la recensământul din 2002 (10,52%, din care: 6,6% maghiari, 2,47%
roma, 1,45% alţii), România poate fi considerată una dintre ţările din centrul şi
estul Europei cu o proporţie scăzută a minorităţilor etnice.

Conform aceluiaşi recensământ din 2002 şi, desigur, în strânsă legătură cu

diferitele grupuri etnice care trăiesc astăzi în România, au fost identificate
următoarele confesiuni religioase:
Creştini ortodocşi – 86,7%
Romano catolici - 4,7%
Protestanţi - 3,7%
Pentecostali - 1,5%
Greco catolici - 0,9%
Musulmani - 0,3%
20
 Atei - ~0% (9,271 persoane)
Fără religie - 0,1%
Alte religii - 2,0%
Au refuzat să declare - 0,1%

2.7. Copiii şi tinerii în sistemul educaţional

Reforma sistemului educaţional naţional a înregistrat o evoluţie rapidă, dar nu

întotdeauna urmată de efecte pozitive. Extinderea învăţământului obligatoriu la
10 clase este o măsură importantă care trebuie menţionată. În acelaşi timp,
principalele probleme ale sistemului educaţional sunt provocate de instabilitatea
măsurilor adoptate, de faptul că profesorii nu sunt motivaţi financiar şi de
diferenţele mari între zonele urbane şi rurale în ceea ce priveşte condiţiile
materiale şi rata de şcolarizare.

Cu o valoare de 79,7% în anul şcolar 2007-2008, rata de şcolarizare la toate

nivelurile educaţionale a crescut cu aproximativ 6% în comparaţie cu anul şcolar
2002-2003. Faptul că numărul de studenţi în învăţământul superior s-a triplat în
ultimii 15 ani a contribuit şi el la această situaţie.

Faţă de valoarea de 0,6% în anul şcolar 2000-2001, rata abandonului şcolar a

ajuns la 2% în anul şcolar 2007-2008, după cum arată statisticile puse la
dispoziţie de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

În afară de alţi factori individuali, legaţi de familie şi/sau şcoală, această creştere
poate fi legată de fenomenul migraţiei forţei de muncă (copii care pleacă din ţară
împreună cu părinţii care lucrează în străinătate şi nu mai sunt înregistraţi în
sistemul românesc de învăţământ, deşi ei îşi continuă educaţia în noua ţară).
(Ministerul Educaţiei – Raport privind sistemul educaţional naţional , 2008)

Recensământul populaţiei realizat în 2002 a arătat că mai mult de 75.000 de

persoane cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani erau analfabeţi.

Rata şcolarizării şi realizările şcolare în rândul copiilor de etnie romă:

Statisticile oferite de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului arată că în
2003 au fost înregistraţi 158.128 de copii de etnie romă în sistemul de
învăţământ din România, la diferite niveluri: 12,4% în grădiniţe, 47,3% în
clasele I-IV, 34% în clasele V-VIII şi 6,2% la liceu. S-a observat în cadrul
minorităţii de etnie romă, în special în rândul fetelor, o descreştere a numărului
de elevi odată cu creşterea vârstei. De asemenea, educaţia multi-culturală este
încă insuficient promovată; numărul de cursuri în limba Romani este încă foarte
mic. De exemplu, în anul şcolar 2004-2005 la aceste cursuri au participat doar
118 elevi din clasele I-IV. În acelaşi an şcolar, 22 de copii au beneficiat de clase
speciale în limba Romani la grădiniţă.
21
Un studiu realizat de Centrul pentru Educaţie 2000+ şi UNICEF România a
relevant aspecte interesante cu privire la un comportament specific al tinerilor de
etnie romă, care are legătură cu „parametrul cultural” la care s-a făcut referire
anterior şi care influenţează puternic frecventarea şcolii şi, deci, calificarea şi
accesul la piaţa muncii: căsătoriile încheiate foarte devreme şi, ca şi consecinţă,
sarcinile la vârste mici (Surdu M, Surdu L, 2006). Pe baza unei analize
secundare a datelor colectate prin intermediul unui studiu pe bază de chestionar
efectuat în rândul comunităţilor roma în 2002, cercetătorii au aflat că două
treimi din femeile de etnie romă erau căsătorite înainte de a împlini 18 ani (35%
înainte de 16 ani şi 31% între 17 şi 18 ani), iar majoritatea celorlalte până la 22
de ani. Doar 8% din total s-au căsătorit după 22 de ani.

Studiul a scos la iveală şi o predilecţie mult mai mare a femeilor roma pentru
uniunea consensuală în comparaţie cu media la nivel naţional (de 15 ori mai
mare decât media populaţiei feminine a României – 2,6%).

Sarcinile precoce sunt o consecinţă naturală a acestor comportamente. Studiul a

arătat faptul că 37,1% din femeile de etnie romă cu vârste între 20-24 de ani au
avut prima sarcină înainte de 18 ani, în vreme ce în segmentul 25-29, doar
30,6% erau în această situaţie, ceea ce indică un fenomen în ascensiune.

Abandonul şcolar şi părăsirea timpurie a şcolii:

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovaţiei operează în principal cu conceptul
de abandon şcolar, ca şi statisticile în domeniul educaţiei. Abandonul şcolar este
definit ca fiind diferenţa dintre totalul populaţiei şcolare înregistrate la începutul
anului şcolar şi populaţia şcolară înregistrată la sfârşitul aceluiaşi an şcolar.
Ministerul este conştient că acest indicator nu oferă suficiente informaţii cu
privire la copiii care părăsesc sistemul de educaţie. De aceea, în analizele
efectuate de acesta, abandonul şcolar este abordat doar sub forma eşecului
şcolar, care include printre indicatori, fără a se limita la aceştia: părăsirea
timpurie a şcolii, diferenţa dintre potenţialul individual şi performanţele şcolare,
părăsirea şcolii fără a avea o calificare, dificultăţile de învăţare, repetenţia,
analfabetismul, neîndeplinirea obiectivelor educaţiei, eşecul la examenele finale
etc. La sfârşitul anului şcolar 2006-2007, rata abandonului şcolar a fost de 2% în
învăţământul primar şi secundar (2,2% la băieţi şi 1,8% la fete), 3,3% în
învăţământul liceal, 8,2% în învăţământul vocaţional, şi 7,5% în învăţământul
post-liceal. (Raport asupra stării sistemului naţional de învăţământ, 2008).

Cele mai recente date privind părăsirea timpurie a şcolii, furnizate de

EUROSTAT, arată că, în România, ratele părăsirii timpurii ale şcolii au fost
semnificativ mai mari decât media UE până în 2004 (23,6%, comparativ cu UE
27: 16,1%; UE 25: 15,6%; şi UE 15: 17,7%), fiind printre cele mai mari din
Europa. Pe de altă parte, după 2004, România a recuperat jumătate din diferenţa
22
faţă de mediile europene, scăzând de la 23,6% la 19%, în timp ce rata la nivelul
ţărilor UE a scăzut mult mai puţin (de la 16,1% la 15,4% în UE 27; de la 15,6%
la 15,1% în UE 25; şi de la 17,7% la 17% în UE 15). Ratele părăsirii timpurii a
şcolii în România au continuat să fie mai mari în rândul băieţilor decât în rândul
fetelor, deşi în ultimii doi ani diferenţele au scăzut considerabil (de la 2,5% în
2004 la 0,2% în 2006).

Educaţia copiilor cu dizabilităţi:

Educaţia copiilor cu dizabilităţi are încă loc, în principal, în forme segregate,
deşi se realizează eforturi remarcabile pentru integrarea lor în învăţământul de
masă. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovaţiei arată că în anul şcolar 2005-
2006 au fost integraţi individual în învăţământul de masă 10.338 copii cu
dizabilităţi, iar 3.957 în clase compacte. În acelaşi timp, pentru aceşti copii au
fost formaţi 699 profesori de sprijin, un număr însă insuficient faţă de numărul
copiilor care ar avea nevoie de ajutorul acestora. Acest fapt duce la existenţa
unor cazuri de abandon şcolar în rândul copiilor cu dizabilităţi sau la eşecul de a
atinge obiectivele educaţiei incluzive.

Educaţia este unul dintre drepturile fundamentale ale oricărei persoane,

indiferent de vârstă. Totuşi, din diverse cauze, există multe persoane care nu au
frecventat niciodată şcoala sau care au abandonat-o. Pentru a răspunde acestei
probleme, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovaţiei implementează, prin
inspectoratele şcolare, programul „A doua şansă”, care se adresează nivelului
primar şi gimnazial.

2.8. Sărăcia şi bunăstarea

În conformitate cu datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică, în anul

2007 aproximativ 18,5% dintre cetăţenii României sunt săraci (18,3% în rândul
bărbaţilor, respectiv 18,8% în rândul femeilor). În perioada 2004 - 2007 se
constată o stabilizare a nivelului ratei sărăciei relative în jurul intervalului de
18% – 19%. Din punct de vedere al mediului de rezidenţă, mediul rural se
confruntă în continuare cu o incidenţă mai mare a sărăciei şi sărăciei severe,
ratele sărăciei din mediul rural înregistrând în anul 2006 valoarea de 29,6% faţă
de 9,6% în mediul urban. Se poate constata din analiza comparativă 2007 cu
anul 2006 că rata sărăciei în mediul rural a crescut de la 29,6% la 29,9% în anul
2007. În consecinţă aproximativ 70% dintre persoanele expuse riscului de
sărăcie trăiesc în mediul rural.

Din punct de vedere al tipului de gospodărie, există patru tipuri de gospodării

care înregistrează o rată a sărăciei mai mare şi anume: persoanele singure
(27,9% - 22% în rândul bărbaţilor şi 30,8% în rândul femeilor deci cu 9,4 puncte
procentuale mai mult decât rata sărăciei la nivel naţional); familiile

23
monoparentale (31%); familiile cu 3 şi mai mulţi copiii (40%); persoanele
singure în vârstă de peste 65 de ani (33,4%).
Rata sărăciei în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 0-15 ani, este de
24,7%, cu 6,2 puncte procentuale mai mult decât media pe ţară. De asemenea, în
conformitate cu datele disponibile o rată ridicată a sărăciei se înregistrează şi în
rândul tinerilor (16 - 24 ani) şi anume 20,4%, cu 1,9% mai mult decât rata
sărăciei la nivel naţional şi 1,1% mai mult decât rata sărăciei înregistrată pentru
persoane vârstnice (65 ani şi peste).

Pentru a reduce sărăcia şi a proteja grupurile vulnerabile, o gamă largă de

prestaţii sociale se acordă din fonduri publice, majoritatea provenind de la
bugetul de stat prin Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale:

Tabel 2: Alocaţii şi prestaţii în 2008

Număr de Sume acordate
Tipul alocaţiei/prestaţiei
beneficiari (lei)
Ajutoare financiare 7.478 9.494.822
Ajutoare de urgenţă 25.385 (t) 12.786.820
Ajutoare pentru încălzirea locuinţei 3.995.206 1.327.582.785
(m)
Ajutorul rambursabil acordat persoanelor 64 (m) 375.543
refugiate
Alocaţia de stat pentru copii 3.775.707 2.586.442.182
(a)
Alocaţia pentru nou-născuţi 190.640 (t) 39.886.535
Trusoul pentru nou-născuţi 199.856 (t) 29.709.177
Indemnizaţie pentru creşterea copilului 179.070 (m) 1.320.183.369
Stimulent pentru creşterea copilului 17.928 (m) 22.211.145
Contribuţii pentru asigurările de sănătate aferente 179.070 (m) 131.432.062
indemnizaţiei pentru creşterea copilului
Alocaţia de susţinere pentru familia mono- 189.768 (m) 145.442.793
parentală
Alocaţia familială complementară 506.096 (m) 288.685.481
Sprijinul financiar la constituirea familiei 106.464 (t) 76.656.154
Alocaţia de întreţinere pentru plasament familial 50.207 (m) 54.492.459

Indemnizaţia lunară pentru însoţitorii 44.603 (m) 213.292.646

persoanelor cu handicap vizual grav
Indemnizaţia lunară pentru adulţii cu handicap 493.282 (m) 943.901.454
grav şi accentuat
Indemnizaţia lunară de hrană cuvenită 6.310 (m) 27.753.008
persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de
24
 SIDA
Ajutoare pentru persoanele cu afecţiuni deosebit 15 (t) 3.877.295
de grave acordate pentru tratament medical şi
intervenţii chirurgicale în străinătate
Subvenţii acordate de la bugetul de stat 15.408 (m) 13.101.740
organizaţiilor neguvernamentale care au
dezvoltat programe de servicii sociale
Sume acordate pentru finanţarea unor instituţii 63 (t.o.) 26.890.864
medico-sociale de interes public
Ajutorul social pentru asigurarea venitului 223.778 (m) 366.540.421
minim garantat2
Ajutorul pentru acoperirea unei părţi din 5.094 (t) 2.069.040
cheltuielile de înmormântare3
Ajutoare de urgenţă4 76.923 (t) 24.448.889

(t) = număr total; (m) = număr mediu/lună; (t.o.) = număr total de obiective

Datele din tabelul de mai sus provin din Buletinul statistic trimestrial în
domeniul muncii şi protecţiei sociale nr.1 (65)/2009 elaborat de Ministerul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

Pe lângă alocaţiile şi prestaţiile menţionate, există o serie de alte ajutoare care se

acordă persoanelor aflate în nevoie, inclusiv copiilor şi tinerilor, precum ajutoare
de şomaj, burse sociale etc.

2.9. Violenţa împotriva copiilor

Potrivit datelor furnizate de Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii,

la începutul decadei actuale se înregistra o creştere a numărului de copii care
devin victime ale abuzurilor sexuale. Astfel, în 1998, au fost înregistrate 379
cazuri, numărul a crescut la 618 în 1999, iar în 2002, 295 copii au fost abuzaţi
fizic, 619 au fost abuzaţi sexual; totodată, se înregistrau 1170 cazuri de abandon
familial.

Un studiu din anul 2000 al organizaţiei Salvaţi Copiii asupra unui număr de 425
copii arăta că abuzul emoţional era prezent în 90% din cazuri, iar cel fizic, în
75%. Un studiu cu relevanţă la nivel naţional (1556 părinţi şi 1295 copii) privind
abuzul asupra copiilor, realizat în 2000 de Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Banca Mondială,

2
Din bugetele locale
3
Din bugetele locale
4
Din bugetele locale
25
arăta următoarea situaţie: 18,4% dintre părinţi declarau că folosesc pedeapsa
fizică, faţă de 24,2% dintre copiii care spuneau că sunt pedepsiţi în acest mod.
47,2% dintre părinţi spuneau că folosesc bătaia drept mijloc educativ,
comparativ cu 84% dintre copiii care menţionau acest lucru. În ceea ce priveşte
alte forme de abuz, 25,6% dintre părinţi admiteau că îşi expun copiii la diferite
forme de abuz psihologic, şi 63%, la agresiuni verbale. Cât priveşte abuzul
sexual, 0,1% din părinţi recunoşteau că şi-au abuzat în acest fel copilul, faţă de
9,1% dintre copiii chestionaţi.

Tot în anul 2000 a fost realizat, de UNICEF şi Institutul pentru Ocrotirea Mamei
şi Copilului, studiul privind situaţia copiilor instituţionalizaţi, care a analizat
situaţia a 3.164 copii. Aproape jumătate (48,1%) dintre copiii cu vârsta cuprinsă
între 7 şi 18 ani au declarat că personalul din instituţii utilizează bătaia ca mijloc
de pedeapsă. În ceea ce priveşte abuzul sexual, studiul arăta că 36,1% din copiii
instituţionalizaţi auziseră despre copii care fuseseră obligaţi la anumite practici
sexuale, dar numai cei cu vârsta între 15 şi 18 ani admiteau acest lucru. 4,3%
dintre copii au avut curajul să recunoască faptul că fuseseră supuşi unui
asemenea abuz. Ca abuzatori, erau menţionaţi alţi copii din aceeaşi instituţie,
personalul instituţiei, copii din alte instituţii sau copiii rudelor. Este semnificativ
faptul că 30% dintre copii nu au vrut să spună de cine au fost abuzaţi.

În prezent, ANPDC colectează date privind numărul total de cazuri de abuz,

neglijare sau exploatare, persoana care raportează abuzul (copilul însuşi, un
profesionist, altă persoană), canalul de raportare (telefonul copilului, telefonul
DGASPC, alte căi, mediul de rezidenţă al copilului (urban/rural), vârsta, sexul,
locul unde s-a produs abuzul (în familie, în familia de plasament, în instituţii
rezidenţiale, şcoli, alte instituţii sau locuri), precum şi privind măsurile care au
fost întreprinse (copilul a rămas în familie cu suport, a fost instituit plasamentul
de urgenţă, au fost iniţiate măsuri împotriva abuzatorului), serviciile acordate
(consiliere psihologică, psiho-terapie, alte tipuri de terapii, servicii educaţionale
sau medicale, consiliere sau asistenţă juridică).

Aceste statistici arată că în 2008, din numărul total 11.641 de cazuri de abuz
asupra copiilor raportate către DGASPC care s-au confirmat, 10.610 s-au
petrecut în familie, după cum urmează: 1.515 cazuri de abuz fizic, 1.258 abuz
emoţional, 233 abuz sexual, 7.301 neglijare, 225 exploatare prin muncă, 12
exploatare sexuală, 66 exploatare în vederea comiterii unei infracţiuni.

Aproape toate cifrele sunt mai mari comparativ cu anul 2007: 9.737 cazuri, din
care 8.888 în familie: 1.298 abuz fizic, 1.314 abuz emoţional, 204 abuz sexual,
5.754 neglijare, 255 exploatare prin muncă, 31 exploatare sexuală, 32 exploatare
în vederea comiterii unei infracţiuni.

26
Această creştere nu înseamnă însă în mod necesar faptul că a crescut incidenţa
abuzului copiilor în familie, ci poate indica o creştere a recunoaşterii
fenomenului şi a raportării cazurilor constatate de către diversele
instituţii/profesionişti/membri ai comunităţii.

În vederea unei intervenţii imediate şi/sau referirii către instituţiile competente,

au fost înfiinţate două linii telefonice la nivel naţional, administrate de ONG-uri
(116 111 Telefonul copilului şi 116 000 Centrul Român pentru Copii Dispăruţi
şi Exploataţi Sexual – FOCUS). Totodată, la nivelul fiecărei DGASPC a fost
înfiinţat telefonul copilului, la care pot fi raportate cazurile de abuz, neglijare
sau exploatare a copilului. De cele mai multe ori, acest telefon funcţionează
împreună cu echipa mobilă de intervenţie în situaţiile de abuz, neglijare,
exploatare.

2.10. Copiii străzii şi munca copiilor

Munca copiilor reprezintă un fenomen asupra căruia atenţia publică şi

instituţională este mai puţin îndreptată, chiar dacă consecinţele acestuia asupra
sănătăţii şi dezvoltării copilului sunt foarte serioase. Munca copilului nu
înseamnă doar implicarea copilului în activităţi economice, ci şi efectuarea unor
activităţi de copii foarte mici (sub 12 ani), ori când este depăşit un anumit număr
de ore pe săptămână, ori activităţile comportă anumite riscuri.

Potrivit estimărilor din 2004 ale Institutului Naţional pentru Statistică, în

România erau aproximativ 70.000 copii care munceau. Cei mai mulţi locuiau în
zone rurale, fiind obligaţi de părinţi să contribuie la activităţi în gospodărie
(lucrul la câmp, cu animalele sau în casă), dar existau şi în oraşe copii care
muncesc. Printre aceştia sunt copii din familii roma, care cerşesc împreună cu
familiile lor, ori copii din familii cu o situaţie economică precară, care trebuie să
muncească pentru a-şi întreţine familiile. De cele mai multe ori, familiile lor
sunt numeroase, au o situaţie socio-economică dificilă şi un nivel scăzut de
educaţie. Relaţiile în aceste familii sunt marcate de grija zilei de mâine şi de
mentalitatea potrivit căreia copiii trebuie să contribuie la depăşirea dificultăţilor
financiare.

Factorii pe care îi implică munca copilului şi exploatarea economică –

abandonul şcolar, un nivel educaţional şi profesional scăzut, excluziunea
socială, abuzul fizic şi psihologic, precum şi dimensiunea considerabilă a
fenomenului, au constituit motive suficiente pentru a intensifica măsurile de
combatere a acestor fenomene.

Pentru prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă a fost înfiinţat

un Comitet Naţional Director, cu rolul de a coordona toate programele
implementate în România în vederea eliminării celor mai grave forme ale
27
muncii copilului. A fost creat de asemenea un mecanism de monitorizare a
copiilor exploataţi sau aflaţi în situaţii de risc. În cadrul acestui mecanism,
şcolile şi alte servicii aflate la nivel local, care iau la cunoştinţă despre cazuri de
exploatare, sunt obligate să raporteze aceste cazuri către echipele intersectoriale
locale pentru munca copilului; pentru fiecare caz sunt luate măsurile necesare
pentru retragerea copilului din muncă şi este urmărită punerea lor în aplicare; în
plus, echipele intersectoriale locale coordonează activităţile la nivel local şi
transmit informaţii regulate către ANPDC pe această temă.

În 2008, numărul total de cazuri de muncă a copilului raportate a fost de 1.072,

din care au fost confirmate în urma verificărilor efectuate 925 (884 cazuri de
muncă intolerabilă şi 41 cazuri de muncă periculoasă).

2.11. Delincvenţa juvenilă

În ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă, au avut loc schimbări semnificative, un

număr crescut de copii fiind implicaţi în săvârşirea de crime şi în alte infracţiuni
produse cu violenţă.

Din numărul total de infracţiuni comise în 2000, 7,2% au avut ca autori copii,
procent similar cu cel înregistrat în 1999 (7,1%). Din numărul total de
infracţiuni comise cu violenţă de copii, 90,6% au fost îndreptate împotriva
persoanelor, vârstele autorilor fiind cuprinse între 14 şi 17 ani. Cu toate acestea,
majoritatea infracţiunilor comise de copii au fost săvârşite împotriva proprietăţii,
acestea reprezentând 70% din total. Prostituţia şi traficul internaţional de copii
au devenit fenomene alarmante.

Rapoartele elaborate de Ministerul Administraţiei şi Internelor în perioada 2005-

2008 demonstrează o scădere graduală a numărului de cazuri de trafic de
persoane, atât în ceea ce priveşte numărul total al victimelor, de până la 55%,
(de la 2251 persoane în 2005, la 1240 persoane în 2008), cât şi în ceea ce
priveşte numărul de victime din rândul copiilor, care reprezintă anual 15-16%
din numărul total de victime.

În 2008 au existat 186 victime copii, reprezentând a scădere cu 36% comparativ

cu anul 2007, din care:
- 93 copii au fost traficaţi în străinătate,
- 93 copii au fost traficaţi în România (ceea ce semnifică o creştere a
traficului intern de la 44% în 2007 la 50% în 2008).
Distribuţia pe sexe a victimelor copii a fost : 163 fete (88%) şi 23 băieţi (12%).

Comparativ cu anii precedenţi, grupa 14-17 ani a rămas principala grupă de

vârstă din care provin copiii care au fost traficaţi - 175 copii ( 94%).

28
Exploatarea sexuală rămâne principalul scop al traficului de copii, atât în ţară,
cât şi în străinătate:
- 138 copii (74%) – doar pentru exploatare sexuală,
- 48 copii (26%) – pentru lucrul în agricultură, cerşetorie, comiterea de
infracţiuni (26%).

Principalele ţări de destinaţie pentru traficul extern au rămas Italia şi Spania şi,
într-o mai mică măsură, Grecia, Marea Britanie, Germania, Franţa, Olanda,
Belgia, Cehia. 15 Centre de coordonare destinate prevenirii traficului de
persoane şi monitorizării asistenţei victimelor au fost înfiinţate la nivelul ţării în
ultimii 5 ani şi au fost create în toate judeţele ţării Echipe Interinstituţionale
Judeţene pentru coordonarea şi evaluarea activităţilor de prevenire şi combatere
a traficului de fiinţe umane, coordonate de către structurile specializate ale
poliţiei.

Situaţia copiilor implicaţi în infracţiuni legate de droguri s-a înrăutăţit. În ultimii

ani, România s-a transformat dintr-o ţară de tranzit, într-una în care drogurile
sunt vândute şi consumate. Numărul de consumatori de droguri mai mici de 18
ani a crescut, în paralel cu descreşterea vârstei consumatorilor copii până la 13-
14 ani. Studiile elaborate de Organizaţia Salvaţi Copiii au arătat că aproape 10%
dintre liceeni au declarat că au consumat droguri cel puţin o dată.

2.12. O imagine de ansamblu a sistemului de protecţie a copilului în

România

În România trăiesc 4.141.020 copii (la data de 30 iunie 2007, conform

Anuarului Statistic al României 2008), dintre care 1,72% sunt plasaţi în sistemul
de protecţie a copilului: 47.159 în familii substitutive (rude, asistenţi maternali,
alte familii sau persoane) şi 24.427 în servicii de tip rezidenţial (centre de
plasament şi căsuţe de tip familial) (cf. statisticilor furnizate de ANPDC în
decembrie 2008). Din 2000, numărul copiilor din sistemul de protecţie care sunt
plasaţi în familii substitutive a crescut, în paralel cu eforturile realizate pentru
reducerea numărului de copii instituţionalizaţi, prin închiderea instituţiilor
rezidenţiale şi dezvoltarea de alternative de tip familial pentru copiii separaţi de
părinţi. În consecinţă, numărul copiilor protejaţi în instituţii rezidenţiale a scăzut
de la 57.181 la mai puţin de jumătate.

Totuşi, numărul copiilor care intră în sistem este în continuare mare, iar
principalul motiv este sărăcia, care agravează celelalte probleme cu care se
confruntă familiile lor (lipsa educaţiei şi experienţei, lipsa unui loc de muncă,
boli cornice, alcoolism, etc). Se fac eforturi continue pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă din instituţii şi pentru pregătirea copiilor în vederea
reintegrării lor în familie şi /sau societate.

29
Sistemul de protecţie a copilului se confruntă în continuare cu probleme dificile,
cum ar fi părăsirea copiilor în maternităţi şi spitale, sau integrarea socială a
tinerilor care părăsesc sistemul la vârsta de 18 ani (sau peste, până la 26 de ani,
dacă îşi continuă studiile). Totuşi, numărul copiilor părăsiţi în maternităţi şi
spitale a scăzut în ultimii ani de la 5.130 în 2003, la 1.317 în 2008. Se
implementează programe atât la nivel naţional, cât şi local, pentru a sprijini
integrarea tinerilor care urmează să părăsească sistemul de protecţie a copilului.

Noul pachet legislativ privind protecţia drepturilor copiilor în România a intrat

în vigoare la 1 ianuarie 2005. Acest pachet constituie baza unui sistem modern,
European, de protecţie a drepturilor tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu
tratatele internaţionale la care România este parte, în special Convenţia
Europeană cu privire la drepturile omului şi Convenţia ONU cu privire la
drepturile copilului. Adoptând acest pachet legislativ, România şi-a schimbat
abordarea, trecând de la copilul în dificultate, la copilul în contextul drepturilor
sale. Asta înseamnă că un copil este privit în primul rând şi în principal în
contextul familiei sale şi se caută conştientizarea întâietăţii responsabilităţilor pe
care le au părinţii faţă de copiii lor.

Deşi, începând cu anul 2005, au fost depuse eforturi substanţiale pentru

implementarea prevederilor noii legislaţii, mai sunt încă foarte multe lucruri de
făcut. Există chiar zone care nu au fost aproape deloc abordate. S-au luat măsuri
pentru implementarea drepturilor diferitelor categorii de beneficiari ai legii nr.
272/2004 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care este
principala lege inclusă în pachetul privind protecţia copilului.

Legea are un capitol special privind protecţia copilului care a săvârşit o faptă
penală şi nu răspunde penal. Conform legii, în cazul copiilor care comit o faptă
prevăzută de legea penală este necesară instituirea unei măsuri speciale de
protecţie, respectiv supravegherea specializată sau plasamentul. Autorităţile care
au putere de decizie în ceea ce priveşte instituirea acestor măsuri sunt Comisia
pentru protecţia copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor, sau
instanţa, dacă nu există acordul părinţilor.

Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familie, cu

condiţia îndeplinirii anumitor obligaţii, cum sunt:
- frecventarea cursurilor şcolare;
- utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
- urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
- interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu
anumite persoane.

În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu
îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate,
30
comisia pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească, poate
dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi
îndeplinirea de către copil a obligaţiilor de mai sus.

Dacă fapta prevăzută de legea penală, care a fost comisă de un copil care nu
răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, sau dacă copilul
săvârşeşte în continuare fapte penale, poate fi decisă plasarea acestuia într-un
serviciu de tip rezidenţial specializat.

Hotărârea de Guvern nr. 1439 /2004 privind serviciile specializate destinate

copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal aprobă înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea acestor servicii. Conform acestui act normativ,
serviciile pot fi: servicii de zi, servicii de tip familial sau servicii de tip
rezidenţial (vezi şi Hotărârea de Guvern nr. 1438/2004 pentru aprobarea
regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor de prevenire a
separării copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie specială a
copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi). Hotărârea nr.
1439/2004 stabileşte obiectivele serviciilor, categoriile de personal şi obligaţiile
acestuia etc.

Nevoia de a crea servicii specializate îşi are rădăcinile în Convenţia ONU cu

privire la drepturile copilului, care stabileşte principalele valori care trebuie să
stea la baza abordării pe care o are un stat în ceea ce priveşte justiţia juvenilă.
Conform articolului 40 (1), copiii care intră în conflict cu legea au dreptul la un
tratament conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, care să întărească
respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora. De
asemenea, trebuie să se ia în considerare vârsta copilului şi necesitatea de a
facilita integrarea sa în societate şi asumarea unui rol constructiv în cadrul
acesteia.

Copiii au dreptul să fie trataţi într-o manieră în care să se ia în considerare vârsta

şi gradul lor de maturitate. Ei au dreptul la proceduri rapide, în care să le fie
respectat dreptul la intimidate, dreptul de a fi ascultaţi şi de a înţelege
procedurile, precum şi dreptul de a li se respecta interesul superior pe tot
parcursul procesului. Acolo unde este posibil, standardele internaţionale cer
protejarea copiilor de efectele negative ale procedurilor şi stipulează că orice
tratament care li se aplică trebuie să fie proporţional cu circumstanţele şi fapta
comisă. De asemenea, trebuie avută în vedere nevoia de a promova bunăstarea şi
educaţia continuă ale acestor copii, precum şi nevoia ca aceştia să joace un rol
constructiv în societate.

Pentru ca serviciile de protecţie a copiilor care comit fapte penale şi/sau au un

comportament anti-social să fie în conformitate cu standardele privind drepturile
copiilor, este nevoie de personal înalt calificat. Responsabilitatea şi
31
profesionalismul sunt cele mai potrivite instrumente de limitare a exercitării
puterii individuale, iar calificarea profesională şi formarea avansată sunt
modalităţi valoroase de asigurare a exercitării corecte a acestor puteri în sistemul
de protecţie a copilului care a săvârşit o faptă penală.

Dacă nu se asigură serviciile potrivite pentru protecţia copiilor care săvârşesc

fapte penale, inclusiv personal calificat şi instruit, tratament adecvat şi abordare
individualizată, rezultatele intervenţiei în cadrul serviciilor pot să nu fie cele
dorite. De exemplu, reintegrarea în societate a copiilor poate eşua, ori
comportamentul lor poate continua să se deterioreze şi/sau poate influenţa
comportamentul altor copii.

Statisticile întocmite de ANPDC în 2007 şi 2008 ne arată care au fost cele mai
frecvente fapte penale săvârşite de copii care au fost instrumentate de DGASPC-
uri şi ce măsuri au fost aplicate.

Tabel 3: Cele mai frecvente fapte penale săvârşite de copii şi măsurile

aplicate
Copii
Ca- Vătăm Suprave-
care au Hotă-
zuri are Prosti- Plasa- ghere
An Furt Jaf Viol Omor altele recidi- râri
tota- corpor tuţie ment speciali-
vat CPC
le ală zată
(%)
2007 4449 3591 119 58 15 49 4 613 9 1049 95 954

2008 3899 2932 153 95 3 32 4 680 16.18 1186 125 1061

Trebuie menţionat faptul că există un număr de copii cu comportament deviant

raportat de familii sau persoane din comunitate, dar unele DGASPC nu iau în
considerare aceste cazuri (se consideră a fi responsabilitatea autorităţilor locale)
şi nu au fost deci incluse în statisticile ANPDC.

Acest manual este, aşadar, o încercare de a ajuta managementul DGASPC în

organizarea activităţilor şi serviciilor destinate copiilor care săvârşesc fapte
penale şi nu răspund penal, precum şi în definirea unor modalităţi de cooperare
cu partenerii lor instituţionali în aceste cazuri.

Personalul serviciilor specializate pentru copiii care au săvârşit fapte penale şi

nu răspund penal va beneficia şi de ideile practice şi teoretice incluse în acest
manual, pentru a face faţă unor categorii diferite de copii şi fapte penale comise
de aceştia.

32
Bibliografie:
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale: Raportul naţional strategic
privind protecţia socială şi incluziunea socială (2008-2010)
Chiriac, Marian et al (2005) „Minorităţi în tranziţie”, Ethnocultural Diversity
Resource Center, Cluj, , Pp. 5 – 8.
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale: Buletinul statistic trimestrial în
domeniul muncii şi protecţiei sociale nr.1 (65)/2009
Pagina web a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului,
www.copii.ro
Institutul Naţional pentru Cercetare – Dezvoltare în Informatică, Recensământul
populaţiei 2002, Centrul Educaţional 2000+ şi UNICEF România, EUROSTAT
2000, Evoluţia populaţiei (recensăminte)
Institutul Naţional de Statistică: Anuarul Statistic al României 2008, Bucureşti
Institutul Naţional de Statistică : Istoria demografică a României , Bucureşti
Popescu , Livia (2004): Street homelessness eradication strategies. Comment
Paper, Romania. In: Peer Review in the Field of Social Inclusion Policies:
United Kingdom 2004
(http://209.85.129.132/search?q=cache:c1h_6YDtfn0Jwww.peer-review-social-
inclusion.eu/peer-reviews/2004/the-rough-sleepers-unit-
england/04_UK_com_RO_en_040609.pdf+CASPIS&cd=45&hl=de&ct=clnk&g
l=de&client=firefox-a)
Project: Practice of Minority Protection in Central Europe (…):Legal Country
Study: Romania. Part I. Who are the Minorities
(http://209.85.129.132/search?q=cache:zFR8DURmZwEJ:www.eurac.edu/NR/r
donlyres/A3B73547-9171-4D4D-B083-
E461A833AEF7/0/LCS_Romania_1.pdf+Marian+Chiriac.+Ethnic+Groups+in+
Romania+2005&cd=7&hl=de&ct=clnk&gl=de&client=firefox-a
Surdu, L. and Surdu, M. (2006). Statutul femeilor de etnie romă în Romania,
Institutul pentru o societate deschisă (Open Society Institute)
http://www.savethechildren.net/romania_en/despre_noi/cine_suntem/salvati_cop
iii.html

33
 3. Reglementări actuale şi experienţe internaţionale privind copiii care
au săvârşit fapte penale, dar nu răspund penal: câteva exemple
europene

3.1. Convenţii şi reguli internaţionale

După cel de-al doilea război mondial, naţiunile Europei au devenit din ce în ce
mai preocupate de drepturile omului şi cooperarea internaţională, la început sub
auspiciile ONU, iar mai apoi ale Consiliului Europei. Treptat, au fost stabilite
cadre legale, paradigme, reglementări şi linii directoare pentru implementarea
Regulilor de la Beijing şi a Convenţiei cu privire la drepturile copilului. Esenţa
acestor acorduri reprezintă fundamentul liniilor directoare în domeniul
delincvenţei juvenile în Europa. Ele exprimă un punct de vedere european
colectiv asupra acestui domeniu. Indiferent de calitatea lor normativă, ele trebuie
luate în considerare în interpretarea legislaţiei naţionale a fiecăruia dintre Statele
Membre. Astfel, statele membre trebuie să promoveze aceste scopuri europene
în propriile lor legislaţii şi nu se pot sustrage prevederilor acestora.

Cele mai importante reguli fără caracter obligatoriu sunt:

 Regulile Minime Standard ale Naţiunilor Unite pentru Administrarea
Justiţiei (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia Adunării
Generale 40/33 din 29 noiembrie 1985.
 Liniile Directoare ale Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei
Juvenile (Liniile Directoare de la Ryad), din septembrie 1987.
 Regulile Minime Standard ale Naţiunilor Unite pentru măsurile
neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo) din Decembrie 1990.
 Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor lipsiţi de libertate
(Regulile de la Havana), din 1990.

Toate aceste reguli se bazează pe principiul conform căruia privarea de libertate

trebuie privită doar ca o ultimă soluţie şi pentru un timp cât mai scurt cu putinţă,
perioada de retragere din societate fiind astfel cât mai scurtă posibil.

Cele mai importante reglementări obligatorii sunt:

 Convenţia internaţională cu privire la drepturile civile şi politice, 1966;
 Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, 1950;
 Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989,
care este parte integrantă a drepturilor omului şi cel mai important cadru
legal pentru justiţia juvenilă şi sistemele sociale.

34
3.2. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului

La 20 noiembrie 1989, după 10 ani de pregătiri, Adunarea Generală ONU a

adoptat, în unanimitate, Convenţia cu privire la drepturile copilului. La mai
puţin de un an după aceea, s-a atins numărul obligatoriu de state semnatare
pentru ratificare, 20 de state, drept urmare convenţia a intrat în vigoare la 2
septembrie, 1990. De atunci, convenţia a fost ratificată de aproape toate statele
lumii. În acest moment (2009), convenţia este ratificată de 192 de state.
Singurele state care nu au făcut-o sunt Somalia şi Statele Unite ale Americii.

Convenţia este alcătuită din 54 de articole. 41 dintre acestea definesc drepturile

copilului şi obligaţiile statelor care au ratificat convenţia. Acestea din urmă şi-au
asumat obligaţia de a implementa prevederile Convenţiei (pacta sunt servanda).

La nivel naţional, statele semnatare îşi asumă obligaţia de a transpune

prevederile convenţiei în legislaţia naţională şi de a aplica aceste prevederi în
instanţă.

La nivel internaţional, articolul 43 înfiinţează Comitetul pentru drepturile

copilului. Comitetul monitorizează respectarea prevederilor convenţiei prin
rapoarte iniţiale şi periodice întocmite de statele părţi (art.44). Toate statele
părţi trebuie să raporteze Comitetului şi să informeze cetăţenii cu privire la
drepturile şi regulile stipulate de Convenţia ONU cu privire la drepturile
copilului.

Convenţia combină drepturile civile şi politice cu cele sociale, economice şi

culturale, fără să stabilească vreo ierarhie între acestea. În acest fel, Convenţia
instaurează o democraţie bazată pe respectul faţă de demnitatea umană.
Convenţia trebuie înţeleasă ca fiind un contract social geo-politic.

Drepturile copiilor prevăzute de Convenţie pot fi grupate în trei categorii:

 protecţie
 dezvoltare
 participare

Protecţia copiilor, ca persoane vulnerabile şi dependente, este înţeleasă inclusiv

ca protecţie faţă de alegerile şi puterile altora, şi este garantată de dreptul la
viaţă, supravieţuire şi dezvoltare (art.6), dreptul la protecţie împotriva abuzului,
neglijării şi exploatării (art.19), dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de
exploatare, răpire, vânzare sau trafic (Art.34-36) etc. Ideea de bază acestor
drepturi este protejarea integrităţii copilului şi recunoaşterea dreptului copilului
de a fi apărat împotriva acţiunilor şi practicilor dăunătoare, individuale şi
structurale (instituţionale).

35
Cele mai multe dintre drepturile copiilor sunt legate de protecţie. Copiii trebuie
să fie protejaţi împotriva riscurilor; de exemplu, violenţa şi neglijarea de către
părinţi sau cei care îi au în grijă, consumul de droguri sau implicarea în activităţi
de natură penală. Copiii au nevoie de protecţie în situaţii speciale, în care sunt,
de exemplu, vulnerabili: copii neînsoţiţi, copii cu dizabilităţi, copii care aparţin
unor minorităţi etnice, copiii străzii, copiii cu comportament dezorganizat sau
copiii delincvenţi.

Toţi copiii sunt până la urmă vulnerabili din cauza schimbărilor rapide care se
produc în dezvoltarea lor. Acesta este unul dintre motivele pentru care relaţiile
de familie ale copiilor trebuie protejate. Ei pot fi separaţi de familie doar în
situaţii strict definite. În astfel de situaţii, ei au dreptul să menţină relaţiile
personale şi contactul direct cu familia.

Convenţia garantează dreptul copilului la securitate socială (art.20), la cea mai

bună stare de sănătate (art.24), educaţie (art.29), dreptul la odihnă şi vacanţă, la
viaţă culturală şi artistică (Art.31) etc. (drepturi de dezvoltare).

Toate nevoile de bază ale copiilor trebuie satisfăcute, nu numai acelea legate de
supravieţuire şi protecţie, ci şi nevoia de a-şi dezvolta personalitatea, talentele şi
abilităţile mentale şi fizice.

Copiii au nevoie de toate acestea pentru a creşte şi a se dezvolta. De exemplu, au

nevoie de familie şi prieteni, dragoste şi veselie, aer curat şi locuri unde să se
poată juca, poveşti şi muzică, şcoli şi biblioteci, de toate lucrurile care le
stimulează creierul.

Toate lucrurile de care au nevoie copiii pentru a se dezvolta trebuie să existe în

fiecare etapă a vieţii lor. Dacă se sare o etapă, copiii au nevoie de ajutor
specializat pentru a compensa. De exemplu, un copil care nu aude trebuie şi el să
înveţe o limbă înainte de a împlini cinci ani, indiferent dacă este o limbă vorbită
sau prin semne. Aceasta este perioada în care creierul îşi dezvoltă acele
conexiuni de care are nevoie pentru dezvoltarea limbajului. Dacă această
“ocazie” este ratată, copilul trebuie să primească îngrijire specială sau
recuperatorie, ca să acopere această lipsă în dezvoltarea sa.

Aşadar, copiii au drepturi legate de dezvoltare, cum ar fi dreptul la educaţie,

dreptul la îngrijire medicală, dreptul la securitate socială şi dreptul de a se juca.
Părinţii, atât mama, cât şi tatăl, au responsabilitatea principală în ceea ce
priveşte asigurarea dezvoltării optime a copilului, care trebuie să aibă loc în
funcţie de capacităţile sale şi în strânsă legătură cu drepturile sale privind
participarea. Statul trebuie să ajute părinţii şi familiile în îndeplinirea acestei
sarcini, punându-le la dispoziţie toate facilităţile necesare (şcoli, spitale, etc.)
36
Drepturile de participare includ dreptul de a-şi exprima opiniile, libertatea de
gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de asociere şi protejarea intimităţii
(art.12-16), dreptul de a avea acces la informaţii (art.17). Drepturile de
participare recunosc copilului statutul de cetăţean şi membru al societăţii.

Drepturile legate de participare le permit copiilor să aibă un cuvânt de spus în

ceea ce priveşte propriile lor vieţi. Ele le dau copiilor posibilitatea să îşi exprime
punctele de vedere, să discute despre problemele pe care le consideră
importante, să adune şi să primească informaţii care sunt relevante pentru ei.

Drepturile legate de participare sunt limitate totuşi, în sensul în care copiii

trebuie să fie capabili să îşi formeze puncte de vedere proprii. Asta nu înseamnă
că cei mici sunt excluşi şi nu au astfel de drepturi. Dimpotrivă, şi ei au nevoi şi
capacităţi participative. Cu cât copilul înaintează în vârstă, nevoile sale
participative cresc şi devine din ce în ce mai capabil să îşi formeze propriile
păreri.

În felul acesta, Convenţia schimbă imaginea copilului. Copiii sunt priviţi ca

posesori ai drepturilor umane, având capacitatea legală de a-şi exercita aceste
drepturi.

În acelaşi timp, dreptul penal îşi modifică funcţia. Nu mai este un instrument de
creare a unei societăţi libere de fapte penale, ci preia funcţia de a oferi protecţie
legală fiecărui cetăţean. Asta înseamnă că accentul cade asupra aspectelor
referitoare la respectarea drepturilor umane ale celor implicaţi în proceduri
legale. Toţi acei implicaţi sunt priviţi ca şi subiecţi cu drepturi şi trebuie să fie
consideraţi actori, indiferent dacă sunt delincvenţi sau victime. Consecinţa este
că toţi aceştia îşi asumă o responsabilitate activă, împreună, şi participă la
rezolvarea conflictului provocat de delictul respectiv.

Astfel, Convenţia schimbă şi sistemul justiţiei juvenile, care trebuie să respecte

şi el cele trei categorii de drepturi.

Convenţia stabileşte valorile principale care trebuie luate în considerare de un

stat în abordarea justiţiei juvenile, inclusiv în ceea ce îi priveşte pe copiii care nu
răspund penal pentru faptele lor.

Articolul 40(1) stipulează că acei copii care se află în conflict cu legea au

dreptul să fie trataţi într-o manieră care să le protejeze sentimentul demnităţii
propriei valori, şi care să le întărească respectul pentru drepturile şi libertăţile
altora. Ei trebuie să fie trataţi corespunzător vârstei şi în aşa fel încât să se
promoveze reintegrarea lor şi redobândirea unui rol constructiv în societate.

37
Articolul 40(2b) include prevederi detaliate privind dreptul copilului de a
beneficia de anumite garanţii, printre care:
- să fie prezumat nevinovat până ce vinovăţia sa va fi stabilită legal;
- cauza să fie examinată fără întârziere de către o autoritate sau o
instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială după o
procedură echitabilă conform prevederilor legii;
- să nu fie constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este
vinovat;
- să poată face apel cu privire la decizie şi la orice măsură luată în
consecinţă în faţa unei autorităţi sau a unei instanţe judiciare
superioare competente, independente şi imparţiale;
- să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba utilizată.

Articolul 40 (2b) recunoaşte şi câteva alte drepturi menite să îi protejeze pe

copii, printre care:
- să fie informat în cel mai scurt timp şi direct de acuzaţiile care i se
aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor sau
reprezentanţilor săi legali;
- dreptul la un proces corect în prezenţa părinţilor, dacă acest lucru nu
este considerat contrar interesului superior al copilului datorită in
special vârstei şi situaţiei sale;
- dreptul ca intimitatea sa să fie în mod deplin respectată în toate fazele
procedurii.

3.3. Regulile Europene privind copiii care au săvârşit fapte penale şi pentru
care au fost stabilite măsuri sau sancţiuni

Standardele internaţionale impun protejarea copiilor împotriva efectelor

dăunătoare ale sistemului de justiţie şi stipulează că în orice tratament aplicat
copiilor trebuie să se ia în considerare vârsta acestora, nevoia de promovare a
procesului activ al dezvoltării personale şi educaţiei continue, precum şi nevoia
de a juca un rol constructiv în societate.

Aşa cum s-a menţionat anterior, copiii nu numai că au dreptul de a beneficia de

aceleaşi garanţii pe care le au adulţii, dar au şi drepturi speciale datorită
vulnerabilităţii lor generate de vârstă. Aşadar, ei au dreptul să fie trataţi într-o
manieră care să ia în considerare vârsta şi gradul lor de maturitate. Au dreptul la
proceduri rapide, în cadrul cărora intimitatea le este protejată, dreptul să fie
ascultaţi şi să înţeleagă aceste proceduri, precum şi dreptul de a le fi luate în
considerare pe tot parcursul procesului drepturile şi interesul superior.

38
Aceste lucruri au fost confirmate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
într-o speţă privind un caz de omucidere comisă de doi copii de zece ani. Curtea
a recunoscut faptul că o procedură penală împotriva copiilor trebuie adaptată
vârstei şi maturităţii delincvenţilor minori, pentru a le respecta astfel dreptul la
un proces corect.

Atunci când vorbim despre copiii care au săvârşit fapte penale, este util să luăm
în considerare liniile şi principiile directoare europene. Acestea detaliază
standardele general aplicabile tratamentului copiilor.

Aceste recomandări se aliniază politicii europene privind diversiunea şi

necesitatea intervenţiei minimale. În acelaşi timp, ele subliniază nevoia unei
responsabilităţi sporite din partea părinţilor, precum şi importanţa educaţiei pre-
şcolare, bazate pe joacă şi activităţi sportive, pentru a facilitata comunicarea
între copii de origini diferite, atât migranţi, cât şi din ţara gazdă.

Principiile de bază care guvernează justiţia juvenilă europeană sunt:

Principiile directoare ale filozofiei justiţiei juvenile europene:

- Principiul intervenţiei minimale
- Principiul diversiunii
- Principiul participării

Metodele justiţiei juvenile europene :

- Principiul educaţiei
- Principiul auto-dezvoltării
- Principiul resocializării
- Principiul compensării
- Principiul medierii
- Principiul susţinerii victimelor.

Conform „noilor modalităţi de abordare a delincvenţei juvenile şi rolului justiţiei

juvenile” (CM/Rec2003, 20) paradigmele educaţiei şi auto-dezvoltării,
reintegrării, compensării, medierii şi sprijinirii victimelor trebuie să
caracterizeze filozofia sistemului european de justiţie juvenilă, pentru a preveni
recidiva şi escaladarea criminalităţii.

La modul ideal, sistemul de justiţie juvenilă ar trebui să implice familia, vecinii,

şcoala şi prietenii pentru a atinge scopul comunitar de a preveni delincvenţa
juvenilă.

În loc de susţinerea unei legi penale cu acoperire largă, ar trebui să existe o

limitare a acesteia la „acte serioase, violente şi persistente”, precum şi delicte
legate de alcool şi droguri.
39
Foarte important este faptul că măsurile disciplinare şi sancţiunile trebuie să se
bazeze pe studii ştiinţifice şi evidenţe clare şi să fie urmate de monitorizare şi
evaluare ştiinţifică continue, respectând în acelaşi timp principiul intervenţiei
minime.

Cea mai recentă reglementare europeană în acest domeniu este Recomandarea

Consiliului de Miniştri din 5 noiembrie 2008, cu privire la Regulile Europene
privind copiii care au săvârşit fapte penale şi pentru care au fost stabilite măsuri
sau sancţiuni (CM/Rec2008)11).

Această recomandare stabileşte reguli obligatorii pentru toate formele de reacţie

la comportamentul delincvent al copiilor şi acoperă astfel toate măsurile care
trebuie luate pentru aceştia.

Scopul Regulilor este de a susţine drepturile şi siguranţa delincvenţilor juvenili

supuşi sancţiunilor şi măsurilor şi de a le promova bunăstarea fizică, mentală şi
socială în timp ce sunt supuşi la aceste sancţiuni şi măsuri comunitare sau orice
formă de privare de libertate.

Recomandarea stabileşte principiile directoare pentru reintegrarea copiilor după

încetarea măsurii. Aceste reguli includ cerinţe referitoare la acorduri cu
delincvenţii înşişi, precum şi cu familiile acestora şi mediile sociale din care fac
parte.

Potrivit unuia dintre principiile de bază, enunţat în Regula 15, orice sistem de
justiţie pentru minori va promova o abordare multi-disciplinară şi multi-
instituţională şi va fi integrat cu alte mari iniţiative sociale destinate copiilor, în
vederea asigurării unei abordări integrate menite a asigura continuitatea îngrijirii
acestor copii (principiile implicării comunitare şi continuităţii îngrijirii).

Recomandările identifică astfel serviciile sociale, per ansamblu, şi pe specialiştii

implicaţi în lucrul cu copiii, în special, ca şi parteneri în procesul de
(re)integrare. Recunoscând acest principiu, ele se bazează pe rezultatele
cercetărilor ştiinţifice care au demonstrat că întărirea controlului social informal
este principalul instrument pentru reducerea eficientă a criminalităţii.

Principiul de bază al continuităţii protecţiei/îngrijirii este de asemenea subliniat,

principiu ce are o relevanţă specială atunci când este vorba despre tranziţia către
sau dinspre orice formă de privare de libertate.

În felul acesta, recomandarea respectă cerinţa conform căreia „copiii au nevoie

de continuitate”, precum şi strategia „loialităţii parentale”, care s-au dovedit a fi
instrumente fundamentale, extrem de eficiente la toate nivelurile.
40
Aceste recomandări se aplică în particular copiilor care nu răspund penal şi
tuturor măsurilor care se iau pentru aceştia. Măsurile sunt menţionate în Legea
nr.272 din 2004 şi sunt puse în practică în strategii şi în organizarea sistemului
de protecţie a copilului şi a serviciilor sociale din România (vezi Cap.3).

Conform principiului subsidiarităţii (care stabileşte nivelul intervenţiei cât mai

aproape de beneficiar), responsabilitatea pentru creşterea şi asigurarea
dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, şi apoi comunităţii locale
căreia îi aparţine copilul şi familia acestuia (Art.5 din Legea nr.272/2004).
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a-i sprijini pe părinţii
sau tutorii copilului, în funcţie de caz, în îndeplinirea obligaţiilor legale pe care
aceştia le au faţă de copil, creând şi asigurând servicii diverse şi de calitate, care
să corespundă nevoilor copiilor. Aceste autorităţi sunt consiliile locale şi
judeţene care cunosc situaţia copiilor şi a familiilor care se află în jurisdicţia lor
administrativă şi pot dezvolta servicii de bază şi specializate în funcţie de
nevoile identificate şi resursele existente.

Astfel, prin acest cadru legal, sistemul de protecţie a copilului din România
respectă standardele moderne ale programelor şi strategiilor de prevenire şi
intervenţie în situaţia delincvenţei juvenile, precum şi principiile de bază ale
regulilor europene privind copiii care au săvârşit fapte penale şi pentru care au
fost stabilite măsuri sau sancţiuni.

3.4. Legislaţia românească şi regulile privind protecţia drepturilor copiilor

Conform Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, România a realizat

un pachet legislativ ce reglementează protecţia şi drepturile copilului, cea mai
importantă fiind Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului. Per ansamblu, acest pachet legislativ pare să fie nu doar o transpunere
completă a standardelor europene, la care România a aderat în totalitate şi foarte
repede, dar reflectă şi câteva obiective cu privire la direcţia în care trebuie să
meargă lucrurile în domeniu.

Principalele reglementări ale legii nr. 272/2004 se aliniază standardelor

internaţionale şi subliniază faptul că drepturile copilului sunt drepturile omului.
Legea nr. 272/2004 a fost fundamentată pe 4 principii de bază:

1. Principiul nediscriminării
2. Principiul interesului superior al copilului
3. Dreptul la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare
4. Dreptul de a-şi exprima liber opiniile
41
Principiul nediscriminării, conform căruia fiecărui copil trebuie să i se asigure
toate drepturile, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii
politice sau de altă natură, origine etnică sau socială, avere, dizabilitate, statut la
naştere sau alt statut al său, al părinţilor săi sau al tutorilor săi legali.

Principiul interesului superior al copilului trebuie să primeze în toate

acţiunile care privesc copiii. Aceasta nu înseamnă că interesul superior al
copilului va fi întotdeauna singurul factor hotărâtor ce trebuie luat în seamă, dar
că „pot exista interese competitive sau conflictuale privind drepturile omului, de
exemplu între copii luaţi separat, între diferite grupuri de copii şi între copii şi
adulţi.” Cu toate acestea, interesul copilului trebuie avut în vedere în orice
situaţie şi trebuie demonstrat că interesele copilului au fost analizate şi luate în
considerare cu prioritate.

Dreptul la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare include mai multe drepturi. Unele

articole din lege subliniază rolul-cheie al părinţilor şi al familiei în dezvoltarea
copilului, precum şi obligaţia statului de a-i sprijini. Protecţia împotriva
violenţei şi exploatării este la fel de necesară pentru asigurarea dezvoltării
optime a copilului; acest principiu stabileşte, spre exemplu, obligaţia de a
proteja copiii străzii, prin asigurarea recunoaşterii şi respectării drepturilor
acestora, inclusiv dreptul la educaţie şi la îngrijire medicală.

Dreptul copilului de a-şi exprima liber opiniile asupra oricăror probleme care
îl privesc, precum educaţia, sănătatea, mediul, este un alt principiu de luat în
considerare pentru implementarea tuturor celorlalte drepturi din Legea nr.
272/2004. Copiii, de exemplu, trebuie implicaţi sistematic în deciziile luate la
şcoală sau de instanţele judecătoreşti, atunci când părinţii divorţează sau în caz
de adopţie.

Ideea centrală a legii nr.272/2004, ca de altfel şi a Convenţiei ONU, este că

fiecare copil contează, iar toate entităţile responsabile de promovarea şi
protejarea drepturilor copilului au datoria de a face toate eforturile posibile
pentru a se asigura că nici un copil nu este uitat sau ignorat.

De aceea legea nr.272/2004 reglementează aspecte referitoare la drepturile

copilului în general, precum şi pe cele ale categoriilor vulnerabile de copii.
Astfel, legea acordă o atenţie specială câtorva astfel de categorii, ca de
exemplu:
 Copiii care riscă să fie separaţi de părinţii lor. Această categorie îi
include şi pe copiii din familiile în situaţie de criză (de exemplu, dezastre
naturale, lipsa unei locuinţe, pierderea sursei de venituri, etc.)

42
  Copiii separaţi de părinţi; această categorie îi include şi pe copiii în
plasament într-o familie sau în grija unei persoane, copiii în asistenţă
maternală sau aflaţi într-un centru de plasament.
 Copiii străzii; Această categorie este alcătuită din copii care trăiesc şi/sau
muncesc pe străzi, singuri sau împreună cu familia.
 Copiii care manifestă comportament dezorganizat; Acest grup de copii
sunt supuşi riscului de a fi separaţi de familie şi îi include şi pe acei copii
care au înclinaţii spre sau prezintă un comportament deviant.
 Copiii delincvenţi; Această categorie este alcătuită din copiii care au
săvârşit o faptă penală, dar nu răspund penal, precum şi pe aceia care
răspund penal pentru faptele lor.

Drepturile nu exclud îndatoririle

Legea nr.272/2004 acordă prioritate importanţei pe care o are familia în viaţa
copilului, precum şi faptului că un copil trebuie să îşi respecte părinţii, precum şi
pe ceilalţi adulţi şi copii. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului
garantează chiar respectul faţă de părinţi. În articolul 29, Convenţia subliniază
faptul că unul dintre scopurile educaţiei trebuie să fie „dezvoltarea respectului
faţă de părinţi”.

Acordarea de drepturi copiilor nu exclude, aşadar, autoritatea parentală şi

responsabilităţile pe care le au copiii înşişi. De aceea nu trebuie uitat faptul că şi
copiii şi tinerii trebuie să îşi dezvolte acest simţ al responsabilităţii. Copiii au
drepturi, dar au şi responsabilităţi. Ei trebuie să respecte drepturile şi
responsabilităţile altor copii şi pe ale adulţilor.

3.5. Experienţe internaţionale privind serviciile pentru copiii care au

săvârşit fapte penale dar nu răspund penal: câteva exemple europene

Începând cu 1990, în multe ţări europene delincvenţa juvenilă a devenit un

subiect foarte important în mass media, în dezbaterile publice şi discuţiile
politice. Titluri de-o şchioapă în tabloide, ştirile de seară la televizor, o creştere
dramatică în statistici şi cazuri spectaculoase prezentate peste tot, toate au creat
o imagine deprimantă a situaţiei. În cele mai multe state vestice industrializate s-
a creat impresia unei generaţii întregi aflate pe o pantă rapidă spre delincvenţă,
iar presiunea asupra politicienilor a crescut.

De exemplu, premierul britanic Tony Blair şi guvernul său au pus problema

delincvenţei juvenile între priorităţile agendei lor politice din timpul campaniei
electorale din 1997 şi au promis să fie foarte fermi. Rezultatul a fost naşterea

43
unui stil autoritar populist, iar în multe ţări politica a început să oscileze între
polii represiunii şi prevenirii, chiar pentru copiii de vârste foarte mici.

Delincvenţa juvenilă a devenit un subiect extrem de popular pentru toţi actorii

principali dintr-un stat, pentru că tinerii sau copiii care comit fapte penal pun în
pericol viitorul societăţii.

Privire generală asupra situaţiei delincvenţei juvenile în Europa

În multe ţări, copiii intră în contact cu sistemul de justiţie din cauza unor delicte
ce ţin de situaţia lor (în literatura anglo-saxonă “status offence”). Aici vorbim
despre fapte care nu ar fi considerate penale dacă ar fi comise de adulţi.
Exemplele variază, de la încălcarea regulilor privind ora de stingere, până la
chiulul de la şcoală, fuga, cerşitul, comportamentul anti-social, asocierea în
bande şi chiar simpla obrăznicie. Asta înseamnă că vorbim despre un
comportament inacceptabil nu din cauza pericolului pe care îl reprezintă acest
comportament, ci a vârstei pe care o are cel sau cea care l-a manifestat. Mulţi
copii sunt astfel expuşi discriminării.

Cercetările cu privire la delincvenţa juvenilă efectuate în multe ţări dezvoltate au

dus la rezultate similare, ceea ce a permis câteva concluzii generale: În multe
situaţii, „cariera” tinerilor delincvenţi începe cu comportament deviant la o
vârstă mică. Aşadar, acest aspect trebuie abordat prin măsuri de intervenţie
aplicate cât mai devreme.

Cei mai mulţi dintre copiii care comit astfel de fapte sunt băieţi. Fetele
reprezintă un procent mic, aşadar măsurile de prevenire ar trebui să aibă ca grup
ţintă în principal băieţii. Deşi se ştie acest lucru, nu se acordă atenţie măsurilor
de prevenire în funcţie de sex.

Copiii delincvenţi sunt de obicei puternic influenţaţi de familie (părinţi) şi şcoală

(profesori). Natura acestei influenţe depinde de diferenţele culturale dintre
naţiuni şi este mai importantă în sudul Europei decât în nord. Pe măsură ce
copilul creşte, importanţa familiei scade, iar influenţa grupului de prieteni, a
anturajului, creşte. De aceea, pentru copii, familia este un element foarte
important de prevenire a comportamentelor care degenerează în fapte penale.

Delictele pe care le comit copiii în general nu sunt grave. Cu cât sunt mai mici,
cu atât delictele pe care le comit, raportate sau nu, sunt mai puţin grave. Desigur,
pe măsură ce cresc, gravitatea acestor fapte creşte, de aceea este foarte important
să se acorde o atenţie specială acestor comportamente, pentru a nu degenera în
ceva mai serios.

44
Sunt de preferat strategiile de tip „ambulatoriu”, în defavoarea soluţiilor
staţionare. Rezultatele cercetărilor din multe ţări arată că de obicei numărul
copiilor cu comportament deviant creşte în sistemul rezidenţial, în loc să se
elimine comportamentul nedorit.

Un element important pentru succesul strategiilor este participarea copiilor în

strategiile de prevenire a delincvenţei. Rezultatele cercetărilor arată faptul că
acest lucru este mai degrabă un postulat, decât realitate. Cu cât creşte mai mult
numărul copiilor şi tinerilor cu comportament dificil, cu atât mai puţin se
regăseşte participarea în educaţie şi prevenire.

Prevenirea delincvenţei nu este datoria unei singure organizaţii sau instituţii, ci a

unui număr mare de agenţii. Aşadar, relaţionarea şi cooperarea sunt importante
pentru succesul întreprinderii de a reduce incidenţa comportamentului
delincvent.

Migraţia în scopuri infracţionale este o situaţie riscantă în special pentru băieţi.

Doar un număr mic de propuneri de măsuri de prevenire iau în considerare acest
fapt.

Exemple de abordare a copiilor care au săvârşit fapte penale dar nu

răspund penal în ţările selectate

Deşi în legătură cu multe aspecte există un acord în rândul experţilor europeni,

în ceea ce priveşte vârsta răspunderii penale există încă diferenţe destul de mari
între ţările europene. Câteva exemple: Scoţia - 8 ani, Anglia şi Elveţia - 10 ani,
12 ani în Olanda, Irlanda şi Turcia, Franţa şi Polonia - 13 ani, Austria, Italia,
Spania şi Germania - 14 ani, Suedia - 15 şi Portugalia - 16.

În cele ce urmează vom prezenta câteva exemple de abordare a copiilor care

săvârşesc fapte penale şi nu răspund penal. Deoarece această vârstă este diferită
de la ţară la ţară, vorbim şi despre strategii şi programe pentru copiii sub 14 ani,
chiar dacă aceştia răspund penal. Dar, din constrângeri de timp, nu putem aborda
soluţii speciale, cum ar fi acelea pentru copiii cu dizabilităţi intelectuale dincolo
de vârsta răspunderii penale.

Germania

Vârsta răspunderii penale în Germania este 14 ani. Pentru copiii mai mici de 14
ani, responsabilitatea în situaţii în care se comit anumite fapte, inclusiv de natură
penală, revine familiei, şcolii şi serviciilor de protecţie a copilului. Poziţia
familiei este foarte importantă, după cum demonstrează şi articolul 6 al
Constituţiei, care stipulează rolul prioritar al familiei. Chiar şi serviciile care
trebuie informate de poliţie atunci când copiii comit infracţiuni, trebuie să-şi
45
direcţioneze sprijinul către părinţi, nu doar strict către copii. Experienţa negativă
din spatele acestei situaţii este influenţa puternică a ideologiei şi instituţiilor
naziste asupra familiilor din anii ‘30-‘40. Doar în situaţiile în care părinţii nu
doresc sau nu pot să aibă grijă de copil, instanţa poate decide restricţionarea
influenţei acestora asupra situaţiei copilului. Pe scurt, putem spune că toate
strategiile de sprijinire a tinerilor delincvenţi din Germania sunt centrate
pe familie.

Începând cu anul 2005, Germania a dezvoltat un sistem de prevenire timpurie

care are ca grupuri ţintă copiii de vârste foarte mici şi părinţii lor. O cooperare
strânsă între sistemul social şi cel de sănătate încearcă să abordeze riscurile
sociale la care sunt supuşi copiii de la o vârstă fragedă.

Deşi subiectul principal nu este prevenirea comiterii de fapte penale, ci

sprijinirea părinţilor şi copiilor, pentru a elimina dezavantajele şi a sprijini
familiile în situaţii dificile, această strategie este strâns legată de acei copii care,
probabil, vor deveni şi clienţi ai serviciilor de prevenire a delincvenţei.

Ca stat federal, Germania nu implementează o strategie naţională unitară de

prevenire timpurile a delincvenţei. Suportul oferit diferă de la regiune la regiune
şi depinde de condiţiile şi factorii locali.

Conform principiului subsidiarităţii, organizaţiile non-guvernamentale joacă un

rol important. Atât ele, cât şi serviciile publice de protecţie a copilului, fac parte
din serviciile pentru copii, şi au elaborat o gamă largă de măsuri de sprijinire a
copiilor şi familiilor lor:
 Sprijin pentru educaţia parentală, cum ar fi consilierea sau sfaturile
practice pentru viaţa de zi cu zi;
 Cursuri de formare socială şi pedagogică pentru copii, în grupuri
mici, în cadrul cărora copiii dobândesc abilităţi sociale şi astfel
evită recidiva;
 Activităţile de teren ale lucrătorilor stradali, care încearcă să
medieze între băieţi şi cartier, în caz de conflicte în locuri publice
sau la nivel local;
 În foarte puţine cazuri, atunci când numărul faptelor creşte, este
aplicată o măsură de protecţie de tip rezidenţial;
 Cooperarea între serviciile de protecţie a copiilor şi alte sisteme,
cum sunt şcoala şi cluburile sportive.

În special sistemul şcolar (şcoala pentru copiii care nu se află încă la vârsta
răspunderii penale se termină în general în jurul prânzului) a preluat un rol
important în prevenirea comportamentului deviant al şcolarilor. Între timp, s-au
elaborat mai multe strategii:
46
 - Crearea unui climat şcolar în care elevii se simt confortabil şi primesc
sprijin educaţional de la profesori şi asistenţi sociali. În mod
tradiţional, profesorii au avut mai mult rolul de a împărtăşi cunoştinţe,
şi mai puţin de a educa efectiv.
- S-au dezvoltat programe speciale împotriva violenţei, care au fost
implementate în şcoli.

O mai bună cooperare între grădiniţă şi şcoală garantează un program

educaţional stabil şi elimină nesiguranţa din procesul educaţional.

Principiul subsidiarităţii garantează prevenirea delincvenţei în funcţie de

problemele locale şi nevoile reale ale familiilor, copiilor şi comunităţilor. Poliţia
(obligată de principiul legalităţii) şi justiţia joacă doar un rol mic în prevenirea
delincvenţei în rândul copiilor.

Problemele deschise cu privire la copiii care nu se află la vârsta la care pot

răspunde penal sunt:
- Sexul: cei mai mulţi delincvenţi sunt băieţi, dar abordările care să ia în
considerare acest lucru sunt rare.
- Migraţia: deşi numărul copiilor care provin din familii de migranţi este
în creştere, nu există abordări specifice pentru acest grup.
- Evaluarea: ca şi în cele mai multe ţări, evaluarea este un proces în
construcţie. Există o mare nevoie de mai multe cunoştinţe şi de
asigurarea calităţii.

În ultimii ani, prevenirea infracţionalităţii a căpătat amploare şi au fost găsite

din ce în ce mai multe soluţii, chiar pentru problemele amintite anterior. Totuşi,
experţii şi politicienii germani au insistat asupra faptului că aceşti copii,
care au comis fapte penale, sunt în primul rând copii, nu infractori.
Delincvenţa a adus la suprafaţă nevoia acută de educaţie, iar principiul
conform căruia „educaţia primează” rămâne dominant şi nu este pus la
îndoială.

Anglia şi Ţara Galilor

Începând cu anul 1997, s-a instituit o reformă fundamentală a justiţiei juvenile,

inspirată mai degrabă de Statele Unite, decât de Europa. Criminalitatea era
înţeleasă nu doar ca un rezultat al proastelor condiţii sociale, ci o manifestare a
unor indivizi cu deficienţe, proveniţi din comunităţi cu deficienţe, care alegeau
în mod conştient să comită fapte penale.

Rezultatul a fost o poziţie care îmbina condiţiile sociale problematice cu

indivizii care aveau capacitatea de a face alegeri şi erau, deci, responsabili
pentru alegerile făcute.
47
Strategiile de prevenire a criminalităţii au ca ţintă, la nivel local şi
guvernamental, însuşi sistemul de justiţie, condiţiile de viaţă şi parteneriatele
între organizaţii şi instituţii relevante. La nivel de indivizi, programele au
încercat să îi facă pe oameni să aibă un comportament adecvat şi să îi includă în
societate.

Deşi vârsta răspunderii penale este foarte mică în comparaţie cu alte ţări
europene, fiind fixată la 10 ani, în continuare vom sublinia şi abordări ale
situaţiei copiilor mai mari, deoarece în alte ţări acestui grup nu i se atribuie
responsabilitate penală.

În ultimii zece ani, au fost elaborate programe menite să îi includă pe toţii copiii
şi tinerii excluşi social. Au fost abordate condiţiile sociale care creează
premizele comiterii de fapte penale, iar una dintre condiţiile principale
identificate a fost excluderea socială. La nivel naţional, s-a dezvoltat un nou
sistem de justiţie juvenilă, s-au înfiinţat noi organizaţii, iar politicile se bazează
mai mult pe evidenţe. Au fost recomandate evaluările, ca şi instrument util în a
verifica „ce merge”.

Au fost elaborate câteva programe locale, care prevedeau obligaţia încheierii de

parteneriate, de exemplu: parteneriate pentru combaterea infracţiunilor şi a
dezordinii, echipe pentru tinerii delincvenţi, programul gardienilor stradali,
parteneriate pentru şcoli mai sigure, poliţişti în sprijinul comunităţii, etc. S-a
creat şi un Fond special pentru regenerare socială, destinat regenerării zonelor
dezavantajate, precum şi alte programe, unele din ele axându-se în mod special
asupra combaterii delincvenţei juvenile, prin finanţarea de iniţiative locale
specifice.

A fost creat şi Fondul copiilor, tot sub forma unui program de regenerare,
destinat copiilor supuşi excluziunii sociale. O treime din suma alocată trebuia
cheltuită pe proiecte specifice, de reducere a delincvenţei şi a comportamentului
anti-social al copiilor cu vârste între 11 şi 14 ani.

Anglia a elaborat noi programe concepute special pentru a-i ajuta pe tineri să
rămână integraţi din punct de vedere social. S-au elaborat, de asemenea,
programe noi pentru copiii sub zece ani, de exemplu:
- Sure Start Programme (Programul pentru un început sigur) în
conexiune cu Centrele de excelenţă timpurie, menite să sprijine o bună
creştere a copiilor;
- Cartea albă „Fiecare copil contează”, care a iniţiat dezbateri şi a
generat reacţii, toate ducând la o nouă lege a copilului (2004);
- Programa naţională „Educaţie cetăţenească”;

48
 - Hotărâri judecătoreşti privind restrângerea drepturilor parentale, ca
ultimă opţiune, atunci când părinţii tolerează faptul că un copil lipseşte
de la şcoală, are un comportament anti-social sau comite fapte penale.

În ciuda contribuţiei condiţiilor sociale la comiterea de fapte penale, asigurarea

unui comportament adecvat al tinerilor a devenit o marcă distinctivă a politicii
noilor laburişti, iar comportamentul negativ nu se referea doar la implicarea în
fapte penale majore, ci şi la fapte care nu erau neapărat de natură penală şi ar fi
fost până atunci considerate ca „lipsă de cuviinţă”. Rowdismul, grupurile
intimidante care preiau controlul asupra spaţiilor publice, vandalismul, graffiti şi
postarea de afişe, cerşitul şi consumul anti-social de alcool, precum şi folosirea
inadecvată a artificiilor au fost redefinite sub titlul de „comportament anti-
social”, iar guvernul şi-a luat angajamentul de a eradica astfel de fenomene.
Scopurile erau clare: să îi facă pe tineri să aibă un comportament potrivit şi să îi
pedepsească pe aceia care aleg să facă altfel.

Autorităţile locale au iniţiat interdicţii pentru populaţii întregi de tineri sau

pentru indivizi clar identificaţi. Grupurile considerate periculoase au fost
dispersate în zone numite arii de dispersie. Alte sancţiuni includ acum scheme
de avertizare finală pentru cei care comit astfel de fapte pentru prima oară.

S-au întocmit Contracte pentru comportament acceptabil pentru cei vinovaţi de a

fi manifestat comportament anti-social, precum şi ordine pentru comportament
anti-social, pentru aceia care nu au respectat termenii acestor contracte. Sistemul
de sancţionare le-a permis autorităţilor locale să stabilească unde are voie un
tânăr să meargă, cu cine să se întâlnească, ce are voie să poarte şi ce are voie să
facă.

Ceea ce face ca această sancţiune să fie extrem de punitivă este faptul că

încălcarea termenilor acestui tip de contract poate duce la o sentinţă privativă de
libertate.

Recent, Partidul Laburist a pledat pentru anumite forme de justiţie sumară, care
presupun amendarea pe loc a tinerilor care comit acte lipsite de cuviinţă, cum ar
fi înjuratul, aruncarea mizeriei pe stradă sau consumul de alcool pe stradă.

Deşi au fost luate în considerare condiţiile sociale care favorizează

infracţionalitatea, o întreagă generaţie a fost pusă sub lupă şi suspectată de
comportament anti-social, nefiind admisă nici o „scuză” pentru comportament
negativ.

Obţinerea unui ordin pentru încălcarea prevederilor Contractului pentru

comportament acceptabil a „produs” delincvenţi, iar legea penală a început să
se ocupe de ei. Băieţii şi fetele nu au mai fost priviţi în primul rând ca şi copii,
49
iar comportamentul lor delincvent nu a mai fost considerat „normal” în procesul
pe care ei îl parcurgeau pentru a-şi găsi locul în societate.

Drept urmare, strategia nu a reuşit să-şi respecte propriile promisiuni.

Turcia

Legea turcă privind copiii şi tinerii a fost modificată recent. S-a aliniat în felul
acesta sistemelor legislative din ţările Europei de vest, reprezentând un pas
important în procesul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană.

Turcia este o ţară în care rolul familiei este în mod tradiţional extrem de
important. Faptul că limba turcă are mai mult de 30 de cuvinte diferite pentru
familie este doar un indicator în acest sens. Aşadar, nu este surprinzător faptul
că protejarea familiei este un element cheie al politicilor care îi privesc pe copii
şi tineri. În acest sens, sprijinul pentru creşterea copiilor este o sarcină majoră a
sistemului educaţional.

Spre deosebire de copiii din centrul Europei, minorii turci sunt abordaţi diferit în
funcţie de sex, iar băieţilor li se acordă mai multă libertate. Fetele sunt mult mai
protejate de familie, cartier şi instituţii precum şcoala sau poliţia, de aceea sunt
mai puţin supuse riscului de a deveni delincvente.

Vârsta la care copiii pot răspunde penal pentru faptele lor este de 12 ani în
Turcia. Copiii nu sunt consideraţi ca personalităţi individuale, de aceea
problemele lor nu sunt recunoscute cu adevărat şi sunt de foarte multe ori
ignorate.

Măsurile care pot fi aplicate în sistemul educaţional sunt rare şi calitatea lor este
îndoielnică, iar familiile sociale şi centrele rezidenţiale pentru copii se află
undeva la marginea societăţii. Specialiştii nu sunt acceptaţi, iar politica
referitoare la copii este aceea aplicabilă familiei.

Deşi Turcia este o societate tânără, în care 4 din 10 cetăţeni au sub 18 ani, copiii
sunt victime ale schimbărilor sociale care se produc în ţară. Unii copii nu
beneficiază de educaţie, iar presiunea economică asupra unor familii îi forţează
pe copii să muncească.

Violenţa domestică este răspândită, iar strategiile împotriva violenţei domestice

încep de abia acum să prindă contur, prin mijloace cum ar fi, de exemplu,
reportajele TV care expun situaţia.

50
Unii copii, iar aici situaţia este diferită de cea a majorităţii statelor europene,
sunt puşi în situaţii de risc din motive politice, din cauza conflictelor armate din
partea de sud-est a Turciei.

Turcia este o ţară centralizată, cu diferenţe între provincii şi comunităţi în ceea

ce priveşte furnizarea de servicii. Prevenirea delincvenţei juvenile este
reglementată de autorităţile guvernamentale la nivel naţional, regional şi
municipal. Organizaţiile non-guvernamentale nu joacă un rol important şi sunt
de obicei suspectate ca fiind subversive. Cooperarea este rudimentară, iar
interesele autorităţilor le domină pe acelea ale copiilor.

Religia islamică ar trebui să-i sprijine pe copiii delincvenţi şi pe familiile lor, dar
nu există informaţii cu privire la activitatea imamilor şi a moscheilor în această
direcţie. Alte organizaţii religioase care oferă servicii sociale sunt suspectate de
prozelitism.

Copiii sub 12 ani care au comis un delict sunt trimişi înapoi în familie sau în
sistemul rezidenţial şi, dacă este nevoie, sunt plasaţi sub protecţia serviciilor
sociale.

Turcia a înfiinţat diferite instituţii care au rolul de a proteja copiii, de la asistenţă

maternală la centre de zi, centre rezidenţiale sau „case ale iubirii”. Au fost
derulate, de asemenea, campanii importante, cu sprijinul organizaţiilor
internaţionale, aşa cum este UNICEF. „Înapoi la şcoală”, „Stop violenţei!”,
„Copiii mai întâi” sau „Fetele merg la şcoală” nu ar exista fără impulsul şi
sprijinul acestor organizaţii.

Aceste eforturi au fost suplimentate şi de unele organizaţii non-guvernamentale

naţionale, precum cele din domeniul sănătăţii sau educaţiei fizice. A crescut şi
cooperarea internaţională în domeniul prevenirii.

În ultimii zece ani, Turcia a făcut paşi importanţi în ceea ce priveşte sprijinirea
copiilor şi a familiilor acestora. Au fost înfiinţate instituţii noi, iar violenţa şi
dependenţa au fost recunoscute ca fiind periculoase pentru dezvoltarea copiilor.

Dar Turcia nu are încă o strategie de bază, consolidată, de prevenire a

delincvenţei, care să nu-i privească pe copii ca fiind infractori, ci persoane tinere
aflate în proces de integrare în societate. Lucrurile pot fi îmbunătăţite şi este
nevoie de aceste îmbunătăţiri, în interesul copiilor. Din ce în ce mai multe
organizaţii şi mai mulţi experţi depun eforturi pentru a atinge această ţintă.

51
 Olanda

Violenţa, delincvenţa şi comportamentul indezirabil sunt probleme sociale

serioase în Olanda. De mulţi ani, organizaţii din domeniul strategic,
administrativ sau social, în cooperare cu cercetătorii, încearcă să elaboreze
strategii eficiente de combatere a comiterii de fapte penale, fără prea mare
succes per ansamblu. Delincvenţa juvenilă a crescut, iar minorii vin din ce în ce
mai des în contact cu poliţia (1980: 2.8 % - 2004: 4.2 % dintre tineri). Ca şi în
alte ţări, în Olanda brutalitatea comisă de tineri este un delict. În statistici, tinerii
migranţi sunt supra-reprezentaţi, cei mai mulţi dintre aceştia fiind originari din
Maroc, Antile şi Surinam. Comportamentul anti-social şi deviant este adesea
luat în considerare din punct de vedere psihiatric. Vârsta răspunderii penale este
de 12 ani.

Strategiile de prevenire se bazează pe faptul că familia, şcoala, părinţii şi vecinii

au un impact foarte mare asupra comportamentului copiilor. Relevanţa acestora
diferă în procesul de creştere şi de obicei sunt mai mulţi factori implicaţi în
generarea unui comportament problematic.

Factorii de risc şi factorii de protecţie sunt importanţi. În afară de programele de

prevenire, politicile sociale din grădiniţe, şcoli, cluburi sportive şi cartiere joacă
un rol important în ceea ce priveşte prevenirea delincvenţei juvenile.

La nivel local, elaborarea de politici sociale este o obligaţie majoră, deşi

elementele de risc rămân. Programele universale vizează toţii copiii şi tinerii, iar
programele cu scop precis se adresează unor grupuri selectate de minori. S-au
elaborat multe programe în acest sens, dintre care vom exemplifica două.

„Taakspeel” (jocul comportamentului pozitiv) începe la o vârstă mică (6 ani) şi

abordează comportamentul anti-social la şcoală. Deşi jocul implică întreaga
clasă, se adresează în mod special copiilor cu ADHD (tulburare hiperkinetică cu
deficit de atenţie) şi cu probleme de comportament Copiii sunt ajutaţi să-şi
orienteze comportamentul către sarcini şi un mediu de învăţare pozitive.
Programul nu se adresează grupului ţintă izolat şi evită excluziunea şi
discriminarea. Rezultatele sunt promiţătoare, deşi au fost semnalate şi eşecuri.

„Comunităţile cărora le pasă” (CCP) este un program de prevenire a

delincvenţei care a fost testat în câteva ţări, printre care şi Olanda. Programul
tratează eşecul integrării şi excluziunea socială a copiilor şi tinerilor într-un mod
indirect, dar consistent. Pentru o perioadă lungă de timp, CCP îmbunătăţeşte
condiţiile de viaţă ale copiilor şi tinerilor cu vârste de până la 18 ani, abordând o
serie de probleme comune. În primul rând, copiii şi adulţii implicaţi sunt
chestionaţi cu privire la problemele majore din regiunea lor, iar rezultatele
reprezintă bazele unei strategii de prevenire. Datorită faptului că evaluarea
52
problemelor se face diferit la nivel local, se selectează obiectivele principale, iar
CCP acţionează în scopul remedierii deficienţelor identificate. CCP are succes
atunci când structurile existente sunt respectate şi implicate. Îmbunătăţirea
cooperării între participanţii relevanţi este un alt rezultat pozitiv al evaluării. Mai
este nevoie, însă, ca anumite structuri existente să se ralieze şi ele.

Mai mult decât în alte ţări europene, politica din Olanda se bazează pe o
prevenire a delincvenţei pe bază de evidenţe. Ţinta principală este cooperarea
între parteneri. Deşi copii sub 12 ani nu răspund penal, poliţia este un partener
important pentru această grupă de vârstă – în Olanda poliţia poate acţiona
conform principiului oportunităţii.

3.6. Concluzii

Diferenţele în ceea ce priveşte felul în care sunt abordaţii copiii care comit fapte
penale, dar nu răspund penal, sunt mari. Cu toate acestea, există anumite
rezultate şi concluzii comune, prin care se încearcă creionarea unei imagini de
ansamblu a situaţiei în Europa.

Regulamentele internaţionale (Convenţia ONU, recomandările Consiliului

Europei, etc.) sunt acceptate în marea majoritate a ţărilor europene şi sunt luate
în considerare într-un grad foarte ridicat.

Vârsta răspunderii penale variază foarte mult de la ţară la ţară, între 8 şi 16 ani.
Dar vârsta stabilită legal nu trebuie să ducă la concluzii pripite şi greşite. Iată
doar un exemplu: deşi vârsta răspunderii penale în Scoţia este foarte mică (8
ani), sistemul tratează copiii delincvenţi într-o manieră mai degrabă pedagogică
decât penală.

Cooperarea între instituţiile relevante este foarte importantă. Ţările ex-

comuniste sunt caracterizate de această tradiţie a includerii instituţiilor relevante
în strategiile de prevenire a criminalităţii. Rusia, de exemplu, a inclus chiar
companii şi fabrici, care au preluat competenţe şi responsabilităţi sociale.
Consiliile pentru prevenirea criminalităţii au o tradiţie îndelungată aici, în vreme
ce pentru Germania, de exemplu, acestea reprezintă o experienţă relativ nouă.

În toate ţările, sistemul educaţional este relevant pentru abordarea copiilor cu

comportament delincvent. Poliţia şi justiţia intervin doar în ultimă instanţă. În
unele ţări, poliţia este obligată să respecte principiul oportunităţii, fiind deci
flexibilă în ceea ce priveşte reacţia potrivită cazului respectiv.

ONG-urile şi iniţiativele sociale sub forma organizaţiilor create de grupuri

relevante (biserici, sindicate, etc.) sunt mai apreciate în Europa de Vest şi sunt
mai greu acceptate în ţări din Europa de Est (inclusiv Turcia). Adesea, aceste
53
organizaţii reprezintă punctul de plecare pentru soluţii neconvenţionale şi
inovatoare.

Familia are un rol important în toate ţările. De aceea sprijinirea familiei este
ferm promovată, în defavoarea îndepărtării copiilor din familie. În unele ţări,
obstacolul din punct de vedere legal este foarte mare, iar protejarea familiei este
garantată prin constituţie.

Familia şi părinţii sunt foarte importanţi pentru copiii mici. De aceea măsurile
de sprijinire se adresează adesea părinţilor. Hotărârile judecătoreşti privind
drepturile părinteşti, atunci când există, sunt de obicei folosite doar la modul
teoretic şi foarte rar.

Pentru a evita discriminarea şi excluziunea socială, sunt multe programe care se

adresează tuturor copiilor (de exemplu, dintr-o clasă) şi nu doar acelora cu
comportament problematic, aşa că minorii delincvenţi sunt priviţi doar ca făcând
parte din grup. Totuşi, există cazuri în care copiii delincvenţi au nevoie de
sprijin individual special.

Într-o Europă unită, migraţia şi consecinţele sale sunt provocări şi pentru

asistenţa socială. Imigranţii trebuie să facă faţă unor condiţii de trai şi unor
realităţi culturale care sunt diferite de cele din ţările lor de origine. Copiii şi
tinerii trebuie să facă faţă acestor oscilaţii între familia tradiţională şi provocările
noii societăţi. Există grupuri de imigranţi cu o reputaţie foarte proastă (în
Germania – turcii, în Olanda – marocanii, în multe ţări – Roma), care se reflectă
adesea şi asupra copiilor. De multe ori lipseşte sprijinul adecvat pentru copiii
imigranţi.

Deşi cei mai mulţi copii delincvenţi sunt băieţi, abordările în funcţie de sex sunt
foarte rare. Este o realitate faptul că, deşi în cele mai multe proiecte pentru copiii
cu probleme sunt implicaţi băieţi, aceste proiecte se concentrează pe nevoile
copiilor per ansamblu, şi nu pe nevoile speciale ale băieţilor.

Programele europene care se adresează copiilor delincvenţi sunt variate.

Avantajul acestei diversităţi este că ele sunt concepute pentru a răspunde
problemelor locale, sunt flexibile şi adaptate nevoilor copiilor, părinţilor şi
societăţii.

Rezilienţa copiilor şi părinţilor şi mijloacele de protecţie ale acestora împotriva

factorilor de risc trebuie întărite. În felul acesta pot fi identificate şi folosite
competenţele individuale ale membrilor familiei şi ale familiilor în ansamblu,
ale grupurilor sociale, profesionale sau culturale.

54
Trebuie luat în considerare faptul că, adesea, copiii au un dublu rol: victimă şi
făptaş. Este adevărat că violenţa domestică este un fenomen foarte răspândit.
Dar în grupurile de copii (anturaj), copiii pot fi când victime, când făptaşi.

În ultimii ani, prevenirea timpurie a devenit o metodă promiţătoare de combatere

a criminalităţii în rândul copiilor şi tinerilor. În multă ţări nu se face distincţia
clară între prevenirea timpurie, ca şi măsură de sprijin social pentru familii în
general, şi strategia de luptă directă împotriva delincvenţei. Combinaţia de
scopuri este problematică; este nevoie de o definiţie clară a scopului prevenirii
timpurii.

O altă problemă este că prevenirea a devenit un termen extrem de vag. Sprijinul

acordat copiilor şi părinţilor, pe ansamblu, este declarat a fi prevenire a
infracţionalităţii. Politicile sociale, ca şi politicile de pe piaţa forţei de muncă,
sunt şi ele numite politici de prevenire a criminalităţii. Este foarte important să
se renunţe la această devalorizare a termenului.

În toate dezbaterile naţionale, este esenţial să privim copiii care comit fapte
penale în primul rând ca şi copii, nu ca delincvenţi. Aspectele practice
diferă de la ţară la ţară.

Bibliografie
Neubacher, Frank (2008): Internationale Menschenrechtsstandards zum
Jugendkriminalrecht – Quellen, Inhalte, Relevanz : prezentare la simpozionul
„Das Jugendkriminalrecht vor neuen Herausforderungen?“ organizat de:
Bundesministeriums der Justiz (Ministerul Federal al Justiţiei) împreună cu
Universitatea din Jena, 9-11 septembrie 2008 la Universitatea Friedrich-
Schiller, Jena
Consiliul Europei (Ed.) (2008): Building a Europe for and with children:
towards a strategy for 2009-2011 – Principii directoare europene pentru
strategiile integrate împotriva violenţei
Dünkel, Frieder (2008): Jugendstrafrecht im europäischen Vergleich im Licht
aktueller Empfehlungen des Europarates, Neue Kriminalpolitik 20, S. 102 ff.
Kähnert, Heike ( 2007): Abschlussbericht zur Evaluation des Lion’s Quest
Programmes „Erwachsen werden“, Universität Bielefeld, Fakultät für
Gesundheitswissenschaften, Arbeitgruppe: Prävention und
Gesundheitsförderung.
Verhellen, Eugeen (2008): Justiţia juvenilă – pe drumul spre respectarea
drepturilor umane ale copiilor, Centrul pentru drepturile copilului, Universitatea
din Ghent, (trimisă prin amabilitatea Universităţii Bosch)
Schäfer, Heiner (2009): Exemple de abordare a copiilor delincvenţi care nu
răspund penal în ţările selectate. Munchen (Ms.). (bazată pe: Legea copilului
(2004); Kirimisoy, Deniz & Kirimisoy, Emrah, Ms. (2007); Programa naţională
“Educaţia cetăţenească ” (2007/ 2008): http://www.nfer.ac.uk/research-
55
areas/citizenship/ şi:
http://scholar.google.de/scholar?q=)%3B+National+Curriculum+“Citizenship+E
ducation&hl=de&client=firefox
Cartea Albă “Fiecare copil contează” (2004): Departamentul pentru educaţie şi
abilităţi:
http://209.85.135.132/search?q=cache:X_f5hU9EhvgJ:www.dcsf.gov.uk/consult
ations/downloadableDocs/Eve. Copii ale acestei publicaţii pot fi obţinute de la:
DfES Publications. PO Box 5050. Sherwood Park, Annesley, Nottingham NG15
0DJ/ Tel: 0845 6022260/Fax: 0845 6033360/email: dfes@prolog.uk.com.)

56
4. Reglementări, structuri, instituţii şi autorităţi responsabile pentru copiii
care comit fapte penale şi nu răspund penal în România

Pentru luarea deciziilor ce îi privesc pe copiii care au săvârşit o faptă penală, dar
nu răspund penal, sistemul de protecţie a copilului recunoaşte două autorităţi
care au rolul de factori de decizie: instanţa judecătorească şi Comisia pentru
Protecţia Copilului. Având în vedere faptul că dezvoltarea copilului este un
proces continuu, ambele au datoria de bază de a acţiona cu celeritate atunci când
este vorba de stabilirea de măsuri speciale de protecţie pentru copii, conform
legii nr. 272/2004.

Factorii de decizie trebuie să respecte principiul de bază al procedurilor rapide în

orice situaţie în care este implicat un copil. De asemenea, ei trebuie să ia în
considerare principiile de bază ale comportamentului prietenos faţă de copil şi
trebuie să îi implice sistematic pe copii în orice decizie care îi priveşte.

Aşadar, ei trebuie să îi informeze pe copii despre drepturile lor şi despre orice

propunere de implementare a unei măsuri de protecţie conform legii 272/2004.

Opiniile copiilor trebuie ascultate în mod corespunzător. Factorii de decizie

trebuie să îşi adapteze comportamentul în cazurile în care sunt implicaţi copii
(sau care îi afectează pe copii). Principiul călăuzitor în orice decizie care se ia
trebuie să fie interesul superior al copilului.

4.1. Instanţa

Instanţa judecătorească este responsabilă pentru instituirea tutelei, precum şi

pentru stabilirea măsurilor de protecţie specială, pentru:
- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din
exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi
judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în
grija părinţilor din motive neimputabile acestora, precum şi copilul
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde
penal, atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia
dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri;
- copilul abuzat sau neglijat şi copilul găsit sau copilul abandonat de
către mamă în unităţi sanitare, pentru care Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului a dispus plasamentul în regim de
urgenţă.

Totodată, instanţa stabileşte măsurile de protecţie specială pentru copilul care a

împlinit vârsta de 14 ani, în situaţiile în care acesta refuză să-şi dea
57
consimţământul pentru o măsură stabilită de comisia pentru protecţia copilului.
În situaţii temeinic motivate, instanţa poate trece peste refuzul acestuia de a-şi
exprima consimţământul faţă de măsura propusă.

Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani, au dreptul să atace în

instanţă măsurile de protecţie specială instituite potrivit legii nr.272/2004,
beneficiind de asistenţă juridică gratuită.

Instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe, luând

în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la:
- persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în
situaţia în care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea
părinţilor săi;
- modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile
părinteşti;
- decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti;
- redarea exerciţiului drepturilor părinteşti.

4.2. Comisia pentru Protecţia Copilului

Comisia pentru Protecţia Copilului funcţionează în subordinea consiliului

judeţean şi, respectiv, a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, ca
organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică. Aceasta desfăşoară o
activitate decizională în materia protecţiei şi promovării drepturilor copilului,
privind încadrarea copiilor cu dizabilităţi într-un grad de handicap şi, după caz,
orientarea şcolară a acestora, stabilirea unor măsuri de protecţie specială
(plasamentul sau supravegherea specializată) a copiilor, atestarea asistenţilor
maternali profesionişti.

Măsurile de protecţie specială se stabilesc de către comisia pentru protecţia

copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor, pentru:
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în
grija părinţilor din motive neimputabile acestora;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu
răspunde penal.

Comisia este condusă de un preşedinte (secretarul general al Consiliului

Judeţean) şi un vicepreşedinte (directorul general al DGASPC) şi cuprinde 5
membri, reprezentând diferite instituţii publice, ceea ce îi asigură o componenţă
multidisciplinară.

Competenţa de a decide cu privire la separarea copilului de părinţi le revine atât

CPC, cât şi instanţei.
58
Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se
stabilesc numai cu consimţământul acestuia.

Instanţa judecătorească este singura autoritate care poate decide separarea, în

cazurile în care părinţii sau minorul care are peste 14 ani nu sunt de acord.

Tabel 4: Reglementarea protecţiei copiilor care au săvârşit fapte penale în

Legea 272/2004

PROTECŢIA COPILULUI CARE A SĂVÂRŞIT O

FAPTĂ PENALĂ ŞI NU RĂSPUNDE PENAL

Pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală Art. 61(2b), 67,
şi care nu răspunde penal, la propunerea direcţiei generale de şi 80(2)
asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei unitate
administrativ-teritorială se află copilul, se va decide
plasamentul sau o măsura supravegherii specializate.
În dispunerea uneia dintre măsurile menţionate, Comisia Art. 80(2)
pentru Protecţia Copilului, atunci când există acordul părinţilor
sau al altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz,
instanţa judecătorească, atunci când acest acord lipseşte, va
ţine seama de:
- condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
- gradul de pericol social al faptei;
- mediul în care a crescut şi trăit copilul;
- riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute
de legea penală;
- orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
În toate cauzele care privesc stabilirea, înlocuirea ori încetarea Art. 130(2)
măsurilor de protecţie specială stabilite de lege pentru copilul
care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, serviciul de
reintegrare şi supraveghere de pe lângă instanţa judecătorească
va întocmi un raport pe care îl prezintă instanţei.
Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea Art. 81(1)
copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a
unor obligaţii, cum ar fi:
- frecventarea cursurilor şcolare;
- utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
- urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau
psihoterapie;
- interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea
legături cu anumite persoane.
În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau Art. 81(2)
59
atunci când copilul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin
măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecţia
copilului ori, după caz, instanţa judecătorească, poate dispune
plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă,
precum şi îndeplinirea de către copil a obligaţiilor menţionate.
În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de Art. 82
copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de
pericol social, precum şi în cazul în care copilul săvârşeşte în
continuare fapte penale, comisia pentru protecţia copilului sau,
după caz, instanţa judecătorească dispune, pe perioadă
determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip
rezidenţial specializat
Este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare la Art. 83
săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde
penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia.
Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care Art. 84(1)
săvârşeşte fapte penale şi nu răspunde penal, vor fi asigurate
servicii specializate, pentru a-i asista pe copii în procesul de
reintegrare în societate.

4.3. Autorităţile locale, judeţene şi centrale

Potrivit principiului subsidiarităţii (care priveşte stabilirea nivelului de

intervenţie cât mai aproape de beneficiar), responsabilitatea imediată revine,
după părinţi, colectivităţii locale din care fac parte copilul si familia (art.5.3).
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau,
după caz, alt reprezentant legal al copilului, în îndeplinirea obligaţiilor legale pe
care le au cu privire la copil, dezvoltând şi asigurând servicii diversificate,
accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.

Este vorba aici despre consiliile locale şi consiliile judeţene care, cunoscând
situaţia copiilor şi familiilor aflate în raza lor administrativ teritorială, pot
dezvolta servicii primare, respectiv servicii specializate, potrivit nevoilor
identificate şi resurselor existente.

60
Grafic 1: Instituţii şi servicii active la nivel local

Servicii locale (art. 5.3)

Administraţia
Servicii judeţene
publică locală

PĂRINŢI
SERVICII
MEDICALE Copil

(art. 5.1.) EDUCAŢIE

POLIŢIE
BISERICĂ

Intervenţia statului în protecţia drepturilor copilului este complementară

intervenţiei autorităţilor publice locale. Statul asigură protecţia copilului şi
garantează respectarea tuturor drepturilor copilului, prin activităţi specifice
desfăşurate de instituţiile de stat şi autorităţile publice responsabile în domeniu.

Astfel, organizarea sistemului de protecţie a copilului include următoarele

autorităţi:

La nivel central: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului

(ANPDC) subordonată Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse;

La nivel judeţean: Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

(DGASPC), subordonate Consiliilor Judeţene, respectiv Consiliilor Locale ale
municipiului Bucureşti;

La nivel local: Serviciile Publice de Asistenţă Socială (SPAS), organizate la

nivel de oraş şi municipiu, sau persoane responsabile de asistenţa socială din
cadrul Consiliilor Locale de la nivelul comunelor. La nivelul sectoarelor
municipiului Bucureşti, responsabilităţile SPAS sunt preluate de DGASPC.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) este

autoritatea publică centrală care asigură monitorizarea respectării principiilor şi
drepturilor stabilite de legea nr.272/2004 şi de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor
Unite cu privire la drepturile copilului, precum şi coordonarea şi controlul
activităţii de protecţie şi promovare a drepturilor copilului. Potrivit Hotărârii
61
Guvernului nr.1432/2004 privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea
ANPDC, aceasta asigură respectarea drepturilor copilului pe teritoriul României,
prin intervenţia, în condiţiile legii, în procedurile administrative si judiciare
privind respectarea si promovarea drepturilor copilului.

Misiunea ANPDC este de a monitoriza respectarea drepturilor tuturor copiilor şi

de a lua toate măsurile pentru a contribui la crearea unei societăţi demne pentru
copii, implicând în acest proces autorităţile administraţiei publice locale şi
centrale, societatea civilă, părinţii şi copiii.

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC)

este o instituţie publică subordonată Consiliului Judeţean sau Consiliului local
de sector din cadrul municipiului Bucureşti. Pe teritoriul respectivului judeţ sau
sector, DGASPC are sarcina de a implementa politicile şi strategiile sociale de
protecţie a copilului şi familiei, a persoanelor izolate, în vârstă, cu dizabilităţi,
sau a oricărei persoane în dificultate. Mai mult, DGASPC coordonează asistenţa
socială în activităţile de asistenţă şi protecţie pentru copii la nivel de judeţ sau
sector.

DGASPC are două categorii de angajaţi: aceia care lucrează la sediul central şi
care coordonează toate serviciile (servicii de zi şi de tip rezidenţial, servicii de
consiliere şi suport pentru diferite categorii de beneficiari, asistenţă maternală
profesionistă, etc.) şi cei care reprezintă efectiv personalul acestor servicii şi
care lucrează direct, zi de zi, cu beneficiarii.

Hotărârea nr. 1434/2004 descrie responsabilităţile DGASPC:

DGASPC evaluează situaţia copilului şi a familiei sale, propune Comisiei pentru
Protecţia Copilului sau instanţei judecătoreşti o măsură de protecţie, în funcţie
de caz, pregăteşte planul individualizat de protecţie, identifică şi evaluează
familiile sau persoanele care pot lua copilul în plasament, monitorizează şi
raportează acţiunile de asistenţă oferite copilului pe durata aplicării măsurii de
protecţie, oferă asistenţă şi sprijin părinţilor copilului separat de familie, cu
scopul de a reintegra copilul în mediul său familial, re-evaluează condiţiile care
au dus la necesitatea luării unei măsuri speciale de protecţie şi întocmeşte
propuneri şi rapoarte cu privire la menţinerea, modificarea sau încheierea
măsurii respective, în funcţie de caz.

Structura organizatorică a DGASPC include servicii de tip rezidenţial şi de tip

familial, menite să asigure protecţia specială a copiilor care sunt separaţi de
familie, permanent sau temporar.

Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau

responsabilul legal al copilului, după caz, în îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de

62
copil, elaborând şi asigurând servicii diversificate şi de calitate care să
corespundă nevoilor copilului.

Legea nr. 272/2004, în special art.106, subliniază rolul major pe care îl joacă
consiliile locale, prin serviciile publice de asistenţă socială (SPAS). SPAS sunt
organizate la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor (sau persoane cu sarcini
de asistenţă socială în cadrul consiliilor locale ale comunelor). La nivelul
sectoarelor municipiului Bucureşti, sarcinile SPAS sunt îndeplinite de
DGASPC.

Pentru a preveni separarea, consiliile locale ale municipalităţilor, oraşelor,

comunelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti au sarcina de a organiza
serviciile de zi individual sau prin asociere, adică direct sau prin contractarea
serviciilor către alte organizaţii.

SPAS au obligaţia de a monitoriza şi analiza situaţia copiilor şi a felului în care

drepturile acestora sunt respectate. Au obligaţia de a lua măsuri de prevenire a
separării copilului de familia sa. Trebuie să ofere familiilor consiliere şi
informare şi să facă vizite regulate la locuinţa familiei care beneficiază de
servicii şi asistenţă.

SPAS identifică şi evaluează situaţiile care necesită servicii şi/sau ajutor social
pentru prevenirea separării copilului de familia sa. În acest scop pregăteşte un
plan de servicii, care trebuie aprobat de primar. Planul de servicii prevede şi
serviciile de care trebuie să beneficieze familiile care au dificultăţi financiare
(venit minim garantat, alocaţii complementare pentru familiile cu mai mulţi
copii sau familiile mono-parentale) sau alte ajutoare care se acordă în situaţii
excepţionale (financiare sau în natură).

Dacă după furnizarea sistematică a tuturor serviciilor şi ajutoarelor materiale

stabilite în planul de servicii copilul tot nu poate rămâne în familie, SPAS va
informa DGASPC, astfel încât aceasta să poată evalua cazul, să ofere servicii
specializate şi să stabilească o măsură specială de protecţie pentru copil.

4.4. Serviciile specializate pentru copilul care a săvârşit fapte penale şi nu

răspunde penal

Hotărârea de Guvern nr. 1439/2004 privind serviciile specializate destinate

copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal aprobă înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea acestor servicii. Conform acestui act normativ,
serviciile pot fi: servicii de zi, servicii de tip familial sau servicii de tip
rezidenţial (vezi şi Hotărârea de Guvern nr. 1438/2004 pentru aprobarea
regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor de prevenire a
63
separării copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie specială a
copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi). Hotărârea nr.
1439/2004 stabileşte obiectivele serviciilor, categoriile de personal şi obligaţiile
acestuia etc.

În acest cadru legal, sistemul de protecţie a copilului în România aplică

standarde moderne în cadrul programelor şi strategiilor sale de prevenire şi
intervenţie în delincvenţa juvenilă şi, în acelaşi timp, respectă principiile de bază
ale regulamentelor europene actuale privind delincvenţii minori supuşi
sancţiunilor şi măsurilor comunitare.

4.5. Practici curente în activităţile DGASPC destinate copilului care a

săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal

Aşa cum am arătat anterior, protecţia copilului care săvârşeşte fapte prevăzute
de legea penală, dar care nu răspunde penal, este reglementată de Legea
nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi de Hotărârea
de Guvern nr.1439/2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a
săvârşit o faptă penală, dar nu răspunde penal.

Noile reglementări au venit să completeze vidul legislativ existent până în anul

2005. Problematica copiilor care săvârşesc fapte penale, dar nu răspund penal a
fost pentru multă vreme lăsată deoparte. Din păcate, însă, nici după anul 2005 nu
au fost alocate resurse suficiente pentru abordarea ei corespunzătoare. După 3
ani de la intrarea în vigoare a cadrului legislativ, problematica copiilor care
săvârşesc fapte penale, dar nu răspund penal a devenit una din priorităţile
ANPDC. În acest sens, au fost iniţiate două programe: unul pentru dezvoltarea
de servicii („investiţii în infrastructură” – programul de interes naţional PIN 3
2008-2009), iar celălalt pentru dezvoltarea de metodologii („investiţii în resursa
umană” – proiectul de twinning light).

Pentru elaborarea metodologiilor şi pentru organizarea sesiunilor de formare

adresate specialiştilor care lucrează în acest domeniu (în cadrul proiectului de
twinning light), în luna martie 2009 a fost realizată o analiză a practicilor
existente la nivelul DGASPC. Cu această ocazie, s-a constatat existenţa unor
practici diferite ca amploare şi ca abordare.

Hotărârea de Guvern nr.1434/2004 care reglementează organizarea şi

funcţionarea DGASPC prevede existenţa unui compartiment de evaluare a
copiilor care săvârşesc fapte penale, dar nu răspund penal. Lipsa unor
menţiuni privind organizarea compartimentul a determinat DGASPC să-şi ia
propriile decizii privind înfiinţarea unui compartiment distinct sau să-l
organizeze ca parte dintr-un compartiment mai mare. Pe de altă parte, chiar dacă
hotărârea de guvern prevede o denumire pentru acest compartiment, la nivel
64
naţional există o mare varietate de denumiri. Denumirile conţin termeni precum:
evaluare, protecţie, îngrijire, monitorizare, consiliere, readaptare psihologică,
prevenire, combatere – cu privire la activităţile desfăşurate şi delincvent,
predelincvent, delincvenţă, devianţă, probleme psihosociale – cu privire la
caracteristicile beneficiarilor. Întrucât denumirea compartimentului reflectă
activităţile desfăşurate şi luând în considerare faptul că denumirea prevăzută de
hotărârea de guvern este prea restrictivă, apreciem că se impune o revizuire în
consecinţă a cadrului legal.

Cât priveşte activităţile desfăşurate de DGASPC-uri, din răspunsurile primite au

fost identificate 7 tipuri de activităţi:
- asistenţă juridică şi reprezentare în faţa organelor de cercetare
penală ale poliţiei, parchetului şi organelor de judecată, pentru copiii
suspectaţi, acuzaţi sau dovediţi vinovaţi de săvârşirea unor fapte
prevăzute de legea penală;
- instrumentarea sesizărilor primite de la Parchet, Poliţie, Instanţă, de
la reprezentanţii legali, de la primării sau de la şcoli, precum şi
autosesizări ;
- cursuri de formare pentru asistenţii maternali, întâlniri tematice
adresate personalului care lucrează direct cu copiii din serviciile de tip
rezidenţial;
- elaborarea şi dezvoltarea de proiecte care au ca scop prevenirea
delincvenţei juvenile, precum şi a recidivei, inclusiv acţiuni de
prevenire în licee;informarea şi responsabilizarea consiliilor locale
cu privire la minorii care au săvârşit infracţiuni; asistarea pentru
integrarea şcolară sau profesională a copiilor şi tinerilor care
ispăşesc pedepse privative de libertate în penitenciare şi centre de
reeducare; instrumentarea cazurilor tinerilor care au săvârşit fapte
penale, care se află în supravegherea serviciului de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunal, şi faţă de care instanţele
judecătoreşti au dispus măsuri educative sau pedeapsa închisorii, cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, cu obligaţia de a presta muncă în folosul
comunităţii. Primele două tipuri de activităţi sunt realizate de majoritatea
DGASPC, cu menţiunea că sunt diferenţe privind instrumentarea sesizărilor.
Etapele parcurse sunt aproximativ aceleaşi, urmărindu-se îndeaproape metoda
managementului de caz, diferă însă sursa sesizărilor.

Activităţile privind prevenirea delincvenţei juvenile (spre exemplu, programe

dezvoltate în parteneriat cu poliţia şi şcoala), formarea personalului din cadrul
serviciilor de protecţia copilului (formarea asistenţilor maternali şi a
personalului din serviciile de tip rezidenţial pentru a le întări capacităţile de a
gestiona comportamentele nedorite/periculoase ale copiilor protejaţi), precum şi
cele privind responsabilizarea consiliilor locale (dezvoltarea de programe în

65
parteneriat pentru prevenirea/identificarea situaţiilor de risc) sunt realizate de un
număr foarte mic de DGASPC.

Analiza efectuată a relevat faptul că există câteva DGASPC care şi-au asumat
responsabilităţi şi faţă de copiii care săvârşesc fapte penale şi răspund penal.
Pornind de la definiţia copilului, DGASPC trebuie să-şi asume un rol şi în acest
domeniu şi să lucreze în parteneriat cu serviciile de reintegrare socială,
supraveghere şi protecţia victimelor.

În ceea ce priveşte cazuistica, se înregistrează variaţii foarte mari în ceea ce

priveşte numărul de cazuri raportate (de la 2 cazuri la 504) şi ca modalitate de
raportare (cazuri active, cazuri instrumentate, cazuri în evidenţă, cazuri
monitorizate etc.). Majoritatea copiilor sunt băieţi din mediul urban, cu vârsta
cuprinsă între 6-16 ani.

Unele DGASPC au făcut o scurtă caracterizare a beneficiarilor şi au utilizat

termeni precum familii dezorganizate, promovarea conduitelor
deviante/delincvente, legii şi norme proprii, abuzuri, anturaj sau lipsă de
supraveghere din partea părinţilor.

Faptele săvârşite de copii sunt reprezentate în principal de furt, dar se constată o

tendinţă de creştere a faptelor săvârşite cu violenţă.

Ca măsură de protecţie, predomină supravegherea specializată pe o perioadă

determinată, având o durată cuprinsă între 3 – 12 luni, cu posibilitatea de
prelungire în situaţia în care copilul săvârşeşte o noua faptă. Acest aspect este
unul pozitiv întrucât arată preferinţa pentru menţinerea copilului în familie.

Din informaţiile furnizate de DGASPC, nu se poate aprecia însă caracterul activ

al măsurii. Se pare că, odată ce măsura este stabilită, responsabilul de
caz/managerul de caz aşteaptă pasiv rapoartele primite din partea şcolii, poliţiei
şi psihologului şi face o reevaluare trimestrială a împrejurărilor care au
determinat stabilirea măsurii.

Este posibil ca modalităţile de aplicare a acestei măsuri să fie inspirate de

măsura „libertăţii supravegheate”, prevăzută de codul penal, fapt care contravine
spiritului Convenţiei ONU privind drepturile copilului şi Legii 272/2004, care
văd în copilul care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal un copil aflat
într-o situaţie de risc, care are nevoie de protecţie. Spre deosebire de libertatea
supravegheată, în cazul supravegherii specializate accentul trebuie pus pe
responsabilizarea şi sprijinul constant acordat părinţilor, şi nu pe obligaţiile pe
care trebuie să le respecte copilului. Măsura supravegherii specializate vizează
sprijinul acordat părinţilor pentru realizarea unei mai bune supravegheri a
copilului. În acest sens, planul individualizat de protecţie trebuie să cuprindă
66
serviciile acordate părinţilor (programe de consiliere/educaţie parentală, terapie
de cuplu etc.) şi serviciile acordate copiilor (consiliere, centre pentru petrecerea
timpului liber etc.). Şcoala şi poliţia comunitară trebuie să aibă un rol de
observator al comportamentului copilului şi de raportor către părinţi şi
DGASPC.

Pentru buna desfăşurare a activităţilor, DGASPC a încheiat protocoale de

colaborare cu una sau mai multe din instituţiile următoare: Penitenciar, Centrul
de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog, Biroul de combatere a crimei
organizate, EIL pentru combaterea exploatării copiilor prin muncă, Direcţia de
asistenţă socială/primării, ISJ, IJP, Inspectoratul de jandarmi judeţean,
Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de frontieră, Direcţia de sănătate publică,
AJOFM, Protoeria, Centrul judeţean de asistenţă psihopedagogică, Direcţia
judeţeană pentru tineret, Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială
a infractorilor de pe lângă Tribunal, Centru de reeducare.

Nevoile şi propunerile exprimate de DGASPC în ceea ce priveşte îmbunătăţirea

activităţii în domeniul protecţiei copilului care a săvârşit fapte penale şi nu
răspunde penal au vizat, pe lângă necesitatea schimbării denumirii
compartimentului şi a descrierii activităţilor minime care trebuie desfăşurate de
personalul din cadrul compartimentului, dezvoltarea de programe la nivel
naţional pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile, realizarea unui
manual practic de metode şi proceduri în lucrul cu copilul delincvent, precum şi
elaborarea unor proceduri de lucru la nivelul poliţiei (proceduri privind audierea
copiilor şi proceduri privind sesizările către DGASPC).

Bibliografie
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului / Colegiul Naţional
al Asistenţilor Sociali din România (2003): „Copilul şi familia: responsabilităţi
ale consiliilor locale” şi „Rolul şi responsabilităţile asistenţilor sociali în
protecţia şi promovarea drepturilor copilului”, „Rolul judecătorilor şi
procurorilor în protecţia şi promovarea drepturilor copilului”, manuale elaborate
de ANPDC şi CNASR în cadrul campaniei “Drepturile copilului sunt lege!”,
finanţată de UE prin Programul Phare.

67
5. Principii directoare pentru o abordare socială şi pedagogică, orientată
spre practică, a serviciilor pentru tinerii în situaţii de risc şi copiii care
săvârşesc fapte penale şi nu răspund penal

În contextul unei politici de asistenţă pentru copii şi tineri orientată spre lumea
reală, comportamentul delincvent la copii nu este privit ca fiind startul într-o
carieră infracţională. Este mai degrabă expresia dificultăţilor de creştere, pentru
care educaţia şi îngrijirea, sau mai degrabă oamenii şi instituţiile implicate, sunt
responsabile. Copiii au dreptul garantat oficial de a primi asistenţă. Societatea şi
instituţiile relevante sunt responsabile de asta.

Dacă un copil, în procesul de creştere, depăşeşte o limită sau încalcă o regulă,

conştient sau nu, părinţii şi instituţiile din sistemul educaţional (grădiniţe, şcoli,
centre after-school, cluburi sportive) şi comunităţile trebuie să răspundă.
Părinţii, tutorii şi profesorii/educatorii trebuie să ofere ajutor şi îndrumare, astfel
încât copii să înveţe să respecte limitele şi regulile societăţii.

Asistenţa pentru copii şi tineri orientată spre lumea reală este asigurată în
diferite domenii de activitate şi este supusă anumitor standarde de calitate.
Pentru lucrul cu copiii în situaţii de risc, acestea pot fi descrise ca principii
directoare şi standarde, cum sunt:
 Parentalitate/educaţie, înainte de pedeapsă;
 Prevenire, înainte de represiune;
 Ajutor acasă, înainte de ajutor rezidenţial;
 Orientare către viaţa de zi cu zi şi către resursele disponibile;
 Adaptarea aplicării regulilor la specificul local;
 Împuternicire, mai degrabă decât concentrare asupra lipsurilor;
 Participare, mai degrabă decât control extern,
 Integrare, nu excludere;
 Cooperare, nu lucru individual.

Aceste principii directoare şi standarde sunt exprimate diferit în diferite domenii

ale serviciilor pentru copii. De aceea este util să le definim ca fiind un cadru
general pentru lucrul cu copii aflaţi în situaţii de risc. Înţelesul acestora va fi
descris în termeni mai concreţi pentru diferitele sfere de acţiune şi metode de
lucru cu minorii care nu răspund penal în capitolele „practice” ale acestui
manual.

5.1. Principii generale ale lucrului cu copiii care au un comportament

dificil: situaţia din Germania

În Germania, sistemul legal este responsabil de copiii care sunt suficient de mari
pentru a răspunde penal (peste 14, dar sub 18 ani) şi pentru tinerii adulţi (peste
68
18, dar sub 21 de ani). Totuşi, nu este responsabil de copiii sub 14 ani, care nu
răspund penal. În situaţii rare poate fi implicat tribunalul familiei. Procedurile
din Germania se bazează foarte mult pe standardele internaţionale, cum sunt, de
exemplu, regulile ONU (de exemplu, regulile de la Beijing; vezi capitolul 3).

De exemplu, dacă un copil sub 14 ani este prins de poliţie în timp ce încalcă
legea, sau este subiectul unei plângeri, poliţia investighează faptele şi apoi
raportează rezultatele parchetului. Dacă se confirmă că acel copil are sub 14 ani,
deci nu răspunde penal pentru faptele sale, procedurile sunt oprite imediat. În
afară de parchet, poliţia mai raportează situaţia şi autorităţii pentru protecţia
copilului, care are responsabilitatea oficială în astfel de cazuri. Procedura este
reglementă de regulamentul poliţiei cu privire la procesarea cazurilor în care
sunt implicaţi minori (Abarbeitung von Jugendsachen, PDV 382).

Pe baza raportului întocmit de poliţie, autoritatea pentru protecţia copilului

stabileşte dacă fapta comisă a fost un comportament nepremeditat, specific
vârstei, şi dacă părinţii sau tutorii se pot descurca fără ajutor. Asta se întâmplă
de multe ori şi nu este nevoie de alte acţiuni ale autorităţii pentru protecţia
copilului.

În alte situaţii, dacă autoritatea respectivă a fost deja informată cu privire la

problemele din familie sau lucrează deja cu alţi membri ai familiei, se decide
dacă este nevoie de ajutor şi dacă da, sub ce formă. Părinţii, care au dreptul la
servicii, reprezintă punctul de contact pentru serviciile de protecţie a copilului.
Părinţii trebuie convinşi că au nevoie de ajutor în creşterea copilului şi că e bine
să accepte acest ajutor. De multe ori colaborarea cu părinţii este dificilă, atât
pentru copil, cât şi pentru direcţia pentru protecţia copilului, dar este esenţială.

Poziţia părinţilor în Germania a fost, în mod conştient, puternic întărită prin

Constituţia ţării, ca rezultat al experienţelor din perioada naţional-socialismului.
În articolul 6 al Constituţiei Federale, familiei i se garantează protecţie împotriva
imixtiunii statului.

Dacă părinţii nu sunt pregătiţi să acţioneze în interesul superior al copilului şi să

colaboreze cu organizaţiile responsabile sau cu şcoala, aceste instituţii pot
angaja şi ajutorul tribunalului familiei. Cu sprijinul acestei instanţe, ei pot pune
o presiune uşoară asupra părinţilor sau chiar restricţiona anumite drepturi ale
acestora. Nici aici graniţele nu sunt foarte clar trasate de lege. Totuşi, această
permisivitate nu este întotdeauna folosită de organizaţiile pentru copii şi tineret
(nici de şcoli) în măsura posibilă şi adesea de dorit. Tribunalul familiei, în
strânsă cooperare cu instituţiile educaţionale, are la dispoziţie mai multe opţiuni
decât cele pe care le foloseşte efectiv. Diferitele puncte de vedere se îndreaptă
încet unele către celelalte, în beneficiul şi interesul copiilor.

69
5.2. Lucrul cu copiii care nu răspund penal ca şi sarcină preventivă

Atunci când se lucrează cu copii aflaţi în situaţii de risc, şi în special cu aceia

care nu răspund penal, iniţiativele orientate spre lumea şi viaţa reale sunt în
primul rând de natură preventivă. Pedeapsa are un grad mic de relevanţă, având
în vedere că legea penală nu se aplică acestor copii.

În Germania, ca şi în alte ţări, prevenirea delincvenţei a fost privită în ultimii

zece ani ca şi o sarcină a societăţii per ansamblu, şi nu a unei instituţii
specializate. Sunt implicaţi mulţi factori, de la autorităţi şi poliţie la organizaţii
pentru copii şi tineret, şcoli şi comunităţi locale. Atât lucrătorii profesionişti, cât
şi voluntarii se consideră responsabili şi se implică.

În anumite state federale germane, în special la nivel regional şi local, s-au

format numeroase comitete cooperative. Ele se numesc consilii de prevenire a
criminalităţii sau mese rotunde, şi se ocupă în general de delincvenţa juvenilă şi
infracţionalitatea în rândul tinerilor. Rolul societăţii per ansamblu în acest sens
este reflectat şi de faptul că aceste organisme sunt adesea înfiinţate în aria de
responsabilitate a politicienilor aleşi.

Acestea nu se află în subordinea şefului Direcţiei locale pentru protecţia

copilului sau al poliţiei locale, ci a primarului ales democratic. Acest lucru
subliniază faptul că şi copiii cu comportament dificil fac parte din generaţia
viitoare. Binele lor şi felul în care socializează îi afectează pe toţi, iar toţi cei
implicaţi poartă responsabilitatea reuşitei acestor procese.

Conceptele de prevenire şi responsabilitate socială recunosc faptul că în multe

familii apar dificultăţi şi probleme în viaţa de zi cu zi, probleme care afectează
copiii, ca rezultat al schimbării condiţiilor sociale (de exemplu, din cauza
efectelor globalizării). Bătălia pentru siguranţă financiară, sau viaţa în sărăcie
extremă (doar din ajutor de şomaj) devin din ce în ce mai grele.

Presiunea asupra copiilor şi tinerilor, cărora li se cere să aibă performanţe la

şcoală sau la locul de muncă, a crescut, la fel ca şi nevoia de consum. Pentru a
putea face faţă acestor schimbări, multe persoane au nevoie de consiliere şi
sprijin.

În 1990, al optulea raport al Parlamentului german privind copiii şi tinerii a

recunoscut relevanţa prevenirii şi a subliniat importanţa acesteia ca şi principiu
de lucru în acest domeniu. Acest raport a pus într-o nouă lumină politicile
destinate copiilor şi tinerilor, făcând apel la acţiune la nivel de strategii locale şi
politice, pentru asigurarea unor condiţii de trai adecvate. Această nouă politică a
îndreptat serviciile către copii şi familiile acestora. În acea etapă, copiii dificili,
sau chiar delincvenţi, nu reprezentau încă un grup ţintă ca atare.
70
Toate instituţiile care aveau o influenţă asupra politicilor sociale şi situaţiilor de
viaţă erau implicate: organizaţii de sprijinire a familiilor, organisme de protecţie
a copiilor, organizaţii din sistemul de învăţământ, de pe piaţa muncii, autorităţi
responsabile de urbanism şi locuinţe, precum şi sistemul de securitate socială;
toate jucau un rol.

Aproape în paralel a creştere inflaţională a activităţilor de prevenire a

delincvenţei. Aproape orice eveniment sportiv sau de agrement, precum şi alte
activităţi de tipul cursurilor pentru mamele imigrante, au fost definite ca fiind
activităţi de prevenire. Pentru a stăvili această înţelegere nelimitată şi chiar
periculoasă a conceptului de prevenire, în care oricine şi orice se afla sub
ameninţarea criminalităţii, s-a făcut o distincţie obiectivă.

Programele, strategiile, măsurile şi proiectele pot fi calificate ca având drept

obiectiv prevenirea criminalităţii sau delincvenţei dacă scopul lor este, direct sau
indirect, de prevenire sau reducere a delincvenţei juvenile. Prevenirea în acest
sens are ca scop direct reducerea comportamentului delincvent la copii.

Este, de asemenea, necesar să fie justificate strategiile pentru prevenirea

delincvenţei. Aceste strategii trebuie să aibă ca obiectiv principal prevenirea sau
reducerea delincvenţei la copii, într-un context justificabil şi rezonabil, pe baza
unor evidenţe empirice convingătoare sau presupuneri teoretice plauzibile.
Aşadar, trebuie demonstrat în ce măsură fazele şi măsurile planificate pot avea,
în mod plauzibil, efectul principal de reducere sau prevenire a delincvenţei
juvenile, cu gradele de risc şi condiţiile aferente fiecărei situaţii.

Trebuie făcută o distincţie faţă de acele programe, măsuri şi structuri, care,

indiferent de motivaţia lor (adresate familiei, educaţiei, politicilor sociale sau de
ocupare a forţei de muncă, sau având scopuri pedagogice sau integrative),
contracarează delincvenţa juvenilă ca şi efect secundar. Exemplul următor poate
clarifica această distincţie.

O mare varietate de programe şi proiecte de îmbunătăţire a abilităţilor parentale,

cum sunt, de exemplu, competenţele educaţionale, au ca scop principal oferirea
de sprijin general părinţilor în creşterea copiilor, nu prevenirea delincvenţei
juvenile. Sigur că o creştere şi o educaţie potrivite în familie şi în colaborare cu
şcoala şi celelalte părţi implicate au un efect pozitiv în ceea ce priveşte
prevenirea delincvenţei. Totuşi, a afirma că dacă un copil este crescut în familie,
sau familia primeşte sprijin pentru a creşte copilul, aceasta reprezintă o măsură
de prevenire a delincvenţei ar fi prea mult şi ar exacerba lucrurile în această
zonă. (Arbeitsstelle Kinder und Jugendkriminalitätsprävention, 2007)

71
5.3. Orientarea către viaţa de zi cu zi şi resursele disponibile

Acest principiu vizează accesibilitatea ajutorului în viaţa de zi cu zi, deci

existenţa sistemelor sociale, a resurselor materiale şi sociale disponibile în
mediul în care trăiesc familiile, copiii şi tinerii adulţi. Orientarea către viaţa de zi
cu zi are ca obiectiv, printre altele, respectul faţă de ansamblul personalităţilor
subiecţilor şi astfel interacţiunea şi întrepătrunderea diferitelor experienţe de
viaţă şi strategii de acţiune ale acestora, care sunt greu de văzut foarte clar.

Totuşi, orientarea către viaţa de zi cu zi oferă şi ocazia unor reflecţii asupra

rezultatelor unei astfel de abordări şi şansa de a modifica strategiile ineficiente,
folosind metode specializate pentru cazuri individuale.

Pe scurt, serviciile de asistenţă socială orientate spre viaţa reală au anumite

caracteristici, cum ar fi raportarea la situaţia specifică şi accesibilitatea asistenţei
în viaţa de zi cu zi a subiectului, lucruri care pot fi definite ca şi standarde de
calitate.

Raportarea la situaţia specifică:

În contextul lucrului cu copiii orientat către viaţa subiectului, când vorbim
despre raportarea la situaţie, vorbim despre faptul că lucrătorii trebuie să vadă
copilul şi familia sa în mediul lor social, adică în contextul creat de condiţiile de
bază, dificultăţile şi barierele impuse de diferitele sisteme sociale în care sunt
incorporaţi.

Lucrul cu copii şi asistenţa pentru copiii cu comportament dificil se desfăşoară

în mod tradiţional la nivel individual, asta şi pentru că asistenţa este definită,
acordată şi finanţată în funcţie de cazul individual respectiv.

În abordarea modernă, însă, consilierea şi asistenţa sunt ancorate din ce în ce

mai mult în contextul creat de „sistemul” propriu individului care beneficiază de
acestea. Echipele mobile, lucrătorii stradali şi pedagogia socială în serviciile de
zi trebuie să înţeleagă copilul sau tânărul în contextul mediului în care trăieşte,
care include şi familia, grupul social, anturajul şi alte relaţii sociale.

Aşadar, acţiunile specifice trebuie să vizeze nu individul în primul rând, ci

contextul şi sistemul în care trăieşte copilul supus riscului.

Accesibilitatea în viaţa de zi cu zi:

Asistenţa pentru copiii care nu răspund penal şi se găsesc în situaţii de mare risc,
trebuie să fie accesibilă nu doar în situaţia sau regiunea relevantă, dar şi în viaţa
de zi cu zi a lor şi a familiilor lor. Contrar tendinţei de distanţare faţă de viaţa de
zi cu zi, asociată cu instituţionalizarea şi profesionalizarea, asistenţa pentru
copiii în situaţii de risc, în abordarea sa orientată spre lumea şi viaţa reale,
72
încearcă să demonteze barierele de acces instituţionale, organizaţionale şi
temporale şi să creeze o prezenţă imediată în sfera de experienţă a celor
implicaţi.

5.4. Descentralizarea şi regionalizarea

Pentru a asigura o abordare concentrată asupra vieţilor copiilor aflaţi în situaţie

de risc şi a situaţiilor cu care ei se confruntă zi de zi, trebuie ca serviciile să fie
plasate în structuri locale şi regionale şi trebuie să opereze şi să folosească reţele
regionale şi sociale sustenabile. Dezvoltarea recentă a DGASPC în România
aderă la acest principiu.

Prevenirea delincvenţei juvenile ia în considerare acest principiu când adaptează

programele şi proiectele la condiţiile regionale specifice, folosindu-le în acelaşi
timp ca şi punct principal de pornire în procesul educaţional.

Atunci când se planifică activităţi de proiect, trebuie luată în considerare

diferenţa între anonimitatea marilor oraşe şi comunităţile tradiţionale din zonele
rurale. Numai în acest fel asistenţa şi măsurile oferite pot fi dezvoltate astfel
încât să se axeze atât pe problemă, cât şi pe obiectiv.

Există, totuşi, limite ale descentralizării şi regionalizării, pentru că există nevoia

de a defini competenţe speciale şi responsabilitatea globală la nivel socio-politic
şi deci de a aloca responsabilităţile în mod corespunzător. Numai în acest fel
este posibil ca activităţile şi asistenţa pentru copiii în situaţie de risc să fie
desemnate ca îndatoriri, iar standardele obligatorii să fie stabilite în cadrul
structurii serviciului.

Fără o reţea de siguranţă socio-politică, există riscul ca regionalizarea să fie

văzută doar ca o opţiune ieftină în cadrul unui plan mai amplu de economisire a
banilor.

5.5. Integrare-normalizare

Lucrul cu tinerii în abordarea orientată spre lumea şi viaţa reale este întotdeauna
integrativ. Principiul normalizării poate fi susţinut împotriva diferitelor forme
de segregare, excluziune şi selecţie, lucru ce poate fi exprimat prin stabilirea
opţională a responsabilităţilor în rândul organizaţiilor pentru copii şi tineri.

Serviciile disponibile pentru copiii care săvârşesc fapte penale dar nu răspund
penal ar trebuie să aibă şi o orientare integrativă şi trebuie, cât de mult posibil,
să se adreseze şi altor copii.

73
Serviciile şi centrele speciale ar trebui să aibă o importanţă mai mică şi ar trebui
făcută o evaluare minuţioasă pentru a stabili dacă ele sunt într-adevăr esenţiale.

De aceea, instituţiile pentru protecţia copiilor şi-au structurat serviciile pentru

copiii care săvârşesc fapte penale mai puţin în funcţie de acest atribut al
delincvenţei, şi mai mult în funcţie de nevoile copiilor. De exemplu, activităţi
cum sunt acelea de „grup social” sunt oferite foarte des în Germania pentru
copiii delincvenţi. De obicei atrag şi copii care nu au încălcat încă legea, dar au
totuşi nevoie urgentă de ajutor în procesul de creştere şi dezvoltare.

De asemenea, este clar că integrarea este un principiu structurant în activitatea

desfăşurată cu copii care au un comportament dificil. Şi serviciile trebuie
dezvoltate integrativ, în special coordonarea şi organizarea de resurse şi
oportunităţile de consiliere şi terapie, aşa cum şi pentru familiile aflate în situaţii
dificile trebuie dezvoltate servicii de suport.

Odată cu accentuarea mobilităţii şi migraţiei în Europa şi în lume, se pune

problema integrării diferitelor grupuri culturale. Până acum, ele au fost sprijinite
de serviciile specializate. Deschiderea serviciilor existente pentru copii către o
clientelă inter-culturală se află încă în stadiu incipient, în special în domeniul
prevenirii infracţionalităţii.

Totuşi, dacă aruncăm o privire spre ce se întâmplă în alte ţări, ar trebui să ne

dăm seama de pericolul egalizării prea rapide a diferenţelor şi al ignorării
acestor diferenţe. Trebuie să se găsească foarte repede o cale de mijloc.

5.6. Intervenţia profesională între ajutor şi control

Asistenţa socială pentru copiii care nu răspund penal este influenţată de

contradicţia dintre idealurile statului social şi procesul social de disciplinare.

Şi abordarea orientată spre viaţa reală este supusă acestui conflict între ajutor şi
control, aparent de nerezolvat. Această contradicţie trebuie deci analizată cu
precădere când vine vorba despre protecţia copiilor care nu răspund penal,
folosind această abordare.

Lucrul cu copiii se regăseşte pretutindeni şi e foarte greu să te disociezi de el. În

special din punct de vedere al copilăriei şi a ceea ce înseamnă să fii copil, deci
fiind „în căutarea căii celei drepte”, trebuie să ne întrebăm dacă orice act
copilăresc care presupune încălcarea unor limite, sau satisfacerea unor nevoi de
a experimenta, trebuie urmărit şi sancţionat.

Trebuie găsit unui echilibru între libertate şi control, între, de exemplu

supravegherea video şi acordarea libertăţii de mişcare. Acest echilibru trebuie să
74
existe în acţiunile profesioniştilor care lucrează cu copiii care au săvârşit fapte
penale. Este valabilă maxima: „nu tot ce poate fi făcut trebuie neapărat să fie
făcut”.

De aceea trebuie reglementate atât şi interdicţiile şi normele de protecţie, cât şi

drepturile de participare şi oportunităţile disponibile pentru copii şi părinţii lor,
în termeni concreţi. De asemenea, este necesar să se garanteze dreptul
specialiştilor de a-şi asuma o poziţie independentă şi de a păstra tăcerea, precum
şi de a lucra cu tact şi cumpătare.

5.7. Împuternicire5. Ce înseamnă? Cum lucrăm cu acest concept?

Conceptul de „împuternicire” se referă la acele activităţi care îi conferă unui

individ putere. Înseamnă „a-ţi întări singur propria putere”. Scopul este de a
încuraja „auto-determinarea în structurarea propriei vieţi”. Iniţiativele de
împuternicire includ toate activităţile din practica socială care îi ajută pe oameni
să preia controlul asupra propriilor lor vieţi şi oferă „asistenţă în dobândirea
autodeterminării şi autonomiei în viaţă”. Conceptul de promovare a auto-
determinării şi autonomiei se bazează la rândul său pe „filozofia capacităţilor
umane” care este leitmotivul conceptului de împuternicire. Bazată pe o imagine
pozitivă a umanităţii, în care orice individ are abilitatea de bază de a-şi gestiona
propria viaţă, schimbarea durabilă poate fi realizată dacă îi ajutăm pe oameni să
îşi mobilizeze propriile resurse. Acest concept poate fi împărţit în 5 părţi
componente diferite:
- având în vedere principiul capacităţilor umane – încrederea în
abilitatea oricărui individ de a dobândi creşterea personală şi
auto-realizarea;
- respect faţă de înclinaţiile şi ideile neconvenţionale ale clientului
şi acceptarea acestora;
- activitate psiho-socială ca şi acompaniere în viaţă şi discuţii
despre perspective viitoare;
- cei care ajută rămân „pasivi”, astfel încât clientul este încurajat
să devină activ; cei care ajută se abţin de la judecăţi de valoare
care îl descurajează pe cel vizat;

5
Termenul “împuternicire” ( “empowerment”) a fost utilizat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii.
Povestea a început în 1890, când Barbara Levy Simon a avut o serie de iniţiative politice. În anii ’50 şi ’60 din
secolul 20, grupările mai slabe din societatea americană au devenit puternice prin formare de alianţe (mişcarea
americană pentrtu drepturi civile). În anii ’70, organizaţiile de femei şi de într-ajutorare (mişcarea populaţiei de
culoare, educaţia comunitară a lui Paolo Freires, anarhismul, marxismul şi altele) acţionau potrivit preceptelor
empowerment, iar în anii ’80, acestea au fost luate în considerare şi în discuţiile şi conceptele asistenţei sociale
din Germania de Vest.

75
 - a privi înainte: orientarea către un viitor dezirabil, în funcţie de
scopurile identificate împreună cu clientul.

Activitatea de educare socială conform principiului de „împuternicire” include

câteva niveluri de acţiune care se combină între ele.

După Ulrkie Urban (p.183), în activitatea profesională trebuie acoperite trei

niveluri de acţiune, inclusiv în lucrul cu copiii aflaţi în situaţii de risc, care nu
răspund penal:
 Nivelul interactiv, „cel mai important nivel de acţiune” (Urban, p. 813):
crearea şi întărirea grupurilor de solidaritate pentru a crea iniţiative de
colaborare şi grupuri de auto-ajutorare ca şi instrument efectiv. Aici sunt
incluse activităţile de promovare, de auto-ajutorare, crearea de relaţii şi de
asemenea interrelaţionarea mişcărilor sociale independente;
 La nivel individual, sprijinirea procesului de mobilizare, ieşirea din
situaţii de resemnare, neputinţă şi demoralizare şi trecerea către auto-
activare şi asumarea riscurilor. Aici este importantă furnizarea de „resurse
vitale de bază”, atât sub formă de ajutor material, cât şi în sens social:
căutarea competenţelor, retrezirea abilităţilor adormite, dobândirea unei
imagini de ansamblu a problemelor şi posibilităţilor de rezolvare a
acestora, precum şi înţelegerea propriei persoane în contextul biografiei
sale. Un aspect important este reflecţia asupra propriei situaţii,
întotdeauna în legătură cu condiţiile mediului propriu de viaţă.
 La nivel instituţional şi structural, facilitarea cooperării şi participării: în
cadrul organizaţiilor trebuie să existe cooperare şi participare, cum ar fi
aceea între angajaţi, iar fiecare client trebuie să participe şi el în
activitatea şi contactele organizaţiei.

În contextul asistenţei sociale orientate spre lumea reală, conceptul de

împuternicire îşi are limitările sale şi presupune şi tensiuni între propriile sale
principii de bază şi structurile social-educaţionale. Aceste tensiuni şi graniţe
există la toate nivelurile menţionate anterior.

La nivel individual:
Servicii sociale standardizate sunt disponibile pentru copiii care sunt
dezavantajaţi social sau individual, ca rezultat al unor probleme şi deficienţe
definite extern. Din punct de vedere legal, asta presupune o afecţiune definită
extern.

Conform principiului împuternicirii, totuşi, oamenilor (cum sunt părinţii copiilor

care au săvârşit o faptă penală, dar nu răspund penal) ar trebui să li se permită să
îşi definească propriile probleme, să le plaseze în contextul social potrivit şi să
înveţe să îşi structureze aceste probleme.

76
Activarea abilităţilor de rezolvare a problemelor nu este permisă de sistemul
existent şi poate fi inhibată. Este bine cunoscut faptul că regulile reduc
motivaţia. Măsurile de sprijin s-au dovedit mult mai eficiente pe termen lung.
Pentru că sprijinul social pentru tineri se bazează în principal pe fonduri publice,
„scopul este de a-i integra pe tineri în structurile existente, nu să punem la
îndoială aceste structuri sau să le schimbăm” (Urban, p. 817).

La nivel interactiv şi instituţional:

Legea se exprimă în termeni largi. Există mult spaţiu pentru interpretare, iar
această libertate trebuie folosită. Sarcina instituţiilor de stat şi a instituţiilor
locale este de a adapta serviciile la situaţia din viaţa reală a familiilor, copiilor şi
tinerilor şi de a găsi şi încuraja alternative. Alternativele libere şi creative trebuie
să existe şi trebuie promovate şi dezvoltate.

Pentru tineri, orientarea către, şi măsurile pentru asigurarea „normalităţii”, au

fost depăşite, pentru că mulţi copii, inclusiv cei aflaţi în situaţii de relativă
siguranţă, se confruntă cu probleme de integrare. Planurile de servicii inflexibile
sunt ineficiente pentru că societatea se află constant în dezvoltare social-istorică.

La nivel de acţiune politică:

În plus faţă de nivelurile mai sus menţionate, un al patrulea nivel de acţiune, cel
politic, joacă şi el un rol important în contextul asistenţei sociale pentru copii şi
tineri, atunci când este vorba despre împuternicire.
Nivelul politic local intervine prin participarea în planificarea şi formularea
deciziilor politice locale, necesară, îndeosebi în contextul social riscant în care
trăim cu toţi, pentru mobilizarea socială a strategiilor. Aceasta poate contracara
schimbările care generează probleme economice, ecologice şi sociale în
contextul globalizării, şi fenomenele care le însoţesc, precum polarizarea
societăţii în bogaţi şi săraci, educaţi şi needucaţi etc. De aceea, cerinţe ca
orientarea spre cetăţean, transparenţa şi sustenabilitatea sunt foarte importante.

În ceea ce priveşte protecţia socială, fragmentarea societăţii care este asociată

acestei polarizări atrage după sine o lipsă de responsabilitate care este foarte
problematică.

Odată cu nevoia crescândă de mobilitate şi individualizare, se creează realităţi

multiple. Cu cât mediul de lucru şi relaţiile devin mai complexe, cu atât se iau
mai multe decizii greşite.

Identitatea este un refugiu împotriva multitudinii de opţiuni şi obligaţii sociale.

Când principiile de acţiune care se exclud reciproc intră în coliziune (muncă –
familie, autonomie – intimitate, distanţă – apropiere, libertate – securitate),
stabilitatea socială şi psihologică se pierd. Rezultatul poate fi o criză psiho-
socială: o criză de înţelegere, pierderea orientării, depresie, anxietate,
77
agresivitate şi violenţă, consum de droguri, tristeţe, durere şi incertitudine
disperată.

Pentru a elabora şi adapta strategii de rezistenţă, subiecţii îşi creează un fel de

„identitate peticită” (Keupp, 1988) sau „identitate de criză”, sau, cum au numit-
o câţiva autori, „schizofrenie controlată”. (Thiersch, 1986).

Strategiile şi serviciile sociale, acolo unde există, se vor confrunta în viitor cu

din ce în ce mai multe astfel de sarcini dificile sau chiar de nerezolvat. Ele
trebuie să creeze „structuri stabile, dar flexibile, în condiţii contradictorii, de
risc, şi în condiţii contextuale şi viitoare nesigure”.

Principiul responsabilizării şi auto-controlului (împuternicirii) nu presupune

existenţa unui plan definit, care să includă un set prestabilit de acţiuni, ci
stimulează curajul individual şi creează conştiinţa riscului. În acest fel, se poate
oferi copiilor şi părinţilor lor sprijin de durată.

Cu alte cuvinte, dacă o persoană în pericol poate fi ajutată să îşi asume condiţia,
va învăţa să urmeze şi să-şi înţeleagă propria cale prin viaţă într-un mediu
riscant, va dobândi curaj şi putere dintr-o poziţie fermă în societate şi va putea
să folosească această putere pentru a se apăra împotriva structurilor inumane sau
nedrepte.

5.8. Participarea

Participarea reprezintă un moment constitutiv în lucrul modern, orientat spre

lumea reală, cu copiii, împreună cu libertatea de alegere şi cooperarea. Aceasta
pentru că reuşita acestei munci este definită de cei implicaţi ca fiind o co-
producţie realizată împreună cu copiii, tinerii şi ceilalţi factori implicaţi.

Participarea ia diferite forme în diferite domenii: în faţa instanţei, în procesul de

luare a deciziilor şi în utilizarea serviciilor. Un exemplu relevant este sprijinul
acordat pentru creşterea copiilor. Acesta este un element esenţial al lucrului cu
copiii şi trebuie solicitat printr-o cerere făcută de părinte sau reprezentantul
legal. Legea stabileşte o procedură pentru întocmirea unui plan de asistenţă în
cadrul căruia problemele sunt discutate cu minorul, părinţii, specialiştii şi alţii.
Împreună, ei stabilesc ţintele de dezvoltare şi iau decizii cu privire la ajutorul ce
trebuie asigurat. Această participare este asigurată legal în legea privind
asistenţa pentru copii şi tineri.

Importanţa participării ca şi principiu de bază al asistenţei sociale pentru tineri

este reflectată de această procedură, care arată că rezultatul asistenţei sociale
este întotdeauna un produs al cooperării dintre multele părţi implicate (cei
afectaţi şi specialiştii).
78
Participarea a fost recunoscută şi de educatori ca fiind un concept cheie pentru o
activitate eficientă de prevenire a delincvenţei. Experienţa a demonstrat că fără
colaborarea copiilor şi tinerilor înşişi, cele mai multe măsuri sunt ineficiente. S-
au făcut, aşadar, multe eforturi pentru a crea şi oferi servicii care să se adreseze
cât mai direct şi specific nevoilor. În afară de câteva programe standardizate
incluse în programa şcolară, se elaborează acum multe proiecte care se
adresează în mod direct copiilor şi tinerilor şi care presupune implicarea lor
activă şi creativă. Proiectul pilot numit „ O să avem chiar noi grijă”( www.wir-
kuemmern-uns-selbst.de), ca multe altele, au atribuit un rol explicit copiilor şi
tinerilor incluşi în proiect. Se iau în considerare interesele acestora şi se discută
în mod public, în grupuri cum sunt suporterii unei echipe de fotbal sau grupuri
de imigranţi, care de obicei sunt băieţi. (Arbeitsstelle Kinder- und
Jugendkriminalitätsprävention, 2002).

Există totuşi o observaţie critică, şi anume faptul că intensitatea implicării active

a minorilor în crearea de servicii descreşte pe măsură ce creşte gravitatea faptei
şi relevanţa serviciului pentru delincvenţă. Dar, faptul că nu este o sarcină
imposibilă o dovedesc acele situaţii în care participarea sporită este testată în
cadrul instituţiilor pentru tineri care au comis fapte penale. Este o cerinţă
dificilă, însă, în condiţiile unei instituţii închise.

Asigurarea participării rămâne, totuşi, o provocare constantă pentru asistenţa

socială destinată copiilor şi tinerilor, deci şi pentru acţiunile de prevenire a
comiterii de fapte penale. Deşi nu sunt disponibile încă evaluări relevante,
experienţa din alte domenii ale acestei activităţi confirmă faptul că acele servicii
care presupun participarea activă a subiecţilor au avut mai mult succes decât
celelalte.

Bibliografie
Arbeitsstelle Kinder- und Jugendkriminalitätsprävention (2002): Die
Mitgenommene Generation. Aussiedlerjugendliche – eine pädagogische
Herausforderung für die Kriminalitätsprävention. München
Arbeitsstelle Kinder- und Jugendkriminalitätsprävention (2007): Strategien der
Gewaltprävention im Kindes- und Jugendalter. Eine Zwischenbilanz in sechs
Handlungsfeldern. München
Davidson, Gerald, Neal, John (1998): Klinische Psychologie, 5th edition 5,
Weinheim, http://www.wir-irg.org/nvse/nvse-2-de.htm
Deutscher Bundestag (Ed.) (1990): Achter Jugendbericht zur Lage der Jugend
und Bestrebungen der Kinder und Jugendhilfe. Bonn
Herriger, Norbert (2000): Empowerment in der pädagogischen Arbeit mit
„Risiko-Jugendlichen“. In: Bendit, Rene, Erler, Wolfgang, Nieborg, Sima and
Schäfer, Heiner (eds.): Kinder- und Jugendkriminalität. Strategien der
Prävention und Intervention in Deutschland und den Niederlanden. Leske +
Budrich, Opladen, 2000, Pp.261 - 312.
79
Keupp, Heiner (1990): Lebensbewältigung im Jugendalter aus der Perspektive
der Gemeindepsychologie. Förderung präventiver Netwerkressourcen und
Empowermentstrategien. In: Sachverständigenkommission 8. Jugendbericht
(ed.) : Risiken des Heranwachsens. Probleme der Lebensbewältigung im
Jugendalter. Materialien zum 8. Jugendbericht (Vol.3). DJI- Verlag. München
Urban, Ulrike (2001): Die Handlungsmaxime „Empowerment“. In: Fülbier, Paul
& Münchmeier, Richard (eds.) : Handbuch der Jugendsozialarbeit. Votum
Verlag, Münster, pp.814 – 820.
Rauschenbach, Thomas (1994): Inszenierte Solidarität: Soziale Arbeit in der
Risikogesellschaft. In: Beck, Ullrich, Beck-Gernsheim, Elisabeth (eds.) :
Riskante Freiheiten. Individualisierung in Gesellschaften. Suhrkamp, pp. 89 –
107
Thiersch, Hans (1986): Die Erfahrung der Wirklichkeit, Weinheim

80
6. Comportamentul anti-social – o provocare pentru specialişti. O bază
teoretică pentru o înţelegere mai bună a comportamentului delincvent al
copilului

În ultimii 20 de ani, la nivel internaţional, psihologi, medici şi criminalişti au

realizat studii asupra unor fenomene cum sunt furtul, violenţa, ameninţarea,
intimidarea, accesele de furie, vandalismul şi, recent, fenomenul „happy
slapping” (atacuri neprovocate/acte de violenţă gratuite împotriva unei victime
alese la întâmplare, filmate cu telefonul mobil şi – eventual – postate pe
Internet) comise de copii şi tineri.

Astăzi ne bazăm pe multe dintre concluziile acestor studii ca fiind rezultate

concludente şi viabile. Ştim că un comportament opozant şi agresiv/violent, ca şi
comportamentul delincvent şi infracţional, poate fi descris în general prin
sintagma „comportament anti-social”. Când adulţii prezintă anumite
caracteristici, psihiatrii dau diagnosticul de tulburare de personalitate anti-
socială. Acest grup restrâns (cam 2% din populaţie) este responsabil de o mare
parte din numărul total al crimelor şi actelor violente comise de adulţi.

La marea majoritate a celor care au comis acte agresive şi crime pot fi

recunoscute, retrospectiv, multe anomalii în dezvoltare, cele mai multe avându-
şi debutul în copilărie.

Pe baza acestor lucruri cunoscute, pot fi elaborate noi strategii pentru asistenţa
socială a copiilor care comit fapte penale la o vârstă fragedă (înainte de 14 ani,
deci nu răspund penal pentru faptele lor), precum şi a familiilor acestora şi
cercurilor mai largi cărora le aparţin. De aceea, în continuare vom prezenta
câteva rezultate relevante ale studiilor amintite anterior.

6.1. Definiţia comportamentului anti-social

Termenul de „comportament anti-social” include diferite forme de

comportament problematic. Trăsătura comună este încălcarea aşteptărilor
sociale, a regulilor şi normelor oficiale şi neoficiale caracteristice unei categorii
de vârstă. Aceste forme de comportament problematic pot fi clasificate în patru
categorii mari:

Comportamentul opozant: copiii au probleme în a accepta autoritatea (părinţi,

profesori) şi au reacţii nepotrivite de supărare sau furie când nu-şi pot impune
propriile interese. Asta se întâmplă cu o frecvenţă de 2-3 ori mai mare în cazul
categoriei de vârstă 3-6 ani decât la copiii mai mici sau mai mari.

81
Comportamentul agresiv: comportament menit să producă pagube sau să
rănească pe cineva; această dorinţă de a distruge este de obicei prezentă. Acest
comportament se produce de cele mai multe în „adolescenţa clasică”.

Delincvenţa: comportament deviant în adolescenţă (conform OMS se manifestă

între 10 şi 20 de ani), prin care se încalcă norme, dar nu este neapărat de natură
penală (de exemplu lipsitul de la ore, consumul de alcool şi alte substanţe,
frauda şi furtul comise înainte de vârsta răspunderii penale).

Comportament infracţional: încălcarea unor norme legale valide (legi), de

obicei într-o manieră foarte gravă, care declanşează proceduri legale (de
exemplu furt, distrugere de bunuri, vătămări corporale, jaf). Acest tip de
comportament apare de obicei în adolescenţa târziei şi descreşte rapid în
perioada adultă.

Aceste comportamente problematice au fost grupate sub sintagma

„comportament anti-social”, pentru că, în primul rând, apar adesea împreună
(rate ridicate de manifestare concomitentă) şi, în al doilea rând, există multe
conexiuni pe parcursul dezvoltării acestor forme de comportament. În al treilea
rând, se admite în prezent că mulţi factori cauzali similari sunt implicaţi în
apariţia lor.

6.2. Origini, dezvoltare şi consolidare

Atât factorii biologici (factori genetici, complicaţii pe perioada sarcinii şi la

naştere), cât şi factorii sociali de mai târziu, joacă un rol în declanşarea unui
comportament anti-social.

Un model elaborat în Statele Unite (Patterson et. Comp. 1991) ne oferă în acest
moment cele mai bune dovezi empirice ale paşilor sau etapelor distincte în
procesul de dezvoltare a comportamentului anti-social. Acest model de
dezvoltare are ca bază o serie de factori de risc (de exemplu abuzul de substanţe
al părinţilor, temperamentul dificil al copilului) care favorizează dezvoltarea
unui comportament anti-social, dar nu sunt văzuţi ei înşişi ca şi componente ale
procesului de dezvoltare.

Îndrumarea şi supravegherea parentale profund inadecvate reprezintă punctul de

plecare şi „formarea iniţială” în dezvoltarea unui comportament agresiv sau anti-
social. În acest proces, se crede că o influenţă nefavorabilă foarte importantă o
au aşa-numitele „cercuri vicioase”.

82
Grafic 2: Etapele dezvoltării anti-sociale – dezvoltarea la copii cu debut precoce

probleme grave legate de

lipsa locului de muncă

partener/parteneriat
instabil, haotic

închisoarea

etapa 4

abuz de
substanţe

delincvenţă

anturaj
antisocial
etapa 3

stare psihică
proastă

respingerea de
către
anturaj
respingerea de către
părinţi

performanţe
şcolare scăzute

etapa 2

Stimă de
sine scăzută

comportament anti-social
al copilului
etapa 1

Baza: îndrumare şi supraveghere inadecvate

părinţi cu
comportament situaţie
anti-social locativă dificilă

temperamentul 83
copilului

bunicii nu pot ajuta părinţi dependenţi

În multe situaţii din viaţa de zi cu zi pot lua naştere cercuri vicioase: când
părinţii îi cer să facă unele lucruri sau îi impun limite, copilul învaţă că îi poate
„forţa” să cedeze printr-un comportament exagerat (crize de furie).

Astfel de experienţe repetate creează o tendinţă, bine înrădăcinată, de opoziţie şi

comportament agresiv atunci când se confruntă cu reguli sociale, tendinţă
consolidată prin întărire negativă.

În unele cazuri individuale, circumstanţe familiale suplimentare, cum ar fi

agresarea copilului, relaţiile proaste între fraţi sau neglijarea, întăresc/agravează
acest comportament.

Cum tendinţa dobândită de a se opune sau de a se comporta agresiv are adesea

un efect negativ asupra calităţii relaţiilor de ataşament, care la rândul lor
reprezintă cel mai important factor predictiv pentru o stimă de sine pozitivă,
mulţi copii afectaţi dobândesc o stimă de sine scăzută în prima etapă. Aceste
două trăsături (tendinţa de a se comporta anti-social sau agresiv atunci când li se
cer lucruri sau li se impun limite şi stima de sine scăzută) sunt tipice pentru
prima etapă a procesului de dezvoltare care are loc de obicei în familie.

În a doua etapă, copilul duce aceste tendinţe comportamentale în alte zone, din
afara familiei (grădiniţă, şcoala primară). Aici copilul descoperă că este într-
adevăr posibil să evite în felul acesta lucruri care i se cer. Pe de altă parte, totuşi,
copilul primeşte multe reacţii negative din partea persoanelor adulte în poziţii de
autoritate (care sunt mult mai puţin disponibile decât membrii familiei să îşi
retragă cerinţele impuse copilului), precum şi din partea celorlalţi copii.

Drept urmare, copilul în cauză îşi creează adesea o imagine preponderent

negativă a figurilor adulte aflate în poziţii de autoritate şi un nivel crescut de
lipsă de încredere în acestea. În plus, evitarea satisfacerii cererilor care i se fac şi
conflictele cu autoritatea şcolară pot avea efecte negative asupra performanţelor
şcolare. Plăcerea de a învăţa este afectată, iar copilul va avea tendinţa să caute
compensaţii în afara şcolii (acolo unde adulţii care reprezintă autoritatea nu au
influenţă), de exemplu pe stradă sau medii în care adulţii intră foarte rar.

În a treia etapă, de obicei în copilăria mare sau în adolescenţa mică,

comportamentul problematic se stabilizează semnificativ, dacă respectivul copil
sau adolescent este acceptat de un grup cu tendinţe comportamentale similare. În
acest context de dezvoltare, comportamentul anti-social se consolidează şi se
extinde (experienţe cu consum de alcool, violenţă în grup, etc). În acelaşi timp
se reduc semnificativ oportunităţile pentru ca societatea să mai exercite o
influenţă.

84
În adolescenţa mare, a patra etapă a procesului de dezvoltare a
comportamentului antisocial, comportamente deja consolidate duc la relaţii
instabile, care adesea sunt violente. Se întâmplă foarte rar ca tinerii aflaţi în
această etapă să dobândească vreo calificare profesională sau să păstreze un loc
de muncă. Comiterea repetată a infracţiunilor duce la închisoare, iar consumul
de droguri devine ceva obişnuit. Acum medicii (psihiatrii) au destule simptome
pentru a diagnostica o tulburare de personalitate anti-socială.

Acest model de dezvoltare dezvăluie indicii valoroase cu privire la punctele

focale de intervenţie (cum sunt cercurile vicioase, relaţiile negative cu
autoritatea, plăcerea de a învăţa) şi la domeniile de viaţă asupra cărora trebuie
acţionat. Oferă, de asemenea, direcţii în ceea ce priveşte cerinţele minime pentru
un plan de asistenţă cu adevărat eficient. De exemplu, intervenţia în cazul unui
băiat de 13 ani, aflat în etapa a treia de dezvoltare, are toate şansele să eşueze
dacă nu poate fi separat de anturaj şi dacă cel care îl are în grijă nu este convins
să accepte îndrumare şi supervizare adecvate.

6.3. Copii cu debut precoce al comportamentului delincvent („early

starters”)

În afară de factorii de risc pe care i-am menţionat mai devreme, mulţi copii sunt
supuşi şi unor influenţe protectoare (o relaţie bună cu o figură de ataşament
adultă şi asigurarea unei stări bune de sănătate sunt extrem de eficace).

Asta înseamnă că doar o parte mică din copiii care se află într-o potenţială
situaţie de pericol se dezvoltă în maniera descrisă anterior şi dobândesc
comportamente anti-sociale consolidate (aproximativ 2% din populaţie).

Cu cât vârsta la care copilul prezintă un comportament anti-social este mai mică,
cu atât riscul de escaladare şi consolidare a acestui comportament este mai mare.
Patterson se referă la această situaţie ca fiind dezvoltarea comportamentului
anti-social cu debut precoce („early starters”).

A fost identificat şi un alt grup de copii, care nu manifestă comportament anti-

social până la adolescenţă. Aceştia sunt copiii cu debut târziu al
comportamentului anti-social („late onset”) (vezi graficele 1 şi 2 ).

Cele două modele au fost analizate în studii pe termen lung efectuate în mai
multe ţări şi au fost deja confirmate şi acceptate.

Copiii cu debut precoce au nevoie de sprijin special din partea celor responsabili
(părinţi şi familia lărgită) şi din partea instituţiilor statului. Dacă acestor copii nu
li se acordă sprijin extern corespunzător cu ajutorul căruia să înveţe alternative
pozitive, comportamentul problematic persistă la 50% din ei.
85
Tabel 5: Caracteristici sociale ale grupurilor de copii cu debut precoce şi
respectiv târziu al comportamentului agresiv
Debut precoce Debut târziu
(începe devreme, (limitat la adolescenţă)
persistent)
Copilăria târzie/
Debut 2-4 ani/preşcolar
adolescentă
Însoţit de hiperactivitate /
frecvent rar
impulsivitate
Însoţit de dereglări
comportamentale/probleme frecvent rar
la şcoală
Abilităţi sociale deficitare prezente
Situaţie familială
frecvent rar
problematică
Rata de atenuare aproximativ 50% aproximativ 90%
Raport băieţi:fete 4:1 2:1

6.4. Factori de risc pentru consolidarea sau escaladarea comportamentului

anti-social la copii

Studiile pe termen lung au arătat că prevenirea timpurie şi intervenţia făcute la

timp pot fi eficiente şi îi pot ajuta pe aceşti copii şi pe cei din anturajul lor social.
Este nevoie, aşadar, de un instrument convingător de evaluare, cu ajutorul
căruia să se poată da un diagnostic prospectiv pentru a vedea dacă copilul care
manifestă comportament anti-social se află pe ruta de dezvoltare cu debut
precoce şi are, deci, nevoie urgentă de ajutor.

Kindler (2008) a selectat şi sistematizat 14 cei mai previzibili factori de risc

identificaţi în studiile pe termen lung efectuate.

86
Tabel 7: Factorii de risc ce favorizează comportamentul anti-social
Dificultăţi în dezvoltarea copilului
Limitare la nivelul inteligenţei/capacităţii de vorbire
/performanţelor şcolare/dezvoltării cognitive
Probleme de concentrare/sindrom ADHD
Comportament agresiv/anti-social
Îngrijire şi atenţie precare acordate copilului
Lipsa sprijinului emoţional în familie/respingere
emoţională
Deficienţe în îngrijire/atenţie acordată copilului
Greşeli observate în comportamentul educativ al părinţilor
Disciplină severă, inconsecventă/stil permisiv de
educaţie
Slabă stimulare din partea părinţilor/slabă încurajare
cognitivă/slabă susţinere instrumentală
Situaţia familiei
Grad înalt de stres în familie
Mama este depresivă/are probleme psihice
Aspecte privind statutul social al familiei
Mama era foarte tânără la naşterea copilului
Tatăl/mama creşte copilul singur (ă)
Nivelul de educaţie al familiei este foarte scăzut

În Hamburg a fost realizată o baterie de instrumente de evaluare a copiilor, pe

baza acestor factori de risc, care permite identificarea timpurie a copiilor cu
debut precoce al comportamentului anti-social. Odată identificaţi, se
intenţionează ca aceşti copii să primească ajutor individualizat, sub forma unor
servicii care se adresează în mod specific nevoilor lor. Cele trei module centrale
ale bateriei de evaluare sunt descrise în capitolul 7 (formularele 1, 2 şi 3 cu
anexele aferente).

Bibliografie:
Kindler, Heinz (2008): Frühzeitige Identifikation und Gefährdungseinschätzung
bei Kindern, die sich auf einem frühen aggressiven, antisozialen
Entwicklungsweg befinden, Munich
Petermann, Franz and Petermann, Ulrike (2000): Kompendien psychologische
Diagnostik, Band 1, Aggressionsdiagnostik, Göttingen
Beelmann, Andreas and Raabe, Tobias (2007): Dissoziales Verhalten von
Kindern und Jugendlichen, Göttingen

87
 7. Copiii care comit fapte penale; cum lucrăm cu ei şi cu familiile lor

Acest capitol prezintă metode şi instrumente care au fost utile în lucrul cu copiii
în general, şi în mod specific în lucrul cu copiii care au săvârşit fapte penale şi
familiile acestora. Toate au fost elaborate sau definite în ultimii 30 de ani. Mai
este încă o nevoie acută de cercetare şi evaluare a dezvoltărilor metodologice şi
a gradului de încredere al acestora, ca şi de formare intensivă pentru folosirea
practică a metodelor relevante.

7.1 Instrumente specifice de evaluare pentru copii în situaţii de risc/copiii

cu debut precoce

Aceste instrumente fac parte dintr-un program implementat în Hamburg,

Germania, pentru copii în situaţii de risc, dintre care unii au comis fapte penale
(vezi capitolul 8). În continuare sunt prezentate trei instrumente principale. Alte
trei instrumente (date despre copil şi familie; factori de diferenţiere în
planificarea serviciilor; evaluare globală şi recomandări) sunt folosite atunci
când este nevoie.

Principalele instrumente prezentate în continuare sunt:

- Formularul de evaluare iniţială: recunoaşterea timpurie a copiilor în
situaţii de risc (copii cu potenţial debut precoce) – Formularul 1
- Chestionar privind capacităţile şi dificultăţile – Formularul 2
- Formular privind riscul consolidării sau escaladării comportamentului
agresiv/anti-social – Formularul 3

În continuare vom descrie în detaliu aceste instrumente şi felul în care sunt

folosite ele în Hamburg.

Evaluarea iniţială: recunoaşterea timpurie a copiilor în situaţii de risc (cu

potenţial debut precoce) – Formularul 1

Prin acest instrument se urmăreşte să se clarifice, într-o primă evaluare

aproximativă (un aşa-zis „screening“), dacă este vorba despre un caz în care
copilul este pe cale de a deveni un „early starter” (copil cu debut precoce al
comportamentului delincvent) sau nu. În condiţiile în care concluzia este
afirmativă, evaluarea trebuie aprofundată, copilul este investigat în detaliu,
folosind formularul de evaluare a riscului de consolidare sau escaladare a
comportamentului agresiv/anti-social.

Dacă există suspiciunea că un copil a comis o faptă penală, sau dacă un copil are
un comportament deviant, cazul trebuie raportat direcţiei pentru protecţia
copilului.

88
Sesizările pot veni din grădiniţe şi din şcoli, dar şi de la poliţie, atunci când
aceasta identifică un copil drept posibil autor al unei fapte penale. Specialiştii
din direcţiile pentru protecţia copilului6 vor analiza sesizările primite, într-o
primă etapă, cu ajutorul acestui instrument de primă evaluare.

Pe baza informaţiilor şi comentariilor furnizate de persoana care a întocmit

raportul (părinte, profesor, persoană de îngrijire, poliţie, etc.), trebuie descrise şi
evaluate următoarele aspecte:
- Gravitatea evenimentului (sau a evenimentelor) de natură agresivă;
- Gradul de amploare a comportamentului agresiv / anti-social al copilului;

Formularul va fi completat de reprezentanţii direcţiei, de regulă fără a mai fi

nevoie de alte investigaţii. Ca alternativă, este posibil ca şi membrii ai serviciilor
sociale locale să folosească acest instrument de analiză. În acest caz trebuie
convenită o procedură prin care se face informarea direcţiei cu privire la copiii
identificaţi.

În vederea facilitării utilizării acestui instrument, el vine însoţit de mai multe

anexe:
- lista cuprinzând exemple de comportament grav agresiv / antisocial.
- formularul privind capacităţile şi dificultăţile (formularul 2) - un
chestionar standardizat şi aprofundat adresat profesorilor (şi educatorilor)
copiilor mai mari de 4 ani. Acesta trebuie utilizat atunci când, ţinând cont
de datele existente, rezultatul evaluării este nesigur. Chestionarul trebuie
completat de către un profesor sau educator (o persoană care se îngrijeşte
zilnic de copil) şi înapoiat după aceea specialistului direcţiei.
- formularul de evaluare a riscului de consolidare sau escaladare a
comportamentului agresiv/anti-social (formularul 3)

Numele, prenumele copilului Născut la data de:

Informaţiile provin de la
(relaţia acestuia cu copilul) ?
Descrierea evenimentului agresiv grav (unul sau mai multe)
A fost semnalat un incident Nu  atunci completaţi secţiunea „Gradul de
drept eveniment grav sau de comportament agresiv”
agresivitate? Da  atunci terminaţi mai întâi de completat această
secţiune şi treceţi abia apoi la secţiunea „Gradul de comportament
agresiv”

6
În cazul oraşului Hamburg, Oficiul districtual pentru Tineret şi din Oficiul Regional de Consiliere şi Asistenţă
(prescurtat REBUS; constituie partenerul de dialog al şcolilor, părinţilor şi copiilor în caz de probleme şcolare) al
districtului şcolar respectiv lucrează împreună, într-o echipă regională de prevenire a violenţei
89
Data evenimentului

Locul producerii evenimentului

(ex. sala de clasă, drumul spre
şcoală, în apropierea centrului
de zi / a şcolii / a locuinţei
copilului, etc.)
Momentul producerii
evenimentului?
(ex. pe terenul de joacă, în
pauză, în excursie, pe drumul
spre casă, etc.)
Persoane implicate
(copilul respectiv, alţi
participanţi, eventual victima)
Descrierea evenimentului
(Durata?
Descrieţi pe cât posibil întreaga
desfăşurare a evenimentului.
Puteţi identifica un model de
acţiune şi reacţiune?
Este explicabilă producerea
acestui eveniment grav?
Cunoaşteţi substraturile
incidentului?)

Vezi anexa 1: Listă cu exemple

de evenimente grave

Leziuni, vătămări corporale,

urmări
(ex. uşoare, care nu necesită
însă tratament; care necesită
tratament; vătămare gravă
cu/fără urmări pe termen lung;
intervenţie a medicului, sub ce
formă?)

Comportamentul descris trebuie să se deosebească clar de cel al altor copii de aceeaşi vârstă,
aparţinând unei categorii sociale similare, şi să fie preponderent timp de mai multe luni de zile.

Gradul de comportament agresiv / antisocial

Dacă da, descrieţi:
Copilul manifestă un comportament
agresiv repetitiv pronunţat / un
discernământ slab.
da nu nu există
informaţii

90
Copilul nu respectă în mod repetat Dacă da, descrieţi:
mare parte din regulile pe care
majoritatea copiilor le pot respecta.
da nu nu există
informaţii
Copilul iese în evidenţă printr-un Dacă da, descrieţi:
comportament opoziţional consolidat.
da nu nu există
informaţii
Problemele de comportament nu se Dacă da, descrieţi:
manifestă doar într-un singur loc (ex.
la şcoală şi la cămin; în centrul de zi
şi acasă).
da nu nu există
informaţii
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
Copilul nu este integrat în grupuri de
aceeaşi vârstă pozitive din punct de
vedere social.
da nu nu există
informaţii
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
Copilul a fugit în mod repetat de
acasă / vagabondează (de acasă /
chiul şcolar, etc.).
da nu nu există
informaţii

Rezultat privind gradul de comportament agresiv / antisocial al copilului

atrage atenţia la limită nu atrage atenţia

Acţiuni întreprinse până în prezent

Ce demersuri au fost deja luate şi
de către cine pentru ca evenimentul
/ comportamentul descris mai sus
să nu continue sau să se repete?
Cu ce rezultat?
Părinţii au fost informaţi? da
nu  Motivaţi:
De ce a fost cazul transmis
specialistului direcţiei spre o primă
evaluare?

Prima evaluare – Este vorba despre un caz de interes pentru specialistul direcţiei pentru
protecţia copilului?

91
 Caz de competenţa direcţiei pentru protecţia copilului  continuă cu Modulul 2: Date
fundamentale
Nu este un caz de competenţa direcţiei pentru protecţia copilului  Motivaţi:
înapoi la serviciile sociale locale
înapoi la şcoală
Nu este necesară nici o acţiune  eventual ofertă de consiliere liberă

Exemple de comportament agresiv/antisocial grav (sprijin pentru

completarea formularului 1)
Abordarea verbală nerespectuoasă sau violentă a altor persoane
Un copil jigneşte, şicanează şi/sau îi intimidează adesea pe ceilalţi.
Ameninţarea cu violenţa
 Exemplu: Un copil îl ameninţă pe un coleg cu bătaia, dacă acesta nu acceptă să îi dea tenişii.
Însuşirea bunurilor altora
Deposedarea altora de anumite bunuri în condiţiile exercitării şi/sau ameninţării cu violenţa.
Ameninţarea cu sau apelarea la violenţă în scopul îmbogăţirii propriei persoane.
 Exemplu: Un elev îi ia altui elev portofelul.
Însuşirea unor obiecte
Intrarea prin efracţie în clădiri, deschiderea de cutii, containere sau recipiente, furtul de obiecte în
condiţiile purtării unor arme sau scule periculoase. Furtul repetat al unor obiecte străine cu intenţia
de însuşire a acestor bunuri.
 Exemplu: Elevi intră în mod nepermis într-o sală de clasă şi pleacă luând cu ei diverse obiecte.
Arme
Portul de arme sau de obiecte asemănătoare armelor este interzis.
 Exemplu: Briceag, spray paralizant, foarfecă de unghii, alte cuţite, etc.
Rănirea altor persoane
Lovirea cu mâinile sau cu picioarele a altor persoane, cu sau fără obiecte ajutătoare, singur sau în
grup.
Deteriorarea bunurilor
Deteriorarea sau distrugerea unor obiecte străine – eventual prin foc.
 Exemplu: Elevii mâzgălesc pereţii toaletei şi dau foc la hârtia igienică.
Droguri
Deţinerea, comercializarea şi traficul de droguri ilegale este interzis. În şcoli şi în instituţii unde se
lucrează cu copii şi cu tineri alcoolul este şi el interzis.
 Exemplu: Un elev are canabis / alcool şi dă şi altora din acesta.
Chinuirea animalelor
Omorârea şi chinuirea animalelor
Comportament cu pronunţat caracter sexual sau încălcări ale normelor sexuale
Copilul manifestă în mod repetat faţă de ceilalţi un comportament deplasat din punct de vedere
sexual, încălcând normele bunului simţ.
 Exemplu: Dezbrăcarea unui coleg / a unei colege, limbaj cu conotaţii sexuale.
Provocări radicale (de dreapta)
Utilizarea însemnelor unei organizaţii neconstituţionale şi jigniri aduse celorlalţi.
 Exemplu: Un elev imită salutul lui Hitler / mâzgăleşte caiete, mese şi pereţi cu semnul
svasticii.

92
Chestionar privind capacităţile şi dificultăţile – Formularul 2

Pentru fiecare din afirmaţiile de mai jos, vă rugăm să bifaţi căsuţa potrivită pentru: Neadevărat, Mai
mult sau mai puţin adevărat şi Adevărat în mod sigur. Ne-ar fi de mare ajutor dacă aţi răspunde cât
mai corect la toate afirmaţiile, chiar dacă nu sunteţi absolut sigur sau dacă afirmaţia vi se pare
ciudată! Vă rugăm să daţi răspunsurile dumneavoastră având în vedere comportamentul copilului
din ultimele 6 luni sau din acest an şcolar.
Numele copilului…………………………………………………………………………….
Data naşterii…………………………………
Băiat/Fată
Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în mod
puţin adevărat sigur
Ţine cont se sentimentele altei persoane
Este neliniştit(ă), hiperactiv(ă), nu poate
sta mult timp locului
Se plânge deseori de dureri de cap, de
stomac sau stări de rău
Împarte cu uşurinţă cu alţi copii
(mâncare, jucării, creioane etc.)
Are adesea izbucniri furioase sau îşi
pierde controlul
Este mai mult solitar(ă), are tendinţa să
se joace singur(ă)
Este în general ascultător(oare), face de
obicei ce-i cer adulţii
Are multe griji, pare adesea îngrijorată
Sare în ajutor dacă cineva este rănit,
supărat sau se simte rău
În mod constant se foieşte sau se agită
Are cel puţin un prieten bun
Adesea se luptă cu alţi copii ori îi
bruschează
Deseori este nefericit(ă), necăjit(ă) ori
plângăcios(oasă)
În general este agreat(ă) de alţi copii
Este uşor de distras, se concentrează cu
dificultate, îi zboară atenţia
În situaţii noi, este neliniştit(ă) sau se
agaţă de altcineva, pierzându-şi uşor
încrederea în sine
Este amabil(ă) cu copiii mai mici decât
el(ea)
Adesea minte sau îi înşeală pe ceilalţi
Este hărţuit(ă) sau bruscat(ă) de alţi copii
Deseori se oferă voluntar să-i ajute pe
alţii (părinţi, profesori, alţi copii)
Gândeşte înainte de a acţiona
Fură de acasă, de la şcoală sau din alte
locuri
93
Se înţelege mai bine cu adulţii decât cu
alţi copii
Are multe temeri, se sperie uşor
Duce sarcinile la bun sfârşit, are atenţie
bună
Aveţi şi alte remarci de făcut sau sunt şi alte lucruri care vă îngrijorează?
În general, credeţi că acest copil are dificultăţi în unul sau mai multe din următoarele domenii:
emoţii, concentrare, comportament sau relaţionarea cu alţii?
Da Da, dificultăţi Da, dificultăţi Da, dificultăţi
minore clare severe
Dacă răspunsul dumneavoastră este „da”, vă rugăm să răspundeţi la următoarele întrebări despre
aceste dificultăţi:
 De câtă vreme sunt prezente aceste dificultăţi?
Mai puţin de o lună 1-5 luni 6-12 luni Mai mult de un an
 Aceste dificultăţi îl întristează sau îl perturbă pe copil?
Deloc Doar puţin Destul de mult Foarte mult
 Aceste dificultăţi dăunează vieţii de zi cu zi a copilului în următoarele arii?
- relaţii cu copii de aceeaşi vârstă
Deloc Doar puţin Destul de mult Foarte mult
- învăţarea în clasă
Deloc Doar puţin Destul de mult Foarte mult
 Reprezintă aceste dificultăţi o povară pentru dumneavoastră sau pentru clasă în întregime?
Deloc Doar puţin Destul de mult Foarte mult
Semnătura………………………………Data……………………..
Profesor/Diriginte/Învăţător/Altcineva(vă rugăm specificaţi):

Vă mulţumim foarte mult pentru ajutorul acordat!

Acest formular poate fi folosit pentru observaţii standard şi ca bază de evaluare

normată a comportamentului anormal la copiii de peste 4 ani. Trebuie folosit
atunci când evaluarea folosind primul instrument este nesigură, din lipsa unor
informaţii clare. Chestionarul trebuie completat de un profesor sau o persoană de
îngrijire (care are contact zilnic cu copilul) şi apoi returnat specialistului de la
direcţia pentru protecţia copilului. Instrucţiunile de evaluare a chestionarului (în
funcţie de norme) fac mai uşoară stabilirea gravităţii comportamentului în cauză.

Chestionarul ar putea fi introdus în grădiniţe şi şcoli pentru a fi trimise direcţiei

în cazul în care un copil atrage atenţia printr-un comportament agresiv/anti-
social repetat, situaţie în care profesorii/educatorii doresc să solicite ajutorul
direcţiei pentru protecţia copilului în scop preventiv.

Anexa la formularul 2 - Chestionar privind capacităţile şi dificultăţile reprezintă

un ghid care permite interpretarea răspunsurilor primite.

94
Interpretarea rezultatelor chestionarului privind capacităţile şi dificultăţile

Cele 25 de întrebări din chestionar se împart în cinci categorii, fiecare având

cinci caracteristici/întrebări. Primul pas în interpretarea rezultatelor
chestionarului constă în adunarea valorilor asociate caracteristicilor din fiecare
categorie. „Mai mult sau mai puţin adevărat” are valoarea 1, în timp ce
„Neadevărat” sau „Adevărat în mod sigur” sunt notate în funcţie de fiecare
categorie în parte. Valoarea unei categorii este valabilă dacă s-a răspuns la cel
puţin 3 întrebări din acea categorie.

Probleme emoţionale Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în mod

puţin adevărat sigur
Se plânge deseori de dureri de cap… 0 1 2
Are multe griji… 0 1 2
Deseori este nefericit(ă)… 0 1 2
În situaţii noi, este neliniştit(ă)… 0 1 2
Are multe temeri … 0 1 2

Probleme comportamentale Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în mod

puţin adevărat sigur
Are adesea izbucniri furioase… 0 1 2
Este în general ascultător(oare)… 2 1 0
Adesea se luptă cu alţi copiii… 0 1 2
Adesea minte sau înşeală… 0 1 2
Fură de acasă… 0 1 2

Hiperactivitate Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în mod

puţin adevărat sigur
Este neliniştit(ă), hiperactiv(ă)… 0 1 2
În mod constant se foieşte.. 0 1 2
Este uşor de distras… 0 1 2
Gândeşte înainte de a acţiona 2 1 0
Duce sarcinile la bun sfârşit… 2 1 0

Probleme cu copiii de aceeaşi vârstă Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în mod
puţin adevărat sigur
Este mai mult solitar(ă)… 0 1 2
Are cel puţin un prieten bun 2 1 0
În general este agreat(ă) de alţi copii 2 1 0
Este hărţuit(ă) sau bruscat(ă) de alţi copii 0 1 2
Se înţelege mai bine cu adulţii decât cu 0 1 2
alţi copii

Comportament pro-social Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în mod

puţin adevărat sigur
Ţine cont de sentimentele altor persoane 0 1 2
Împarte cu uşurinţă cu alţi copii… 0 1 2

95
Sare în ajutor… 0 1 2
Este amabil(ă) cu copiii mai mici… 0 1 2
Deseori se oferă voluntar să-i ajute pe 0 1 2
alţii

Pentru a calcula valoarea totală a dificultăţilor adunăm valorile obţinute pentru

toate categoriile cu excepţia celei referitoare la comportamentul pro-social (doar
categoriile care privesc problemele). Valoarea totală se va încadra între 0 şi 40 şi
nu este valabilă dacă una dintre valorile care o compun lipseşte.

Interpretarea valorilor (totală şi pe categorii de probleme) şi definirea

existenţei unui „caz” pe baza acestor valori

Deşi valorile totale obţinute prin aplicarea chestionarului pot fi considerate

variabile continue, uneori este convenabil ca ele să fie clasificate ca „normale”,
„la limită” sau „anormale”. Utilizând intervalele de mai jos, o valoare totală
anormală sau valori anormale pentru una sau două dintre categoriile de
„dificultăţi” pot fi utilizate pentru a identifica posibile „cazuri” de tulburări de
sănătate mintală. Aceasta este evident doar o metodă aproximativă şi
superficială de detectare a tulburărilor – rezultatul obţinut prin combinarea
informaţiilor obţinute din chestionare completate de mai multe persoane este
ceva mai veridic, dar încă departe de a fi unul precis. În general, aproximativ
10% din populaţia de copii pentru care se aplică acest chestionar sa încadrează
în intervalul aşa-zis „anormal”, iar alţi 10% în intervalul „la limită”, însă aceste
procente variază în funcţie de ţară, vârsta şi sexul copiilor.

Interpretare în cazul în care chestionarul este completat de părinţi

Normal La limită Anormal
Valoarea totală 0-13 14-16 17-20
Probleme emoţionale 0-3 4 5-10
Probleme comportamentale 0-2 3 4-10
Hiperactivitate 0-5 6 7-10
Probleme cu copiii de aceeaşi 0-2 3 4-10
vârstă
Comportament pro-social 6-10 5 0-4

Interpretare în cazul în care chestionarul este completat de profesori

Normal La limită Anormal
Valoarea totală 0-11 12-15 16-20
Probleme emoţionale 0-4 5 6-10
Probleme comportamentale 0-2 3 4-10
Hiperactivitate 0-5 6 7-10
Probleme cu copiii de aceeaşi 0-3 4 5-10
vârstă
96
Comportament pro-social 6-10 5 0-4

Chestionar privind riscul de consolidare sau escaladare a

comportamentului agresiv / antisocial – Formularul 3

Acest instrument de evaluare este menit să asigure o estimare mai detaliată a

riscurilor şi să clarifice dacă un copil se încadrează în tiparul celor cu debut
precoce, şi deci există riscul de consolidare sau escaladare a comportamentului
său.

În acest scop, trebuie făcută o vizită în familia acestuia, pentru a vedea care este
situaţia reală a copilului şi a familiei sale. Sunt, de asemenea, necesare discuţii
cu profesorii, persoanele de îngrijire şi poate chiar cu poliţia. Pentru completare,
instrumentul este însoţit şi de o anexă. Aceasta oferă exemple pentru 12 cei mai
predictibili factori de risc, pentru a oferi orientare în clasificarea observaţiilor
specialiştilor.

La completarea acestui chestionar, trebuie mai întâi completate paginile 2-4.

Informaţiile trebuie apoi prezentate în rezumat pe pagina întâi şi apoi evaluate.

În acest proces, trebuie luat permanent în considerare faptul că factorii de risc ce

pot duce la consolidarea comportamentului anormal sunt adesea foarte aproape
de a indica o situaţie în care copilul este în pericol. Dacă, în timpul completării
chestionarului, apare o suspiciune, iar apoi se confirmă sau nu poate fi exclusă
ipoteza unui pericol pentru copil, trebuie anunţaţi specialiştii din cadrul Direcţiei
pentru protecţia copilului, iar cazul trebuie să le fie predat acestora.

Dacă se confirmă că există un risc, trebuie făcută imediat o recomandare pentru

procesarea în continuare a cazului, care presupune şi un plan de măsuri de
prevenire sau intervenţie. În acest proces trebuie folosite şi celelalte instrumente,
pentru o analiză generală a suportului şi resurselor necesare, precum şi pentru
planificarea alocării acestora (într-un plan de servicii), în discuţii cu copilul,
familia şi alte persoane implicate.

Apoi, împreună cu copilul, părinţii şi alte persoane care pot contribui la

schimbare (rude, profesori, poliţie, etc.) se stabileşte un plan de asistenţă
potrivit. În unele cazuri este nevoie şi de o decizie a Comisiei pentru Protecţia
Copilului sau a instanţei.

Riscul de consolidare, respectiv de escaladare a comportamentului agresiv / antisocial

Observaţii cu privire la prelucrare
Trebuie să se evalueze riscul de consolidare a comportamentului agresiv / antisocial al copilului.
Cu cât se întrunesc mai mulţi factori, cu atât este mai probabilă consolidarea / escaladarea
97
 ulterioară a problemelor copilului, astfel încât se preconizează măsuri de prevenire mai intensive.
Prelucraţi mai întâi paginile 2 – 4 şi rezumaţi apoi informaţiile pe această primă pagină. În anexă
puteţi eventual găsi exemple ilustrative pentru fiecare dintre categorii.
În rubrica din dreapta notaţi la câte dintre întrebările fiecărui subiect de la paginile 2-4 aţi răspuns
cu „da”
I. Dificultăţi în dezvoltarea copilului
Limitare la nivelul inteligenţei/capacităţii de vorbire/performanţelor şcolare/dezvoltării /
cognitive 2
Probleme de concentrare/sindromul ADHD /
1
Comportament agresiv/antisocial /
6
II. Îngrijire şi atenţie precare acordate copilului
Lipsa sprijinului emoţional în familie/respingere emoţională /
1
Deficienţe în îngrijire/atenţie acordată copilului /
3
III. Greşeli observate în comportamentul educativ al părinţilor
Disciplină severă, inconsecventă/stil permisiv de educaţie /
3
Slabă stimulare din partea părinţilor/slabă încurajare cognitivă /slabă susţinere /
instrumentală 1
IV. Situaţia familială
Grad înalt de stres în familie /
2
Mamă depresivă/cu probleme psihice /
1
V. Aspecte privind statutul social al familiei
Mama era foarte tânără la naşterea copilului /
1
Tatăl/mama creşte copilul singur(ă) /
1
Nivelul de educaţie al familiei este foarte scăzut /
1
Numărul de riscuri existente /
Cu cât se întrunesc mai mulţi factori de risc, cu atât este mai probabil riscul de 22
consolidare/escaladare a comportamentului agresiv/antisocial al copilului. Cu toate
acestea în prezent nu există norme obligatorii care să definească numărul şi gravitatea
factorilor, astfel încât nu poate fi stabilită o valoare limită. Stabilirea riscului final de
consolidare/escaladare se bazează pe opinia dvs. de specialitate.
Indicii privind existenţa unei situaţii de risc  Descriere:
Dacă există indicii, atunci trebuie consultată direcţia pentru protecţia copilului sau cazul trebuie
transmis către aceasta pentru instrumentare.
Există riscul de consolidare / escaladare Nu  Modulul 5 „Evaluare generală“
Da  Modulul 4 „Factori diferenţiatori“

Informaţiile de bază au fost furnizate de către (se pot bifa mai multe câmpuri)

98
 propria observare
educator, profesor în scris verbal – cine?
consilier şcolar în acte specialist – cine?
serviciile sociale locale în acte specialist– cine?
expertiză când? cine?
poliţia când? cine?
medicul pediatru când? cine?
alţii:

Probleme în dezvoltarea copilului

Limitare la nivelul inteligenţei/capacităţii de vorbire/performanţelor şcolare/dezvoltării
cognitive
Suprasolicitare şcolară în urma unui/unei: Dacă da, descrieţi:
handicap mintal (diagnosticat) / retardare
mintală / afazie / dacă este vorba de un
copil imigrant: stăpânirea insuficientă a
limbii germane
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
Manifestă de mai multă vreme probleme
de performanţă şcolară (în ciuda
prezenţei regulate la cursuri / repetarea
clasei / schimbarea formei de şcolarizare /
schimbarea într-o clasă paralelă)
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Probleme de concentrare/sindromul ADHD
AD(H)D diagnosticat / suspiciune de Dacă da, descrieţi:
AD(H)D / dificultăţi majore de
concentrare / probleme de atenţie
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Comportament agresiv / antisocial (aici purtaţi eventual personal discuţii / puneţi întrebări,
verificaţi informaţiile din Formularul 1!)
Copilul manifestă în mod repetat un Dacă da, descrieţi:
comportament agresiv / slab
discernământ
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Copilul nu respectă în mod repetat mare Dacă da, descrieţi:
parte din regulile pe care majoritatea
copiilor le pot respecta.
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Copilul are un comportament opoziţional Dacă da, descrieţi:
consolidat.
da nu nu sunt informaţii
disponibile

99
Problemele de comportament nu sunt Dacă da, descrieţi:
manifestate doar într-un singur loc (de ex.
la şcoală şi la cămin / after-school, în
centrul de zi şi acasă).
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
Copilul nu este integrat în grupuri de
aceeaşi vârstă pozitive din punct de
vedere social.
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
Copilul a fugit în mod repetat de acasă /
vagabondează (de acasă / chiul şcolar
etc.).
da nu nu sunt informaţii
disponibile

Îngrijire şi atenţie precare acordate copilului

Lipsa sprijinului emoţional în familie/respingere emoţională (pentru exemple ilustrative vezi
anexa)
Lipsa afecţiunii sau a atenţiei din partea Dacă da, descrieţi:
persoanei de care copilul este ataşat
(modul în care interacţionează ci copilul,
contactul vizual şi fizic)
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Deficienţe în îngrijirea/atenţia acordată copilului (pentru exemple ilustrative vezi anexa)
Deficienţe în alimentaţie / îmbrăcăminte / Dacă da, descrieţi:
îngrijirea corporală
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Deficienţe în atenţia acordată copilului / Dacă da, descrieţi:
supraveghere (continuitate, supraveghere,
copilul este lăsat singur, persoana de
supraveghere, expunerea la surse de
pericol şi la un mediu periclitant)
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Deficienţe în îngrijirea medicală de bază Dacă da, descrieţi:
(examen medical de prevenire, vaccinare,
vizite medicale necesare, administrare de
medicamente)
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Există indicii de privind existenţa unei situaţii de risc pentru copil  Predarea cazului
către direcţia pentru protecţia copilului pentru instrumentare!

100
Greşeli observate în comportamentul educativ al părinţilor
Disciplină severă, inconsistentă / stil permisiv de educaţie
Severitate exagerată Dacă da, descrieţi:
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Neputinţă accentuată Dacă da, descrieţi:
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Atitudine extrem de schimbătoare Dacă da, descrieţi:
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Slabă stimulare din partea părinţilor/încurajare cognitivă redusă/lipsa susţinerii
instrumentale în familie
Între 3 şi 6 ani Dacă da, descrieţi:
În ciuda problemelor de dezvoltare,
părinţii nu acceptă variantele oferite de
promovare a copilului / nu sunt în stare
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
În ciuda problemelor la şcoală părinţii nu
acceptă variantele oferite de promovare a
copilului / nu sunt în stare
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Există indicii de privind existenţa unei situaţii de risc pentru copil  Predarea cazului
către direcţia pentru protecţia copilului pentru instrumentare!

Situaţie familială
Grad înalt de stres în familie (dacă 1-2 aspecte sunt confirmate: 1 punct; în caz de 3 sau 4 aspecte
confirmate : 2 puncte)
Cauzat de: Dacă da, descrieţi:
Violenţă casnică
Parteneriate instabile / conflictuale/
schimbătoare
Mai mult de 2 copii sub vârsta de 5 ani
Altele
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Mama depresivă / cu probleme psihice
Suspiciune de depresie / depresie Dacă da, descrieţi:
diagnosticată / tulburări psihice (de ex.
dependenţă de alcool sau alte narcotice)
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Există indicii de privind existenţa unei situaţii de risc pentru copil  Predarea cazului
către direcţia pentru protecţia copilului pentru instrumentare!

Aspecte problematice privind statutul social al familiei

101
Mama era foarte tânără la momentul Dacă da, ce vârstă?
naşterii acestui copil (sub 18 ani)
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Mama / tatăl (principala persoană de care Dacă da, descrieţi:
copilul este ataşat) creşte singur(ă)
copilul timp îndelungat / în mod repetat
da nu nu sunt informaţii
disponibile
Familie cu un nivel foarte redus de Dacă da, descrieţi:
educaţie / care se opune vehement
educaţiei
da nu nu sunt informaţii
disponibile

Alte aspecte importante din punctul de vedere al specialistului care contribuie la consolidarea
comportamentului deviant (de ex. tată cronic depresiv/violent/delincvent/alcoolic sau dependent
de droguri, traumatizarea unei dintre principalele persoane de care copilul este ataşat)
Descriere:

Descriere:

Descriere:

Exemple privind modul în care trebuie completat Formularul privind riscul

de consolidare sau escaladare a comportamentului agresiv / antisocial

La anumite categorii care necesită lămuriri sunt prezentate exemple, care se

referă la situaţii ce pot fi uşor observate şi care facilitează evaluarea. În cazul
prezenţei unor astfel de situaţii, se poate confirma existenţa factorului de risc.

I. Probleme în dezvoltarea copilului

 Comportament agresiv / antisocial

Toate grupele de vârstă
Copilul îmbrânceşte alţi copii (chiar şi adulţi) în mod repetat, bate sau
maltratează într-un anumit mod, iar atunci când este confruntat nu pare să-şi dea
seama de greşelile din comportamentul său
Chinuieşte eventual animale, incendiază sau comite abuzuri sexuale

Între 7 şi sub 14 ani

Atunci când intră în contact cu alţi copii de aceeaşi vârstă, copilul adoptă un
comportament provocator, îi împinge pe alţii, este respins la rândul lui, încheie

102
mai degrabă prietenii antisociale; nu este invitat la petreceri (aniversare sau de
clasă)
Copilul a fugit de mai multe ori de acasă/ vagabondează, vine de exemplu în
mod repetat de-abia la ora 22.00 acasă, deşi ar trebui să fie în casă la ora 19.00

II. Îngrijire şi atenţie precare acordate copilului

 Lipsa sprijinului emoţional în familie/respingere emoţională

Între 3 şi 6 ani
 Părinţii ignoră copilul atunci când acesta le vorbeşte, nu se întorc spre el
sau se răstesc la el să nu-i deranjeze; chiar şi atunci când copilul se răneşte,
cade sau plânge aceştia îl ceartă pentru că nu trebuie să-i deranjeze – şi/sau
râd satisfăcuţi de consecinţe;
 Chiar şi la invitaţia repetată şi clară din partea centrului de zi (atunci când
apar probleme), părinţii nu se prezintă pentru discuţii

Între 7 şi sub 14 ani

 Părinţii ignoră copilul, nu se întorc spre el sau se răstesc la el să nu-i
deranjeze;
 La vizita la domiciliu sau la întâlnirile întâmplătoare părinţii exprimă în mod
repetat opinii negative cu privire la copil, chiar dacă pedagogul îi aduce la
cunoştinţă ceva pozitiv; nu îi văd reuşitele, ci doar ceea ce face greşit
 Chiar şi la invitaţia repetată şi clară din partea şcolii (atunci când apar
probleme), părinţii nu se prezintă pentru discuţii

 Deficienţe în alimentaţie / îmbrăcăminte / îngrijirea corporală

 Alimentaţie: În anumite perioade oferta de hrană este foarte mică sau
lipseşte, de ex. la sfârşitul lunii; lipsa micului dejun; lipsa unor mese fixe /
regulate; copilului i se oferă în continuu hrană pentru a-l linişti; principalele
alimente sunt chips-urile, Cola sau dulciurile
 Îmbrăcăminte: În anumite perioade îmbrăcămintea copilului este murdară
sau urât mirositoare; îmbrăcămintea nu este suficient de groasă în funcţie de
vreme; îmbrăcămintea irită pielea (prea mult detergent, zgârie) sau este prea
mică/ prea mare; copilul poartă timp îndelungat încălţăminte găurită,
încălţămintea este extrem de uzată sau neadecvată vremii urâte de afară, este
prea mică sau prea mare
 Îngrijirea corporală: Deseori copilul miroase urât, suferă infestări parazitare
în mod repetat sau chiar şi pe perioade îndelungate; dinţii se află într-o stare
proastă (cariaţi, deplasaţi, distruşi)

 Deficienţe în îngrijire/supraveghere

103
 Surse de pericol: Părinţii nu sunt conştienţi de pericole, timp îndelungat nu
iau măsuri de eliminare a surselor de pericol; expun copilul la un mediu
periclitant (o cârciumă în care se fumează, berărie)
 Îngrijire/ supraveghere:În mod frecvent copilul este lăsat singur 1 – 2 ore
(sau mai mult); copilul este expus singur unor pericole pe care nu le cunoaşte
şi pe care nu le poate contracara
 Persoana de supraveghere: Persoană neadecvată de supraveghere a copilului
(este suprasolicitată, nu poate recunoaşte nevoile unui copil )

 Deficienţe în îngrijirea medicală de bază

 Atunci când copilul se îmbolnăveşte, vizitele din partea medicului se
efectuează de-abia la solicitarea de urgenţă sau deloc
 Medicamentele prescrise sunt procurate târziu sau deloc / nu sunt
administrate în mod regulat sau nu sunt administrate deloc
 Copilul nu beneficiază de asigurare medicală iar pe părinţi nu-i interesează
acest lucru
 Foarte mulţi dinţi negri distruşi, eventuale dureri, miros neplăcut al gurii

III. Greşeli observate în comportamentul educativ al părinţilor

 Severitate exagerată
 Părinţii îşi exprimă solicitările pe un ton ridicat şi într-un mod lipsit de
afecţiune
 Copilul este tras tare/smucit de îmbrăcăminte sau de corp, dacă nu se
conformează imediat
 Copilul este tras/smucit atât de tare de îmbrăcăminte sau de corp încât se
sperie sau chiar îşi pierde echilibrul / cade – dacă nu se conformează imediat
 Pedepsele sunt extrem de dure în raport cu situaţia dată
 Se creează impresia că părinţii ar avea o mare nevoie să nu fie deranjaţi de
copil
 Părinţii ameninţă că vor folosi violenţa sau că vor aplica pedepse extreme

(Încă) acceptabil este atunci când:

 Părinţii îi vorbesc copilului pe un ton ridicat, îl trag / smucesc de haine sau
de corp după ce nu le-a îndeplinit solicitările un anumit timp
 Părinţii ţipă câteodată la copil, dar nu întotdeauna şi doar atunci când acesta
nu a reacţionat în mod repetat atunci când părinţii i-au adresat o solicitare

 Neputinţă accentuată
Părinţii…
 se orientează după dorinţele de moment ale copilului
 se lasă conduşi de copil fără a se opune

104
 au o influenţă redusă şi în probleme importante
 nu îşi manifestă în mod clar atitudinea / nu iau o poziţie clară
 în ciuda unor probleme majore ale copilului, părinţii nu îşi manifestă în mod
clar atitudinea educativă
 rareori pot impune reguli
 acceptă injuriile aduse de către copil / adolescent fără să se opună
 spun că nu ştiu ce să mai facă, că nu mai reuşesc să se apropie de copil, că
acesta nu-i mai ascultă
 pretind că nu ştiu ce să mai facă, îşi doresc vădit "ca cineva să vină şi să
repare totul“

 Atitudine extrem de schimbătoare

 Părinţii permit astăzi un lucru şi mâine îl interzic
 În timpul unui anunţ părinţii îşi schimbă părerea (eventual de mai multe ori)
 Regulile pot fi greu recunoscute de către copil şi sunt rareori respectate
 Părinţii îl ameninţă astăzi pe copil că-l dau la cămin, iar mâine îi fac cadouri
scumpe
 În cazul părinţilor despărţiţi: trebuie să se acorde o atenţie sporită din cauza
lipsei unor poziţii comune şi a colaborării între cei doi părinţi

Slabă stimulare din partea părinţilor / slabă încurajare cognitivă / lipsa susţinerii
instrumentale în familie
 Nu există cărţi în familie
 Copiii nu sunt încurajaţi să citească
 Materialele şcolare sunt deseori insuficiente
 Părinţii nu susţin măsurile şcolare de promovare a copilului, cum ar fi
exerciţiile în cazul dislexiei sau consilierea la teme

IV. Situaţie familială dificilă

Mama este depresivă / prezintă probleme psihice: posibilă depresie sau depresie
diagnosticată / tulburări psihice (de ex. dependenţă de alcool sau narcotice)
Mama…
 din lipsă de energie stă tot timpul în pat
 manifestă puternice schimbări de dispoziţie fără vreun motiv evident
 de aceea este deseori în concediu medical / de aceea a avut deja internări în
spital
 de aceea îşi pierde în mod frecvent locul de muncă; deja nu mai este aptă de
muncă
 ia medicamente şi cu toate acestea se plânge de câte ceva ca de exemplu de
lipsa de energie, este tot timpul prost dispusă sau are dese schimbări de
dispoziţie;
105
 miroase a alcool deja de dimineaţă, la şedinţa cu părinţii sau în alte situaţii în
care în mod normal se cere luciditate / şi-a pierdut deja locul de muncă din
cauza consumului de alcool
 din cauza altor tulburări psihice, cum ar fi de ex. cele de tip schizofrenic,
mama nu reprezintă o (sau principala) persoană de încredere de care copilul
să se ataşeze

V. Aspecte problematice privind statutul social al familiei

 Lipsa educaţiei / opoziţia faţă de educaţie

 Părinţii au terminat cel mult o şcoală profesională
 Părinţii înşişi nu citesc nici o carte
 Copiii stau zilnic ore în şir în faţa televizorului şi / sau a calculatorului
 În casă nu există cărţi pentru copii, televizorul / calculatorul sunt tot timpul
pornite
 Dezvoltarea (şcolară) a copilului nu-i interesează absolut deloc pe părinţi

(Încă) acceptabil este atunci când:

 Părinţii nu citesc nici o carte, sau cel mult cărţi ilustrate, însă copiii au acasă
cărţi pentru vârsta lor şi uneori citesc
 Părinţii se preocupă de rezultatele bune şcolare ale copiilor

7.2 Contactarea copilului şi a părinţilor. Vizitele la domiciliu: între

asistenţă socială proactivă şi control social

În 2005, în Hamburg a fost elaborat un program cuprinzător pentru protecţia

copilului, ca urmare a morţii tragice a unui copil. În cadrul acestui program au
fost stabilite nişte linii directoare pentru vizitele la domiciliu.

Punctele cheie pe care le abordează respectivul document, numit Ghid pentru

vizitele la domiciliu în situaţii de urgenţă, realizat de Ministerul afacerilor
sociale, familiei, sănătăţii şi protecţiei consumatorilor vor fi prezentate în
continuare.

Vizitele la domiciliu ca şi standard în asistenţa socială

Vizitele la domiciliu s-au făcut încă de la începuturile asistenţei sociale. Şi astăzi

ele reprezintă o metodă standard folosită în lucrul cu copiii şi părinţii,
exprimând orientarea către viaţa reală a activităţii de protecţie a copiilor.

Deşi este recunoscută ca fiind un instrument metodologic în asistenţa socială,

vizita la domiciliu trebuie realizată avându-se tot timpul în vedere scopurile
106
urmărite şi felul în care se desfăşoară. Există motive întemeiate pentru proceda
în acest mod.

În primul rând, vizita la domiciliu presupune intrarea în spaţiul personal al unor

persoane, care este în mod normal protejat prin lege, iar în al doilea rând,
presupune colectarea de informaţii protejate şi ele de legi privind
confidenţialitatea datelor. De aceea, aceste lucruri trebuie luate în considerare şi
analizate de câte ori se face o vizită la domiciliu.

O vizită la domiciliu poate fi, desigur, justificată din punct de vedere legal şi
realizată cu acordul proprietarilor sau locatarilor respectivului spaţiu, pentru ca
cei care o fac să îşi formeze o imagine cu privire la condiţiile în care trăieşte
copilul în cauză. În acest sens, o astfel de vizită reprezintă un proces de colectare
de date, ale cărui limite sunt stabilite de legile de protecţie a informaţiilor şi
datelor.

Totuşi, asistenţii sociali nu pot impune acceptarea vizitei la domiciliu.

Autorităţile pentru protecţia copilului au datoria de a face o vizită la domiciliu
dacă este singura opţiune pentru asigurarea binelui copilului.

Dacă există indicii că vizita va trebui să fie făcută fără acordul celor care
locuiesc acolo şi că va fi nevoie de măsuri obligatorii, trebuie solicitată poliţia,
care să preia sarcina de îndepărtare a pericolului.

Acelaşi lucru se aplică atunci când asistenţii sociali realizează că nu pot intra în
locuinţă pentru a îndepărta pericolul iminent la care este supus copilul, fără a se
expune ei înşişi pericolului.

Din punct de vedere metodologic, în ceea ce priveşte efectuarea unei vizite la

domiciliu trebuie luate următoarele decizii:
- este vizita necesară şi utilă şi cum se va desfăşura;
şi trebuie avută în vedere următoarea întrebare:
- ce atitudine vor avea asistenţii sociali faţă de părinţi?

Utilitatea vizitei este dată de necesitatea de a strânge informaţii care nu pot fi

obţinute în urma unei discuţii la birou. În acelaşi timp, vizualizarea condiţiilor
reale în care trăieşte copilului poate da la iveală şi unele dintre nevoile existente
(de exemplu, lipsa de spaţiu).

Vizitele la domiciliu pot fi o uşurare pentru familii, pentru că, de exemplu, în

felul acesta o mamă cu mai mulţi copii nu mai pierde timp şi bani pentru a veni
la o întâlnire la sediul direcţiei pentru protecţia copilului.

107
Cu toate acestea, şi mai importantă este dezvoltarea unei relaţii solide între
asistentul social şi părinţi. Părinţii se simt valorizaţi atunci când se acordă
interes spaţiului în care locuiesc, lucru care reprezintă o bună bază pentru
dezvoltarea unei cooperări între cele două părţi.

Pentru aceasta, părinţilor trebuie să le fie clar, din poziţia lor de gazde, că ceea
ce îi interesează pe asistenţii sociali nu este în primul rând să îi controleze, ci să
înţeleagă condiţiile lor de trai şi problemele pe care le au.

Aşadar, vizita la domiciliu este o procedură complexă, care trebuie bine

pregătită şi care presupune o calificare corespunzătoare a asistenţilor sociali.

Vizitele la domiciliu în situaţii de criză

Vizitele la domiciliu în situaţii de criză (care se fac adesea fără înştiinţare

prealabilă) sunt, desigur, diferite de cele care se planifică din timp, cu acordul
părinţilor. Există, însă, standarde care se aplică tuturor vizitelor la domiciliu.

Orice formă de comportament anormal manifestat de un copil poate constitui un

motiv pentru a alege vizita la domiciliu ca şi metodă de lucru cu familia. Dacă
riscul la care este expus copilul este privit din perspectivă largă, comportamentul
în cauză poate lua multe forme, inclusiv violenţa şi delincvenţa.

Din cauza unor cazuri grave, care s-au soldat cu moartea unor copii, în
Germania vizitele la domiciliu reprezintă procedura preferată atunci există
suspiciuni privind existenţa unei situaţii de risc pentru copil. În prezent, există o
dezbatere între cei care sunt pro şi cei care sunt contra unei proceduri definite
legal pentru vizitele la domiciliu efectuate pentru a evalua riscul la care sunt
expuşi copiii.

Materialele necesare pentru efectuarea vizitei la domiciliu

Legitimaţia de serviciu, telefonul mobil, numerele de telefon importante;

Chestionare privind situaţia copilului în pericol;
Clarificarea opţiunilor de transport pentru copil;
Materiale informative cu privire la ajutorul disponibil.

Paşii care trebuie realizaţi

- colectarea informaţiilor accesibile; în acest proces este necesar să se ştie
câţi copii sunt în familie şi unde se află
o Se cer informaţii la centrul de zi, dacă este necesar;
o Se stabileşte cine este responsabilul legal;
- înregistrarea pe scurt şi evaluarea iniţială a informaţiilor; clarificarea
scopurilor;
108
 - scurtă consultare cu privire la procedurile ce vor fi aplicate, cu cel puţin
un alt profesionist, sau, dacă este posibil, cu întreaga echipă şi cu şeful
serviciului; în caz că nu participă la consultare, şeful serviciului trebuie
informat de urgenţă;
- doi specialişti preiau sarcinile de intervenţie în situaţie de criză:
o rolul specialistului responsabil de caz
o rolul specialistului care îl acompaniază
o dacă este necesar, un al treilea coleg verifică dacă există locuri
disponibile dacă un copil trebuie luat în plasament
- În timpul vizitelor la domiciliu, realizate de ambii specialişti, cel care este
responsabil de caz explică motivul vizitei şi descrie competenţele pe care
le au într-o manieră explicită şi completă;
- Cei doi stabilesc gradul de risc la care este supus copilul şi decid
împreună ce trebuie făcut în continuare. Dacă se stabileşte că fiecare copil
din familie este în pericol, trebuie folosite chestionarele (de prim contact
şi ulterioare) pentru a colecta datele necesare evaluării situaţiei copiilor.
Pentru fiecare copil trebuie completat câte un chestionar.
Acest lucru poate fi făcut la domiciliu, în prezenţa părinţilor, şi cu
participarea lor, sau – ca şi alternativă – poate fi făcut în altă parte, de
către cei doi specialişti. Dacă nu toţi copiii sunt prezenţi, trebuie stabilit
unde se află aceştia şi cum şi când se pot verifica condiţiile în care trăiesc.

Atenţie: dacă părinţii nu cooperează sau minimalizează importanţa situaţiei,

specialiştii trebuie să procedeze cu mare grijă. Toate încăperile din locuinţa
respectivă trebuie văzute. La fel, trebuie să existe în casă hrană corespunzătoare
pentru copii şi în cantităţi adecvate.

Dacă cei doi au păreri diferite cu privire la pericolul în care se află sau nu
copilul, sau dacă au nevoie să discute despre situaţia respectivă, această discuţie
nu trebuie să aibă loc în prezenţa părinţilor. În final părinţii sunt informaţi cu
privire la situaţia de risc în care se află copilul şi se stabileşte ce trebuie făcut
pentru protecţia acestuia.

Dacă se decide că respectivul copil rămâne cu familia, trebuie încheiate acorduri

clare şi precis formulate cu părinţii sau alte persoane implicate (conform
modelului prezentat în continuarea chestionarelor de mai jos), care să specifice
clar ce li se cere şi controalele la care vor fi supuşi. Aceste acorduri trebuie
înregistrate în scris sau pe un formular separat şi semnate de toate părţile
implicate.

Documentaţia referitoare la acţiunile întreprinse în situaţia de criză respectivă

trebuie semnată de ambii lucrători specialişti.

109
 Chestionar referitor la
Primul contact cu copilul şi familia
Situaţia dorită/indicatori
1.Asigurarea necesităţilor de bază şi protecţia copilului
Hrană adecvată vârstei
Condiţii de dormit conform vârstei
Îngrijire corporală adecvată
Îmbrăcăminte adecvată sezonului
Protecţia faţă de pericole
Îngrijirea şi supravegherea asigurate
Asigurarea controlului sănătăţii
Posibilităţi de joacă
Indicii privind existenţa unei situaţii
de risc
Hrana veche sau stricată, hrană
neadecvată vârstei, hrană nevariată,
hrană insuficientă, tacâmuri şi farfurii
murdare, semne de hrănire deficitară
sau în exces
Copilul nu dispune de un loc al lui
pentru dormit, nu există pat şi saltea,
loc de dormit murdar, ritm zi-noapte
neregulat, loc de dormit neprotejat
(când dorm mai mulţi într-o cameră)
Spălat rar şi neregulat, urme de
murdărie pe pielea copilului, igienă
dentară deficitară, răni sau urme pe
piele
Protecţie deficitară faţă de frig sau
căldură, îmbrăcăminte şi încălţăminte
necorespunzătoare vârstei copilului
Cabluri electrice defecte, copilul are
acces la alcool, medicamente. Semne
de bătaie, hematoame, cicatrice,
fracturi, arsuri. Protecţie deficitară
faţă de abuzul sexual
Lipsa de supraveghere. Supravegherea
este lăsată în seama unor persoane
străine. Copilul rămâne singur
noaptea.
Copilul nu este consultat în mod
regulat de medic. Nerecunoaşterea şi
lipsa tratamentului. Nu are medic de
familie. Boli cronice netratate.
Numeroase internări în spital cauzate
de răniri acasă. Dinţi stricaţi.
Locuri de joacă absente sau
sărăcăcioase, lipsa jucăriilor.
Televizorul ca unică ocupaţie.
Dezvoltare senzo-motorie
110

Intervenţie potrivită în raport cu Nerecunoaşterea
anomaliile de dezvoltare
Sprijin emoţional din
persoanei/lor de ataşament
Acordarea de libertăţi corespunzătoare Închiderea
vârstei
2. Situaţia familială; asigurarea educaţiei copilului
Situaţia financiară/materială
Situaţia locuinţei
Situaţia relaţiilor familiale
Situaţia socială a familiei
Comunicarea cu copilul
necorespunzătoare vârstei. Deficienţe
în vorbire.
şi netratarea
deficienţelor de dezvoltare sau a
dizabilităţilor.
partea Nu se vorbeşte cu copilul, sau se
vorbeşte pe un ton brutal. Copilul este
agresat verbal sau corporal
(ameninţat, umilit, scuturat, bătut).
Copilului i se refuză contactul
corporal, gingăşia, protecţia şi
alinarea tristeţii. Schimb des de
persoane apropiate copilului. Enurezis
la copii mai mari.
copilului în casă,
interdicţia de a avea contact cu copii
de aceeaşi vârstă, prieteni care nu
corespund vârstei copilului. Fixarea pe
copil, grija exagerată, senzaţia
exagerată de responsabilitate pentru
copil
Venitul nu acoperă nevoile de bază.
Venitul este cheltuit pe produse care
nu folosesc copilului (droguri, alcool).
Fără locuinţă, locuinţa prea mică,
locuinţa prost încălzită, insalubră,
gălăgie permanentă, locuinţa plină de
lucruri inutile, vechituri.
Agresivitate în familie, structură
depresivă în familie, violenţa
domestică, experienţa negativă a
părinţilor în copilărie. Folosirea
copilului în situaţii de conflict între
soţi sau în divorţ.
Dezintegrarea mediului social al
familiei, lipsa relaţiilor cu rudele, frica
faţă de instituţii (de ex. grădiniţe,
medici). Nu solicită prestaţiile care li
se cuvin.
Nu sunt percepute nevoile copilului,
copilul este izolat, ignorat permanent,
programul zilnic este nestructurat
111
 (fără reguli cotidiene), nu i se pot
impune copilului limite, comportament
inconsecvent cu copilul, duş cald - duş
rece sentimental, certuri între părinţi
cu privire la copil, violenţa împotriva
copilului.
Starea de sănătate a persoanei care îl Boli somatice, psihice, handicap fizic,
îngrijeşte pe copil psihic sau sufletesc. Consum de
substanţe (alcool, droguri,
medicamente), comportament
autodestructiv, tendinţe suicidale.

3. Gradul de cooperare al părinţilor

1 clar existent
2 ambivalent/nesigur
3 inexistent/ nesesizabil
Prima persoană de referinţă pentru copil
A doua persoană de referinţă pentru copil
Alte persoane
Explicaţii scrise cu privire la acest subiect

4. Apreciere de ansamblu

Situaţie bună până la mulţumitor

Situaţie satisfăcătoare
Situaţie nesatisfăcătoare
Situaţie de risc
Pericol acut pentru copil
Scurta apreciere scrisă

5. Pe baza aprecierii de ansamblu trebuie luate următoarele măsuri

A. Privind familia şi copilul

- nu este nevoie de asistenţă
- consilierea familiei cu privire la drepturile ei privind prestările şi
serviciile
- consiliere intensivă şi motivarea familiei de a solicita şi de a primi
ajutor/asistenţă
- se impune acordarea asistenţei sociale (eventual sesizarea instanţei)
- intervenţie de urgenţă (scoaterea copilului din familie)

112
B. Privind activitatea DGASPC
- nu e nevoie de alte măsuri
- consiliere de grup imediat
- informarea conducerii DGASPC
- control regulat (intervalul)
- o noua vizită la domiciliu pe data de…
- investigaţii suplimentare prin…
- participarea altor instituţii
- - sesizarea instanţei pentru: Obţinerea unei dispoziţii de urgenţă
Obţinerea unei dispoziţii de fond

6. S-au stabilit următoarele măsuri pentru protecţia copilului

Cine, cu cine, despre ce, termene…
Semnăturile…

Chestionar referitor la
Al doilea contact cu copilul şi familia

La fel ca la primul contact, în plus:

Indicatori Indicii privind existenţa unei situaţii

de risc
7. Indicatori de risc – resurse
Situaţia materială Sărăcie, şomaj, datorii, locuinţă
Venit asigurat, locuinţă necorespunzătoare
corespunzătoare
Situaţia socială Familie izolată, frica faţă de instituţii
Familie integrată social, rude, prieten, şi persoane, faţă de autorităţi
vecini. Suverană şi performantă în
susţinerea intereselor proprii.
Situaţia familială Dezintegrarea familiei, moartea unuia
Relaţii familiale şi de rudenie dintre părinţi, mamă singură, părinţi
funcţionale, relaţie pozitivă cu vitregi neintegraţi, conflicte familiale,
partenerul, prelucrare pozitiva a unei despărţire-divorţ
despărţiri sau unui divorţ.

Situaţia personală a părinţilor sau a Experienţă proprie negativă cu

persoanei care îl îngrijeşte pe copil diversele instituţii de asistenţă, sarcină
Competenţe de comunicare, capacitate nedorită, boală, handicap, dependenţă
de structurare a cotidianului, urmăreşte (droguri, alcool, jocuri de noroc)
pozitiv propriile ţeluri, posibilitate de
învingere a stresului, prelucrare
pozitivă a propriilor crize.

113
Situaţia copilului Copil uşor de îngrijit, sănătos.
Boală a copilului, handicap fizic,
psihic, sufletesc, comportament social
dificil pe fondul îngrijirii deficitare.

Prim protocol pentru înlăturarea riscului la copilul la risc convenit între

Direcţia pentru protecţia copilului

şi părinţi/reprezentant legal al copilului

Numele şi prenumele copilului

Născut la data de

Prezentarea copilului la pediatru (medic) la data de

Numele pediatrului

Reluarea frecventării grădiniţei sau şcolii la data de

Numele grădiniţei/şcolii

Următorul termen de prezentare la Direcţia pentru protecţia copilului

Locul Data

Următorul termen al vizitei la domiciliu Data

Instituirea unei măsuri da

nu

Ce mai trebuie stabilit şi convenit cu (grădiniţa, şcoala etc.)

Ce s-a mai convenit în mod particular

Data
Părinte/reprezentant legal Direcţia pentru protecţia copilului

114
 7.3 Consilierea în echipă (intervizarea) ca şi metodă de asigurare a
calităţii asistenţei sociale – model şi explicaţii

Munca în echipă este o sintagmă foarte folosită în domeniul asistenţei sociale.

Combină dorinţa de a înmănunchia resursele cu speranţa că o echipă poate
realiza mai mult decât o simplă sumă de membri.

În acelaşi timp, să lucrezi într-o echipă îţi conferă o anumită siguranţă într-unul
dintre cele mai complexe procese decizionale – estimarea riscurilor în cazul
copiilor a căror siguranţă şi stare de bine sunt în pericol.

Munca în echipă şi consultările între colegii din echipă

Consultările între colegi un instrument al muncii în echipă. Presupune consultări

între membrii echipei în domeniul lor de activitate şi are ca scop găsirea de
soluţii pentru o problemă. Se realizează conform unor reguli şi au o structură
clară. Colegii din grupul respectiv nu trebuie să lucreze neapărat în aceeaşi
instituţie sau în acelaşi departament din cadrul instituţiei. Se pot forma şi grupuri
ai căror membri aparţin unor instituţii diferite, dar, de exemplu lucrează în
acelaşi domeniu.

Aceste consultări se bazează pe folosirea abilităţilor care există într-un grup de

colegi pentru a rezolva probleme profesionale şi a asigura un proces de rezolvare
a problemelor, bazat pe cooperare şi împărtăşire a cunoştinţelor. În timpul
acestor consultări, membrii grupului au anumite funcţii. Trebuie evitate în mod
explicit structurile ierarhice (de aceea procesul este numit „intervizare”, pentru a
face diferenţa faţă de „supervizare”).

Consultările între colegi au ca motivaţie dorinţa unuia dintre aceştia de a primi

sugestii şi de a reflecta asupra anumitor aspecte. Această dorinţă trebuie să
existe ca atare şi nu să fie exprimată în numele altora.

Motivele pentru care se organizează o sesiune de consultări pot varia. Nu trebuie

neapărat să fie vorba despre o problemă gravă. Motivul poate fi şi o simplă
întrebare ce priveşte o situaţie ce nu e acută.

Este important să subliniem faptul că aceste consultări au o dublă funcţie: se

doreşte găsirea unei soluţii, dar are şi o valoare specială, de consolidare a
echipei. Schimbul de experienţe similare asigură de obicei coeziunea unui grup.

Există numeroase scheme de desfăşurare a unei sesiuni de intervizare. Paşii

principali pot fi:
- prezentarea unei întrebări sau a unei probleme;
115
 - o primă reacţie a membrilor grupului, care presupune asocieri şi
sentimente generate de expunerea problemei respective;
- prezentarea soluţiilor posibile;
- discutarea soluţiilor sugerate;
- comparaţia cu experienţe similare.

Pentru ca metoda să fie eficientă, echipa trebuie să decidă o anumită structură.

Aceasta trebuie riguros respectată, iar asta presupune disciplină. Un al doilea
element important este alocarea de timp fiecărei etape ce trebuie parcurse şi
respectarea cadrului temporal stabilit. Rolul secretarului, în afară de acela de
moderator, poate fi de a asigura respectarea acestor cerinţe.

Ca exemplu, vă prezentăm tipul de consultări folosit in Heilsbronn (pentru a

folosi modelul trebuie respectate condiţiile de licenţă)
a) grupul lucrează fără moderator extern:
- grupul decide de comun acord care dintre membri va juca rolul de moderator;
moderatorul se schimbă după fiecare caz;
- se votează ce caz va fi prezentat grupului;
- dacă este posibil, este ales un membru care să ţină procesul verbal al întâlnirii;

b) persoana care expune cazul prezintă problema; nu poate fi întreruptă;

c) întrebări; doar pentru a obţine informaţii suplimentare sau a înţelege mai bine;
Persoana care prezintă cazul răspunde la întrebări; nu se discută!

d) grupul colectează toate asocierile, presupunerile şi metaforele făcute. Cu cine

mă identific cel mai mult şi de ce? Foră soluţii;

e) persoana care prezintă cazul spune ce poate şi ce nu poate folosi;

f) soluţii sugerate;

g) răspuns persoanei care prezintă cazul; grupul ascultă;

h) schimb general;

i) comentarii finale; grupul descrie experienţe similare;

j) aranjamente privind runda următoare;

Estimarea riscurilor la care este expus copilul

După ce serviciile de protecţie a copilului au apărut de câteva ori în ziare, în

urma decesului unor copii, principiul evaluării riscurilor a fost introdus în
116
legislaţia germană: „Dacă autoritatea observă semne clare că binele unui copil
sau tânăr este în pericol, trebuie să evalueze riscurile în cadrul unui proces în
care se vor implica mai mulţi specialişti”. (Legea germană a asistenţei sociale
pentru copii şi tineri Sozialgesetzbuch VIII – Kinder- und Jugendhilfe § 8 a (1)
alineatul 1).

Procesul decizional în colaborare a devenit astfel procedura standard în procesul

de evaluare.

În Hamburg, în documentul numit „Recomandări de acţiune în ceea ce priveşte

datoria de a acţiona a autorităţilor de protecţie a copilului în situaţii ce pun în
pericol binele copilului sau tânărului”, se subliniază faptul că există un consens
de bază al tuturor sectoarelor landului şi în cadrul autorităţii relevante în ceea ce
priveşte nevoia şi relevanţa consultărilor în echipă.

Regulile, justificările şi formele procedurale ale acestor consultări, precum şi

natura lor obligatorie şi condiţionată, sunt definite în regulamentele privind
consultările de grup.

Nu numai responsabilul de caz poate solicita consultări de grup. Şi alţi membri

ai echipei pot sugera posibilitatea organizării unor astfel de sesiuni de
consultare.

În acest proces este foarte important de ştiut că specialistul responsabil de caz va

primi ajutor eficient doar dacă metoda consultării este corect înţeleasă de către
întreaga echipă. Trebuie privită ca o metodă guvernată de reguli şi proceduri de
comunicare, care sunt fundamental diferite de tipurile de comunicare folosite de
colegi atunci când beau împreună o cafea.

Formularul folosit de autoritatea pentru protecţia copilului din Hamburg pentru

astfel de consultări este prezentat în continuare:

Procesul verbal al şedinţei de consultare

de grup (intervizare):
Data

Durata şedinţei:
Responsabilul de caz:
minute.

Motivul consultării:

117
Date privind familia (fără a da nume): Alte persoane implicate (fără a da nume):

Problema/riscul privind familia şi alte persoane implicate:

Descrierea problemei din punctul de vedere al copiilor/părinţilor:

Descrierea problemei din punctul de vedere al profesionistului responsabil de caz:

Decizii luate în şedinţa precedentă de intervizare şi acţiuni întreprinse în urma acestora:

Sprijin primit/soluţii oferite până în prezent:

Solicitarea de consultare pentru şedinţa curentă:

După şedinţa de intervizare, notiţele participanţilor vor fi adunate şi distruse

Participanţii la şedinţă:

Idei:

Sugestii concrete de rezolvare a problemei (sistem de probleme, resurse, obiective

realiste):

Decizia profesionistului responsabil de caz (obiective, acţiuni ce vor fi întreprinse):

Raportare ulterioară:

La data de:

118
Idei/probleme care depăşesc cadrul strict Cine va aduce clarificări/va raporta?
al cazului aflat în discuţie:

Data/ Semnătura profesionistului

responsabil de caz

De transmis: Şefului de departament

7.4 Pedagogia confruntativă. O pledoarie pentru discuţiile directe şi sincere

în ştiinţele educaţionale şi asistenţa socială

Pedagogia confruntativă a luat naştere în anul 2000. Motivul creării acestui

concept pedagogic a fost dorinţa practicienilor din acest domeniu de a concentra
proiectele cu caracter confruntativ, derulate în Germania în domeniul muncii
sociale şi al pedagogiei, şi de a contura teoretic modul lor de abordare („linie
dreaptă cu suflet“).

Pedagogia confruntativă se plasează în cadrul creat în mod tradiţional de

pedagogia umanistă şi se defineşte ca fiind un complement al unei forme de
pedagogie bazate exclusiv pe înţelegere şi acceptare. Wofgant Tischner,
Profesor de pedagogie în Nürnberg, a descris această formă de pedagogie ca
fiind o revitalizare a componentei „paterne” a creşterii copiilor, care fusese
uitată.

Pedagogia confruntativă se bazează pe 12 piloni centrali şi se defineşte ca fiind:

 o metodă educaţională de ultimă instanţă, atunci când acceptarea şi
acompanierea nu mai sunt suficiente;
 intervenţionistă – angajare activă în situaţia individului afectat şi
motivarea acestuia pentru a se schimba;
 un mod de abordare a persoanelor cu comportament deviant, care privesc
amabilitatea drept o slăbiciune;
 o metodă normativă directă care fixează graniţe;
 specifică infracţiunilor şi deficitelor;
 o abordare optimistă în ceea ce priveşte natura umană;
 o abordare care acceptă atât motivaţia primară (intrinsecă), cât şi
secundară (presiune externă) pentru schimbare;
 cooperantă cu poliţia şi sistemul legal;
 critică la adresa societăţii;
 o abordare care nu acţionează în manieră confruntativă fără acordul
persoanei implicate;
119
  o abordare care favorizează relevanţa educaţiei şi a relaţiilor;
 orientată spre scopuri educaţionale: promovarea comportamentului pro-
social, a conştiinţei morale, a capacităţii de a lua decizii şi a
responsabilităţii în rândul tinerilor.

Grup ţintă şi orientare pedagogică de bază

Grupul ţintă în acest tip de pedagogie este reprezentat de tineri dificili, care nu
mai răspund la solicitările politicoase sau atunci când li se cere pur şi simplu să
fie rezonabili, de exemplu la şcoală sau în centre, şi continuă să comită furturi,
acte de vandalism, intimidare, vătămare fizică sau ameninţări.

Pedagogia confruntativă constă în analiza critică a faptei

comise/comportmentului deviant, punct cu punct, păstrând însă o bună apreciere
a persoanelor în cauză (critică fapta, nu persoana copilului). Motto-ul pedagogic
verificat în practică este: „Ia-i de unde au rămas”.

Tinerilor dificili li se potriveşte stilul de comunicare confruntaţională. Adulţii

care sunt întotdeauna prietenoşi (profesori, asistenţi sociali, etc.) sunt consideraţi
de către aceştia slabi. Nu e corect, dar asta este realitatea. De aceea, specialiştii
trebuie să fie 80% empatici, înţelegători, iertători şi toleranţi, dar să fie şi 20%
incisivi, gata să facă faţă unui conflict şi să impună limite.

Poziţia de bază a pedagogiei confruntative este diferită atât de stilul patriarhal -

autoritar, cât şi de cel pur permisiv. Cel din urmă caută cauzele
comportamentului deviant în principal în contextul social, absolvind astfel
individul de orice responsabilitate.

Atitudinea 80% : 20% se ghidează după „stilul de educare autoritativ“:

principiile de bază sunt căldură, atenţie, umor, structuri şi limite clar stabilite,
motive clare, sarcini şi provocări potrivite etapei de dezvoltare proprii
individului respectiv. Avantajele acestui stil, spre deosebire de cel autoritar şi
cel permisiv, sunt descrise ca fiind promovarea unui comportament prosocial, un
grad mai ridicat de deschidere şi de competenţă socială, competenţe sociale mai
bune şi un comportament cotidian adecvat, capabil de autoimpunere, manifestat
de către tineri.

Pedagogia confruntativă – aici termenul este împrumutat din teorie – a fost

influenţată de terapia confruntativă, cu orientarea sa cognitiv-psihologică
(Raymond J. Corsini) şi de terapia provocativă a lui Frank Farrelly, un elev al lui
Carl Rogers. Teoria cognitivă subliniază importanţa atitudinii individului faţă de
comportamentul adoptat. Asta înseamnă că oricine simte pe propria piele

120
consecinţele pe care le trăieşte o victimă (tristeţe, durere, frică) nu se va angaja
în acte care să „producă” victime.

Astfel, pedagogia confruntativă încearcă să plaseze puţin din suferinţa victimei

în sufletul celui care a comis agresiunea, trezindu-i astfel simpatia şi empatia,
pentru că cel care simte şi gândeşte ce simte şi gândeşte victima, se va comporta
mai bine în interacţiunile zilnice şi la nivel social. Pentru ca acest proces să fie
aplicat cu succes, educatorii trebuie să ia în considerare tehnicile de neutralizare
ale copilului (mecanisme de justificare de tipul „a fost vina lor”, „s-a uitat urât la
mine”). Pedagogia confruntativă încearcă să facă trecerea de la încercarea de a
justifica comportamentul deviant către o stare în care individul acceptă
responsabilitatea.

Metode şi proceduri în pedagogia confruntativă

Metodele şi experienţele terapiei provocative sunt folositoare. Metodele

derutante şi amuzante de tratament stârnesc curiozitatea, mai ales tinerilor
sufocaţi de pedagogie, exagerarea, deformarea şi ironia fiind folosite în
avantajul celui care a comis abaterea, pentru a pune sub semnul întrebării, de
exemplu, justificările acestuia cu privire la furturile prin şantaj comise în şcoală
(„Nu ştiu de ce tot îmi dau cadouri!”).

Farrelly se bazează pe 10 postulate, dintre care unul este extrem de relevant în

şcoli şi centre pentru tineri. Se referă la teama multora dintre cei care lucrează în
domeniu că tinerii vor ceda dacă sunt confruntaţi cu consecinţele acţiunilor lor.
Un angajat reticent al unei organizaţii din nordul Germaniei a spus la un
moment dat: „dacă îi confrunţi pe infractorii agresivi cu propriile lor acţiuni,
există pericolul ca aceştia să sară în Elba de disperare”. A spus că nu doreşte să-
şi asume o astfel de responsabilitate. Reacţia tinerilor agresivi la această
afirmaţie a fost „nu o să sărim în Elba, o să-l aruncăm pe el în Elba”.

Metodele pedagogiei confruntative se adresează în special grupurilor. Printre ele

se numără training-ul de antiagresivitate, training-ul de Coolness
(„astâmpărare”) şi training-ul confruntativ social®.

Aceste programe specializate presupun o negociere permanentă între ideile

formatorilor, care sunt extrem de agili din punct de vedere lingvistic, şi cele ale
tinerilor cu comportament deviant.

Sesiunile de formare nu au abordare holistică, ci au ca scop precis demolarea

comportamentului deviant: tânărul este acceptat, comportamentul deviant şi
delincvent al acestuia este însă aspru criticat.

121
Nu este nici o contradicţie aici. În acest fel, sesiunile specializate de formare
socială promovează o capacitate adecvată de autoimpunere, importantă pentru
copiii şi tinerii devianţi, care doresc să se autodefinească ca având capacitate de
autoimpunere chiar şi după un proces de (re-)socializare.

„Aş vrea să mă exprim la fel de bine ca un procuror” şi-a exprimat un tânăr

dorinţa de putere. Un alt absolvent al unui astfel de program, cândva o persoană
violentă, a spus „nu mai vreau să-i bat de să-i omor, vreau să le vorbesc până la
moarte”.

Pedagogia confruntativă presupune o cultură a dezbaterii cu îndrumare

pedagogică într-un spaţiu social protejat. Motto-ul ei este: „înţelege
comportamentul deviant, dar nu-l accepta”. Ea include strategii de rezolvare a
conflictelor orientate spre fapte, cum sunt medierile în şcoală, conceptele de
mediere şi medierea victimă-delincvent, prin care se urmăreşte rezolvarea
problemelor prin discuţii directe cu acesta din urmă. Aceste strategii sunt
autentice şi foarte aproape de individ şi generează preocupare.

Pedagogia confruntativă este aşadar caracterizată prin intervenţie. În cazul

confruntărilor agresive, a aştepta înseamnă a te comporta pseudo-tolerant,
aprobând înregistrarea unor noi victime – şi acesta este un pas greşit, de neiertat
pentru specialişti.

Pentru a avea loc o confruntare este vital să existe o relaţie bună cu copilul sau
tânărul respectiv. Asta înseamnă că tânăra persoană poate fi chestionată în
legătură cu comportamentul său deviant repetat, într-o relaţie bazată pe afecţiune
şi respect, neputându-se retrage prin lăudăroşenie şi fanfaronadă. Scopul este de
a provoca o schimbare în atitudinea şi comportamentul acelei persoane.

În consecinţă, acţiunile de tip confruntativ sunt potrivite doar acolo unde există
continuitate, în locuri cum sunt grădiniţele, şcolile, centrele pentru tineri,
aşezămintele rezidenţiale şi centrele de terapie socială.

7.5 Mecanisme de rezolvare a problemelor în cazurile grave: conferinţele de

caz

Atunci când sunt implicate mai multe servicii diferite (şcoala, poliţia, justiţia,
autoritatea pentru protecţia copilului), se generează o dinamică a demarcării şi
delegării între aceste servicii.

În acest proces, serviciile nu angajează propriile resurse sau pe cele ale altor
servicii în mod eficient şi într-o manieră potrivită nevoilor cazului individual. În

122
special în cazurile grave este deci crucial să existe o bună cooperare între
diferitele servicii, cu diferitele lor puncte de vedere şi posibilităţi de intervenţie.

O astfel de cooperare presupune o procedură bine stabilită, pentru care fiecare

serviciu îşi asumă responsabilitatea. Un exemplu de astfel de procedură este
conferinţa de caz, care se foloseşte în Hamburg.

Conferinţele de caz au loc o dată pe lună. La ele participă reprezentanţi ai

poliţiei, ai serviciului de asistenţă din cadrul instanţei juvenile, ai parchetului,
echipei de intervenţie în familie (o unitate centrală specializată în cadrul
autorităţii pentru protecţia copilului din Hamburg), ai oficiilor sectoriale pentru
tineret, Ministerului Educaţiei şi Formării şi Ministerului de Interne.

Scopul acestor conferinţe este de a facilita obţinerea unor acorduri şi de a

planifica toate măsurile posibile pe care le poate lua statul. Reprezentanţii
autorităţii pentru imigraţie şi ai organizaţiilor de tineret pot participa la
conferinţe dacă li se cere. Judecătorul de la tribunalul pentru minori este
informat permanent cu privire la aceste conferinţe de către serviciul de asistenţă
din cadrul tribunalului şi poate decide dacă participă sau nu.

Grupul ţintă îl reprezintă copiii şi tinerii cu vârste între 14 şi 17 ani care au

săvârşit fapte penale şi sunt în evidenţa poliţiei ca delincvenţi violenţi.
Conferinţele de caz sunt menite să optimizeze colaborarea între autorităţi, să
obţine reacţii rapide din partea statului şi să permită combaterea problemelor de
dezvoltare la copii cât mai devreme posibil.

Alte măsuri eficiente de intervenţie

De obicei nu este suficientă o singură măsură de intervenţie pentru a-i ajuta

efectiv pe copiii care se încadrează în tiparul celor cu debut infracţional precoce.

Trebuie luate măsuri la mai multe niveluri.

o Cu copilul însuşi;
o Cu principalele figuri de ataşament, de obicei părinţii;
o Cu cei care lucrează cu copilul – profesori, persoane de îngrijire din
centrele de zi sau rezidenţiale. Acest nivel este adesea neglijat.

Pentru fiecare caz trebuie să se stabilească de ce anume este nevoie, ce metodă

de intervenţie trebuie folosită şi la ce nivel. Asta presupune o evaluare
minuţioasă a situaţiei per ansamblu a copilului, a problemelor şi resurselor
existente, care se finalizează printr-un plan agreat de toate părţile implicate.

123
Planul trebuie semnat de toate aceste părţi, pentru că toţi trebuie să acţioneze ca
şi co-generatori ai schimbării şi să asigure astfel succesul procesului. Semnând
acest plan, toţi îşi dau acordul şi îşi asumă responsabilitatea.

Lucrul cu copiii care comit fapte penale – programe, principii

Vom prezenta două metode, non-rezidenţiale, de lucru cu copiii care comit fapte
penale, care şi-au dovedit eficacitatea în ani de utilizare. Nu vorbim prea mult
despre asistenţa de tip rezidenţial, pentru că am avea nevoie de încă un manual
pentru asta. Totuşi, şi în cazul asistenţei pentru copii şi părinţi în context
rezidenţial trebuie luate în considerare principiile de bază ale acestor metode.

Formarea competenţelor sociale – activitate de grup:

Pentru a dezvolta şi extinde abilităţile sociale ale copiilor afectaţi, măsura de

supraveghere specializată poate include un program de instruire pentru un grup
de copii.

În Germania, de exemplu, programul lui Petermann pentru copiii de peste 8 ani

este unul dintre cele mai cunoscute. În Hamburg, programul de „coolness”
(„astâmpărare”) pentru copii de peste 13 ani este de asemenea folosit foarte des.

Aceste grupuri lucrează de obicei pe o perioadă de 6 luni, cu întâlniri

săptămânale de 1,5 – 2 ore. Nu trebuie să fie mai mult de 12 participanţi.

Scopurile principale sunt întotdeauna: (a) deprinderea de suficiente abilităţi

sociale, astfel încât (b) copilul să poată să se integreze într-un grup pro-social de
copii din aceeaşi generaţie.
Principiile de bază, care sunt repetate folosind elementele metodei individuale,
sunt:
 Îmi identific şi exprim propriile emoţii şi le recunosc pe ale celorlalţi;
 Lucrurile mele şi lucrurile tale;
 Alte reguli sociale şi legale;
 Ne jucăm împreună.

Este de dorit ca un astfel de grup să fie condus de doi formatori. Ei trebuie să fi

participat ei înşişi la cursuri de instruire pentru programele respective, să
îndeplinească sarcini împreună în mod obişnuit şi să primească instrucţiuni
continue (sprijin supraveghere).

124
Este important să se ia în considerare faptul că fiecare program este conceput
pentru o anumită categorie de vârstă şi în funcţie de abilităţile proprii de învăţare
şi nu pot fi folosite exact la fel pentru o altă categorie de vârstă.

Lucru individual intensiv

Activitatea de grup are toate şansele să eşueze în cazul unui copil care a parcurs
destul de mult din traseul de dezvoltare specific copiilor cu debut precoce şi a
ajuns la etapa a 3-a a modelului lui Patterson (vezi cap.6). Copilul nu se va
integra în grup, va rămâne absent sau retras (probabil copilul are probleme mari
la şcoală şi cu principalele figuri de ataşament/părinţii).

În Germania, un copil care are toate aceste probleme grave, deja consolidate, va
primi atenţie intensivă, proactivă, individuală din partea unui pedagog pentru 3 –
10 ore pe săptămână, dacă au fost îndeplinite anumite condiţii. Acestea se referă,
în special, la situaţia în care părinţii nu mai pot comunica cu copilul, nu sprijină
această măsură şi copilul are peste 12 ani.

În cazul acestei forme intensive de ajutor se aplică următoarele principii de bază:

 Lucrătorul social/pedagogul şi copilul se aleg unul pe celălalt; trebuie să
existe o afinitate între cei doi şi ambii trebuie să îşi dea acordul de la
început;
 Lucrătorul social/pedagogul explică regulile, laudă, pune în aplicare
consecinţele şi îl încurajează pe copil;
 Copilul încearcă să atingă obiectivele;
 Lucrătorul social/pedagogul îl sprijină pe copil în atingerea acestor
obiective;
 Lucrătorul social/pedagogul vorbeşte regulat cu părinţii, cu alte persoane
importante din viaţa copilului şi cu profesorii de la şcoală, în prezenţa
copilului sau nu.
Această metodă intensivă, non-rezidenţială, îi permite copilului să continue să
locuiască cu părinţii sau responsabilul său legal, astfel încât să nu fie nevoie să
se mute într-un centru rezidenţial sau alt tip de aşezământ social. Este o bună
ocazie pentru a oferi copilului terapie suplimentară.

Lucrul cu părinţii

Ajutorul acordat unui copil, după cum s-a menţionat mai sus, este adesea mai
eficient dacă şi părinţilor li se poate oferi ajutor, iar aceştia acceptă. Aici sunt
prezentate patru tipuri de asistenţă pentru părinţii copiilor care au comis fapte
125
penale. Eficacitatea lor a fost demonstrată în evaluări făcute în ani de utilizare cu
succes.

Formare pentru dezvoltarea abilităţilor parentale

Părinţii interesaţi şi motivaţi au ocazia de a îşi reconsidera comportamentul

parental şi de a dobândi noi abilităţi, în grupuri alcătuite din părinţi care au
probleme similare cu copiii lor.

Scopul acestor programe structurate de formare (de ex. în Germania, Părinţi

puternici – copii puternici, sau Triplu P) este de a-i ajuta pe părinţi să
(re)devină părinţi pozitivi, motivanţi şi eficace.

Aceste programe de grup se derulează de obicei pe o durată de 2 – 3 luni în 6 –

12 întâlniri de 1,5-2 ore. Grupurile nu trebuie să includă mai mult de 12
participanţi. Părinţii primesc şi material de formare pe care pot exersa şi
continua formarea acasă.

Conţinutul acestor programe urmăreşte să-i ajute pe părinţi la:

o Spargerea cercului vicios care face ca educaţia şcolară/de acasă să fie
ineficiente;
o Identificarea, împreună cu copilul, a situaţiilor pozitive şi a celor dificile;
o Planificarea şi organizarea de activităţi de petrecere împreună a timpului
liber;
o Conservarea energiei şi realimentarea;
o Stabilirea de reguli;
o Solicitările eficiente;
o Trăirea consecinţelor pozitive şi negative.

Este bine ca un astfel de grup să fie condus de doi formatori. Ei trebuie să fi

participat la cursuri de formare pentru susţinerea unui astfel de program, să
îndeplinească sarcini comune în mod regulat, să primească instruire continuă (şi
supervizare) şi să poată furniza materiale de formare pentru părinţi.
Sfaturi pentru părinţi

Este posibil ca părinţii, individual sau în cuplu, să nu fie încrezători într-un

astfel de program de grup, sau să dorească să părăsească programul la scurt timp
după începerea lui. Acestor părinţi trebuie să li se dea ocazia să beneficieze de
sesiuni de consiliere individuală. Durata şi conţinutul acestora trebuie convenite
în avans, dar trebuie să se bazeze pe programele de grup descrise anterior.

În acest proces este importantă evitarea de „relaţii de consiliere” care să dureze

ani, în care părinţii şi cel care se ocupă de consilierea lor (asta se întâmplă de
obicei cu părinţii singuri) intră într-o coaliţie şi nu mai lucrează către atingerea
126
unui scop. În Germania s-a întâmplat asta, dovedindu-se a fi până la urmă o
irosire a resurselor, fără a se obţine eficacitatea dorită. Astfel de fenomene pot
apărea atunci când urmărirea scopurilor şi cursul efectiv al procesului de
asistenţă nu sunt monitorizate aşa cum trebuie. Cei care au responsabilitatea
acestor măsuri trebuie, aşadar, să asigure calitatea acestor modalităţi de ajutorare
a familiilor.

Formare individuală proactivă pentru părinţi la domiciliu

Adesea, părinţii care au probleme grave nu reuşesc să ajungă la un centru de

consiliere sau nu pot fi motivaţi să o facă. De aceea trebuie să existe un serviciu
în cadrul căruia părinţilor li se oferă formare individuală, structurată, chiar acasă
la ei.

Triplu P oferă un program de acest fel, care include 8 – 15 sesiuni de 1,5 – 2

ore. În cadrul acestui program se alocă un timp mai lung consolidării noilor
tehnici de stimulare a abilităţilor parentale.

Asistenţă proactivă la domiciliu

Spre deosebire de sesiunile individuale de formare în timp limitat, această formă

de asistenţă se adresează scopurilor individuale ale membrilor aceleiaşi familii,
în acelaşi timp. Durata este de 8 până la 18 luni, 5 – 12 ore pe săptămână, în
funcţie de scopurile propuse pentru a fi atinse în acelaşi timp.

O componentă a acestei forme de asistenţă trebuie să fie întotdeauna repetarea

tehnicilor de stimulare a abilităţilor parentale, dar adesea este nevoie de mai
multe. Acest sprijin este îndreptat în general către protejarea copilului împotriva
unor situaţii de risc. Metoda este potrivită atunci când părinţii nu pot singuri să
ofere această protecţie, dar pot fi motivaţi pentru a preveni situaţia în care copiii
sunt luaţi în plasament.

Lucrul cu personalul de specialitate

Aici vom trata doar două aspecte ale acestui subiect complex. Acestea au o
relevanţă specială în cazul copiilor cu debut precoce, care de obicei reprezintă o
provocare mare. Asistenţii sociali responsabili de caz din cadrul direcţiei pentru
protecţia copilului şi aceia din centrele de zi (ca şi din centre rezidenţiale, şcoală
şi grădiniţă) au nevoie de abilităţi profesionale speciale pentru a putea lucra
eficient cu aceşti părinţi şi copiii lor.

Personalul are nevoie de formare/specializare:

127
 Cunoştinţe şi instrumente pentru o educaţie eficientă: lucrătorii direcţiei
pentru protecţia copilului au nevoie de acestea pentru activitatea pe care o
desfăşoară, pentru discuţiile cu copiii
 şi pentru a putea folosi instrumentele în consilierea părinţilor şi în susţinerea
de cursuri de formare. Aceşti specialişti trebuie apoi să disemineze aceste
cunoştinţe în asistenţa rezidenţială, în şcoli şi grădiniţe.
 O bună cunoaştere a teoriei şi instrumentelor folosite în consilierea
confruntativă. Aceleaşi lucruri se aplică şi aici.

În plus, trebuie să se acorde atenţie metodelor generale descrise anterior, care

dezvăluie sfaturi pentru lucrul cu părinţii şi copiii. În sfârşit, nu trebuie uitată
importanţa supravegherii profesionale: reflecţia profesională intensivă, atât
asupra sieşi cât şi asupra celorlalţi, este esenţială pentru toţi aceia care lucrează
pe termen lung cu copiii sau părinţii. În Germania, activitatea acestora este
supravegheată de consilieri independenţi care au fost formaţi mai mulţi ani
pentru această sarcină.

Procesul ia forma unor sesiuni regulate în echipe de 6 – 12 persoane care se

întâlnesc o dată sau de două ori pe lună pentru 1,5 – 3 ore.

7.6 Reintegrarea – cum se realizează

Încheierea unei perioade de asistenţă de tip rezidenţial este în primul rând o

chestiune de găsire a momentului potrivit în timp pentru copil şi familia sa de
origine. Această decizie este luată de specialiştii din cadrul direcţiei pentru
protecţia copilului şi de personalul de la centrul de tip rezidenţial respectiv, în
strânsă colaborare cu părinţii/responsabilul legal.

Scopul este de a ajunge la un consens luând în considerare dezvoltarea copilului

(la şcoală şi faţă de lege), precum şi dorinţele sale actuale. Această posibilitate a
reintegrării în familie trebuie luată în considerare pe toată durata plasamentelor
şi, când devine realitate, trebuie găsit momentul potrivit.

Totuşi, perioada de plasament nu trebuie să se termine doar pentru că a expirat

perioada stabilită iniţial. Acest lucru nu trebuie să se întâmple decât atunci când
este potrivit din punct de vedere al nevoilor şi bunăstării copilului. Acestea
trebuie evaluate printr-o monitorizare regulată a succesului plasamentului,
realizată de toţi cei menţionaţi mai sus. Baza de evaluare este reprezentată de
obiectivele stabilite în planul individualizat de protecţie la începutul
plasamentului.

Odată ce s-a luat decizia încetării măsurii de plasament, începe munca de

reintegrare. Părinţii sau reprezentantul legal al copilului trebuie pregătiţi pentru

128
mutare, precum şi pentru noile provocări generate de aceasta, prin discuţii
intense (chiar jocuri de rol). Dificultăţile traiului în comun trebuie anticipate.
Pentru asta este nevoie de discuţii cu fiecare persoană în parte şi cu toată familia
împreună.

Este important să nu uităm că, de cele mai multe ori, copilul doreşte această
decizie, deci revenirea în familie, de mult timp. Aproape toţi copiii privesc
separarea de familie ca fiind o pedeapsă pentru comportamentul lor inadecvat.
De aceea este extrem de important ca adulţii să îşi asume integral
responsabilitatea pentru succesul reintegrării. Procesul poate avea succes doar
atunci când părinţii/persoanele de îngrijire sunt pregătite să îşi schimbe
comportamentul parental şi să îl îmbunătăţească.

Personalul responsabil din cadrul direcţiei pentru protecţia copilului trebuie să

ofere sprijin adecvat părinţilor şi copilului, astfel încât aceştia să nu fie singuri în
timpul dificilului proces de reintegrare. Dacă sunt lăsaţi să se descurce singuri,
pot aluneca foarte uşor în vechile tipare comportamentale şi deci în cercul vicios
al comunicării defectuoase care poate duce la eşecul reintegrării.

Sprijinul acordat copilului şi familiei poate consta în asistenţa de tip „after care”
acordată de un membru al centrului rezidenţial care se află cel mai aproape de
locuinţa copilului. Persoana respectivă îl cunoaşte pe copil şi pe
părinţii/responsabilul legal al acestuia din vizitele la domiciliu şi discuţiile cu
părinţii, deci este potrivită pentru a sprijini familia în această fază.

Dacă, din cauza distanţei, respectivul membru al personalului centrului nu poate

oferi sprijin regulat, o relaţie de sprijin de tip non-rezidenţial în oraşul de
reşedinţă al copilului este utilă (frecventarea unui centru de zi). Acest lucru este
important, pentru că eşecul reintegrării ar întări considerabil imaginea de sine
negativă pe care a avut-o copilul înainte, precum şi tiparele comportamentale
anti-sociale de care reuşise să scape cu atât de mult efort.

Metodele şi procedurile potrivite de aplicare a măsurii alese (de exemplu

metodele descrise la începutul acestui capitol) trebuie selectate în funcţie de
nevoile particulare ale copilului şi părinţilor. Trebuie acordată o mare atenţie
planificării, implementării şi evaluării regulate a unei astfel de măsuri, pentru a-i
asigura eficacitatea educaţională şi financiară.

Pentru mai multe informaţii puteţi contacta:

Prof. Dr. J. Weidner
Hochschule für Angewandte Wissenschaften, Hamburg
Fakultät Wirtschaft & Soziales
www.prof-jens-weidner.de
info@prof-jens-weidner.de
129
Deutsches Institut für Konfrontative Pädagogik
Hamburg/ Oberhausen/ Kindsbach
www.konfrontative-paedagogik.de
Aggressions-Seminar-Service & Management-Training
Hamburg/ München/ Zürich
www.peperoni-strategie.de

Bibliografie
Leitfaden für Hausbesuche in akuten Krisen, Freie und Hansestadt Hamburg,
Behörde für Soziales, Familie, Gesundheit und Verbraucherschutz, 2008
Forum Erziehungshilfen, 15 (1), February 2009: 4 articles on the topic „Wer
braucht den Hausbesuch?“ pp. 4-28
Urban-Stahl, Ulrike: Der Hausbesuch zwischen fachlicher Notwendigkeit und
öffentlicher Instrumentalisierung
Rüting, Wolfgang: Hausbesuche des Allgemeinen Sozialen Dienstes –
bewährter Standard sozialarbeiterischen Handelns!
Hensen, Gregor und Schone, Reinhold: „Guten Tag, wie geht’s dem Baby?“
Hausbesuche im Kontext Früher Hilfen als Dienstleistung?
Toprak, Ahmet: Stolpersteine und Türöffner. Hausbesuche bei Migranten aus
der Türkei.
Münder, Johannes et al. (2006): Frankfurter Kommentar zum SGB VIII: Kinder-
und Jugendhilfe
Wiesner, Reinhard (2006): SGB VIII, Kinder- und Jugendhilfegesetz,
Kommentar, 3. Auflage, Verlag C.H.Beck, München
Colla, H./Scholz, C./Weidner, J. (ed.) (2001). Konfrontative Pädagogik.
Godesberg : Forum Verlag..
Corsini, R.: Konfrontative Therapie. In: Corsini (ed.) (1994). Handbuch der
Psychotherapie, vol. 1. Weinheim : Beltz, S.555-570.
Förster, J./Weidner, J (2005). Internatserziehung für kriminelle Jugendliche.
Godesberg: Forum Verlag.
Handlungsempfehlungen im Umgang mit der ,Garantenstellung' des
Jugendamtes bei Kindeswohlgefährdung (August 2006, 60 Seiten) (im Internet
unter www.hamburg.de – Behordenfinder-Familie-Kinderschtz-Informationen
fur Fachkrafte)
Heilsbronner Modell zur kollegialen Beratung im Internet www.kollegiale-
beratung.net
Herwig-Lemp, Johannes (2009): Ressourcenorientierte Teamarbeit. Systemische
Praxis der kollegialen Beratung. Ein Lern- und Übungsbuch, 2. durchgesehene
Auflage, Göttingen. Vandenhoeck & Ruprech
Kilb, R./Weidner, J./Gall, R. (2009): Konfrontative Pädagogik in der Schule.
Weinheim: Juventa Verlag
Plück, Julia; Wieczorrek, Elke et al. (2006): Präventionsprogramm für
expansives Problemverhalten (PEP). Göttingen
130
Weidner, J./Kilb, R. (eds.) (2004). Konfrontative Pädagogik.
Konfliktbearbeitung in Sozialer Arbeit und Erziehung. Wiesbaden : VS Verlag
für Sozialwissenschaften.
www.konfrontative-paedagogik.de
www.prof-jens-weidner.de

131
 8. Activitatea de prevenire la nivelul comunităţii. Coordonarea
eforturilor de prevenire şi intervenţie între instituţii

Metodele şi intervenţiile prezentate în ultimul capitol sunt componente cruciale

pentru lucrul cu copilul care săvârşeşte fapte penale, deoarece permite
autorităţilor competente să reacţioneze eficient în cazuri acute de
infracţionalitate juvenilă şi să îi ajute atât pe copil, cât şi pe ceilalţi implicaţi.

Totuşi, pentru a-i ajuta pe copiii care săvârşesc fapte penale pe termen mediu şi
lung – în special pe cei cu debut timpuriu – autorităţile (direcţiile pentru
protecţia drepturilor copilului) trebuie să elaboreze strategii specifice de
prevenire (în special pentru serviciile sociale de la nivel local) şi structuri de
cooperare la nivel naţional (în special între poliţie, şcoli şi servicii sociale).

Acestea trebuie să încurajeze serviciile sociale locale şi să le ajute să îşi

organizeze activităţile de prevenire. Grupul copiilor cu debut timpuriu este în
continuare cel care poate fi abordat cel mai uşor şi mai eficient, folosind măsuri
de prevenire cu ţintă precisă, care sunt menite să aibă efect la mai multe niveluri
(copil, părinţi, şcoală, grădiniţă) în copilăria mică şi mijlocie.

În ciuda principiilor legale existente, se pare că doar o parte din faptele penale
cunoscute a fi comise de copii care nu răspund penal sunt raportate autorităţilor
publice de urmărire penală.

Doar când este vorba despre abuz sau neglijare poliţia are obligaţia să informeze
DGASPC (vezi art.93 / Legea 272/04). Poliţia în România nu are însă obligaţia
de a informa DGASPC cu privire la cazurile de copii care săvârşesc fapte penale
care le sunt sesizate. Conform legii, aşa cum este ea în momentul de faţă,
asistenţii sociali responsabili sunt informaţi de către parchet şi instanţă despre
copiii care au comis fapte penale. Aceste informaţii pot fi, însă, incomplete şi
adesea ajung târziu.

Punctul de plecare în introducerea de măsuri de prevenire şi intervenţie orientate

în mod specific către delincvenţa juvenilă trebuie să fi o informare serioasă.
Procesul de colectare a informaţiilor trebuie să ia în considerare două aspecte:
 Aspectele individuale referitoare la copilul delincvent şi
 Aspectul local, de exemplu recunoaşterea şi caracterizarea zonei în care
apare problema (cartier, şcoală etc.)

Recomandări pentru punerea în practică: cooperarea între DGASPC,

poliţie şi alte instituţii implicate

132
Informaţiile ce au reieşit în timpul interviurilor şi discuţiilor cu membri ai
conducerii DGASPC, asistenţi sociali, psihologi etc. sugerează faptul că
direcţiile trebuie să stabilească parteneriate de cooperare pentru a strânge
informaţii cuprinzătoare despre copiii care comit fapte penale şi condiţiile în
care trăiesc aceştia, având în vedere faptul că, în opinia lor, fiecare copil care
devine delincvent este un copil în situaţie de risc.

În acest context, DGASPC-urile trebuie să îşi conştientizeze rolul principal pe

care îl joacă relaţia cu copiii care au comis fapte penale. Ele trebuie să
stabilească legături de cooperare cu alte părţi implicate, pentru a obţine
informaţii cuprinzătoare despre copil.

DGASPC

DGASPC-urile trebuie să se vadă ca fiind şi puncte de colectare a

informaţiilor, astfel încât să poată folosi aceste informaţii pentru a iniţia măsuri
de intervenţie cu scop precis, în colaborare cu asistenţii sociali din cadrul SPAS.
În acest scop, ele trebuie să încheie acorduri de cooperare cu departamentele
specializate ale poliţiei, pentru a implementa obligativitatea furnizării de
informaţii standardizate. Acesta ar trebui să fie un scop pe termen lung, de
prioritate maximă.

Din punctul de vedere al Direcţiilor Generale, poliţia şi şcoala sunt surse

definitive de informaţii. De aceea, se recomandă ca direcţiile locale să introducă
o procedură standardizată şi eficientă de informare în cadrul cooperării cu poliţia
şi şcoala, pentru a obţine informaţii complete despre copiii delincvenţi chiar din
faza incipientă.

În acest proces poate fi utilizat formularul de strângere de informaţii numit

Informaţii despre copiii aflaţi în situaţii de risc, care este prezentat mai jos.
Acest formular trebuie completat de persoana responsabilă din cadrul
departamentului specializat al poliţiei şi trimis DGASPC, dacă este posibil
înainte de trimiterea dosarului către parchet.

133
Secţia de poliţie …
Localitatea... data...

Sesizare privind un copil aflat în situaţie de risc

1. Copilul

1.1 Date de identitate

Nume, prenume Sex Data naşterii
Locul naşterii Domiciliul Telefon

1.2 Educaţia
Şcoala şi clasa
Adresa şcolii

1.3 Părinte/reprezentant legal

Nume, prenume Sex Data naşterii
Locul naşterii Domiciliul Telefon

2. Situaţia de risc în care se află copilul

- a săvârşit o faptă de natură penală
- neglijenţă, abuz, violenţă în familie, abandonul şcolar etc.
- cunoscut de către poliţie

3. Probleme sesizate
Alcool O el/ea O tatăl O mama O
fraţi/surori
Droguri O el/ea O tatăl O mama O
fraţi/surori
Absenteism O el/ea O tatăl O mama O
şcolar fraţi/surori
Violenţă în O el/ea O tatăl O mama O
familie fraţi/surori
Altele O el/ea O tatăl O mama O
fraţi/surori

134
4. Alte aspecte personale sau familiale care au atras atenţia (de exemplu,
particularităţi ale aspectului exterior, apartenenţă la găşti de cartier, semne
de neglijenţă etc.)

5 Descrierea stării de fapt (a se anexa dacă este posibil raportul

întocmit de poliţie)
locul, data şi ora, fapta comisă, descrierea faptelor, informaţii suplimentare

6. Faptă penală a fost comisă în context şcolar

O da O nu

7. Copilul se află în grija …

părinţilor, rudelor, instituţiei etc. -- adresa

8. Denumirea şi datele de contact ale unităţii de poliţie care

instrumentează cazul

9. Către DGASPC...

spre luare la cunoştinţă şi acţionare în consecinţă.

Numele ofiţerului de poliţie care a completat formularul….

135
Cooperarea cu poliţia

În momentul de faţă poliţia transmite datele personale ale cazului exclusiv

parchetului. Asta se întâmplă atunci când se transmite dosarul. Rezultatul este că
asistenţii sociali de la DGASPC află despre comportamentul delincvent al unui
copil doar foarte târziu.

Aceasta reprezintă o problemă dacă ne gândim la rolul pe care îl are DGASPC

de a colecta informaţii, în special dacă ne gândim că este posibil ca aceasta să fi
primit informaţii despre copilul respectiv din alte surse.

Obţinerea rapidă de informaţii despre comportamentul delincvent/deviant al

unui copil poate fi crucială în ceea ce priveşte oferirea de ajutor specific cât mai
curând posibil.

Cooperarea cu parchetul şi instanţa

În particular, procurorii responsabili de procesarea informaţiilor trebuie să

cunoască nevoia de a transmite informaţiile DGASPC cât se poate de prompt.
Trebuie să fie clar faptul că furnizarea de informaţii este independentă de
evaluarea legală a conţinutului şi scopul este doar de prevenire a situaţiei de risc.

DGASPC evaluează informaţia din punct de vedere al măsurilor necesare pentru

a ajuta copilul. DGASPC trebuie, deci, să aibă acces la toate informaţiile despre
copil. La fel ca şi aspectul delincvenţei, factori cum sunt neglijarea, abuzul,
absenteismul de la şcoală etc. sunt foarte importanţi.

Cooperarea cu şcoala şi alte instituţii

Din punct de vedere al mandatului educaţional al statului, se prevede faptul că

şcoala trebuie să le asigure copiilor un spaţiu sigur, într-un climat de încredere.
Sarcina de a se asigura că această cerinţă este respectată le revine în principal
celor care sunt implicaţi în domeniu, respectiv directorului şcolii, părinţilor şi
autorităţilor locale.

Pentru atingerea acestui scop este esenţial ca subiectul „securitatea şi apărarea

împotriva violenţei” să fie avut în vedere permanent, de către toate părţile
implicate, împreună.

Suportul specializat oferit de poliţie şi parchet trebuie incorporat şi el în acest

proces.
La fel ca prevenirea, care se face prin măsuri aplicabile în cadrul şcolii, în
legătură cu un anumit eveniment sau independent, este foarte importantă reacţia
136
potrivită la comiterea de fapte penale (grave) de către elevi, sau împotriva
acestora, sau în alte situaţii care au legătură cu frecventarea şcolii.

Dacă este informată la timp, poliţia poate depista comportamentul delincvent al

copiilor de şcoală, sau pericolele la care sunt supuşi aceştia, şi deci pot acţiona
împotriva comiterii de delicte.

Raportarea standardizată a faptelor de natură penală comise în contextul şcolii

către DGASPC le permite acestora să creeze o imagine clară a faptelor penale
(grave) comise în şcoală de copii sau împotriva copiilor. În felul acesta este
posibilă şi aplicarea de măsuri pentru anumite grupuri ţintă şi în funcţie de
anumite nevoi.

Reglementarea cooperării: cine din cadrul poliţiei trebuie să joace rolul de

partener în cadrul cooperării?

În cadrul cooperării iniţiate de DGASPC, fiecare şcoală şi secţie locală de poliţie

numeşte o persoană de contact care să fie accesibilă în orice moment. Această
persoană ar trebui să fie persoana responsabilă cu investigarea cazurilor de
delincvenţă juvenilă.

Cooperarea cu persoanele de contact se concretizează atât în evaluările privind

cazurile curente, cât şi în întâlniri regulate, desfăşurate cel puţin o dată pe
trimestru, sau cel puţin de două ori în anul şcolar respectiv. În cazuri
individuale, ei pot decide includerea reprezentanţilor parchetului.

În structura lecţiilor ar trebui incluse şi materiale privind prevenirea

delincvenţei, a violenţei în special. Materialele trebuie să includă exemple
relevante legate de evenimente petrecute chiar în şcoală.

Obligaţia de a raporta şi informa

Pe lângă datoria legală de a raporta anumite infracţiuni, direcţia şcolii are

obligaţia de a informa poliţia (de obicei persoana de contact din cadrul poliţiei
menţionată anterior) imediat ce află despre una dintre faptele penale prezentate
mai jos, sau comparabile cu acestea, dacă aceste fapte au legătură cu şcoala,
fiind comise de un elev/împotriva unui elev, sau o astfel de faptă este iminentă:
- crimă
- faptă penală de natură sexuală (viol sau abuz sexual)
- jaf
- vătămare corporală gravă (cu arme sau obiecte periculoase, sau comisă de
un grup)
- încălcări ale reglementărilor privind regimul armelor şi muniţiilor
- fapte penale legate de consumul şi traficul de droguri
137
Profesorii au obligaţia de a informa direcţia şcolii imediat ce află despre aceste
acte.

Colectarea informaţiilor şi evaluarea

La sfârşitul anchetei penale realizate de poliţie se întocmeşte un raport asupra

faptei penale/suspectului minor respectiv. Acest lucru se face folosind
formularul „Sesizare privind un copil aflat în situaţie de risc” prezentat mai sus.
Este important de specificat faptul că formularul se referă la o „faptă penală
comisă în context şcolar”. Formularul trebuie trimis DGASPC.

DGASPC evaluează informaţiile deţinute de poliţie şi decide – în cooperare cu

poliţia – conceptele de prevenire adecvate, în special cele privind actele de
violenţă.

Un exemplu de coordonare: „Combaterea violenţei juvenile” – un concept

politic integrator în Hamburg

În contextul acestor idei privind prevenirea şi coordonarea/cooperarea, strategia

de prevenire implementată de municipalitatea din Hamburg poate fi considerată
un exemplu de urmat privind coordonarea practică între instituţii, lucru subliniat
ca fiind important şi de către legislaţia românească.

În 2007 a avut loc în Hamburg o conferinţă a specialiştilor care a avut ca temă

combaterea infracţionalităţii şi violenţei. La conferinţă au participat
reprezentanţi din toate landurile care compun statul federal german.
Participanţilor li s-a cerut să facă propuneri de măsuri menite să reducă violenţa
în rândul tinerilor. Rezultatele acestei conferinţei au fost analizate, cu referire la
structurile existente în Hamburg, de către miniştrii de resort şi serviciile
implicate, în strânsă colaborare. Rezultatul a fost planul de acţiune „Măsuri
împotriva violenţei în rândul tinerilor“, un sistem de măsuri concertate
(„conceptul celor 9 coloane“). Planul a devenit operaţional în 2008, după ce a
fost adoptat de parlamentul din Hamburg.

138
Grafic 2: Conceptul pe “9 piloni” de combatere a violenţei în rândul tinerilor

Măsuri
împotriva
violenţei

Întărirea rlului Cop4U în şcoli

Prevenirea violenţei la copiii

Directiva obligatorie privind

Obligativiitatea frecventării

sesizarea evenimentelor din

învăţământului preventiv în

delincvenţei într-o manieră

învăţământului obligatoriu

măsuri educative în şcoală

Conferinţe de caz comune

Obligativitatea luării unor

(mărirea fondului destinat

Optimizarea şi extinderea

PROTAKT – combaterea
Compensarea victimelor
P
mai mici de 14 ani.

orientată spre autor

victimelor)
r
şcoli

şcoli
e
v
e
n

Conceptul celor 9 coloane

Mai întâi au fost alcătuite o echipă de conducere formată din consilieri de stat şi
o echipă de lucru formată din şefi de departamente. A fost înfiinţat de asemenea
şi un centru de coordonare şi control pentru elaborarea diverselor părţi ale
întregului concept. Autorităţile şi serviciile implicate în proiect sunt: Ministerul
de Interne, Ministerul Familiei, Protecţiei Sociale, Sănătăţii şi Protecţiei
Consumatorului (MFPSSPC), Ministerul Învăţământului, Ministerul de Finanţe,
Ministerul de Justiţie, Ministerul pentru Tineret, Procuratura din Hamburg şi
primăriile din cele 7 sectoare ale landului.

Centrul de coordonare „Măsuri împotriva violenţei în rândul tinerilor“ dispune

de doi angajaţi, sprijiniţi de un funcţionar al Institutului Federal pentru Formarea
Profesorilor şi Dezvoltare Şcolară şi de un funcţionar al Ministerului Protecţiei
Sociale, Familie, Sănătate şi Protecţiei Consumatorului. Centrul are rolul de a
coordona punerea în aplicare a măsurilor aprobate şi de a efectua munca
preliminară pentru echipa de lucru formată din şefi de departamente şi pentru
echipa de conducere formată din consilieri de stat. În plus el are sarcina de a
dezvolta în continuare planul de acţiune.

Centrul de coordonare este responsabil cu Controlling-ul efectuat în vederea

punerii în aplicare a măsurilor, cu scoaterea la licitaţie a evaluării planului de
acţiune şi cu raportarea faţă de cetăţenii oraşului Hamburg.

139
Planul de acţiune are două coordonate principale. Prima este inter-relaţionarea
tuturor instituţiilor participante pentru a forma o reţea. Acest lucru se bazează pe
cunoaşterea faptului că acţiunea de durată împotriva violenţei presupune o bună
cooperare între diferite autorităţi competente. Cealaltă coordonată este
dezvoltarea şi implementarea unui sistem de măsuri coordonate de prevenire şi
intervenţie. Măsurile variază de la „recunoaşterea timpurie a anomaliilor în
copilărie” până la „urmărirea penală eficientă”. Este luat în considerare şi
punctul de vedere al victimelor.

Obligativitatea frecventării cursurilor şcolare

Dacă un copil lipseşte mult de la şcoală, este un semn că acel copil se află într-o
situaţie de risc. Absenteismul şcolar este aşadar abordat printr-o procedură
instituită în colaborare de MFPSSPC împreună cu Ministerul Învăţământului şi
autorităţile de sector. Sprijinul, sau cooperarea administrativă a poliţiei sunt
reglementate de acorduri specifice. Procedurile de raportare pentru aplicarea
întemeiată a noului regulament privind absenteismul şcolar şi registrul central al
elevilor acoperă lipsurile are au fost identificate în practică. Implicarea
autorităţilor de protecţie a copilului este obligatorie. În caz de încălcări de durată
ale legii, se aplică amenzi.

Şcolile primesc sprijin din partea poliţiei. Poliţia are acces direct la registrul
electronic central al elevilor. Patrulele de poliţie pot opri copiii care se află în
locuri publice în timpul orelor de curs. După consultarea registrului central se
contactează şcoala pentru a vedea dacă elevul respectiv trebuie adus la şcoală.
Poliţia întocmeşte un raport pe care îl trimite la sediul central al reţelei regionale
de consiliere şi sprijin al autorităţii şcolare (REBUS). REBUS coordonează mai
apoi acţiunile ulterioare ale diferitelor autorităţi şi servicii implicate.

Prevenirea violenţei la copiii în vârstă de până la 14 ani (cu debut precoce)

Devierile comportamentale şi circumstanţele periculoase care semnalează riscul

dezvoltării unui comportament violent pot fi detectate folosind noi instrumente
de diagnosticare.

Pentru a veni în întâmpinarea aceste nevoi de asistenţă se folosesc programe

care şi-au dovedit eficacitatea împotriva violenţei. Programele Papilio,
EFFEKT, PEP şi Triplu P sunt module de formare evaluate, pentru copii, părinţi
şi profesori. Aceste programe se adaugă celor deja existente, cum ar fi
programele de grup pentru copii care folosesc pedagogia confruntativă.

Autorităţile pentru protecţia copilului şi şcolile se află într-o strânsă cooperare

cu REBUS. Ele coordonează asistenţa acordată în cazuri individuale şi, de
asemenea, coordonează şi elaborează activităţi cum ar fi iniţiativele regionale
140
pentru grupuri ţintă ale organizaţiilor de tineret şi instituţiilor şcolare ( cu
implicarea şi a altor parteneri, aşa cum este poliţia).

Consolidarea naturii obligatorii a măsurilor disciplinare în şcoală

Încălcarea regulilor, abuzurile şi actele de violenţe săvârşite în şcoli se

pedepsesc prin măsuri disciplinare conform art.49 din Legea şcolară
hamburgheză. Folosirea măsurilor disciplinare este decisă de profesori pentru
fiecare caz în parte, în funcţie de gravitatea faptei şi detalii. O listă de verificare
a eficienţei utilizării art.49 este menită să le dea profesorilor şi directorilor de
şcoală mai multă siguranţă în acest sens. Se află în pregătire un pachet de sprijin
care include o privire globală asupra măsurilor concrete, reacţiilor la
comportamentul negativ şi condiţiilor obligatorii pentru delincvenţii juvenili.

Profesorii, asistenţii sociali şi lucrătorii REBUS trebuie să fie formaţi pentru a

putea deveni instructori / formatori în programele pentru elevi. În ceea ce-i
priveşte pe profesorii de şcoală primară, acest tip de formare este un test de
calificare. Copiii au la dispoziţie sesiunile de grup „Cool in School” şi cursurile
„Koole Kerle & Lässige Ladies“ („Băieţi astâmpăraţi & fete liniştite”).

Obligativitatea raportării în şcoală

Raportarea incidentelor violente a fost actualizată printr-o nouă regulă.

Formularul de raportare a faptei este însoţit de o listă a infracţiunilor şi delictelor
pentru care există obligativitatea raportării. Raportul asupra incidentului violent
este trimis autorităţilor şcolare şi poliţiei. Asta înseamnă că acţiunile de
sprijinire a victimelor şi martorilor pot fi îmbunătăţite şi pot fi aplicate imediat
sancţiuni şi asistenţă suspecţilor.

Recrutarea mai multor ofiţeri “Cop4U”

Cop4U sunt lucrători ai poliţiei ale căror atribuţii includ şi rolul de persoane de
contact la nivel regional pentru şcoli. Se doreşte întărirea rolului acestora pentru
a intensifica cooperarea între şcoală şi poliţie. Au fost întocmite reguli
obligatorii pentru ambele părţi, cum ar fi stabilirea unui orar fix de consultaţii.

Optimizarea şi extinderea cursurilor de educaţie preventivă în şcoală

Învăţământul preventiv este obligatoriu în toată ţara în clasele 5-8. Ofiţerii

responsabili de prevenirea infracţiunilor sunt recrutaţi şi instruiţi de poliţie şi de
centrul de consiliere pentru prevenirea violenţei din cadrul institutului de stat
pentru formarea profesorilor şi dezvoltare şcolară.

141
Compensaţii pentru victime

Trebuie folosită mai des oportunitatea de a compensa daunele produse sau de a

face medierea între victimă şi agresor. Aceste măsuri au atât rolul de a oferi
victimelor sprijin material, cât şi de a ajuta la prevenirea actului respective.
Fondul pentru victime a fost majorat la 100.000 Euro.

Conferinţele de caz

Printr-o conferinţă de caz organizată o dată pe lună, la care participă

reprezentanţi ai poliţiei, ai instanţelor pentru tineret, ai procuraturii, ai echipei de
intervenţie în familie, ai Oficiilor districtuale pentru Tineret, ai Ministerului
Învăţământului şi ai Ministerului de Interne, se urmăreşte o concertare a tuturor
măsurilor posibile luate de către organele abilitate ale statului. La nevoie pot lua
parte la conferinţă şi un reprezentant al Autorităţii pentru Străini sau unul din
domeniul asistenţei sociale. În principiu judecătorul competent al Tribunalului
pentru Tineret este informat despre organizarea conferinţei de către
reprezentantul instanţei şi poate decide dacă doreşte să participe sau nu.

Grupul ţintă îl reprezintă copiii şi tinerii delincvenţi cu vârste cuprinse între 14

şi 17 ani, care în evidenţele poliţiei sunt cunoscuţi drept făptaşi înrăiţi. Prin
intermediul conferinţelor de caz se doreşte o optimizare a cooperării dintre
instituţii, o accelerare a reacţiilor statului la infracţiunile comise şi o combatere
timpurie a evoluţiei comportamentale greşite a minorilor.

PROTÄKT – Proiectul de combatere a criminalităţii printr-o abordare

orientată către infractor

Conceptul PROTÄKT, realizat de către parchet, are drept principal obiectiv

combaterea efectivă a actelor grave de violenţă săvârşite de către tineri.
Conceptul PROTÄKT extinde considerabil cercul de tineri al programului
!STOPP!. O analiză calitativă a nevoilor existente (criminalitate înregistrată,
concertare a factorilor de risc) a arătat faptul că este posibilă identificarea unui
număr mult mai mare de tineri delincvenţi. Prelucrarea orientată spre făptaşi a
cazurilor este facilitată prin crearea unui departament special în cadrul
parchetului şi prin introducerea unor aşa-numite „dosare ale făptaşilor”. Specific
conceptului PROTÄKT este în plus abordarea integrată a cazurilor, care
presupune implicarea nu doar a poliţiei, ci şi a Autorităţii pentru Străini, a
Serviciului de Probaţiune şi a reprezentanţilor Tribunalului pentru Tineret.

142
9. Asigurarea calităţii programelor şi strategiilor de prevenire şi intervenţie

Pentru a asigura calitatea programelor destinate copiilor care au comis fapte

penale, dar nu răspund penal, trebuie luate în considerare următoarele
recomandări privind principiile şi standardele de prevenire şi intervenţie.

Programele de prevenire a infracţionalităţii trebuie elaborate la toate nivelurile

care presupun cunoaşterea/deprinderea normelor. Aceste programe trebuie să
stimuleze comportamente sociale dezirabile, atât în familie, cât şi la şcoală, în
cartierul sau comunitatea respectivă. Mai mult, ele trebuie să includă cursuri de
formare socială elaborate în conformitate cu anumite principii şi criterii de bază.
Pentru a asigura programe de prevenire şi intervenţie de calitate, şi personalul
trebuie să beneficieze de formare de calitate. Cursurile de formare a
specialiştilor din domeniu trebuie create în strânsă colaborare cu universităţi sau
alte instituţii pedagogice de nivel superior.

Standardele de testare a eficacităţii programelor şi proiectelor individuale

trebuie să facă şi ele parte din aceste programe şi strategii de prevenire şi
intervenţie de calitate. Acestea includ documentaţia (documentaţia cazului) şi
analiza implementării programelor şi proiectelor individuale/evaluarea
procesului. Folosirea acestor standarde ar trebui să îi ajute pe toţi cei implicaţi să
înveţe de pe urma greşelilor anterioare.

Elementele de bază ale prevenirii comportamentului deviant: principii şi

standarde pentru dezvoltarea de programe şi strategii de prevenire.

Programele şi strategiile de prevenire trebuie să ia în considerare toate

nivelurile de acţiune implicate în procesul de deprindere a normelor.
Bannenberg and Rössner (2005) le-au reprezentat sub forma unei piramide
a controlului social:

143
Grafic 3: Niveluri de acţiune în deprinderea normelor – piramida controlului
social (Sursa: Bannenberg/Rössner: Criminalitatea în Germania , 2005)

Drept
penal

Sistem juridic

Societate/cultură

Mass media/tv

Şcoala/educaţie/munca/

Prieteni/vecini

Mama/tata/familie/familie substitutivă/

rude/centrul de plasament

Este adevărat că elaborarea unor programe integrate coerente, care să includă

toate aceste niveluri diferite ale controlului social şi intervenţiei socio –
pedagogice este o sarcină foarte complexă. Este nevoie de resurse de timp şi de
personal pentru a atinge acest obiectiv. De aceea, elaborarea unor astfel de
programe integrate de prevenire trebuie privită ca un obiectiv strategic, pe
termen lung, la care se poate ajunge pas cu pas.

Principii de bază:

În elaborarea de programe şi strategii la diferitele niveluri incluse în piramidă,

trebuie respectate cu stricteţe următoarele principii:
- cu cât normele sunt învăţate mai repede, iar relaţionarea personală la
proces este mai intensă, cu atât impactul asupra personalităţii de bază este
mai mare;
144
 - cerinţele parentale trebuie consolidate, pentru a compensa condiţiile
iniţiale precare (predispoziţii, mediu);
- măsurile menite să ducă la o schimbare generală în atitudinea şi
comportamentele publice (campanii media etc.) nu sunt eficiente când
este vorba de prevenirea imediată a criminalităţii.

Standarde pentru programele de intervenţie:

Programele eficiente care se adresează în mod direct comportamentului

infracţional iau în considerare următoarele aspecte:

În familie:
- părinţii trebuie să evite comportamentul agresiv şi inconsecvent, dar şi
neglijarea copiilor;
- trebuie stabilite limite, iar comportamentul pozitiv încurajat;
- supravegherea parentală este, aşadar, un factor crucial în prevenirea
delincvenţei juvenile;
- normele şi limitele clar impuse, în structuri ordonate, sunt factori
importanţi de prevenire şi în cadrul instituţiilor rezidenţiale care substituie
familia;
- copilul sau adolescentul are nevoie de un control strict, dar non-violent;

La şcoală se aplică următoarele reguli :

- nimeni nu trebuie să atace pe nimeni;
- îi ajutăm pe cei care au fost atacaţi;
- nimeni nu este exclus;

În cartier, următoarele componente pot fi folosite în situaţii specifice:

- complexele locative pot exercita control social prin intermediul
administratorului şi prin cooperarea locatarilor;
- îmbunătăţirea relaţiilor sociale în interiorul comunităţii şi al cartierului;
- folosirea lucrătorilor stradali;
- servicii mobile de asistenţă socială la toate nivelurile;
- implicarea cetăţenilor prin furnizarea de informaţii şi organizarea de
evenimente cu scop precis;
- programe specifice cartierului;
- cooperarea cu poliţia;
- poliţia patrulează pe jos în cartier;

Nu crearea unei ordini externe simple este cea care joacă un rol crucial în
reducerea criminalităţii, ci consolidarea formelor neoficiale de control social în
fiecare zonă socială.

145
Prevenirea infracţionalităţii într-o comunitate: puncte cheie

La nivel comunitar, programele şi strategiile de prevenire şi intervenţie trebuie

să ia în considerare şi să implementeze următoarele standarde minime:
- expunere strictă şi investigare a infracţiunilor cu participarea tuturor celor
afectaţi, sprijin pentru victime şi eforturi de a găsi pedepse cât mai
integrative posibil (acceptarea responsabilităţii, medierea între victimă –
agresor, etc.) în special în grădiniţe, şcoli, cartier, cluburi, etc.
- control orientat spre problemă, în cooperare cu cetăţenii, poliţia şi
organizaţiile şi instituţiile sociale (consolidarea sistemelor neoficiale de
control social);
- poate monitorizarea video a zonelor unde riscul de comitere a delictelor
este mai mare;
- sprijin intensiv, din fază timpurie, pentru copiii şi tinerii din familii cu
probleme, în strânsă legătură cu programe preşcolare pentru întărirea
abilităţilor sociale şi cognitive, cursuri de abilităţi parentale pentru părinţi
şi programe şcolare care să facă legătura între formarea profesorilor,
părinţilor şi elevilor;
- tratament specific pentru grupurile care au probleme de natură penală, de
exemplu grupurile de extremă dreaptă, consumatorii de droguri şi alte
categorii.

Standarde privind măsurile de prevenire a infracţionalităţii şi cursuri de formare

specifice.

Au fost elaborate standarde generale, verificate, pentru a fi folosite în cadrul

cursurilor de formare socială individuală, ca şi măsuri specifice de prevenire/
intervenţie. Cursurile de formare socială pot fi de ajutor în contextul prevenirii
infracţionalităţii, dacă se respectă următoarele cerinţe:

Cursurile de formare trebuie să aibă o structură clară, să conţină ritualuri de

începere şi încheiere, o combinaţie de activităţi şi reflecţii, şi să integreze şi
metode de relaxare.

Cursurile de formare socială trebuie elaborate astfel încât să se adreseze unui

anumit grup ţintă (în funcţie de sex, vârstă, educaţie, etc.).

Cursurile de formare socială trebuie să aibă o influenţă asupra condiţiilor şi

structurilor externe (includerea părinţilor, a şcolii, dacă este necesar, extragerea
dintr-un anturaj violent şi integrarea într-un grup cu competenţe sociale).

Cursurile de formare trebuie să promoveze tehnici care funcţionează în orice

situaţie (îmbunătăţirea auto-controlului, managementul furiei etc., extinderea şi

146
îmbunătăţirea abilităţilor sociale, în special cele care ajută la rezolvarea
conflictelor).

Cursurile de formare socială se bazează pe un manual în care fiecare activitate

este descrisă în detaliu. Cursurile presupun alternarea între activităţi bazate pe
experienţă şi activităţi ce presupun reflecţia.

Toate aceste caracteristici pot fi simţite şi învăţate din exemple în cadrul

sesiunilor de formare desfăşurate conform acestor specificaţii şi reguli stabilite
de noi.

Documentare şi control: analiza implementării programelor şi proiectelor

individuale/evaluarea procesului

Programele şi strategiile de prevenire şi intervenţie de calitate includ şi

instrumente care ajută la documentare şi evaluare. Ele trebuie să furnizeze date
empirice privind eficacitatea lor, pentru a câştiga şi menţine acceptul public şi
legitimarea ca şi parte importantă a politicilor publice. Aşadar, au fost elaborate
şi standarde de testare a eficacităţii programelor şi proiectelor individuale.

Standarde pentru testarea eficacităţii:

Acţiunile de mai jos s-au dovedit extrem de relevante în ceea ce priveşte testarea
eficacităţii:
- alegerea standardelor pentru programe promiţătoare;
- selectarea unei metode uniforme de înregistrare a datelor de bază şi a
progresului proiectelor;
- planificarea studiilor de monitorizare post implementare, chiar de la
început;
- introducerea evaluării interne ca şi evaluare a procesului;
- creşterea motivaţiei personalului în ceea ce priveşte:
o elaborarea de standarde profesionale
o auto-implicarea utilizatorilor
o crearea şi clarificarea bazei financiare

Standarde pentru proiecte individuale:

Pentru a testa şi evalua eficacitatea programelor individuale, trebuie luate în

considerare şi implementate următoarele premize:
- definirea ţintelor măsurabile (recidivă, limite de timp, etc.);
- structura trebuie să includă grupurile de control. Membrii acestor grupuri
trebuie selectaţi aleator sau, ca o a doua opţiune, trebuie să aibă asemănări
fundamentale (să fie potriviţi);
- trebuie să existe dovezi că efectele sunt de durată (după 2, 5, 7 …ani);
147
 - declin minim în numărul de participanţi (datorită pericolului de
distorsiune sistematică, este foarte posibil ca aceia care stau deoparte să
fie aceia pentru care măsura nu funcţionează);
- rezultate reproductibile.

Verificarea eficacităţii trebuie să fie ghidată cu ajutorul următoarelor întrebări:

- Relevanţa: cum contribuie intervenţia la atingerea obiectivelor/scopurilor
naţionale şi internaţionale?
- Eficienţa: programul foloseşte resursele în modul cel mai economic
posibil?
- Eficacitatea: duce iniţiativa la obţinerea rezultatelor planificate?
- Efectele: care sunt rezultatele planificate şi neplanificate, pozitive şi
negative, ale intervenţiei?
- Sustenabilitatea: rezultatele se menţin şi se extind atunci când sprijinul
extern încetează?
- Promisiunea sprijinului financiar.

148
 10. Recomandări

Cel mai important obiectiv în momentul de faţă pentru a îmbunătăţi

implementarea sistemului legal de protecţie a copilului şi prevenire a
infracţionalităţii în România este de a asigura o bună coordonare a
activităţilor desfăşurate de diferite instituţii.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv la nivel local trebuie elaborat un

program, agreat de toate autorităţile implicate. În acest program trebuie
identificate toate zonele de acţiune pentru anii următori, cum ar fi serviciile
pentru copii de etnie romă sau copiii care cerşesc pe stradă, în funcţie de
problemele specifice ale comunităţii. Aceste programe trebuie apoi testate şi,
după revizuirile necesare, aprobate de autorităţile competente.

La realizarea programelor vor fi elaborate potrivit principiului cost-eficienţă, iar

obiectivele vor fi stabilite în conformitate cu regulamentele naţionale şi
internaţionale relevante. Implementarea programelor va fi realizată în cooperare
cu instituţiile locale, ONG-uri şi alţi factori de decizie şi figuri marcante din
comunitate.

Pentru implementarea programelor trebuie încheiate acorduri de

parteneriat. Programele de amploare mai mare ar trebui promovate în prealabil.
Partenerii vor fi informaţi periodic asupra implementării proiectului şi
rezultatelor obţinute.

Eficienţa şi eficacitatea utilizării fondurilor, conformitatea cu standardele şi

procedurile internaţionale, monitorizarea progresului şi managementul riscurilor
sunt condiţii obligatorii pentru reuşita programelor.

Evaluarea trebuie să fie o componentă a implementării programelor.

Rezultatele obţinute pe plan local ar trebui să fie raportate periodic la nivel
naţional. Aceste informaţii reprezintă un suport în procesul decizional şi o bază
utilă pentru a îmbunătăţi politicile şi strategiile în beneficiul copiilor.

Atât în elaborarea programelor, cât şi în evaluarea succesului acestora trebuie

acordată atenţia cuvenită opiniilor părinţilor şi copiilor.

149