Ion N.

Oprea

BÂRLADUL ÎN PRESA
VREMURILOR
De la revista „Păreri” – la ziarul
„Steagul roşu” – 1932 – 1949

Cu „mărturisiri” de Constantin Huşanu

Iaşi, 2007
De acelaşi autor:
● Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene – 1870-2003, Editura TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2004.
● Bucovina în presa vremii I (Cernăuţi 1811-2004), Edict,
2004.
● Bucovina pământ românesc II – Presa din Rădăuţi – 1893 –
2004, Edict, 2005.
● Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii,
cuprinzând parte din publicistica autorului, Editura TipoMoldova,
Iaşi, 2005.
● Mălin, vestitorul revoluţiei – antologie ziaristico-
scriitoricească dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu, obiectiv
informativ al securităţii din România într-un fel de proces al
postcomunismului, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2006.
● Vaslui – Capitala „Ţării de Jos” în presa vremii -1875-2005,
Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005.
● Dorohoi – Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii 1874-
2006, Edict, 2007.
● Huşul în presa vremii – de la Melchisedec până în zilele
noastre – 1869-2006, Edict, 2007.
 Ion N. Oprea

BÂRLADUL ÎN PRESA
VREMURILOR
De la revista „Păreri” – la ziarul
„Steagul roşu” – 1932 – 1949

Cu „mărturisiri” de Constantin Huşanu

Iaşi, 2007
Redactor de carte, culegere şi tehnoredactare: Constantin Huşanu.

Coperta şi tehnoredactare finală: Paul Bobîrnă

Copyright Ion. N. Oprea

Observaţii, sugestii şi completări la textul acestei cărţi se pot face
prin relaţia cu autorul la tel.0232.237.914 Iaşi – România.
Reproducerea interzisă

Tipografia P.I.M. Iaşi

Apărut în 2007

I.S.B.N.
 Cuvânt de început
A scrie despre „Păreri Tutovene” şi „Lumina”, publicaţii care, una şi-a
făcut apariţia la Bârlad în 1932 şi alta în iunie 1945, ca autor care evocă o
epocă, este riscant, dar înseamnă şi o cutezanţă. Mi-ar plăcea să fiu socotit
cutezător, pentru că şi perioada de după 1944 a fost o treaptă care trebuie
cunoscută, iar despre ea se va tot vorbi.
Unii ar putea crede că o fac din simţăminte nostalgice, ori că a fost
timpul răsăririi unor muguri care au degenerat în ceea ce visătorii nu au dorit-o,
perioadă la care încă destui fac referiri aducătoare de elogii, dar eu mă refer la
ea, pur şi simplu, deoarece trebuie cunoscută şi de unde poţi afla nişte lucruri,
dacă nu decât răsfoind ziarele şi revistele acelei vremi. Le răsfoieşti şi constaţi
că şi atunci au funcţionat nişte instituţii, multe dintre ele aservite unei anumite
puteri – ca de altfel mai întotdeauna la noi, unde ne-am scăldat din tranziţie în
tranziţie şi ne-am împuns unul pe altul, fiindu-ne necesară dădăceala
consiliantă – au existat oameni care au avut crezul lor şi l-au spus în gura mare
ori pe la colţuri sau în surdină, dar au vieţuit şi destui care au făcut
administraţie şi cultură, ba chiar şi literatură într-un oraş ca Bârladul, aşezare
obişnuită să-şi îndemne oamenii să caute în cărţi sau în stele, să viseze…
Răsfoind ziarele şi revistele vremii, într-un fel fac memorialistică, pun
pe hârtie nostalgia şi modul de viaţă al trăitorilor, le sondez trăirile,
prospeţimea sau vestejirea simţămintelor, a energiei consumate, pofta de viaţă
pe care au avut-o cei pe care îi admir ori îi contest. Pentru că, orice s-ar spune,
şi oricât am blama perioada anilor de după 1944 şi până prin 1989, ea a fost
totuşi o viaţă din multe puncte de vedere sinistră, dar care s-a constituit în
marile sau marea iubire, în prieteniile, vacanţele ori concediile noastre. Atunci
ne-am distrat, am învăţat, ori am avut primele peripeţii ale vieţii, marile bucurii
– căsătoria, sosirea copiilor, gânguritul lor, momente de care rămânem legaţi.
Nu totul a fost urât sau atât de urât în perioada comunistă. Generaţia
noastră recunoaşte, iar celor tineri le rămâne drept moştenire, nu doar sărăcia şi
privaţiunile, minciunile care se puneau la cale, noua terminologie, noile relaţii
între persoane, între persoane şi instituţii, ci şi bucuriile tinereţii noastre, visele,
cântecele şi dansurile care ne plăceau, petrecerile, cum ne costumam hainele pe
care le purtam, modul cum ne vorbeam, cum ne respectam profesorii şi noi
înde noi, filmele, spectacolele, conferinţele, preţul produselor, nivelul
salariilor, cum se făcea literatura, care erau publicaţiile, cine erau participanţii
la actul de cultură şi cum se oferea spaţiul publicistic, preferenţialul şi
activitatea de gaşcă literară lipsind cu desăvârşire în lumea noastră.
5
 Produs al societăţii acelor ani, multă vreme cu carnet de membru
P.C.R., până pe la 1978 am trăit şi am încercat să nu ne lăsăm striviţi de
tăvălucul ideologic sau de opresiunea securităţii, iar dacă am fost afectaţi am
ştiut să renaştem din apăsarea care venea peste noi din toate părţile.
Textele frumoase de odinioară, puse în carte, sunt o dovadă că hrana
sufletească cu care ne-am încălzit inimile odinioară nu şi-a pierdut totuşi
consistenţa şi vitalitatea. Amintirile, găzduite în ele, rămân mărturisiri
nepieritoare, mereu de reîmprospătat, făcându-ne să ne simţim astăzi ca şi ieri,
mereu tineri adolescenţi care au înţeles că dincolo de toate, viaţa e o luptă, din
care ies învingătoare caracterele mari, cât de cât cultivate.
În ce priveşte iniţiatorii şi întreţinătorii publicaţiilor la care m-am referit
atunci ca şi astăzi, merită să le oferim toate elogiile, şi pe ei îi aduc în prim-
planul cititorilor mei, pentru că, se ştie, unii dintre ei care au slujit în presa
dintre 1944-1989 au fost pur şi simplu excluşi de la existenţa diurnă. Lor le-au
dispărut statele de salarii, arhivele le-au înmormântat de mult existenţa, iar
Statul român, cu pretenţii europene, prin guvernele şi parlamentarii săi, le-au
asigurat pensii echivalent la 100 lei/lună, salariul minim pe economia naţională
atunci, deşi se ştie că stăpânii nu-şi plăteau deloc rău slujitorii care încasau în
medie salarii de la 800 la 2000 lei lunar. Au fost însă demnitarii noştri destul
de generoşi cu o altă categorie a slujbaşilor de atunci – securitatea, care n-a
lucrat numai cu creionul în mână şi bloc-notesul, ci şi cu cătuşele, asigurându-
le astăzi pensii de zeci de milioane de lei, mult superioare nu ziariştilor de
atunci, ci pentru majoritatea salariaţilor, bugetarii de astăzi. Revenind la
publicistica veche, cea de dincolo de '89, ea merită cunoscută şi pas cu pas, iar
cine are ochi şi urechi reuşeşte să şi vadă, dar să şi audă destul de bine.
Judecata perioadei trecute, ca de fiecare dată, o vor face mai cu temei cititorii.
Lor şi numai lor le sunt adresate rândurile care urmează. Numai lor, pentru o
documentare mai profundă le recomand şi colecţiile, care, spre deosebire de
statele de salarii ale celor care s-au ocupat de ele, s-au mai păstrat fie şi
incomplete. Aşa că volumul de faţă merită parcurs. Au fost şi atunci oameni de
calitate, care, cu multă demnitate, lasă ce au scris, ca o moştenire, copiilor lor.

Autorul

6
 Mărturisiri…
După ce am pus punct pe finalul acestei cărţi – a opta din palmaresul
autorului – şi în mare parte procesate de mine, ca vechi prieten al domnului
Ion N. Oprea, mă văd obligat la mărturisiri, după cum însăşi domnia sa mi-a
sugerat titlul confesiunilor.
Pentru început am să-i respect selecţia şi am să redau pe scurt conţinutul
unui mesaj trimis prietenului comun: Constantin Clisu, bârlădean neaoş,
devenit canadian prin adopţie fortuită, căruia eu îi mai ung inima sângerândă
după patrie cu informaţii din ţară, din când în când:
„În fiecare luni dimineaţă, la ora 9, mă văd cu prietenul meu, domnul Ion
N. Oprea, în sala de periodice a Bibliotecii universitare „Mihai Eminescu” din
Iaşi. El îmi dă un dosar doldora cu manuscrise şi copii xerox după ziarele vremii
pe care, apoi mă întorc acasă şi încerc să le descifrez şi să le pun în pagină. Ţi-a
băgat un mic fragment din romanul „Mama nu e vinovată” (şi ce va fi voi mai
vedea). Am ajuns la pagina 290 cu cartea lui construită din materiale care au
apărut în anii 1933, 1944, 1945-1948 în ziarul „Păreri tutovene” şi revista
„Lumina”, dar şi în alte documente ce conţin informaţii cu privire la „trecutul de
glorie” al Bârladului lui George Tutoveanu, George Nedelea şi toată pleiada de la
„Academia Bârlădeană” – după care – zic eu, viaţa spirituală a intrat în declin
din cauza schimbării orânduirii sociale, a migrării „materiei cenuşii”, a
dispariţiei celor care i-au ctitorit faima. Oricum, în publicaţiile de la Bârlad au
poposit multe creiere luminate şi este meritul lui Ion N. Oprea că le deshumează
acum din negura timpului şi le aduce la lumina tiparului pentru a înnobila această
urbe cu umbrele trecutului.
M-au surprins două poezii de o profunzime rară scrise de Elena Farago –
a cărei fotografie ţi-o trimit chiar acum pentru a vedea şi tu chipul unei poete
premiate de Academia Română la vremea respectivă şi care mie mi s-a lipit de
suflet”.
Scriam aceste rânduri prietenului meu Constantin Clisu aflat în Canada,
la Edmonton – Alberta, şi Ion N. Oprea a găsit cu cale să le pună în cartea sa,
obiceiul său fiind de a culege tot ce-i cade sub mână şi având caracter de
document autentic. Ca de altfel şi întreaga lucrare de faţă constituie o filă de
istorie autentică şi cu îngăduinţa d-sale am să-mi permit să mai adaug câteva
impresii la vasta sa întreprindere istoriografică, de care societatea de astăzi are
atâta nevoie, măcar pentru a-şi cunoaşte originea ascunsă timp de 5 decenii sub
oblocul unei ideologii ce s-a dorit novatoare şi transformatoare de lume, dar
care în final, după ce a bulversat o generaţie întreagă în toată fiinţa sa, a ridicat

7
mâinile în sus a neputinţă. Marile transformări de conştiinţă visate şi marile
fericiri de natură economică s-au dovedit o utopie.
În schimb, această utopie înnobilată de către oamenii de serviciu ai
orânduirii cu titlul de „epocă de aur” a tăiat adânc în firescul românesc şi
omenesc, încercând o operaţie fără anestezie pe trupul ţării. Ion N. Oprea face
o selecţie din bogata ofertă a presei din acei ani şi textele inserate ne lasă un
gust amar. Cuvinte, atunci poleite cu aur, ce au putut să însufleţească masele
„largi populare ale celor ce muncesc de la oraşe şi sate” şi să le întărească
credinţa într-un viitor „lipsit de grija zilei de mâine” s-au dovedit, după o lungă
aşteptare a miracolului socialist, vorbe goale lipsite de un conţinut real. Legile
imuabile care guvernează societatea omenească au învins pe atentatorii la
libertatea omului şi la înclinarea lui genetică spre proprietate.
Dacă Bârladul a ajuns pe o anumită culme a culturii, şi a fost scos din
anonimatul milenar, întunericul şi ruinele lăsate de năvălitorii turci şi tătari,
incendii şi cutremure, acest urcuş în timp s-a împlinit prin voinţa unor
personalităţi luminate despre care autorul aminteşte în prefaţă: Pălădeştii,
Epurenii, Sturzeştii, Cantemireştii, Rosettiştii, Cantacuzinii, apoi Al. Ioan
Cuza, Gheorghe Codreanu, Stroe Beloescu, George Tutoveanu şi mulţi alţi
latifundiari şi oameni de carte.
Toată această emulaţie pentru înălţarea unei urbe pe culmile civilizaţiei
şi progresului, o dată cu perioada istorică de care se ocupă Ion N. Oprea, cade
în duritatea unei ideologii dizolvante de trecut. Ultimii mohicani
supravieţuitori (George Tutoveanu, George Nedelea, G.G. Ursu) încearcă să
mai salveze ce se mai poate din moştenirea culturală a Bârladului cultivată în
Academia Bârlădeană şi, pe ici, pe colo, mai fac pact cu diavolul.
În fruntea comunităţii se instalează clasa muncitoare. Preşedinţii
consiliilor populare provizorii sunt muncitori ceferişti, ţărani săraci, oameni de
bună credinţă pentru regimul comunist care îşi începuse „opera” de
transformare a societăţii, dar lipsiţi de cultura necesară. Intelectualitatea veche
este decapitată, iar cea colaboratoare suspectată şi supravegheată. În asemenea
condiţii, avântul cultural al Bârladului intră într-un con de umbră. Trecutul lui
de aur avea să fie recunoscut şi „deconspirat” abia în 1984 prin tipărirea
lucrării „Bârladul odinioară şi astăzi, file de istorie", sub redacţia lui Romulus
Boteanu.
Dar timpul trecuse, o altfel de cultură se punea la dospit. Învelite în
foiţă de aur, cuvintele însufleţeau masele supuse unei îndoctrinări acerbe şi noii
oameni de condei, care se năşteau în focul „revoluţiei culturale”, preamăreau
munca, pacea şi partidul.
Această perioadă este cercetată de Ion N. Oprea, cu discreţie, cu
conştiinciozitate, cu autenticitate, fără comentarii, aşa cum fac eu, lăsând
scrierile alese să vorbească de la sine, să ne lovească cu francheţea lor, cu
8
realitatea lor, cu competenţa unui cercetător ce şi-a extins căutările dincolo de
ziarele comentate: în Analele Academiei Române, în dicţionare de specialitate,
în operele literare ale celor scoşi din anonimatul şi tăcerea vremilor.
Marele merit al autorului constă în aducerea în actualitate a figurilor de
seamă ce au vieţuit în Bârladul secolului trecut, făcându-li-se un act de dreptate
postumă. Dar dincolo de selecţia materialelor culese din mii de pagini parcurse,
cartea de faţă nu este o înşiruire plictisitoare de date şi cifre. Ea oferă cititorului
biografii, monografii, ilustraţii, capete de operă, vieţi trecute cu visele lor
dintotdeauna intrate acum în pământ. Ion N. Oprea le dezgroapă şi ni le
dăruieşte pentru a ne stârni mirarea şi consternarea, oprobriul şi plăcerea în
acelaşi timp.
În amintirea doctorului Isac Weinfeld – Ion Palodă, în august 1947, cu
ocazia înmormântării acestuia, profesorul G.G. Ursu, care l-a avut drept
îndrumătorul primilor săi paşi la Academia Bârlădeană şi ca îndrumător literar,
regreta că acesta nu şi-a tipărit lucrările publicate într-un volum, - citând din
bucăţile lui originale poemul în proză „Pesimism”, care este un model de operă
bună.
Cartea la care ne referim reproduce şi alte lucrări ale lui Ion Palodă:
„Bunul Samaritean”, „Condamnaţi la viaţă”, scrisoarea „Scumpă metropolă”,
„Jelui-m-aş şi n-am cui”, dar şi alte exemple de lectură din G.G. Ursu, Elena
Farago, Felix Aderca, Tudor Teodorescu-Branişte, Tudor Arghezi, Isaiia
Răcăciuni, Eugen Relgis, dar şi a mai proaspeţilor C.D. Zeletin, Ion Hobana,
Gica Iuteş, Cezar Drăgoi, George Nestor, Constantin Clisu făcând din spusele
lor adevărata memorialistică…
Reproducerea poeziilor lui Th. Călin Delapraja este o încurajare pentru
începători.
La ultima masă de lectură din sala de periodice a Bibliotecii universitare
„Mihai Eminescu” din Iaşi,(unde-l găsesc întotdeauna) loc de meditaţie asupra
istoriei, Ion N. Oprea îşi continuă cu osârdie cercetarea, după ce a făcut un raid
prin periodicele Bucovinei, (Cernăuţi-ului, Rădăuţilor Dorohoiului),
Vasluiului, Huşilor şi evident Bârladului, aducând trecutul în faţă în cele opt
„catastife”(numite aşa de mine în înţelesul cel bun).
La ultima noastră întâlnire m-a avertizat: „O să avem mult de lucru
împreună şi de acum înainte” – semn că va urma a 9- carte, a 10-a… carte!
Inserez şi această mărturie, pentru posteritate, ţine-o Doamne, cât mai
departe! Pentru că puţini sunt cei ce-şi frig degetele prin dogoarea şi duhoarea
veacurilor apuse şi care fac acum o muncă de arheologie socială.

Constantin Huşanu

9
 Bârladul
„Bârladul reprezintă un nume şi o aşezare cu adânci rezonanţe în istoria
poporului român, existenţa sa pierzându-se în negura vremurilor apuse şi
împărţite de istorie în epoci de mii şi zeci de mii de ani.
Numeroase mărturii scoase la iveală de către arheologi, atât în
perimetrul aşezării actuale, cât şi în împrejurimi, confirmă existenţa milenară a
strămoşilor noştri pe aproape întreaga scară evolutivă a istoriei.
Trecând peste şirul epocilor istoriei vechi, bine reprezentate în sălile
Muzeului local „Vasile Pârvan”, Bârladul, ca aşezare atestată documentar,
poate fi semnalată, cu siguranţă, în anul 1401, când, la 28 iunie, domnitorul
Moldovei, Alexandru cel Bun, emite un act de danie în care, printre martori
figurează şi un boier, pe nume Negrea din Bârlad.
Acelaşi domnitor acorda negustorilor lioveni, la 6 octombrie 1408, un
privilegiu comercial în care, de asemenea, este pomenit numele Bârladului. Şi
alte documente, din perioada imediat următoare, vin să confirme existenţa
Bârladului.

Strada Republicii din Bârlad prin anii 1946.

10
 Este vorba de două documente diplomatice externe: tratatul de la
Lublau (1412) şi un altul care confirmă prezenţa unei delegaţii din Bârlad
(Burlat), la consiliul ecumenic de la Constanta (Baden).
Este adevărat că s-au mai formulat şi alte puncte de vedere care s-au
dovedit a fi neconcludente. Este vorba de „Diploma bârlădeana” din 1134,
precum şi de un act datând din 1374 şi publicat de B. P. Haşdeu, la sfârşitul
secolului trecut şi faţă de care istoricii au diverse păreri (pro şi contra), dar noi,
bârlădenii, am vrea să fie veridice.
De asemenea, este controversată şi „Cronica rusească Ipatievskaia” în
care se menţionează, la 1174, existenţa unei formaţiuni statale în sudul
Moldovei, a berladnicilor cu centrul la Bârlad.
Se poate, deci, aprecia că geneza oraşului Bârlad s-a desfăşurat într-o
perioadă mai îndelungată, dar saltul calitativ spre cristalizarea vieţii urbane s-a
produs la sfârşitul secolului al XIV-lea. Apariţia şi dezvoltarea timpurie a
târgului Bârlad au fost determinate de aşezarea sa la răscrucea unor importante
drumuri comerciale care făceau legătura între centrul şi nordul Europei cu
lumea Bizanţului şi cea a Orientului.

Strada Republicii din Bârlad prin anii 1946.

Intensa activitate meşteşugărească precum şi aşezarea geografică a

localităţii au favorizat dezvoltarea timpurie şi intensificarea unei apreciabile
activităţii comerciale. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), la
11
Bârlad se afla reşedinţa vornicului Ţării de Jos a Moldovei. Aici a funcţionat,
temporar, Cancelaria domnească de unde Ştefan a emis unele documente
privitoare la Târgul Bârladului.
Şi tot aici, în urma bătăliei cu turcii din ianuarie 1475, Ştefan
construieşte o fortificaţie din pământ cunoscută sub denumirea de Cetatea din
Pământ de la Bârlad, situată în partea estică a târgului, în lunca râului Bârlad,
având rolul de a stăvili puhoiul turcesc aşteptat a se reîntoarce spre a-şi lua
revanşa pentru înfrângerea de la Vaslui.
Documentele atestă şi prezenţa altor domnitori la Bârlad (Petru Rareş,
Petru Şchiopul, Alexandru Lăpuşneanul etc.).
Printre construcţiile care au dăinuit peste timpuri, ajungând până în
zilele noastre, despre a căror existenţă stau destule mărturii documentare, este
Biserica „Domnească”, amplasată în actualul Centru Civic al oraşului şi a cărei
construcţie datează din timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). Aceasta a
suportat mai multe reparaţii şi modificări în urma puternicelor cutremure care
au avut loc de-a lungul timpurilor.
Biserica a fost, ca pretutindeni în ţară, centrul în jurul căruia au gravitat
primele începuturi spirituale ale Bârladului. Cele dintâi focare de cultură şi
învăţătură pe lângă biserici au funcţionat. Cu asemenea învăţătură şi cultură
s-au ridicat primele vlăstare boiereşti ale Codrenilor, Epurenilor şi Pălădeştilor.
De aici s-a dezvoltat literatura religioasă, de aici a primit impulsul creării
institutelor franţuzeşti, a pensioanelor greco-italiene, a şcolilor rurale de mai
târziu.
Oraşul a fost devastat şi distrus în repetate rânduri de hoardele
năvălitoare ale tătarilor şi turcilor, precum şi a cazacilor şi polonilor. Asupra
lui s-au abătut mai multe incendii devastatoare, inundaţii cumplite şi, nu în
ultimul rând, zguduiri telurice de mare intensitate care nu o dată, l-au făcut una
cu pământul. De fiecare dată însă, aşezarea a renăscut din propria ei cenuşă
astfel că, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea, oraşul îşi reia locul de centru comercial şi administrativ din sudul
Moldovei.
Secolul al XIX-lea şi începutul revoluţiei de la 1848 deschid un nou
capitol în evoluţia istorică a Bârladului.
Ideile revoluţionare care au cuprins întreaga Europă, la mijlocul
secolului al XIX-lea, şi-au găsit un larg răsunet în rândul bârlădenilor în
fruntea cărora se aflau Al. I. Cuza, Ion Cuza, Grigore Cuza, Iordache
Lambrino, Gh. Sion etc... al căror principal scop erau prefacerile politico-
sociale, specifice Moldovei şi, în primul rând, Unirea Moldovei cu Ţara
Românească.
Înfăptuirea Unirii a fost obiectivul de luptă care a însufleţit masele, în
fruntea cărora se aflau cele mai prestigioase personalităţi din Bârlad, printre
12
care: Manolache Costache Epureanu, Ioan Popescu, Iorgu Radu şi alţii, care au
creat acea atmosferă finalizată prin dubla alegere ca domnitor a lui Al. I. Cuza,
fiu al Bârladului...
După înfăptuirea Unirii din anul 1859, oraşul Bârlad cunoaşte o
dezvoltare pe multiple planuri, alături de celelalte oraşe ale ţării. Rolul
însemnat pe care l-a jucat Bârladul este reflectat şi în avântul pe care îl
cunoaşte dezvoltarea culturii. Astfel, la l decembrie 1832, ia fiinţa prima şcoală
de băieţi din Bârlad. Primul pas în învăţământul secundar este făcut la 2
octombrie 1846 când ia fiinţa „Clasul real Gh. Roşca Codreanu”.
Codrenii au fost printre cei dintâi boieri bârlădeni şi ctitori de lăcaşuri
de cultură. Documentele spun că ei îşi au originea în secolul al XVI-lea, că
străbunul lor a fost un negustor de frunte al Bârladului, spătar şi oştean
totodată, răsplătit de Ştefan cel Mare pentru credinţă şi devotament manifestate
faţă de domn şi ţară. După Codreni au urmat Costăcheştii de la Epureni. Cei
care l-au dat pe Veniamin Costache, pe Manolache Costache Epureanu, ajuns
prim-ministru al ţării în vremea lui Cuza. S-au succedat familiile Pălădeştilor, a
Ghiculeştilor, Sturzeştilor, Cantemireştilor, Rosettiştilor, Cantacuzinenilor etc.
În anul 1858, „Clasul real Codreanu” se transforma în gimnaziu,
Bârladul fiind singurul oraş din Moldova, cu excepţia Iaşului, în care
funcţionează o şcoală de acest nivel. În anul 1864 gimnaziul se transformă în
liceu, Bârladul numărându-se printre primele oraşe din ţară în care se
înfiinţează o asemenea instituţie de învăţământ secundar. Presa locală numără
peste 150 de periodice în a doua jumătate a secolului XIX-lea şi până în
primele decenii ale sec. XX. Primul spital public se inaugurează în anul 1838
prin contribuţia obştească şi donaţiile unor intelectuali bârlădeni. În anul 1909,
profesorul Stroe Belloescu donează oraşului o clădire, construită pe cheltuiala
proprie, cu destinaţia testamentară de a fi folosită pentru adăpostirea unei
biblioteci publice şi a unui muzeu.
Opera culturală a profesorilor Ioan Popescu, Panait Chenciu, Ştefan
Neagoe, Stroe Belloescu a făcut ca reputaţia lor să se ducă dincolo de hotarele
Bârladului. Educator ca nici un altul, Ioan Popescu este nu numai clăditorul de
şcoală nouă la Bârlad, ci şi al dezvoltării învăţământului rural în judeţ şi chiar
în Principate. El a înfiinţat la Bârlad cea dintâi tipografie, cel dintâi ziar local
„Semănătorul”
Preluând ceea ce au făcut bun la Bârlad, şi au făcut multe – Ioan
Popescu, Ştefan Neagoe, Panaite Chenciu, Stroe Belloescu, alţi intelectuali
locali, precum George Tutoveanu, G.G. Ursu, Gh. Vrabie, George Nedelea s-a
cimentat personalitatea localităţii.
În anul 1914, un grup de intelectuali bârlădeni, în frunte cu profesorii de
la Liceul „Codreanu”, se constituie în Comitetul de fondare a Muzeului
bârlădean, muzeu care îşi inaugurează activitatea cu o pinacotecă şi o expoziţie
13
de istorie. Printre societăţile cultural-literare existente în Bârlad, se numără şi
„Academia Bârlădeană”, înfiinţată în anul 1915 de un grup de intelectuali, în
frunte cu poetul George Tutoveanu, Toma Chiricuţă şi Tudor Pamfile.

Centrul Bârladului după demolările din anii socialismului

a vechilor clădiri.

Activitatea teatrală bârlădeană debutează în a doua jumătate a secolului

XIX. Aici a existat o clădire a teatrului unde, începând cu anul 1860, trupe de
actori conduse de Matei Millo, Al. K. Robescu etc. au prezentat spectacole
teatrale... În primele decenii ale secolului al XX-lea a existat un Ateneu
Popular şi un teatru muncitoresc a căror activitate a făcut posibil ca, în anul
1955, să ia fiinţa Teatrul de Stat „V. I. Popa” care funcţionează şi azi. După
anul 1948, Bârladul este supus unor mari şi profunde transformări socio-
economice şi culturale. Se va construi mult, atât spaţii de locuit, cât şi obiective
industriale. Dar, acest proces constructiv va fi însoţit şi de mari distrugeri
evidenţiate prin demolarea, în foarte multe cazuri nejustificată, a unor
monumente arhitectonice de certă valoare.
Astăzi, Bârladul se află într-un proces de tranziţie (ca şi întreaga ţară)
de la o societate socialistă la una capitalistă, proces început imediat după
producerea evenimentelor din luna decembrie a anului 1989, dar însoţit de un
accentuat declin economic şi cultural”.

14
 Bârladul cultural
«Bârladul cultural», prezentat de d-l Gheorghe Vrabie, ia premiul
Demostene Constantinide, nu este numai o monografie în sensul obişnuit, adică
o înşirare de date, cât mai precise şi exacte, cu privire la viaţa culturală a
bătrânului târg moldovenesc. Ea este o lucrare, în care, pe lângă aceste date,
absolut necesare pentru stabilirea evoluţiei culturale a Bârladului, se evocă, în
forme literare cu totul particulare, momentele însemnate, precum şi figurile
proeminente care au dat relief şi caracter vieţii spirituale unui târg din
provincie, ajuns, tocmai prin aceasta, să capete o importanţă mai deosebită
decât multe altele.
Autorul, fiu al Bârladului, ne lămureşte, în preliminarele cărţii sale,
tocmai asupra acestui lucru, în cuvinte care impresionează prin sinceritatea şi
prin sentimentalismul de care sunt inspirate.
«S-ar fi spulberat, scrie el, toată dragostea faţă de oraşul la soarele
căruia mi-am încălzit inima în anii adolescenţei, în care am visat şi mi-am
făurit atâtea idealuri, în care am respirat prin toţi porii acel moldovenism pe
care 1-am purtat pe meleaguri îndepărtate, ca şi norii la adierea unei boare,
dacă, în ceea ce începusem (lucrarea) m-aş fi izbit de altceva, care să mă
antreneze într-o muncă, migăloasă şi îndelungată, zi de zi, în biblioteca
Academiei Române.
Şi anume: de acel suflu bogat de viaţa spirituală, închegat, cu fiecare
perioadă, într-un tot de organicitate rară, ca, apoi, acest tot, care formează
cultura bârlădeană, să se integreze perfect în marele fenomen al spiritualităţii
româneşti, spre a se vedea că manifestările culturale ale Bârladului n-au fost
simple izbucniri izolate, ţâşniri de izvoare, care să-şi irosească apa în sărăcia
unei oaze, ci fenomene produse de organica unei culturi.
Perioadele culturale ce se succed de-a lungul anilor în istoria Bârladului
dau impresia unor focuri aprinse pe culmi din ce în ce mai înalte. Iar animatorii
lor, de lampadofori antici, care treceau din mână în mână făclia aprinsă a
harului divin... Et quasi cursores vitae lampada tradunt!
Într-adevăr, astfel este făcută cartea, aşa de frumoasă şi de valoroasă, a
d-lui Gheorghe Vrabie. După un scurt capitol despre începuturile vieţii
bârlădene şi rolul, comercial şi politic, al Bârladului pe vremea vechii
Moldove, capitală a Ţării de Jos, urmează un capitol mai larg: Bârladul ca
focar de cultură, în care, sub titlul de «Tradiţionalism cultural»,. se face
istoricul a) vechii şcoale bârlădene, de la începuturile sale, modeste şi timide,
până ce deveni şcoală publică de Stat; b) fundaţiei boierilor Codreni, Gheorghe
15
începătorul şi Nicolae continuatorul de la «Clasul Codreanului», până la şcoala
normală de fete; c) contribuţiei boierilor Epureni, (Manolache C. Epureanu) cu
ideologia lui politică şi gimnaziul ce-i poartă numele.
Dar capitolul cel mai frumos, cel mai impresionant, şi, în acelaşi timp,
cel mai profund simţit, este acel pe care autorul îl intitulează, pe drept cuvânt,
«Mesianism ardelean» şi în care se ocupă de personalităţile şi activitatea
marilor şi idealiştilor dascăli şi profesori, veniţi de peste munţi şi care, în
Bârlad, ca şi în alte părţi ale patriei mume dar cu deosebire în acest Bârlad
moldovenesc, au avut un rol capital în organizarea şi evoluţia învăţământului,
ca şi în viaţa culturală şi spirituală a acestui oraş.
Figurile neuitate pentru acei ce i-au apucat şi înscrise cu litere
nepieritoare în amintirea urmaşilor: 1) acel vestit Ion Popescu, supranumit, - cu
drept cuvânt, Gheorghe Lazăr al Bârladului, care este şi va rămâne, pentru
toate timpurile, figura reprezentativă cea mai strălucită a apostolilor culturii
române, veniţi din Ardeal în vechiul Regat, în cursul secolului al XIX-lea, ca
să îndeplinească funcţiuni atât de necesare pentru împrejurările de aci, din ţară;
2) Solomon Haliţă cu revista lui «Gheorghe Lazăr» - ea însăşi un simbol, prin
numele său, al activităţii lui şi semenilor săi în Bârlad; 3) Stroe Belloescu, acel
inimos şi neobosit secelean, care, până la adâncile sale bătrâneţe şi la sfârşitul
său tragic, şi-a închinat toate puterile sufleteşti, toată bogăţia minţii sale
luminate şi toată agoniseala vieţii sale trudnice şi modeste Bârladului său iubit
şi instituţiunilor sale şcolare şi culturale; 4) ceilalţi dascăli bârlădeni, de origină
ardeleană, ca Ştefan Neagoe, cunoscut şi prin studiile sale de veche literatură
românească, cu Simion Mândrescu de la Râpa de Jos, ajuns mai târziu Profesor
Ia Universitatea din Bucureşti şi promotor al atâtor acţiuni şi manifestaţiuni
naţionale şi ca alţi care au trăit şi profesat, cu ideile şi concepţiile naţionale ale
unui Simion Bărnuţiu şi care au impregnat cu spiritul şi patriotismul lor
întreaga viaţa a societăţii bârlădene din acel timp. Dovadă caracterul ziarelor şi
societăţilor întemeiate şi susţinute de această societate.
Tot aşa de important şi frumos e capitolul pe care autorul îl consacră
figurilor de origină bârlădeană, care, prin activitatea lor intelectuală şi
publicistică, s-au încadrat, definitiv şi la locuri de onoare, în viaţa culturală a
neamului: Alexandru Vlahuţă, C. Hamangiu, Iacob Antonovici şi Al.
Philippidi. Urmează capitolul intitulat «Tradiţionalism literar» în care ni se
înfăţişează atmosfera literară, cu toate particularităţile ei (reviste, ziare,
societăţi etc.) a Bârladului dintre 1890-1910. Cunoscuta revistă, atât de
apreciată şi cetită la timpul său «Făt Frumos», a lui Emil Gârleanu şi a
tovarăşilor de literatură, G. Tutoveanu, D. Nanu, C. Moldovanu şi A. Mândru,
îşi are şi ea, cum se cuvenea un capitol aparte. Asemenea, activitatea, aşa de
bogată şi de variată, în domeniul folcloristic şi literar, a lui Tudor Pamfile, cu
revistele «Ion Creangă» şi «Miron Costin».
16
 Perioada postbelică n-a fost nici ea uitată, prezentată fiind, cu acelaşi
interes şi cu acelaşi sentiment, ca şi celelalte, relevându-se toţi acei care, prin
scrisul lor, au continuat să dea – şi în această epocă, – atât de grea şi lipsită de
preocupări idealistice, manifestări care să menţină tradiţia culturală a
Bârladului până în ziua de astăzi la un nivel destul de apreciat.
Cartea cuprinde şi o serie întreagă de ilustraţiuni, ca documente ale
vremilor şi ale oamenilor de care e vorba şi care augmentează interesul şi
plăcerea cetitorului. Dacă la toate acestea adăugăm spiritul, atât analitic şi, mai
ales, sintetic, al autorului, căldura şi iubirea cu care înfăţişează evenimentele şi
figurile proeminente ale trecutului bârlădean, ca şi stilul său foarte îngrijit şi
deosebit de atrăgător, cred că sunt suficiente motive ca să recomand cu toată
căldura a se acorda publicaţiei d-lui Gheorghe Vrabie, premiul Constantinide.
Ar fi o mică şi neînsemnată răsplată – morală şi materială».

(Din Analele Academiei Române, Tom LIX, 1938-1939, p. 270-273,

şedinţa din 31 mai 1939, premiul Demostene Constantinide, susţinut de
academicianul Alex. Lăpedatu).
*

17
 Documente bârlădene
P.S.S. Arhiereul Iacov Antonovici – membru onorariu al
Academiei Române.

P.S.S. Arhiereul Iacov Antonovici

18
 D-l T. V. Stefanelli ceteşte următoarea propunere pentru a fi ales P.S.
Arhiereul Iacov Antonovici membru onorariu al Academiei:
«P. S. S. Arhiereul Iacov Antonovici de la Huşi, pe care-l propunem să-l
alegeţi membru onorar al Academiei Române, nu ne este necunoscut, pentru că
Academia a premiat anii trecuţi «Documentele Bârlădene», publicate de P.S.S.
Acest teolog a înţeles că nu numai cu Crucea şi Evanghelia poţi fi
folositor neamului tău, ci şi prin alte mijloace, menite să servească culturii şi
luminării neamului românesc, şi astfel s-a pus cu zel şi cu multă trudă să
dezgroape o parte din trecutul nostru prin publicarea documentelor emanate de
la strămoşii noştri.
Documentele din trecut sunt izvoare nepreţuite pentru cunoaşterea
datinilor şi obiceiurilor noastre de demult, a vieţii private a poporului nostru, a
întocmirilor sale sociale, politice şi administrative, a dreptului privat român, în
scurt a întreg trecutului istoric al neamului românesc, şi cine contribuie să
cunoaştem acest trecut şi să întemeiem pe el istoria neamului nostru, a adus
servicii reale culturii acestui popor.
Comorile ascunse nu folosesc nimăruia, şi documentele vechi ale
neamului nostru sunt comori nepreţuite, dar numai atunci când ajung să fie
dezgropate şi date la lumină.
P.S.S. arhiereul Antonovici a dezgropat o mare parte din trecutul nostru
istoric prin publicarea de documente ce le-a scos din noianul uitării şi a
contribuit astfel la studierea temeinică şi documentară a vieţii din trecut a
poporului românesc.
Prin aceasta a adus P.S.S. servicii mari culturii româneşti şi în deosebi
istoriei neamului nostru.
Recunoscându-i pe deplin aceste merite, propunem să binevoiţi a-l alege
membru onorar al Academiei Române.
Considerând valoarea însemnată a lucrărilor şi publicaţiunilor părintelui
Arhiereu Iacov Antonovici asupra istoriei naţionale româneşti, propunem să fie
ales membru onorar al Academiei.
- Se procede la vot, al cărui rezultat este următorul: votanţi 20; voturi
pentru 19, contra 1.

(Din Analele Academiei Române, şedinţa din 7 iunie 1919)

În şedinţa din 4 iulie 1919, desfăşurată sub preşedinţia lui I. Brătescu-

Voineşti, vicepreşedintele Academiei Române, se primesc scrisori de
mulţumire de la I.P.S.S. dr. Vladimir Cavaler de Repta, Mitropolitul
Bucovinei, P.S.S. Arhiereul Iacov Antonovici Bârlădeanul, episcopul de Huşi,
Sever Zotta pentru alegerea lor de membrii onorari şi corespondenţi.

19
 Iată scrisoarea de la Arhiereul de la Huşi:
„Mulţumind Onoratei Academii Române pentru proclamarea mea ca
membru de onoare al ei, îi exprim adânca mea recunoştinţă şi o încredinţez că,
în curgerea de vreme ce Dumnezeu mă va ţine în viaţă şi voi putea lucra, nu
voi înceta de a contribui şi eu cu acelaşi zel, ca şi până acum, la
desmormântarea trecutului nostru istoric – făcând astfel şi o neîntreruptă
mulţumire acelora care se interesează de modestele mele lucrări.
Să trăiască Academia Română!

(Din Analele Academiei Române, seria a doua, Tom XL, 1919-1920,

Bucureşti, p.7)

În volumul „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei

bârlădene – 1870-2003” apărută la editura TipoMoldova Iaşi, scriam despre
ziarul „Păreri” de la Bârlad:
„Păreri” şi-a făcut apariţia mai întâi ca
ziar de informaţii comerciale, culturale,
literare, la 25 septembrie 1932, având ca
director pe N.V. Munteanu, iar redactori pe V.
Blănaru şi M. Schwartz, iar apoi ca revistă
literară, socială şi politică în 1933, fiind o
tribună de luptă antifascistă, în jurul căreia s-
au ataşat colaboratori precum Stelian
Dumbravă, Ion Palodă (dr. I. Veinfeld), Barbu
Zaharescu, Gh. Ivaşcu, Atanase Joja, Hari
Goldstein, A. Ismail, Herman Schvartz,
Perachim, Ion Andronache, Gh. Nedelea,
Lazăr Beneş, Nicolae Pandelea, sub direcţia
gazetarului M. Negreanu.
Gh. Ivaşcu scotea la Iaşi revista
„Manifest”. Perachim era pictor şi procura
desene antifasciste pentru „Păreri”; Atanase
Joja desfăşura activitatea de gazetar la Galaţi.
Revista începuse cu un tiraj de 500 exemplare şi ajunsese la 2000, dar în
luna iunie a anului 1936, democraţia guvernării liberale i-a suspendat
activitatea pentru că: „Consecvent liniei luptei de apărare a drepturilor omului şi
a adevăratei democraţii, revista a ridicat glasul său în apărarea celor ce sufereau
pentru credinţă şi idealul lor, fiind aduşi şi judecaţi la Tribunalul din Craiova 17
antifascişti”. Iată articolul intitulat „Amnistia o cerinţă populară” din numărul 8
al publicaţiei „Păreri” din anul 1936, după care a fost suspendată.

20
 „În iureşul frământărilor politice se ciocnesc astăzi forţele reacţiunii cu
cele progresiste, democratice. Având de ales între menţinerea populaţiei noastre
într-o stare de inferioritate, asemănătoare cu cea din evul mediu şi cea de rapidă
dezvoltare pe toate tărâmurile, într-o deplină libertate civică, noi am ales: optăm
pentru cea din urmă, pentru democraţie, pentru adevărata democraţie.
Şi am optat astfel, după o matură chibzuinţă. Am constatat că propuşii
naţionalişti ai străzii nu sunt decât trădători de neam şi ţară, punându-se în slujba
boierimii, ei vor să lovească în interior populaţia ţării – să ne răpească puţinele
libertăţi; să ne facă să strângem şi mai mult cureaua şi în locul deplinei dezvoltări
a independenţei naţionale, să ne pună jugul imperialismului hitlerist şi al
revizionismului hortist.
Aceasta n-o vrem noi, n-o vor antifasciştii, n-o vrea poporul întreg. Şi n-au
vrut-o şi nici nu o vor cei peste 1500 de antifascişti care zac în temniţele ţării
româneşti.
Luptătorii pentru interesele
mulţimii, intransigenţi atunci când
e vorba de dat poporului pâine,
pace şi libertate, aceşti antifascişti
sunt victimele terorii, a actelor
fascizante ale guvernului.
Să se facă dreptate!
Să fie redaţi societăţii
deţinuţii antifascişti. Şi în ciocnirea dintre fascism şi democraţie, între barbarie şi
progres forţele democratice să fie întărite cu cei care au ştiut să lupte şi să se
jertfească pentru apărarea libertăţilor şi nevoilor populaţiei.
Poporul nu are decât să câştige în urma acestui lucru. Şi ca exponenţi
sinceri ai cerinţelor populare strigăm: să se deschidă porţile tuturor bastiliilor
româneşti, amnistie pentru antifascişti”.
Ziarul „Păreri” reapare în septembrie 1944 ca tribună de luptă
democratică şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti, autorizat cu nr. 1/1944 de
către onor prefectura judeţului Tutova, proprietar şi redactor M. Negreanu,
redacţia şi administraţia în strada Al. Vlahuţă nr. 15 Bârlad cu apariţie zilnică
până la 18 noiembrie 1944, când este programat să apară săptămânal, iar de la
23 august 1945, când… „se va putea!”
Din septembrie şi până în 18
noiembrie 1944 ziarul cuprinde 50 de
numere, cu apariţie zilnică.
În editorialul primului număr al
ziarului „Păreri” din 1944 citim: „După
o prea lungă şi înăbuşitoare tăcere, gazeta noastră reapare pentru a putea da
glas tuturor aspiraţiilor drepte ale cetăţenilor, aspiraţiuni ce fuseseră sângeros

21
sugrumate de un regim care infectat de otrava hitlerismului fascist adusese
dezastrul complet asupra poporului român”.
Din numărul 2 al ziarului aflăm că „Păreri” este tribuna de luptă
democratică şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti; că este autorizat de onor
Prefectura judeţului Tutova, sub numărul 1/1944, redactor-proprietar este M.
Negreanu, redacţia şi administraţia este în Bârlad, str. Alex. Vlahuţă nr. 15, iar
tipografia o realizează unitatea lui Lupaşcu, strada Ştefan cel Mare nr. 6.
Joi 7 septembrie 1944, un editorialist într-un „Cuvânt de deschidere”
se întreabă: „Un ziar? O gazetă?”
Vineri 8 septembrie 1944, din numărul 3 cititorul află: „secţiunea
judeţeană Tutova a P.C.R. şi-a deschis sediul în oraşul Bârlad, str. Regală
(casele Pastia) lângă intrarea spre tribunal. Funcţionează acolo secretariatul şi
biroul de informaţiuni, între orele 4-6 d.a.
În acelaşi sediu s-a instalat şi Tineretul comunist din judeţul Tutova”.
Aflăm că „duminică 10 septembrie, ora 10 dimineaţa, are loc în sala
cinematografului „Scala” un mare concert popular dat de Tineretul comunist –
secţiunea Bârlad”.
„A murit scriitorul român Liviu Rebreanu”.
Sâmbătă 9 septembrie 1944, în numărul 4, sub semnătura Labeanu, cu
titlul „Un om – un ziar”, se publică:
„Cu sacrificii băneşti personale şi aproape singur – într-un oraş unde viaţa
mondenă era în floare – un om: M. Negreanu se dezbară de tot acest aflux de
tentaţiuni materiale şi din sudoarea muncii sale investeşte bani pentru a da viaţă
unei tribune de luptă între adevăr şi dreptate.
Din cauza crezului său, a luptei sale pentru ridicarea celui oropsit şi umilit
are de suportat multe neplăceri – din care ultima e despărţirea de familie şi
internarea într-un lagăr de muncă”.
Ultima oră: „Delegaţiei română care se află la Moscova şi e compusă
din domnii Lucreţiu Pătrăşcanu şi Barbu Ştirbei i s-a transmis de către
generalul Sănătescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, depline
puteri pentru semnarea armistiţiului”.
12 septembrie 1944, numerele 6-7 ale ziarului: „Un prim succes al
sindicatelor”: La tipografia Lupaşcu ivindu-se un diferend între lucrători şi
procuristul tipografiei, s-a apelat la Sindicatul breslei tipografilor, pentru
aplanare.
„Delegaţii sindicatelor, tov. Guţanu Gh. şi I.Kahaner, asistaţi ca martor
de directorul gazetei „Păreri”, au tranşat diferendul în sensul că salariile
lucrătorilor au fost majorate după cererea şi conform dorinţei lor.
Urmare a conflictului menţionat, în acelaşi număr, profesorul pensionar
G.D. Neştian semnează articolul „Organizarea liniştei”.

22
 Ziarul din 12 septembrie mai anunţă o veste bună. Sâmbătă 16
septembrie 1944, ora 4 p.m, va avea loc în sala Teatrului judeţean un MARE
FESTIVAL organizat de ziarul nostru în cinstea Diviziei de panduri Tudor
Vladimirescu.

13 septembrie 1944, numărul 8, în articolul „Primul concert popular”

al Tineretului comunist, filiala Bârlad, se arată că Busuioc Maria a vorbit
despre „prăpastia în care ne aruncase întunericul hitlerist”; I. Coadă a vorbit
„despre democraţie – cum a fost, cum va fi”; M. Negreanu, directorul ziarului,
„elogiază activitatea tineretului comunist din localitate şi îşi exprimă nădejdea
că spectacolul şi alte manifestări culturale vor avea loc cât mai des”, iar
„bătrânul luptător socialist I. Iacomi depănând câteva amintiri din trecutul plin
de frământări şi luptă stăruitoare şi-a exprimat speranţa că generaţiile tinere vor
apuca acele vremuri frumoase pentru care ei, bătrânii, au luptat, au suferit şi au
ajuns să le vadă răsăritul”.
De la sindicatele unite se menţionează: duminică 10 septembrie 1944,
orele 4 d.m. a avut loc deschiderea sediului sindicatelor unite la care au luat
cuvântul: I. Iacomi, Ciucă, I. Savin, Sandu, M. Negreanu şi M. Grimberg.

15 septembrie 1944, în numărul 10, ziarul „Păreri” avertizează:

„Cetăţeni, când intraţi în birourile instituţiilor de stat nu mai întrebuinţaţi
formulele de salut ale sclavului către stăpân: „să trăiţi”, „săru' mâna etc.
Salutaţi simplu, demn, cetăţeneşte: „Bună dimineaţa”, „Bună ziua”, „Bună
seara”, domnule”.
Scuturaţi-vă de orice urmă de sclavie.
Suntem doar cetăţeni liberi, într-o ţară liberă şi slujitorii statului nu sunt
stăpânii noştri.
Trăiască România liberă!”
La rubrica „Ultima oră” ziarul informează: acordul de armistiţiu din
partea României a fost semnat de domnii Pătrăşcanu, generalul Dămăceanu,
Ştirbey şi Pop.”

19 septembrie 1944, numărul 14, manşeta

ziarului găzduieşte următoarele semnate de G.
Ivaşcu: „La luptă comună împotriva adevăraţilor
duşmani ai poporului român, trebuie să participăm
însă cu toţii, absolut cu toţii, într-o sforţare supremă,
pentru eliberarea Patriei şi o dată cu ea a Europei
întregi de tirania hitleristă”.
De la Uniunea Patriotică: Prima mare adunare
a Uniunii Patriotice a avut loc în ziua de duminică 17
George Ivaşcu
23
septembrie în sala Teatrului judeţean „Alexandru Vlahuţă”. Nina Dumbravă
semnează „Apel către femei”.

21 septembrie 1944, în numărul 16 al ziarului „Păreri” se

consemnează: Redactor: M. Negreanu şi Neculai Pandele.
În articolul „Constituirea Comitetului de conducere al Uniunii
Patrioţilor, Secţiunea Bârlad”, Gh. Nedelea – în comitet se ocupă cu probleme
de presă şi propagandă, articolul fiind semnat de Lazăr Beneş.
Se mai subliniază: „La marea întrunire a Uniunii Patrioţilor din
Bucureşti P. Constantinescu-Iaşi a spus: „Blocul naţional-democratic formează
o parte importantă – dar numai o parte - din marele front unic patriotic, pe care
avem datoria să-l creăm cu toţii, pentru ca actul de la 23 august 1944 să rămână
ceea ce am spus – cea mai mare cotitură din istoria poporului român”.
Acelaşi număr mai scrie: „Prima bibliotecă publică a fost redată
folosinţei: Biblioteca de la Casa Naţională (strada Regală) care s-a redeschis
începând de miercuri 20 septembrie 1944 şi funcţionează între orele 8-13
dimineaţa şi 16-19 după amiază”.
„Sub conducerea dlui dr. I. Weinfeld s-a început şi se lucrează stăruitor
la opera de redresare a asistenţei medicale a judeţului Tutova” – este o altă
informaţie a momentului.

Cu numărul 19, de la 26 septembrie 1944 „Păreri” se pretinde

„cotidian democrat de luptă antifascistă şi de apărare a drepturilor cetăţenilor” -
redactor M. Schvartz- Negreanu.

5 octombrie 1944, în numărul 37, în ziar se consemnează: „Apărarea

Patriotică, filiala Tutova, a pus la dispoziţia cetăţenilor Biblioteca de citire
„Casa Naţională”,cu un local foarte curat, luminos, cu mobilierul respectiv, cu
câteva mii de volume.
Biblioteca, îngrijită tot timpul de Primăria oraşului, funcţionează azi sub
egida Apărării Patriotice şi e condusă de G. Nedelea.
*
Începe şcoala; ●Tovarăşul Ion Savin; ●Colţul ţăranilor; ●Convocarea
ziariştilor; ●Marşul Liceului Codreanu; ● Poeziile 1 Mai; ●Germeni ai artei;
●Fabulă; ●Unitate a Armatei Roşii întâmpinată la înapoierea de pe front.

21 octombrie, 1944, nr.42 al ziarului „Păreri” publică articolul: „Nu vă

grăbiţi cu deschiderea şcolilor?”, în care aflăm următoarele cu privire la
situaţia de la Liceul Codreanu: „Curăţenia s-a făcut în clase, micile reparaţii –
pe cât posibil, sub atenta supraveghere a profesorului Gh. Gâlcă, fostul

24
director, ajutat de domnii profesori: H. Zuperman, Paul Constantinescu, Thaler
etc. din donaţiile câtorva inimoşi părinţi”.
Citim dintr-un alt articol: „Inaugurarea anului şcolar 1944-1945 la
Bârlad”:
„…În aula Liceului Codreanu s-a făcut în ziua de miercuri 18 octombrie
1944 inaugurarea anului şcolar 1944 -1945.
Serviciul religios s-a oficiat de către preoţii Bărbuleanu şi Olaru, fiind
de faţă din cei peste 200 de profesori secundari din oraş numai domnii Paul
Constantinescu, Cezar Ursu, Gh. Gâlcă, Thaler, Zuperman, Budescu, David,
dna Nina Dumbravă, dna Ţiplică, dra Ana Bercu, dna ing.Glasberg, dna şi dl
avocat Vasilescu, dl Miron de la şcoala tehnică industrială, dl. Constantinescu,
directorul Şcoalei normale”.

22 octombrie 1944, numărul 43 al ziarului cuprinde şi comunicatul:

„Se aduce la cunoştinţă pe această cale tuturor membrilor de partid,
candidaţilor a fi membri de partid, prietenilor noştri, precum şi autorităţilor
militare şi civile, că singurul autorizat a vorbi şi semna valabil, în numele şi
pentru Partidul Comunist din România, organizaţia judeţeană Tutova, este
tovarăşul Ion Savin”.
Semnează secretarul organizaţiei regionale Dunărea de Jos a P.C.R –
Maxim Alexandru.

3 noiembrie 1944, numărul 47 al ziarului „Păreri” la rubrica „Colţul

ţăranilor” cuprinde articolul „Înfăptuirile săteşti din comuna Ghermăneşti –
încă o dovadă că acolo unde este voinţă este şi puterea” şi citim: „Locuitorii
dându-şi seama că primarul Mitriţă Andonie nu corespunde năzuinţelor, s-au
adunat într-o consfătuire populară şi după ce l-au izgonit din locul pe care nu-l
merita au ales ca primar al poporului pe săteanul Iorgu Toader, bun patriot şi
vrednic gospodar al Ghermăneştilor”.
După ce arată situaţia din localitate, articolul continuă: „Administratorul
moşiei d-nei Alice Chiricuţă fugise cu tot personalul, lăsând în paragină moşia,
cât şi moara susnumitei doamne.
Primarul Iorgu Toader, însă, s-a pus pe treabă imediat. „A chemat toţi
sătenii care îl aleseseră şi după ce le-a explicat menirea ce o au, au luat
administraţia moşiei şi împreună cu ei au arat 200 hectare”.

18 noiembrie 1944, numărul 50 al ziarului informează că de la zilnic,

„Păreri” apare săptămânal. În „Convocarea către ziariştii bârlădeni” aflăm că:
„Pentru a ne constitui în sindicat şi apoi a ne înscrie în Uniunea Ziariştilor din
România, toţi ziariştii bârlădeni sunt rugaţi a-şi lăsa adresele la redacţia
ziarului „Păreri”, strada Regală, lângă depozitul Distribuţia”.

25
 Vom face apoi convocarea tuturor colegilor la sediul sindicatelor unite
şi vom proceda la constituirea în Sindicatul de breaslă”. Semnau M. Negreanu
şi N. Pandelea. Cu N.B.: Redacţia ziarului „Păreri” se află în oraşul Bârlad,
strada Regală, lângă Podul de Piatră.

1 Mai 1945, în numărul 51 al ziarului „Păreri” citim: „În dimineaţa

zilei de duminică 22 aprilie 1945, la festivalul organizat de Filiala ARLUS din
Bârlad s-a cântat „Marşul Liceului Codreanu” de către orchestra ARLUS-ului”.
La rubrica „De la Uniunea Patrioţilor – succesul mare al filmului
Curcubeul” se precizează că „în sala Cinematografului Francez, unde a rulat
filmul, sub auspiciile Comisiei Locale a Sindicatelor Unite, Liceul de băieţi a
răspuns invitaţiei venind în întregime cu Domnii profesori la reprezentarea
filmului”.
Sunt publicate poeziile „1 Mai 1945” de Th. Călin Delapraja. „Mi-e
foame” de M. Negreanu şi „Strofe la sărbătoarea muncii” de George Nedelea,
pe ultima o reproducem:

„Astăzi este ziua muncii!

În genunchi ca la altare
Să-i aducem închinare
Ca s-o ştie pân' şi pruncii…
Astăzi este ziua muncii!.

Este sărbătoarea sfântă

A dreptăţii mult râvnită!
Vesel braţele s-agită
Buzele binecuvântă
Este sărbătoarea sfântă

S-o trăim cu tot avântul!

Este ziua biruinţei
Frânt e lanţul umilinţei
Lăudat fie Preasfântul
S-o trăim cu tot avântul.

Înspre culmi privirea zboare

Ura-n inimi amuţească!
Altă viaţă să renască
În această sărbătoare
Înspre culmi privirea zboare!

26
 Astăzi este Ziua Muncii
Sărbătoarea muncii noastre
S-o-nălţăm până la astre
Ca s-o ştie mâini şi pruncii
Astăzi este Ziua Muncii.
1 Mai 1945

Începând cu numărul 51 ziarul apare „sub conducerea unui comitet.

Director M. Negreanu”.

26 mai 1945, numărul 52, în articolul „Activitatea ARLUS filiala

Bârlad” se vorbeşte despre „conferinţa substanţială” a domnului profesor Cezar
Ursu („Ziua Armatei Roşii”), iar în „O reuşită şezătoare pentru membrii şi
simpatizanţii Uniunii patrioţilor”, „care a avut loc sâmbătă 19 mai 1945, orele
19, că „poetul Gh. Nedelea a citit două fabule, în timp ce domnul I. Weinfeld a
făcut lectura unor bucăţi de proză proprii şi a recitat versuri de Topârceanu, în
timp ce prietenul artist Popescu Emilian a recitat cu umor „Licurici” de Horia
Furtună.

16 iunie 1945
Cu numai un număr în urmă ziarul publicase materialul intitulat
„Condamnaţi la viaţă” de dr. Weinfeld, un fel de comentariu la moto-ul pe care
îl purta în faţă: „Nu vă mâhniţi noroade, iar voi bestii mârşave nu vă bucuraţi”,
care se bucurase de succes, motiv pentru care îl şi reproducem:

Condamnaţi la viaţă
de Dr. Weinfeld

„Şi copiii cunosc povestea nenorocitului celuia care, în drum spre

spânzurătoare, a spus: „Ferească Dumnezeu de mai rău”. Şi în adevăr cu un
minut înainte de a fi spânzurat a sosit un călăreţ în goană nebună şi a arătat o
carte domnească prin care pedeapsa ticălosului a fost „comutată”. Urma că
înainte de a fi ucis, să fie jupuit de viu.
Moartea e o pedeapsă tâmpită. Cum poţi tu bestie să plăteşti cu viaţa ta
păcătoasă, viaţa unui om cinstit sau chiar genial, pe care l-ai ucis? Ce plată e
puturosul tău duh de fiară, ca să compenseze sute şi mii de vieţi de copii nevinovaţi
pe care i-ai sfâşiat, de nenumărate femei pe care le-ai necinstit şi schingiuit înainte
de a le face graţia de a le omorî?
Cu o singură viaţă? Într'o clipă? Ieftin, prea ieftin! Un chilipir!
De n'ar fi adevărat ceea ce spun eu aici, n'ai fi văzut pe Kilinger, Himler,
Goebels şi alţi criminali dându-şi singuri moartea, o ultimă salvare de marea

27
răspundere în faţa omenirii, o evadare din faţa imensei datorii de a repara ce-au
făcut.
La auzul că Mussolini a fost împuşcat, toată lumea a simţit o groaznică
dezamăgire.
Cum? Numai atât!
Martirii nevinovaţi din vagoanele plumbuite ale trenului fantomă, implorau
cu lacrimi şi cu bani ca să fie împuşcaţi, dar călăii au înţeles ce binefacere li se
cerea şi au refuzat.
Din adânca antichitate acesta a fost sentimentul omenirii faţă de crimele
prea mari. Kain nu numai că nu e condamnat la moarte, ci aşa a zis Domnul:
„Cine va ucide pe Kain va fi pedepsit de şapte ori pe atâta”. Kain să nu moară, să
pribegească fără odihnă, încovoiat sub povara Vinei lui şi cu un semn, o dangă
(poate chiar o zvastică) în frunte, pentru ca oricine să-l recunoască, să fugă din
calea lui şi nu cumva să-l ucidă.
Ahasver rătăceşte de douăzeci de veacuri ducând în spinare povara
păcatului său. Vrea să moară, tânjeşte cu sete arzătoare după odihna supremă dar
nu poate să moară, nu-i este îngăduit să moară: e condamnat la viaţă!
Moartea ca pedeapsă e tâmpită.
Pentru criminali e prea mică iar în caz de eroare judiciară, e o grozăvie, e
ireparabil.
Dacă Dreyfuss ar fi fost vinovat de înaltă trădare, moartea ar fi fost o
graţie, iar dacă, cum s'a dovedit mai târziu, a fost victima unei năpaste, judecătorii
lui nu ar fi putut plăti moartea lui, până într'a şaptea spiţă şi omenirea nu mai
avea chip să repare monstruoasa nedreptate.
Moartea e o pedeapsă tâmpită.
Criminaliştii din Anglia s'au convins de mult că pedeapsa cu moartea nu
îngrozeşte pe criminal, care adesea primeşte executarea cu gesturi de erou teatral,
aşa că moartea lui nu serveşte ca sperietoare pentru alţii ci mai curând e un
îndemn pentru anumite temperamente scelerate care abia aşteaptă să se poată da
şi ei în spectacol şi să se răţoiască în faţa unui public interlop admirator al
gesturilor cabotine! De aceea au şi introdus, ei civilizaţi şi culţi, bătaia cu băţul de
cauciuc, bătaia usturătoare şi umilitoare. Nici un erou al bestialităţii nu e în stare
ca trântit cu faţa în jos, cu pantalonii lăsaţi şi primind lovituri la partea cea mai
umilă şi ascunsă a trupului, expusă la vedere, să mai facă gesturi de teatru şi să
inspire admiraţie fetelor şi flăcăilor de teapa lui.
Moartea e o pedeapsă tâmpită.
Este oare o dreptate ca bestii, care au pustiit provincii şi ţări întregi, să fie
sustraşi printr'un foc de armă, într'o clipă, de la repararea oraşelor şi satelor arse
şi dărâmate de ei, şi ca, în locul făptaşilor criminali, oameni cinstiţi printre cari
chiar şi victime schingiuite de aceste bestii, să muncească decenii, muncă de
osândit?

28
 Nu, aşa de ieftină nu este viaţa sutelor de mii de femei, copii, bătrâni,
savanţi, artişti, muncitori, ca să le aplici criminalilor clemenţa de a stinge într'o
clipă tot chinul unei vieţi de remuşcare, muncă silnică şi oprobriu care îi aşteaptă.
Să trăiască şi să muncească din răsputeri, pentru repararea şi reconstruirea unei
lumi dărâmate de ei, iar în puţinele ore de odihnă să lupte zadarnic ca să
gonească amintirea crimelor şi vedeniile victimelor care cer răzbunare?
Bestiile să fie condamnate... la viaţă!”
*
În acelaşi număr, la rubrica „Duşman al poporului”, în articolul
„Primarul comunei Priponeşti” semnat „Un ţăran din Priponeşti”, adică un
anonim, se vorbea despre un anume sătean Petre Scumpu, care „a crezut că şi
azi îşi poate îngădui să terorizeze sătenii şi sătencele prin apucături
antonesciene”.
Se relata cum au venit oamenii din Priponeşti, la târg, s-au plâns
prefectului, s-au plâns la „Frontul Plugarilor”, la poliţie, şi cum peste tot sunt
oameni care lucrează pentru popor, s-a făcut dreptate, căci în urma unei
percheziţii la domiciliul primarului Scumpu s-au găsit nu mai puţin decât
lucrurile care urmează: două arme ZB, un revolver cu şapte focuri, două benzi
cu cartuşe antiaeriene cu 7 cartuşe, o mască de gaze, un închizător ZB, diferite
cartuşe, o cartuşieră, un val de sârmă învelită , două baionete ZB, 16 saci
nemţeşti, una grenadă, jumătate ham şi jumătate şea, toate acestea fiind imediat
ridicate de către autorităţile care au făcut descinderea”.
„Suntem siguri că faţă de o asemenea pramatie de primar se vor lua
toate măsurile pentru dreapta şi aspra lui pedepsire” – se mai spunea în
articolul semnat de… nimenea.
Este adevărat, eram copil şi mi-aduc aminte ca azi că în una din zilele
următoare, însuşi prefectul, îmbrăcat în haine albe, de vară, a venit la primăria
din Priponeşti şi, în faţa întregului sat, cei mai mulţi fiind noi, copii, că părinţii
erau la câmp cu treburile lor, ni s-a adus la cunoştinţă că, gata! Petre Scumpu
nu mai este primar iar locul i l-a luat Petre Nacu, notarul. Dar temporar.
Cât despre cele găsite la primar acasă, noi n-am fost deloc impresionaţi
pentru că şi noi, restul copiilor, ca şi ai primarului, adusesem prin curtea
părinţilor tot felul de „captură de război” cărate tocmai de la şoseaua
naţională, cale de 4 kilometri, când ne întorceam cu vacile de la păscut. Că
imaşul era acolo, dincolo de apa Paraschivului şi podul cel mare de cale ferată,
aproape de apa Bârladului. Ţin minte că, împreună cu fratele, am jumulit de pe
caroseria unor camioane părăsite o foaie de cort veche, scorţoasă şi deloc
frumoasă la culoare. Atunci am adus în curte la tata până şi o slăbătură de cal
pe care oricât am camuflat-o, tata a depistat-o şi ne-a trimis să o ducem de
unde am luat-o, că el nu are nevoie să-şi „bată cuie în cap, când capul nu-l
doare.” Am dus calul, dar din foaia de cort îmbătrânită, poate înainte de vreme,
29
mama, pentru că în vremea aceea nu prea avea materiale şi nici bani de
cumpărat, ne-a şi croit şi însăilat coşcogemitea pantaloni cu care, deşi ne cam
deranjau la mers şi la joacă, tare ne mai mândream în faţa fetelor îmbrăcaţi cu
ei, căci restul băieţilor, nici pantaloni pe ei nu prea aveau uneori…
Revenind la primarul nostru, adăugăm că în numerele următoare „Păreri
Tutovene” relata şi despre alte fapte şi măsuri luate „împotriva primarilor
burghezo-moşierimii locale”; la primăria Heleşteni, unde se împărţise „cota de
porumb primită de la prefectură, ca urmare a muncii neobosite a Ministerului
Economiei Naţionale de sub conducerea domnului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi
a Ministerului de Interne de sub conducerea domnului Teohari Georgescu”
primarul Nicolae Patrazi luase din cota comunei un sac de porumb, pe care l-a
dus acasă la el. După controlul făcut, porumbul a fost găsit, sacul a fost pus pe
sanie, alături de primar, şi plimbat prin tot satul, în strigătul de pocăinţă a
vinovatului: „Cine va face ca mine, ca mine să păţească” – spre râsul satului şi
amuzamentul copiilor mai ales.
Costachi Cucu, fost primar la Floreşti, a fost trimis în judecată pentru
abuz şi ilegalităţi săvârşite cu ocazia distribuirii porumbului şi a zahărului,
Dumitru Vasilache, fost primar la Şerbeşti, a fost trimis în judecată pentru fals
în acte publice săvârşite în evidenţele de încasare a prestaţiei.

23 iulie 1945, în numărul 55, ziarul „Păreri” reţine că: „în ziua de 26
iunie 1945 s-a constituit secţia de artă dramatică şi muzică a ARLUS Bârlad
din care fac parte prof. Chaim David, dl. dr. I. Veinfeld – violă, dl profesor
Ursoiu la flaut”. Anunţă şi constituirea secţiei litere – filosofie a ARLUS
Bârlad având ca vicepreşedinţi pe domnii profesori Paul Constantinescu şi
Cezar Ursu, iar ca membri, printre alţii, pe dşoarele Tuchilă Veronica, Galiţă
Maria, prof. Negură Ştefania, dl. profesor Zupperman Hary, Goldsfard B, dna
prof. Maria Gâlcă.
Tot la 23 iulie 1945, dr. I. Weinfeld semna articolul cu titlul „Jelui-m-
aş şi n-am cui”… Să-l citim:
„De ziua Sfinţilor Petru şi Pavel 1941, era şi Sfânta Duminică, în ziua
aceea la Iaşi, huliganii noştri înfrăţiţi cu bestiile nemţeşti s-au năpustit asupra
evreilor şi au făcut măcelul ce va rămâne de pomină câte veacuri se vor mai
scurge de aici înainte.
Cu accent zguduitor şi sfâşietor, mult talentatul I. Flavius, evoacă această
crimă colectivă, această ruşine pe care bestiile au imprimat-o pe fruntea curată a
neamului românesc.
Şi se întreabă cu adâncă obidă tânărul scriitor (mi-l închipui tânăr). De ce?
Dar mirarea cea mai dureroasă a tânărului nostru prieten nu este că nimeni nu
răspunde la acest de ce, ci se miră că un mare om politic şi mare democrat
descriind, acum patru ani, eşafodul în care Hitler prefăcuse pământul Europei,
30
spunea că în fiecare săptămână plutoanele de execuţie ale bestiei Hitler sunt foarte
harnic ocupate în vre-o duzină de ţări.
Luni sunt împuşcaţi olandezi, marţi norvegieni, miercuri francezi sau
belgieni, joi cehi. Vineri sârbi sau greci, iar şapte zile pe săptămână, polonezi şi
nu aminteşte cu un cuvinţel măcar, faptul că toată săptămâna zi cu zi, la orice oră
din zi şi din noapte, sunt măcelăriţi evrei: bătrâni, bărbaţi, femei şi copii din
leagăne.
Se mai miră că, dacă în Rusia ţaristă când au fost omorâţi 43 de evrei în
pogromul din 1903, Lew Tolstoi a protestat printr-o scrisoare adresată „fratelui
Nicolae”, în 941 nici un învăţat, nici un poet n-a imitat pe apostolul de la Iasnaia
Poliana, nici un glas de protestare nu s-a ridicat, nimeni nu s-a adresat
dictatorului...
Iar eu, mă mir de mirarea D-tale scumpe prieten şi nu aprob tânguirea D-
tale.
Jălui-m-aş şi n-am cui… cânta poporul românesc, cel mai obidit neam,
după cel evreiesc. N-am cui!
Ca să te plângi, trebuie un al treilea, nu te poţi plânge chiar celui care are
interes să te împileze. Dar în cazul nostru nu există un al treilea. Hitler n-a fost un
accident, Hitler a fost un simptom, un „charge l'affaires” al imperialismului
disperat, cum am mai zis şi cu alt prilej.
Ştii desigur că în lumea asta, pe care foarte bine ai numit-o junglă, există
societăţi de protecţie a animalelor.
Ei bine, sunt convins că ori cât se vor osteni, aceste societăţi nu vor izbuti
să împiedice tăierea vitelor şi păsărilor şi asta pentru că omul se hrăneşte cu
carnea lor.
Numai când omenirea toată ar deveni vegetariană atunci, şi fără protestele
societăţilor generoase, măcelărirea asta ar înceta.
Până atunci S. P. A. se va mulţumi să protesteze împotriva modului de a
ucide, nu însă a uciderii însăşi. S-a cerut doar interzicerea tăierii vitelor rituale,
cu generozitatea căruia se lăudau Evreii şi s-a introdus ameţirea animalului cu o
lovitură de măciucă în cap, înainte de tăiere. Atâta, nimic mai mult. La fel cu
această înduioşare este şi aceea pe care am văzut-o chiar eu la Podu-Iloaiei în
iunie 1941. Un neamţ protesta, în gura mare, împotriva „trenurilor fantomă”,
zicând că e o barbarie să chinuieşti oamenii, dar fiindcă este absolut necesar
(cui?) ca evreii să fie exterminaţi, să li se facă o injecţie sau cel puţin să li se tragă
un glonţ în ceafă, la nodul vital (ştiinţific?...).
Vezi dar că generozitatea nu lipseşte în nici o epocă, dar necesitatea
dictează! Cui vroiai să te plângi? Democraţii erau de mult în mormânt sau în
lagăre şi temniţe, iar lumea bună din toată lumea, nu numai nemţii, era silită să
ameţească masele şi să le împingă la război şi la măcel, jaf şi bestialitate pentru a
câştiga o prelungire a privilegiilor de clasă.
Numai când nu vor mai fi clase privilegiate, când nu va fi imperialism, când
nu va fi exploatarea ignoranţei omenirii de către o minoritate de mehenghi,- numai
31
atunci rugăminţile generoase vor fi ascultate… dar nici nu vor avea rost, fiindcă,
măcelurile, şovinismele, antisemitismul şi alte frumuseţi ale civilizaţiei capitaliste,
vor dispărea de la sine ca nişte organe fără funcţie. Vezi, suntem în plină ştiinţă şi
ştiinţa asta se cheamă dialectica materialistă a istoriei.
Crezi în adevăr, stimate prieten că nu au răsunat nici odată cuvinte
generoase în apărarea noastră?
Timp de secole suflete alese au strigat împotriva schingiuirii noastre, dar
cu acelaşi rezultat ca şi când ar fi strigat lupilor să nu mai sfâşie oile.
Profetul Isaia prezice că va veni o vreme când lupul va paşte iarbă în bună
vecinătate şi frăţie cu oaia. Se poate. Dar cred că va mai trece mult timp până
atunci.
Ceea ce e mai sigur şi mult mai aproape, e dispariţia şovinismului,
războiului şi antisemitismului. Aceasta însă nu se va face prin implorări şi
generozitate.
Nu poţi cere claselor privilegiate să arunce, de bunăvoie, armele cu care îşi
apără situaţia.
În societatea capitalistă ajunsă în faza celui mai disperat imperialism, să
nu te miri că vezi marii antifascişti, antihitlerişti păstrând cu sfinţenie
antisemitismul, vorbind de crimele lui Hitler şi uitând a aminti de milioanele de
jertfe evreieşti. Ce să-i faci? Nu poate lepăda antisemitismul, acest talisman care
atrage atâtea inimi, şi o fi zis ca şi Dandanache din „Scrisoarea pierdută” de
Caragiale: „nu rupe scrisoarea, poate mai trebuie ş-altă-dată”.
În U. R. S. S. nu există ură de rasă; cele 50 de naţiuni trăiesc în pace şi
armonie. Acolo nu-e urât nici negrul, nici calmucul, nici mongolul, nici jâdanul.
De unde atâta dragoste? În fosta ţară a sotniilor negre şi a pogromurilor?
De acolo că, ne mai existând clase parazitare şi exploatatoare, nu mai are nimeni
nevoie de diversiune şi atunci tendinţa firească de apropiere între oameni nu e
împiedecată.
Şi aşa va fi, nu prea târziu (depinde de noi) în toată lumea.
Nu cu plânset şi implorări se va face aceasta, ci în chip ştiinţific prin două
procese paralele:
1. Descompunerea şi degenerarea sistemului capitalist prin însăşi
dezvoltarea lui.
2. Dezvoltarea şi precizarea conştiinţei de clasă a celor ce muncesc.
Înţeleg dar că, în loc să ne mirăm, în loc să întrebăm: „de ce?, în loc să ne
lamentăm implorând generozitatea acelor care nu pot fi altfel de cum sunt, să ne
aruncăm cu trup şi suflet în lupta pentru emanciparea muncitorilor, alături sincer
şi camaradereşte cu muncitorii cinstiţi din toate naţiile şi vom smulge ceea ce nici
o dată nu ni se va da din delicateţă.
În astfel de luptă, dacă mori, cazi pentru o cauză dreaptă, ca luptător
neprihănit şi viteaz, nu măcelărit ca o vită la abator!

32
 Lasă mirarea şi bocetul poporul meu, îmbracă armura democraţiei şi ajută
şi tu la distrugerea parazitismului şi la construirea unei lumi în care singurul merit
va fi munca”…
*
Din acelaşi număr aflăm că profesorul Gheorghe Gâlcă şi doamnele
Tuchilă şi Negură au luat loc în tribuna amenajată în centrul oraşului, alături de
alte oficialităţi, în ziua de marţi 7 august 1945, când s-a făcut la Bârlad, cu un
fast deosebit, primirea a cinci unităţi din Armata Roşie, glorioasă, ce se
înapoiau de pe front.
Cititorii au reţinut că ziarul „Păreri” nu numai că nu mai apărea zilnic,
dar nici săptămânal – cum se anunţase -, ci când… se putea.
Cu numărul 19, de la 26 septembrie 1944 se pretindea cotidian de
luptă antifascistă şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti, ca redactor M.
Schwartz- Negreanu.
În acelaşi număr, din 23 august, dr. Weinfeld publica „Scrisorele din
Provincie” – un fel de satiră care viza însăşi Capitala care nu era încă în stare
să rezolve probleme ale minorităţilor. Iată scrisoarea:
„Scumpă Metropolă,
Reiau, cu multă satisfacţie, corespondenţa cu Tine, după o lungă
întrerupere din cauză de forţă majoră: dictatură, cuzişti, legionari, război
„sfânt”... etc.
Ştii doar că noi, iştia din provincie, am aşteptat întotdeauna de la Tine
lămuriri la nedumeririle noastre şi iată că iar suntem siliţi să te supărăm.
Dar mai întâi trebuie să constat, spre a mea bucurie, că Te-ai schimbat
foarte mult în vremea ce s-a scurs. Prin 1915, când ţi-am scris pentru întâia oară,
erai „micul Paris” vesel şi nostim.
Pe atunci noi ne întrebam cu îngrijorare: „intrăm sau nu intrăm”? iar Tu
porniseşi o mare anchetă asupra gravei probleme : „pot artistele să se mărite sau
nu”?
Azi s-au schimbat vremurile atât de adânc încât, din frumoasa şi zvăpăiata
bachantă ce erai, ai devenit o serioasă matroană şi faci mari anchete asupra unor
probleme de cu totul altă gravitate, de pildă: „Există o problema evreiască în
România?”
Şi iată-ne foarte nedumeriţi. Cum? După 2000 de ani în care evreii,
împrăştiaţi în lume, sunt dispreţuiţi, huliţi şi asupriţi în timp de pace, iar la
răstimpuri, nu prea rare, sunt măcelăriţi în războaie şi răzmeriţe, se mai întreabă
dacă există o problemă evreiască?...
— „Există”, răspunde un distins corespondent al marelui ziar cu ancheta,
„există în lume, dar nu în România, ţara ospitalieră şi generoasă”.

33
 — „Bine”, zice provincialul naiv „cum se explică atunci, măcelurile şi
trenurile fantomă, exproprierile C.N.R., deportările în Transnistria”, „Nu sunt
acestea oare elementele unei probleme?”
„Există, răspunde distinsul corespondent, dar e creată de o minoritate”...
„Eu”, adaogă apoi, „ştiu că toţi trebuie să se încadreze în massa naţiunei române,
în felul acesta nu ar mai exista decât cetăţeni români de alte religii”.
Zice atunci provincialul: „Părerea D-voastră vă face cinste şi arată că
sunteţi un suflet ales. Din fericire, suflete alese n'au lipsit niciodată în România,
iar poporul Român e, în adevăr, plin de omenie şi generozitate. Dar noi am mai
fost nu de mult. „cetăţeni români de altă religie" şi am fost daţi afară, dintr'un
condei, din Cetăţenie, din Armată, din şcoli, din profesiuni!”. „Cum a putut o
infimă minoritate să-şi bată joc de toate actele de generozitate ale Poporului
român şi să-l acopere de ruşine, să-l aducă la marginea prăpastiei?. Parcă asta nu
mai seamănă a chestie evreiască, ci face mai curând impresie c'am fi în plină
problemă românească.
Ce s'a făcut cu acea minoritate? Unde a dispărut? Ce vrajă i-a dat puterea
să stăpânească, timp de zece ani, soarta României? Ce garantează că nu se va mai
ivi o astfel de minoritate criminală, înzestrată cu misterioase puteri? Ce măsuri
trebuie luate?”
„Dar distinsul corespondent pare a avea impresia că totul depinde de evrei,
şi că toată problema evreiască n'ar fi decât un fel de idee fixă a năbădăiosului
neam pribeag. Căci iată textual ce zice: „Populaţia evreiască este dominată de
ceea ce s'a petrecut în timpul războiului, de suferinţele şi sacrificiile făcute din
cauza urii aţâţate de hitlerişti. Ura şi procedeele hitleriste nu sunt specificul
românesc ci importate.
Românul e plin de omenie”.
Subscriem din toată inima celor de mai sus. Suntem însă nedumeriţi asupra
concluziei practice care pare a se întrezări. Ar fi de-ajuns în cazul acesta, ca evreii
să treacă cu buretele asupra celor ce s-au petrecut în timpul războiului şi
problema e rezolvată, nu mai există?
Admitem că se poate cere unei populaţii schingiuite şi măcelărite să nu fie
dominată de „ceea ce s-a petrecut”, că i se poate cere, pentru pace şi armonie, să
nu aibă gânduri de răzbunare, să nu păstreze ura, ba nici resentimentul, faţă de
poporul autohton bun, dar amăgit de o minoritate ticăloasă. I se poate chiar cere,
la nevoie, să renunţe la reparaţia pagubelor suferite...
Dar poţi oare să-i ceri ca să nu fi învăţat nimic din nenorocirile îndurate?
Poţi oare să-i ceri să-şi bizuie viitorul copiilor, pe generozitatea unui alt
popor, ori cât de bun ar fi acesta?
Când a fost oare întrebat Poporul? Când a fost ascultat Poporul?
Poporul nu şi-a putut ajuta sieşi în 1907, la Atelierele Griviţa, la Tătar
Bunar, în 1941. Poporul n'a fost în stare să-l scape, de la moarte în cazne, pe
marele său savant şi patriot Iorga, şi i se poate cere, în starea în care se află, să
garanteze bunăstarea Evreilor?
34
 Nedumerire!
Îmi pare că problema e mai curând, o problemă românească şi nu
evreiască. Se poate oare cere ca aceşti evrei, poporul cărţii,' să nu înveţe nimic din
câte au trecut, bune şi rele, peste capul lui? Acest popor a văzut cum în generoasa
Franţă s-au declarat în 1789 „drepturile omului” şi cum asta n'a împiedecat ca
mai târziu să apară Drumond, Afacerea Drey-fuss, Cagularzi, Petain şi
colaboratori ai lui Hitler.
A văzut în Germania lui Herder, Lessing, Kant şi Goethe, apărând Hitler,
Rosenberg, Goering şi Himler.
A văzut în România lui Bălcescu, Kogălniceanu, Cuza Vodă... în România
care într'un elan de generozitate, a acordat drepturi egale evreilor în 1918,
apărând apoi A. C. Cuza, Codreanu, Borşa, Oradea Mare, legionarii, case verzi,
despuierea de dreptul sfânt la muncă, deportări, schingiuiri, ucideri în abator
(sensu proprio)!
Şi să nu înveţe cel mai elementar principiu social? Şi anume că: ceea-ce ţi
se dă din generozitate de către oameni generoşi, ţi se poate lua înapoi, într-o clipă,
de o minoritate criminală.
Şi a mai învăţat: că Poporul, oricât de bun şi ospitalier ar fi, nu poate
garanta nimănui nimic, câtă vreme nu-i el însuşi stăpân, câtă vreme el însuşi e
neîntrebat, împilat şi amăgit de o permanentă clică parazitară.
I se poate cere evreului să nu fi învăţat: că atâta vreme cât „o chestie”, „o
problemă” poate servi ca diversiune clasei stăpânitoare, această chestie va exista
şi va fi întreţinută?
Şi mai cu seamă i se poate cere să nu vadă că chestia evreiască e factice,
artificială şi că dispariţia ei de pe tapet şi din actualitate va fi automată din clipa
în care societatea omenească nu va mai avea antagonisme de interes şi de luptă de
clasă? Că în realitate problema evreiască e o vechea şi veşnic nouă diversiune de
la adevărata problemă: dispariţia parazitismului şi emanciparea omului care
munceşte?
Vezi, sunt foarte nedumerit scumpă Metropolă şi te rog din inimă:
lămureşte-mă!
Mulţumesc şi te salut cu respectul cuvenit.

Provincia
Pentru conformitate
Dr.Weinfeld-Bârlad”

23 august 1945, în numărul 56 este publicată fabula „Curcanul şi

cocoşul” de G. Nedelea. Iat-o:

„Să nu te mai prind pe-aice

Într-o zi Curcanul zice
Unui cocoşel
35
 Frumuşel,
Ce-şi permise,
Pare-mi-se
Să-l ciupească-ncetişor
De-un picior!

„Te-ai privit când bei din teică

Apă, mai de-aproape, neică”
Să te vezi cam cine eşti
Şi atunci să mă ciupeşti?
Ştii, eu sunt Curcan sadea
Şi n-admit
Pe-un pârlit
Să m-atingă-n viaţa mea!
Cum de nu ţi-a fost ruşine
Ca să vii până la mine?”

Dându-se un pas-napoi,
A tăcut curcanu-apoi.
Şi voios că e Curcan
S-a umflat în pene
Nene
Cât cogemitea bostan!
Ce-a făcut cel
Cocoşel?
Întinzând puţin din gât
A răspuns numai atât:
„Tu, ori eu, ce mai scofală!
Ne aşteaptă tot o oală!”

Serată intimă;● Mărirea bibliotecii „Stroe Beloescu; ● readucerea

colecţiei de tablouri şi a arhivei; ● Teatru muncitoresc la Bârlad; ● Cerc de
studii – ca trebuinţă socială; ● A murit Ion Iacomi; ● Iar versuri; ● Moşii
expropriate.

15 octombrie 1945, în numărul 58 la rubrica „De la ARLUS” aflăm

din ziarul „Păreri”, cotidian democrat de luptă antifascistă şi de apărare a
drepturilor cetăţeneşti, că în seara de luni 1 octombrie 1945 s-a organizat o
serată intimă în sala de festivităţi a prefecturii la care au luat parte printre alţii

36
şi: prof. Gh. Gâlcă cu doamna, dr. I. Weinfeld cu Dna, Dşoarele profesoare
Tuchilă, Ghimuş, Marieta Creangă, prof. Negură cu Doamna, prof. Zupperman
cu Doamna, prof. Paul Constantinescu”…

23 decembrie 1945, în numărul 60 al ziarului „Păreri”, din articolul

„De la Casa Naţională de citire a oraşului Bârlad „Stroe Belloescu” luăm
cunoştinţă că în după amiaza zilei de Duminică 9 decembrie 1945, la sediul
Casei, a avut loc o consfătuire la care, printre alţii, au luat parte şi prof. Paul
Constantinescu, preşedintele Universităţii libere, prof. Gh. Gâlcă, directorul
Liceului Codreanu, Dra Tuchilă Veronica, directoarea Liceului de fete „Iorgu
Radu”, prof. Zupperman, G. Nedelea, ocazie cu care s-a alcătuit un comitet „cu
misiunea de a procura fondurile necesare măririi bibliotecii şi de a se ocupa de
readucerea colecţiei frumoase de tablouri şi a arhivei ce se află încă în
dispersare la Roşiorii de Vede”.
Din comitet fac parte toţi profesorii mai sus enunţaţi, profesorul Gh.
Gâlcă fiind în comitetul de direcţie, iar secretar bibliotecar Gh. Nedelea. „Se
stabileşte cotizaţia de susţinere la 200 lei /lună, cei prezenţi achitând pe loc
cotizaţia pe prima lună”.

1 ianuarie 1946, numărul 61: Teatrul muncitoresc; „Pe linia

frumoaselor înfăptuiri de muncă culturală, din iniţiativa Comisiei culturale
locale Bârlad, a luat fiinţă Teatrul muncitoresc, pus sub conducerea
sindicalistului Emilian Popescu. Prima piesă ce s-a reprezentat a fost „Năpasta”
de Ion Luca Caragiale, în interpretarea: Emilian Popescu, Ion Perianu,
Angheluţă, Emilia Popescu”…

31 ianuarie 1946, numărul 62: „De la societatea literar-ştiinţifică

„Stroe Belloescu” a Liceului Codreanu Bârlad”: „În scopul de a crea fondurile
necesare terminării internatului Liceului Codreanu din Bârlad, Comitetul şcolar
al liceului a decis organizarea unei serii de manifestări culturale.
Cea dintâi a avut loc duminică 20 ianuarie a.c. când societatea cultural-
ştiinţifică a elevilor liceului a prezentat un reuşit program artistic-cultural şi
conferinţa domnului profesor Gh. Gâlcă, directorul liceului, despre „Bomba
atomică”.
Dl. avocat N. Vasilescu, preşedinte al comitetului şcolar, a arătat că se
doreşte şi se speră că la 1 octombrie 1946, când Liceul Codreanu împlinind una
sută ani de existenţă, va fi ridicat la rangul de Colegiu, internatul să fie pus la
dispoziţia elevilor săraci şi meritoşi, să poată învăţa şi trăi omeneşte”.

24 februarie 1946, numărul 64: „Un cerc de studii la Bârlad – spune

că a devenit o adevărată trebuinţă socială ca în cercuri intime, intelectualii şi
toţi cei dornici să se documenteze, să schimbe gânduri, impresii, să se pună la
37
curent cu ceea ce e nou şi de valoare în câmpul vast al ştiinţei, literaturii şi
artei, să stabilim mici reuniuni în care să se discute probleme actuale”.
„…Comitetul de conducere şi coordonare a acestui cerc de studii este
alcătuit astfel: preşedinte dl. Isac Weinfeld, secretar dl. învăţător Chicoş,
membri – dna prof. Nina Dumbravă, domnii inginer Vladimir Cazacu şi
profesor Maxim.
Şedinţele cercului de ştiinţă au loc în fiecare miercuri seara, la orele
6,30, şi se ţin la sediul ARLUS din strada Regală”.

21 aprilie 1946, numărul 66, în prima pagină, pe locul articolului de

fond, vestea: „Vechiul şi încercatul luptător socialist Ion Iacomi nu mai este
printre noi.” Şi mai departe: „Născut în 1883 în comuna Rădeşti, ca al
treisprezecelea copil al plugarului Iacomi, fu dat la şcoala primară,
urmând ca apoi să fie dat la o şcoală de cântăreţi bisericeşti.
Crescut în cea mai lucie sărăcie, adânc frământat de mizeria pe
care a trăit-o din plin în satul şi familia sa, Ion Iacomi pleacă din satu-i
natal, vine la Bârlad, intră ucenic la cizmarul Peiu şi învaţă meseria.
…Cunoaşte apoi pe cizmarul Popovici care îi deschide lui Iacomi
setea de adevăr, foamea de dreptate, orizonturi noi, prin iniţierea în
adâncimile adevărurilor…
…Mai era moş Iacomi şi un împătimit al literaturii sociale şi mai
ales al marilor scriitori universali – Gorki, Tolstoi, Dostoievski, Zola, iar
de la noi îi iubea pe Topârceanu, Coşbuc, Sadoveanu, Petică, Traian
Demetrescu. Neculuţă, Pincio – şi alţii care au ştiut să zugrăvească viaţa,
mizeria şi năzuinţele poporului, a celor umiliţi şi obidiţi.
Era o adevărată desfătare să-l asculţi interpretând „Noaptea de
Mai” a lui Topârceanu şi când spunea el:

„Sărman cizmar
Ce demon te-a ursit să stai
Pe trepiedul tău barbar
În noaptea limpede de mai?”

Viaţa lui întreagă a fost un lanţ de suferinţă, de sărăcie lucie, de

muncă şi învăţătură, nelipsind nici închisoarea, bătaia zbirilor siguranţei
din vremea Grevei generale din 1920, apoi lagărele din Caracal şi Tg.
Jiu”…

…Ion Iacomi a fost şi prieten intim al actualului ministru al

informaţiilor – profesorul Constantinesacu – Iaşi căruia i-a fost unul din
martorii de seamă în procesul de tristă faimă al „democraţiei”…

38
 În acelaşi număr de ziar, din articolul „Cum au fost înmormântaţi
luptătorii Ion Iacomi şi Neculai Vasiliu” aflăm: „Înmormântarea luptătorului
socialist Ion Iacomi s-a făcut cu fastul ce se cuvenea unui luptător ca el. Dacă
nu ar fi fost vremea ploioasă – prima ploaie binefăcătoare din primăvara
aceasta – apoi, desigur că lumea ar fi fost şi mai numeroasă. Nu au lipsit
reprezentanţii tuturor autorităţilor, nici tovarăşii lui de lagăr şi luptă care au
venit de la Focşani şi Tecuci să aducă ultimul salut lui Moş Iacomi.
…a vorbit preotul Barbu care a arătat ce a înfăptuit Iacomi pentru
mahalaua lui şi pentru cei mulţi. Apoi sicriul a fost purtat de către muncitori şi
tovarăşi de luptă, precedat de multe jerbe şi coroane aduse de autorităţi, de
Partidul Comunist, Sindicate, Comisia locală, primărie etc.
Au mai vorbit apoi la sindicate delegaţii Focşaniului şi Tecuciului-
Mihăileanu şi Voicu, apoi reprezentantul micilor patroni Vasile Petrea.
La primărie a vorbit primarul Paul Constantinescu, care a citit şi o
telegramă din partea ministrului informaţiilor, dl. profesor Petre
Constantinescu – Iaşi, iar la cimitir a vorbit Zainea Buhuşi şi secretarul celulei
Podeni, Căpăţână, care a rostit legământul tovarăşilor lui Iacomi de a
continua lupta pentru victoria democraţiei”.
În pagina I se publică: Din ciclul „Figuri bârlădene” următoarele
epigrame de V. Cazacu:

„…trei doamne şi toţi trei…

iubesc doar lucruri bune trei:
vin bun, un cântec şi… femei”.

Apoi epitaf: pe mormântul lui Gh. Placă, contabil la primăria Bârlad:

„Aici zace sub o …placă

Chiar… Don' Placă;
Când a fost viaţa să-i placă
Sfârşi… placa!”

Şi alt epitaf pe mormântul unui cititor al lui G. Nedelea, autor a foarte

multe rondele:

„Citind din rondele

Muri pe ne-veste;
A spus doar: „Nedele,
Sunt prea indigeste!”

Lui Hary Goldstein despre care de o parte se spune că… trage sforile la
Prefectură, iar de altă parte circulă zvonuri referitoare la ciudăţeniile sale:
39
 „Dintr-a lumii vorbărie
Nimic nu se potriveşte:
- Ba că faci „şurubărie”
- Ba că… „şuruburi” îţi lipseşte”.

1 mai 1946 pe spaţiul articolului de fond ziarul publică strofe de

„Sărbătoarea Muncii”, bun prilej de edificare a cititorilor asupra ideologiei
autorului, dar şi a publicaţiei:

„Astăzi este Ziua Muncii!

În genunchi, ca la altare
Să-i aducem închinare
Ca s-o ştie pân' şi pruncii…
Astăzi este Ziua Muncii!

Este sărbătoarea sfântă

A dreptăţii mult râvnită
Vesel braţele s-agită
Buzele binecuvântă
Este sărbătoarea sfântă.

S-o trăim cu tot avântul!

Este ziua biruinţei
Frânt e lanţul umilinţei
Lăudat fie Prea Sfântul!
S-o trăim cu tot avântul.

Înspre culmi privirea zboare

Ura-n inimi amuţească!
Altă viaţă să renască
În această sărbătoare
Înspre culmi privirea zboare!

Astăzi este Ziua Muncii

Sărbătoarea muncii noastre
S-o-nălţăm până la astre
Ca s-o ştie mâini şi pruncii
Astăzi este Ziua Muncii”.
George Nedelea

40
 2 mai 1946, în numărul 67 de joi se publică o epigramă cu dedicaţia:
Dlui inginer Vladimir Cazacu, şeful uzinei electrice din Bârlad şi autor de
epigrame:

„De când tot faci epigrame

Mie, ţie, nu ştiu cui,
Am făcut o constatare:
În oraş… lumină nu-i!”
G. Nedelea

În acelaşi număr George Nedelea mai semnează:

Pentru 1 mai

„O, oameni buni, o, oameni buni

Din orice plai,
Veniţi să împletim cununi
Din albe flori, din gânduri noi,
Din tot ce e mai sfânt în noi,
Pentru 1 Mai!
Voi fraţii mei, cu mâini crăpate
De muncă şi de suferinţe,
Voi palizi sfinţi
Ai luptei pentru libertate,
Voi, toţi acei care-aţi trudit
Călind plămada altei vieţi
Pe care astăzi o vedeţi
Crescând din plin sub cerul pur,
Veniţi, veniţi
Voi fericiţi
Şi vă-nchinaţi!
Minunea s-a înfăptuit
De jur în jur!

Tu ură ce ne-ai scrijelat

Tot sufletul neîncetat
Din neam în neam, ţară de milă
Făcându-ne chiar gândul silă,
Rămâi un vis urât de-acum!

41
 Alt drum porneşte mândru-n zare
Mai larg, mai mare
Şi mai blând,
Aşa cum n-a mai fost nicicând,
Pe care oamenii-şi zâmbesc
De câte ori se întâlnesc!

E drumul păcii! Suntem tari!

Mai tari decât e mugetul
În codrul de stejari
Când fugăresc în el furtuni!

O, oameni buni, o, oameni buni

Din orice plai,
Sus cugetul
E întâi Mai!”

Din articolul „Reforma agrară din 1945” semnat de Ion I. Căpăţână,

secretarul comisiei de îndrumare şi definitivare a reformei agrare din judeţul
Tutova, printre altele aflăm: numărul moşiilor mari şi mici ce au fost
expropriate în judeţul Tutova: în plasa Criveşti 27; în plasa Puieşti 37, în plasa
Murgeni 38 şi în plasa Zorleni 39.
Printre moşierii expropriaţi figurează următorii: N. Chrissoveloni 1261
hectare, fraţii Ivanciu 1.109 ha, C. Ţăranu 284 ha., Gh. Pohrib 211 ha.,
Virginia Dimopal 255 ha, Adolf şi Leon Rozenberg 290 ha, D. Constandache
325 ha, Dr. Negulescu 450 ha, V. Georgescu – Bârlad 160 ha, Aurel Popescu-
Necşeşti 280 ha, Romeo Vidraşcu 500 ha, fraţii Eremia 640 ha şi alţii ca Taşcă,
Neştian, M. Dimopol, Jurava etc.”

*
Cu 10 iulie 1946 „Păreri” devine „Păreri Tutovene” – ziar independent-
democrat. Iată-i frontispiciul:

● Expoziţie de cărţi ● Dr. D. Bagdazar a murit ● Ţăranii vânduţi

băncilor● Basmul ● Salariile cadrelor didactice.
42
 Din articolul semnat de I. Savin aflăm că „În judeţul Tutova 139 moşii
cu o suprafaţă de 19.696 ha au fost expropriate” şi îndemnul: „Citiţi în fiecare
marţi dimineaţa „Păreri Tutovene”!
Tot la 10 iulie este publicat articolul „Congresul Partidului Naţional
Popular din judeţul Tutova – Dl ministru profesor P Constantinescu-Iaşi ales
preşedinte activ” care conchide: „…publicul bârlădean a asistat la importantul
congres şi întrunirea publică a Partidului Naţional Popular care a avut loc în
ziua de 23 iunie a.c.”

17 iulie 1946, în numărul 71 al ziarului „Păreri Tutovene” în articolul

„O frumoasă expoziţie de cărţi” se menţionează: „În localul asociaţiunii „Casa
Naţională” de citire „Stroe Beloescu” s-a deschis printr-o solemnitate o
expoziţie de carte.
…Expoziţia a fost orânduită cu multă pricepere de către bibliotecarul
casei de citire G. Nedelea. La inaugurarea ce a avut loc duminică 7 iulie au luat
cuvântul d-nii: primar profesor Paul Constantinescu, Dr. I. Weinfeld, G.
Tutoveanu şi M. Negreanu”.
*
24 iulie 1946, în numărul 72, din articolul: „Profesorii secundari din
Bârlad au pornit pe drumul cel bun”, redăm: „…din iniţiativa dlui profesor
Gh.V. Gâlcă, directorul Liceului Codreanu şi preşedinte al comitetului
interşcolar şi a unui grup de profesori şi democraţi, a avut loc sâmbătă 13 iulie
a.c. în aula liceului Codreanu o adunare generală a profesorilor secundari.
Încercând şi de data aceasta să provoace dezordine prin vociferări şi
instigaţii, reacţionarii Necula, Luca şi Ştefănescu au primit deîndată din partea
profesorilor adunaţi acolo votul de blam ce meritau şi întreaga adunare s-a
desolidarizat de acţiunea lor provocatoare.
Faţă de această atitudine hotărâtă a profesorilor cinstiţi, cei trei
scandalagii au părăsit sala. S-a ales un Comitet de iniţiativă alcătuit din dnii
profesori Ştefan Negură, Ch Tomescu şi Marcel Demetrescu cu sarcina de a lua
legătura cu Comisia locală şi Confederaţia Generală a Muncii în vederea
alegerii unui comitet sindical al profesorilor secundari din Bârlad”.
În acelaşi număr, sub semnătura „Păreri Tutovene” este consemnată
moartea doctorului Dimitrie Bagdasar, ministrul sănătăţii în guvernul dr. Petru
Groza, cel „care a avut un rol de seamă în desfăşurarea evenimentelor care au
dus la actul de la 23 August 1944”, „unul din întemeietorii Uniunii Patrioţilor
şi un aprig luptător pentru instaurarea adevăratei democraţii în ţara noastră,
marele savant care şi-a trăit anii de studii la Liceul Codreanu”.
Referitor la personalitatea respectivă, Dicţionarul Enciclopedic Român,
1962, reţine: „Bagdasar Dumitru (1893-1946), neurochirurg român, creatorul
şcolii române de neurochirurgie, membru de onoare post-mortem al Academiei
43
RPR. În cercetările sale a îmbinat în mod armonios studiul clinic cu cel
experimental. Patriot şi democrat, luptător antifascist, D. Bagdasar a fost numit
ministru al sănătăţii în guvernul democrat condus de dr. Petru Groza (6 martie
1945), funcţie pe care a ocupat-o până la moartea sa. Opera principală: „Tratat
de neurochirurgie”.

31 iulie 1946, în articolul de fond „Ceva despre ţărani” semnat de Gh.

Nedelea în „Păreri tutovene” nr. 73, se scrie:

„…Nu ştiu pentru ce încerc întotdeauna un sentiment de tristeţe,

oridecâteori mă gândesc la ţăranii noştri. Aceasta, probabil, unde am observat
că, mai niciodată în trecut nu s-a făcut şi pentru ei ceva serios, ceva bun şi
trainic, ci numai jumătăţi de măsură, numai lucruri de mântuială şi lăsaţi apoi
să se descurce singuri.
Pentru cine a avut prilejul să colinde satele noastre, cu unele excepţii,
n-a avut de văzut decât anomalii. Dacă într-un sat, de exemplu, biserica şi
şcoala se bucurau de cinste, celelalte instituţii funcţionau în nişte adevărate
cocioabe şi viceversa. Cât priveşte traiul zilnic al populaţiei nu-l mai descriu,
fiindu-mi ruşine. Şi cu toate acestea, ţăranilor le-am datorat întotdeauna, noi
toţi cei de la oraşe, buna noastră prosperare şi dulcea noastră tihnă! Dar nu
numai de noi este vorba, ci de însăşi starea economică a ţării întregi, la care
ei, ţăranii, îşi dau tributul cu prisosinţă.
În faţa acestui adevăr evident, mă întreb, atunci pentru ce guvernele şi
oamenii politici mari şi mici de odinioară nu şi-au întors faţa spre ţăran, cu
toată sinceritatea, ci dimpotrivă, au căutat să-i şicaneze de câte ori le surâdea
ocazia?
Pentru ilustrarea celor de mai sus, voi atinge o singură chestiune, de
fapt cea mai vitală dintre toate cele ce privesc ţărănimea noastră şi anume
aceea a împroprietăririi, spre a se vedea cu câtă uşurinţă a fost privită în
fondul ei în trecut.
Orice minte ştie că pământul singur, atâta timp cât el nu este pus în
exploatare, constituie pentru deţinătorul său un capital mort. Deci nu-i
suficient să ai pământul dacă nu ai totodată şi inventarul agricol. Odată
împărţirea pământului terminată, trebuia să se pună la dispoziţie şi creditele
necesare din care să fi putut alimenta şi completa inventarul agricol pentru cei
împroprietăriţi.
Ce s-a întâmplat din lipsa creditelor, se ştie. Ţăranii au invadat băncile
– şi multe mai erau atunci! Numai aici, la Bârlad, apăruseră încă alte 4-5 pe
lângă cele 2-3 cu un trecut mai vechi. Cu ce scop a apărut pe întreg cuprinsul
ţării acest potop de bănci, credeţi? Cu acela de a învârti treaba, adică de a

44
face să se reîntoarcă pământul la acei de la care plecase, ceea ce s-a şi
întâmplat, cu vremea, într-o mare măsură.
Copleşiţi de camătă, mulţi din cei împroprietăriţi nu şi-au mai putut
achita datoriile contractate şi deci pământurile lor au fost vândute de bănci la
mezat, fie marilor proprietari, fie celor cu rezerve băneşti. Frumos, nu-i aşa?
Tare frumos! Totuşi aceasta a fost realitatea în toată duritatea ei”…
Succint, ziarul, în acelaşi număr, notează că „Vasile Georgescu-Bârlad
este vicepreşedinte al P.N.Ţ. Tutova”.

7 august 1946, numărul 74: „Grefa Tribunalului Judeţean Tutova,

secţia I, prin deciziunea civilă nr.32 din 19 septembrie 1945 a Curţii de Apel
Galaţi, Secţia I, învestită cu formulă executorie la nr.30/1946, reînnoieşte
calitatea de persoană juridică şi morală a „Federaţiei vânătorilor tutoveni” cu
sediul în oraşul Bârlad, strada Ştefan cel Mare nr.10 şi conform articolului 91
din Legea persoanelor juridice, s-a înscris în registrul de persoane juridice, de
la acest tribunal la nr. 1/1946 conform încheierii nr. 4876 din 29 iulie –
preşedintele acestei federaţiuni fiind dl profesor Cezar Ursu. Dosar nr.
805/1946”.

14 august 1946, numărul 75, la rubrica „Discuţii” prof. Şt. Negură

semnează articolul „Despre statutul funcţionarilor publici” în care pledând
pentru introducerea imediată a acestui instrument menit să curme „odată
basmul armonizării salariilor care durează de aproape 30 de ani, aduce drept
argument spusa unui coleg de-al d-sale, dar ar putea fi chiar susţinerea sa pusă
în gura altuia” -: „Am intrat în învăţământ acum aproape 30 de ani şi am găsit
discutându-se salarizarea, iar azi ies la pensie şi tot salarizarea se discută. Este
dureros!”
În continuare profesorul nostru de la Liceul Codreanu dând cu tifla
motivelor puse de Ministerul Finanţelor că nu ar avea cele 200 de miliarde
necesare sporirii salariilor, indică şi resursele (apucarea de gât şi scuturarea
tâlharilor care la „baza de vite” au făcut operaţii frauduloase cu câştiguri de
miliarde investite în blocuri sau în viaţă de lux şi risipă sau în schimbarea
destinaţiei unor fonduri alocate bugetului de stat), resurse care, folosite
chibzuit, ar preveni corupţia funcţionarilor, „plata serviciilor legalmente
datorate”, făcând ca „profesorul să vândă nota”, „magistratul să împartă
dreptatea după alte criterii”.
G. Nedelea semnează informaţia: „O importantă şedinţă a Sindicatului
salariaţilor comunali din Bârlad”.
Pe prima pagină relatarea „Cetăţenii oraşului şi judeţului nostru au
ascultat cuvântul Partidului Comunist Român pe care o inserăm în continuare:

45
 „Cu toată arşiţa şi seceta ce a transformat oraşul şi judeţul nostru într-un
imens cuptor, în care plantele sunt arse, vieţuitoarele sunt înfometate, iar
populaţia de la sate şi oraşe este cu feţele supte de lipsuri, piaţa Primăriei a
devenit neîncăpătoare pentru miile de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi să
asculte cuvântul de îmbărbătare şi îndemn la luptă a Partidului Comunist.
În mulţimea adunată acolo, se vedeau mii
de ţărani şi muncitori în hainele lor modeste sau
chiar zdrenţuroase, dar pe feţele lor supte de
muncă şi lipsuri se vedea limpede nădejdea în
zilele mai bune pe care le pregăteşte poporului
român muncitorimea încadrată în cele două
mari partide muncitoreşti, care stau la temelia
Blocului Partidelor Democrate.
Zeci de placarde şi lozinci, portretele
dragi muncitorimii şi ţărănimii, ale
conducătorilor actualului guvern, steagurile
mândre ale Patriei, Naţiunilor Unite, ale
muncitorimii, dau mulţimii adunate în piaţa
primăriei, un aspect de sărbătoare şi entuziasm.
Ioan Savin O fanfară intonează Imnul Regal Român şi
Internaţionala, amândouă ascultate cu respect şi smerenie de adunare. Apoi
încep cuvântările”.
*
Şcoala; ● Canalizarea; ● Scriitor în mizerie; ● Izvorul sacru al cărţii; ●
Prima femeie ministru în România; ● „Ajutaţi studenţii ieşeni!” ● Colegiul
Roşca Codreanu; ● Alt comitet de redacţie, apariţia bisăptămânală a ziarului
„Păreri Tutovene”.

28 august 1946, numărul 77, cu rubrica „Puncte”… de G. Nedelea:

„Ziarele din capitală ne aduc vestea că manualele didactice pentru anul
şcolar 1946-1947 sunt în curs de tipărire, că la începutul lunii septembrie vor
apare în librării şi că datorită importantei subvenţii pe care Ministerul Educaţiei
Naţionale a acordat-o în acest scop, preţul lor va fi scăzut, aceasta cu toată
scumpetea de astăzi a hârtiei.
Salutăm cu toată bucuria această veste bună! Era, de altfel, şi cazul ca şi
în acest compartiment să se pună rânduială, deoarece să nu uităm, că în marea
noastră deşteptăciune, până şi cărţile de şcoală ajunseseră să le considerăm ca o
marfă şi vândută ca atare la preţuri de speculă, dacă este îngăduit să divulgăm
această tristă constatare.

46
 Pentru ca acest capitol însă, care este şcoala, să fie lichidat pentru
totdeauna spre binele general, s-ar mai impune acum şi o reglementare a
taxelor şcolare. Spuneam o reglementare, pentru că nu ştim pe ce criteriu
anume s-au stabilit întotdeauna aceste taxe. De ce nu ar fi şi acestea socotite ca
şi impozitele, de exemplu, după puterea de plată a celor ce au fii la învăţătură?
De aceea ar fi nimerit ca în comitetele şcolare să intre părinţi cu situaţii
materiale modeste care au copii la şcoli şi care să stabilească taxele şcolare în
mod progresiv şi să găsească mijloacele necesare creării de fonduri care să dea
posibilitatea unor cât mai multe scutiri de taxe. Ar fi şi just şi omenesc.
De altfel, „Platforma Program a Blocului Partidelor Democrate”, la
capitolul „Cultură Naţională” prevede preocuparea serioasă a Blocului pentru
carte:
„Asigurarea învăţământului primar gratuit şi obligatoriu; generalizarea
pe tot cuprinsul ţării a gimnaziului unic cu gratuitate pentru toţi elevii lipsiţi de
mijloace materiale”.
„Reorganizarea şi dezvoltarea învăţământului profesional”.
„Acordarea de înlesniri pentru studii secundare şi universitare
elementelor înzestrate, fii de muncitori, ţărani şi funcţionari, dar lipsite de
mijloace materiale, prin ajutoare, burse, cantine, căminuri”.

4 septembrie 1946, numărul 78, în articolul „ Blocul Partidelor

Democrate luptă pentru reconstrucţie la Tutova. Un proiect de mare
însemnătate: „problema canalizării” – citim textul memoriului „pe care dl
inginer Vladimir Cazacu, director al întreprinderilor comunale Bârlad l-a depus
Comitetului Central al Blocului Partidelor Democrate, Prefecturii şi Primăriei
asupra problemei canalizării:
„Am onoarea a vă înainta aici anexat un memoriu referitor la
alimentarea cu apă şi canalizarea oraşului Bârlad din care rezultă următoarele:
1. Că oraşul Bârlad este actualmente lipsit de apă potabilă, nu are
instalaţii moderne de alimentare cu apă şi nici canalizare. Toate acestea
datorită delăsării regimurilor politice din trecut.
2. Că pentru rezolvarea definitivă a problemei alimentării cu apă a
oraşului Bârlad, întreprinderile comunale Bârlad au contractat cu dl. ing. Henri
Theodoru, profesor la Politehnica din Bucureşti, facerea studiilor şi elaborarea
unui proiect de alimentare cu apă a oraşului Bârlad contra unui onorariu de lei
9.000.000, din care i s-a avansat până acum suma de lei 3.000.000.
3. După studiul preliminar al dlui ing. H. Theodoru, întreaga instalare de
alimentare cu apă va costa 9 miliarde lei, lucrarea fiind împărţită pe tranşe, din
care trebuie realizată pe jumătate în 3 ani, pentru care ajung 4,5 miliarde lei, iar
restul s-ar completa treptat cu nevoile şi mijloacele financiare.

47
 4. Că până la definitivarea şi realizarea acestui program de lucru pentru
a se asigura pentru moment alimentarea cu apă a oraşului, trebuie începute şi
executate, chiar în această toamnă, următoarele lucrări care intră în cadrul
proiectului de alimentare cu apă:
a). Punerea în bună stare de funcţionare a captărilor de izvoare de la
Dealul Mare şi Trestiana, inclusiv conductele lor de aducţiune pe o distanţă de
4 kilometri, precum şi cişmelele şi sondele arteziene din oraş, lucrare care se
ridică la suma de lei 715.000.000;
b). Formarea unui puţ artezian de mare adâncime (200-270 m.l.) în
cartierul înalt din partea de Nord-Vest a oraşului, lucrare care se ridică la suma
de lei 3.000.000.
Total lei 1.000.000.000.
Suma de lei un miliard depăşind mijloacele noastre financiare, înseamnă
că aceste lucrări nu se pot executa decât prin acordarea unei subvenţii din
partea Statului…
Având în vedere că proiectul de alimentare cu apă a oraşului Bârlad se
află în faza finală şi definitivarea lui depinde numai de executarea forării
pentru studii a puţului artezian menţionat mai sus şi că aceste întreprinderi au şi
angajat o echipă de săteni şi oameni fără lucru la curăţirea captărilor de izvoare
de la Dealul Mare şi Trestiana, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a interveni pe
lângă Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Finanţelor Locale, pentru a ni se
acorda din fondul pentru ajutorarea regiunilor secetoase subvenţia necesară
executării planului de alimentare cu apă a oraşului Bârlad şi în primul rând lei
un miliard pentru lucrările care trebuie executate chiar în această toamnă”.
Directorul Întreprinderilor comunale Bârlad, ing. Vl. Cazacu.

În următoarele numere ale ziarului „Păreri Tutovene” (nr.79/11

septembrie 1946 şi nr. 80/18 septembrie 1946) este publicat studiul întocmit
de dl. ing. Henri Theodoru asupra alimentării cu apă şi canalizarea oraşului
Bârlad.
Din pagina întâi „Păreri Tutovene” asigură:
„În România nu va muri nimeni de foame! Pe la
răspântii, prin cafenele, prin localurile unde cheltuiesc
fără margini banii adunaţi de pe urma muncii altora,
boierii, speculanţii, moşierii expropriaţi, clienţi, membri
şi cozile de topor ale partidelor „istorice" încearcă să
lanseze fel de fel de zvonuri mincinoase.
Pe lângă atâtea alte clevetiri mincinoase prin care
ei încearcă să amăgească oamenii care îşi caută de
munca lor, cozile de topor spun că la iarnă, vom muri de
foame.
48
 Ei uită toată vina ce o poartă pentru lipsurile de pe urma cărora suferă
azi ţara şi întreg poporul muncitor de la sate şi din oraşul nostru. Bandiţii nu
vor să înţeleagă că în vreme ce autorităţile şi Guvernul se străduiesc să procure
pâine pentru populaţie, tocmai ei şi neamurile lor „istorice”, ascund grâul şi
alimentele prin gropi ca să le poată specula. Cetăţenii ştiu că autorităţile
noastre fac toate eforturile ca să se asigure hrana populaţiei.
Guvernul Groza, organizaţiile muncitoreşti şi patriotice îşi fac un punct
de cinste în vederea creării rezervelor pentru ajutorarea regiunilor lovite de
secetă”…

11 septembrie 1946, numărul 78 din „Păreri Tutovene”: „Scriitorul

ieşean C. Săteanu se află în mizerie”. Reproducem dintr-o carte poştală
adresată prietenului său bârlădean Dr. Weinfeld următoarele:… „Îţi fac
cunoscut că după moartea năprasnică a soţiei mele, decedată în aprilie
a.c., zac grav bolnav în acest spital, gol, desculţ, flămând, paralizat de zece
ani, spitalul neavând fonduri pentru alimente şi medicamente. Rog a mă
ajuta cu un mandat telegrafic pe numele meu, pe adresa spitalului izraelit,
str. Elena Doamna, Iaşi”.
Redându-i literele, „Păreri Tutovene” scrie în continuare: „Nu e oare o
ruşine ca un harnic truditor al cărţii, un cinstit cercetător şi adunător de comori
ale literaturii noastre, cum e C. Săteanu, să zacă în mizerie, într-un spital?
Oamenii de inimă, acei care au preţuit cărţile lui C. Săteanu, ca şi
articolele sale din ziarele româneşti au datoria să-l ajute.
Dar şi Societatea Scriitorilor români nu trebuie să-l uite pe C. Săteanu”.
*

Născut la 23 ianuarie 1878, C. Săteanu (pseudonim Carol Schönfeld) a

învăţat în oraşul natal şi a făcut o largă publicistică: „Lumea ilustrată” (1894);
„Pagini literare” (1899-1900, 1902), „Evenimentul” Iaşi (1899-1903), 1905-
1906, 1916, 1921), „Opinia” Iaşi (1899, 1908, 1924-1925, 1929, 1931-1940),
„Noua revistă română” (1900-1901), „Carmen” (1902), „Revista modernă”
(1901), „Universul literar” (1902, „Pagini alese” (1902), „Epigonii” şi „Scena”
(1903), „Adevărul” /1903, 1926, 1931-1937), „Gazeta Moldovei” Iaşi (1906),
„Pagini libere” Galaţi (1908), „Viitorul” (1912-1913, 1915-1916, 1918-1919,
1925, 1935), Cuvântul liber” (1920), „Lumea literară şi artistică (1923-1925,
1929-1930, 1934-1935, 1937) etc.
A lucrat la „Revista ilustrată” în 1908-1910, unde a fost şi redactor, la
„Mişcarea” în 1909-1929, 1934, 1938, unde a fost şi secretar de redacţie, la
„Teatrul” Iaşi în 1912-1913, unde a făcut parte din colegiul redacţional.
*

49
 Caragiale profesor
Răsfoind în presa vremii, în revista Elanul, nr. 62 din aprilie 2007, Ion
N. Oprea publica „Şcolăreasca cerere a lui I.L Caragiale – începutul literaturii
maestrului, probând însuşirile native ale preacunoscutului.
Cum timpul a trecut iar I.L. Caragiale a făcut de toate în viaţă, iată-l şi
profesor, ipostază oferită nouă de scriitorul C. Săteanu în volumul său
„Muşchetarii literaturii române moderne”, Iaşi, 1939, p. 19:
„Făcând într-o zi o lecţie de Istorie şi vorbind şcolarilor săi de Mihai
Viteazul, Caragiale, observase că unul dintre elevi se uita mereu pe fereastră, dus
cu gândul aiurea şi fără nici o atenţie pentru explicaţia sa.
- Bine, măi băiete, îi zise Caragiale, eu vorbesc de aproape un ceas şi ţie
nici nu-ţi pasă! Spune, încotro te uiţi şi la ce te gândeşti?
- Ascultam mierloiul din pom! răspunse elevul sincer, dar destul de
emoţionat.
Caragiale tăcu o clipă, fixă pe băiat şi îşi continuă apoi cursul de istorie.
Elevul însă nu-şi lua ochii de la fereastră. Explicând mereu şi observând că elevul
continuă a privi pe fereastră cu încordată atenţiune, Caragiale îşi întrerupse
explicaţia şi apropiindu-se de elev îi zise:
- Măi băiete, ştii una? haidem în grădină cu toţii să ascultăm mierloiul din
pom, ş-om vorbi despre Mihai Viteazul lecţia viitoare.
Ceea ce făcu cu întreaga clasă - şi ceea ce aminteşte minunata pedagogie a
lui Ion Creangă”.
*
C. Săteanu se stinge din viaţă, probabil la Bucureşti în ziua de 28
februarie 1949, ziarul Păreri Tutovene de la Bârlad consemnând dispariţia lui.
Publicist prin dăruire şi meserie, scriind la o sumedenie de publicaţii,
intervenţiile sale publicistice strânse cu destoinicie sunt cuprinse în volumele
Carnaval literar (1923), Anecdote literare (1930), Figuri din Junimea (1936),
Caragiale în anecdotă (1937), dar şi în Muşchetarii literaturii române
moderne (1939), cu „titlu nepotrivit", spune Florin Faifer în Convorbiri literare
nr. 5/mai 2006, în care înmănunchează medalioane - figurile literare ale
cvartetului A. Vlahuţă, I.L. Caragiale, Delavrancea şi G. Coşbuc.
„Sărutarea” o disertaţie care se vrea „plăcută, atractivă şi amuzantă”
oferită „cu mai puţină timiditate” sfârşeşte în reflecţii „romanţioase” atât în
viaţă cât şi în literatură. „Pictorul Octav Băncilă” (1930)?, extras din revista
„Arta şi arheologia” este o micromonografie asupra căreia nu trebuie trecut
prea grăbit, autorul dovedindu-şi priceperea în prevalarea operei şi a autorului
ei.
Că este aşa, Caragiale profesor, sper, a convins, scriam în aceeaşi
revistă „Elanul” de la Giurcani.
*
50
 18 septembrie 1946, numărul 80 al ziarului informa că: „În urma
impresionantelor fragmente de scrisoare disperată a scriitorului C. Săteanu din
Iaşi, publicată în numărul trecut al ziarului nostru. am primit adeziuni şi
ajutoare de la domnii: Primarul oraşului dl. prof. Paul Constantinescu,
scriitorul G. Tutoveanu, dr. I Weinfeld, Iosif Epştein şi Max Făinaru care s-au
oferit să vie în ajutorul scriitorului C. Stăteanu – azi în mizerie”.
La rubrica „Puncte”… G. Nedelea notează:
„Îmi place să cred că fiecare cetăţean
care se respectă din această urbe a Bârladului,
ştie că la Casa Naţională”, ctitoria lui Stroe
Belloescu, există o bibliotecă publică şi o sală
de arte, cum puţine se găsesc, astăzi mai ales,
în lungul şi în latul ţării. Cu alte cuvinte o
instituţie care face şi va continua să facă
mândria de totdeauna a acestui bătrân oraş
moldovenesc.
Şi dacă, în adevăr, această presupunere
a mea este întemeiată, mă întreb, pentru ce
atunci, toţi aceşti „oameni care se respectă”,
nu au căutat să se intereseze niciodată din ce
fonduri anume se alimentează această nobilă
instituţie de cultură, unde tineretul şcolar vine
să se adape, în mod cu totul gratuit, la izvorul Stroe Belloescu
sacru al cărţii?
Crede cineva oare că tot ceea ce se face acolo, în numele şi pentru
cultură, este apanajul numai al câtorva şi ca atare nu trebuie să intereseze pe
nimeni? Nu, onorabili cetăţeni! Tot ceea ce se face acolo se face în numele
unui oraş întreg, în numele dvs. al tuturor şi deci, este de la sine înţeles, că
trebuie să vă interesaţi şi să puneţi umărul laolaltă, ajutând la bunul mers al
acestui aşezământ.
Nimic nu vă îndreptăţeşte să faceţi altfel. Numai cu ce poate da
Primăria şi din când în când unele instituţii şi autorităţi, nu-i suficient pentru
înzestrarea sa cu publicaţiile ce apar, mai cu seamă, când preţul acestora ne
este aşa de bine cunoscut. Se găsesc totdeauna banii necesari pentru a ne
împlini anumite capricii de moment dar nu aruncăm niciodată nici un leu
pentru susţinerea instituţiilor de utilitate publică.
Este o crimă, o crimă de neiertat.
Trăinicia unui neam rezidă în aceea a instituţiilor sale. Cu cât acestea
vor fi mai solid înălţate, adică se vor bucura de sprijinul şi dragostea tuturor,
cu atât acel neam va dăinui mai mult timp. Să nu uităm că în viaţa aceasta de
aici păşim o singură dată. Atât! Cu ce vom dovedi trecerea noastră prin ea,
51
celor ce vor veni după noi? Cu averea care am acumulat-o? Cu zilele, nopţile
şi banii pierduţi înaintea meselor de joc? Nu! Vom dovedi-o numai cu urmele
pe care le-am lăsat, adică cu tot ceea ce vom fi putut înfăptui pentru bine şi
progres. Şi ce satisfacţie mai mare este îngăduită cuiva decât aceea de a şti că
a contribuit într-o cât de slabă măsură, la trăinicia acestui edificiu! De aceea
refuz să cred, că rândurile însemnate aici vor rămâne fără ecou!”
*

G. Nedelea avea dreptate când era îngrijorat de soarta bibliotecii şi a

cărţilor. Încă de la 14 mai 1866, cu nr.3933, în Monitorul, jurnal oficial al
Principatelor Unite Române, C.A. Rosetti, ministru secretar de stat la
Departamentul Instrucţiunii publice şi cultelor, se adresa Comitetelor
bibliotecilor:
„Legea specială a bibliotecilor (exista o astfel de lege iar Bârladul era
nominalizat ca având bibliotecă publică, nu cu local, pe care l-a făcut şi pus la
dispoziţie în 1906 Stroe Beloescu n.n.) prevede la art.21 obligaţiunea pentru
comitetele lor de a face raport către minister, la cele dintâi zile ale lunii
noiembrie despre starea bibliotecilor centrale şi comunale.
Acest raport, din motive necunoscute ministerului, nu s-a prezentat nici
până azi.
Compus din bărbaţi eminenţi şi speciali, Comitetul bibliotecii înţelege,
fără să mai insist, de câtă importanţă este pentru ţară, ca bibliotecile noastre să
ia o dezvoltare mai mare, şi cât de important ar fi lucrul comitetului care ar
tinde a înmulţi bibliotecile comunale, poporane.
Aştept de la ele dară, cu deplină încredere nu numai raportul anual cerut
de art. 21 din Regulamentul la lege, dar încă şi propunerile în respectul
înfiinţării importantelor biblioteci poporane”.
Deci apeluri pentru bibliotecă şi carte existau şi atunci, lipseau interesul
şi adesea seriozitatea.

25 septembrie 1946, numărul 81 la rubrica „Cum a ajutat Guvernul

Groza şcolile din Bârlad” aflăm că „…pentru burse acordate elevilor şcolilor
secundare s-au trimis de către Ministerul Educaţiei Naţionale, de la 23 august
1944 până azi, următoarele sume:
(Total 88.313.892 lei) din care:
Liceul teoretic de băieţi „Gh. Codreanu”:
1944/1945 =21 burse lei 554.400;
1945/1946 = 27 burse lei 5.305.500;
1945/1946 Gimnaziul unic, 19 burse = 3.600.500 lei
……………………………………….. 9.460.400 lei

52
 Ministerul de interne a acordat şcolilor din Bârlad următoarele fonduri
pentru anul 1945 – 9.000.000 lei, total, din care Liceului teoretic „Gh.
Codreanu” 2.000.000 lei.
Ministerul Educaţiei Naţionale a mai acordat următoarele fonduri
pentru anul 1946, total 66.000.000 lei din care Liceului teoretic de băieţi „Gh.
Codreanu” – 10.000.000 lei.

2 octombrie 1946, numărul 82: „Prima femeie ministru în România”

în persoana d-nei dr. Florica Bagdasar – înainte de a avea femeie deputat, soţia
regretatului profesor dr. D. Bagdasar.
La rubrica „Puncte”… Gh. Nedelea se ridică împotriva falşilor
„patrioţi”, a acelora „care se laudă zi şi noapte că vor binele şi fericirea ţării”,
dar în realitate „sunt numai nişte bieţi oameni”.

16 octombrie 1946, în numărul 84 din „Păreri tutovene”, Gh. Nedelea

are cuvinte acuzatoare împotriva „speculei şi a speculanţilor”, „specula - spune
el – fiind… o mare pacoste”.

21 octombrie 1946, în numărul 85, profesorul Cezar Ursu semnează

articolul de fond „Prietenia româno-sovietică”, ziarul menţionând că duminică
20 octombrie în sala Teatrului Vlahuţă a avut loc un festival artistic-muzical,
unde, „în faţa unei săli pline până la refuz, dl. profesor Cezar Ursu a rostit o
documentată conferinţă despre temeiurile relaţiilor de prietenie între România
şi Uniunea Sovietică, conferinţă completată cu alocuţiunea susţinută de Prea
Cucernicul preot Mântulescu din partea Ministerului Cultelor, de dl Ministru al
Informaţiilor Publice Petre Constantinescu – Iaşi.

Ziarul publica fotografiile alăturate ale lui I.V. Stalin şi a M.S. Regele
Mihai I, cu prilejul zilei onomastice a M.S. Regelui Mihai I şi a aniversării a 25 de
ani a Revoluţiei Socialiste din octombrie 1917.
53
 26 octombrie 1946, numărul 86, în articolul „Ajutaţi studenţii ieşeni”
după ce sunt prezentate consecinţele războiului, ale celor doi ani de secetă,
greutăţile prin care trec studenţii Universităţii din Iaşi, reţinem…:
„…Frontul Democrat Universitar Iaşi, organizaţie studenţească de
ajutor naţional, a pornit o vastă acţiune pentru ameliorarea grelei situaţii în care
se găseşte studenţimea, prin colectarea de fonduri şi alimente de către studenţii
fiecărui judeţ. În acest scop s-a deplasat şi la Bârlad o delegaţie a F.D.U. Iaşi,
în frunte cu dl. Loghin Aurel vice-preşedinte, care a ţinut o întrunire cu
studenţii Bârladului la Colegiul Codreanu, în ziua de 19 octombrie 1946,
formând un comitet F.D.U. care să coordoneze această acţiune pentru
strângerea de fonduri şi alimente, prin organizarea de chete, festivaluri, baluri
etc. în timpul de la 21 la 28 octombrie în cadrul „Săptămânii Studentului
Ieşean”, acţiune menită să ajute studenţilor tutoveni care studiază la Iaşi”.
Alt articol informează despre „O importantă consfătuire a
reprezentanţilor guvernului cu profesorii secundari din Bârlad, care a avut loc
luni 21 octombrie în aula Liceului Codreanu, în cadrul căreia „D-nii profesori
Şt. Negură şi Cezar Ursu au asigurat pe reprezentanţii guvernului că între 1-15
noiembrie urmează să se facă alegerea unui nou comitet sindical al profesorilor
secundari precum şi despre faptul că „Liceul Codreanu din Bârlad împlineşte
un veac de existenţă” la 3 noiembrie 1946 devenind Colegiu.
„Cu acest prilej se va sărbători evenimentul printr-o mare festivitate
care se va desfăşura în Aula Liceului. Şi-au dat întâlnire la acea dată o serie de
foşti colegi ai acestui glorios Liceu, azi personalităţi de frunte în viaţa politică,
socială şi culturală a ţării”.

1 noiembrie 1946, numărul 87, Comitetul de redacţie care va face de

la 1 noiembrie 1946 ziarul „Păreri tutovene” să apară de două ori pe
săptămână, lunea şi vinerea: farmacist M. Băcăoanu, L. Beneş, Nicoleta
Candel, Mihaela Costinescu, ing, Vladimir Cazacu, Gh. Dănăilă, dr. H.
Herşcovici, slt. Şt. Iorgulescu, Gh. Iamandi, Gh. Nedelea, M. Negreanu,
învăţătoarea Elena Taşcă.

4 noiembrie 1946, numărul 88, în articolul „Liceul Codreanu îşi

sărbătoreşte centenarul” citim cuvinte de apreciere cu privire la „Anuarul
Liceului Codreanu pe anul şcolar 1923-1924 alcătuit de dl Cezar Ursu, director
al liceului”, cuprinderea unor preţioase informaţii referitoare la istoricul
unităţii, anuarul conţine şi articolul „Activitatea Societăţii elevilor de curs
superior „Stroe Beloescu” pe anul 1923-1924 semnat de profesorul Petre
Constantinescu – Iaşi, articol ce se termină cu următoarele cuvinte, crezul de
totdeauna al autorului: Un mic bilanţ pentru un an, unul din cele mai rodnice
dar nu şi singurul în trecutul Societăţii.

54
 Nu ne îndoim că pilda celor de azi va fi urmată şi întrecută de cei de
mâine; nădejdea aceasta ne-a hotărât a da luminii tiparului munca făcută,
munca noastră.”Mai departe, în acelaşi articol, se mai spune:
„Mai găsim în dările de seamă ale Societăţii
„Stroe Belloescu” o minunată împletire a muncii
profesorilor şi a elevilor, în scopul promovării
gustului pentru literatură, muzică, artă, printre
numele celor ce au muncit atunci aflându-se mereu
pomenit numele profesorului Petre Constantinescu –
Iaşi, prof. Cezar Ursu, prof. P. Todicescu, elevii
Manta Roşie (azi magistrat la Tutova), Octav
Gheorghiu, G. Damaskin, P. Drangă, fraţii Leon şi
Iancu Aron, Mircea Pavelescu, B. Barbălată, Nicu
Tailer, C. Chirulescu, N.G. Patriciu”.
Repetate sunt numele dlui profesor Petre
Constantinescu-Iaşi, cu interesante conferinţe şi prezidări de şedinţe şi a
elevului Manta-Roşie cu conferinţe, studii, schiţe literare…

12 noiembrie 1946, numărul 90 este dedicat „Centenarului Liceului

Codreanu din Bârlad”.
„…În cadrul unei solemnităţi deosebite s-a făcut în ziua de 3 noiembrie
1946 aniversarea Centenarului Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu”.
A luat parte întreg corpul didactic şi Prea Sfinţitul Episcop Grigore al
Huşului, Vicar Ambrozie Filiuţă, revizor eparhial Grigore Dimitriu, protopop
Haralambie Bărbuleanu şi Ştefan Vasilescu şi protodiacon Clement Gheorghiu,
prefectul judeţului Ion Andronache, primarul oraşului, profesor Paul
Constantinescu, dr. Tomoşoiu, poliţai Nicolae Pandele, din partea guvernului
dnii ministru profesor Petru Constantinescu-Iaşi, inspector general şcolar prof.
Petre Drăgoescu şi inspector şcolar I. Gherincea, prim-consilier C. Dolinescu,
colonel Bălăşescu, comandantul Garnizoanei, Ion Savin, secretar P.C.R.
Tutova, profesorii I. Ursoiu, Gh. Gâlcă, Marcel Demetrescu, N. Sachelarie, dl.
Macovei din Direcţia Presei Bucureşti, Gh. Dănăilă, responsabilul Ministerului
Informaţiilor la Tutova, dnele profesoare Negură, Ghimuş, Tuchilă, Iosipescu,
Dumbravă N.,inspector şcolar Pânzaru, preşedinte, şi Zainea Buhuşi, secretar
al Blocului Partidelor Democrate, dr. Dan Duda, dr. Achile Dimitriu, prim-
procuror, I. Cavăt, M. Negreanu, L. Beneş, G. Nedelea, Gh. Iamandi, ziarişti,
un număr impresionant de elevi, profesori şi profesoare de la toate şcolile
locale, ofiţeri, magistraţi, funcţionari superiori, toţi foşti elevi ai Liceului
Codreanu”.
Serviciul religios l-a oficiat P.S.S. Grigore al Huşului înconjurat de un
sobor de preoţi. A urmat apoi seria cuvântărilor.
55
 Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca-Codreanu” şi bustul fondatorului

P.S.Sa Episcopul Grigore al Huşilor a făcut istoricul liceului şi a

zugrăvit în cuvinte impresionante întreaga evoluţie a şcolii devenită dintr-un
simplu „Clas al lui Codreanu” – Colegiul Codreanu. Dl. profesor Cezar Ursu,
directorul liceului, a rostit un entuziast discurs în care amintirile, emoţia,
dorinţa de a spune întreg adevărul, bucuria de a putea lua parte la un
eveniment atât de măreţ s-a îmbinat atât de măestru încât a impresionat mult
întreaga asistenţă. D-sa a stăruit mult asupra trecutului acestui liceu, la care
mulţi din oamenii de seamă, de azi, ai României au petrecut tinereţea, pe care,
spunea dl. director Ursu, „Liceul a adunat-o de la toţi cei care au trăit cei mai
frumoşi ani din viaţă pe băncile acestui liceu”.
A luat apoi cuvântul elevul Nicola din clasa VIII-a care a vorbit despre
binefacerile pe care acest liceu le-a adus culturii şi celor ce au venit să culeagă
lumină de la acest liceu cu veche faimă. Dl. inspector general şcolar Drăgoescu
Petre, preşedinte al Consiliului de inspectori şcolari, a făcut o frumoasă şi caldă
profesiune de credinţă, asociindu-se din toată inima la măreaţa sărbătoare de a
azi a bătrânului Liceu Codreanu, azi devenit Colegiu.
Dl ministru al Informaţiilor Petre Constantinescu – Iaşi, fost profesor la
acest liceu, a depănat o serie din amintirile anilor de luptă şi suferinţe pe care
i-a îndurat şi aici din cauza convingerilor sale democratice şi a arătat frumoasa
contribuţie pe care Liceul Codreanu din Bârlad a dat-o progresului ţării prin
dăruirea atâtor mari oameni de stat ai României.
A făcut un călduros şi părintesc apel la elevii de azi ai liceului ca să
înţeleagă spiritul înnoitor al vremurilor actuale, să se aplece sârguitori şi
ascultători asupra învăţăturii şi să urmeze pildele bune ale atâtor înaintaşi

56
luminaţi, scuturându-se de otrava ce le-a fost şi poate le mai este şi azi picurată
în suflet de duşmani ai poporului.
Dl director Cezar Ursu a citit apoi câteva telegrame, scrisori şi felicitări
primite de la diferiţi absolvenţi ai liceului, astăzi aflaţi în Capitală ori în alte
oraşe din ţară. Un grup de absolvenţi din Bucureşti au trimis o sumă de bani cu
care să se ajute un elev merituos.
A urmat apoi programul artistic executat de elevi ai liceului. Corul şi
orchestra, sub conducerea profesorului Ştefănescu, au executat piese de concert
mult aplaudate de asistenţă. A urmat masa pentru oaspeţi şi pentru un elev al
liceului, ca reprezentant al tuturor elevilor, ales în persoana „modestului,
cumintelui şi harnicului elev”, cum l-a caracterizat directorul pe Dimitriu Radu
din clasa a VIII-a. Masa s-a servit în localul Şcolii de menaj, de sub
conducerea d-nei profesoare Ştefania Negură. Oaspeţii au fost cu deosebire
impresionaţi de curăţenia exemplară, de gustul cu care este amenajată sala de
mese a Şcoalei de gospodărie şi de sobrietatea şi delicateţea cu care masa a
fost servită de elevii de curs superior ai şcolii.
Un moment impresionant a fost acela când, aplecându-se asupra
condicii ca să noteze aprecierile, dl. inspector şcolar general Drăgoescu a dat
peste rândurile frumos caligrafiate şi ponderate ale regretatului savant dr. D.
Bagdasar, aşternute în această condică în urmă cu un an, la 31 octombrie 1945.
Toţi cei de faţă au păstrat atunci un moment de pioasă reculegere pentru acela
care a fost doctorul Bagdasar.
Dl. ministru Constantinescu-Iaşi, însoţit de d-nii prefect Andronache,
primarul prof. Paul Constantinescu, inspectorul general şcolar Cherincea,
Zanea Buhuşi, I. Savin, Gh. Dănăilă şi alţii au vizitat localul internatului
liceului din care numai o aripă este în parte ridicată şi a făgăduit sprijinul
pentru a se reîncepe în primăvară ridicarea întregii clădiri a internatului.
Tot aici, dl ministru a ţinut să stea de vorbă cu actualul director al
arestului preventiv Enache Ciucă, fost coleg de închisoare în vremea prigoanei,
cu care prilej şi-a amintit de lunile petrecute în închisoare la Bârlad, pentru
convingerile sale democratice. Socotim interesant să notăm mai jos cine sunt
actualii profesori ai Colegiului Codreanu:
Director şi profesor de istorie Cezar Ursu, prof. matematică Ştefan
Negură, Grigore Ionescu; prof. istorie: Ioachim Georgeta, C. Luca; prof.
geografie: I. Ursoiu; prof. ştiinţe naturale: Velicu Vasile; prof. fizico-chimice:
Ecaterina Ciocan, Gavăţ Silvia, inginer Mastacan, Gh. Gâlcă; prof. română:
prof. Marcel Demetrescu, Hary Zuperman; prof. religie: preot I. Busuioc; prof.
franceză: Ion Budescu, Alexandru Balaban (şi limba română); prof. latină: I.
Thaler (şi limba greacă), prof. Iancu; prof. higenă: dr. Marcel Veinfeld, dr.
Finkelstein; prof. filozofie: N. Iachim; prof. limba rusă: N. Dulamangiu; prof.
lucru manual: Daneş Vasile; prof. desen: I. Corpaci, Marcel Guguianu; prof.
57
educaţie fizică: Vasile Bădărău; prof. muzică: Stoenescu; prof. italiană: Florica
Vasiliu.
Dorim din toată inima, ca şi cei care au luat parte la serbare şi care au
avut cuvântul, ca vechiul aşezământ de învăţătură, care este Colegiul
Codreanu, să devină un focar de lumină, omenie şi bunătate pentru toţi fiii de
muncitori, ţărani, intelectuali ai ţării noastre, pentru binele nostru al tuturor şi
pentru propăşirea poporului român”.

Însemnări din condica Şcolii de gospodărie:

31 octombrie 1945
„Am vizitat Şcoala de Gospodărie, care sub conducerea pricepută şi
energică a d-nei profesoare Ştefania Negură, face o impresie excelentă.
Dormitoare curate, ateliere în plină activitate, eleve active. Şcoala
corespunde în totul scopului pentru care a fost creată. Dna directoare merită
toate elogiile”.
Dr. D. Bagdasar
„Am fost primit cu multă atenţie şi bunăvoinţă la şcoala de gospodărire
din Bârlad condusă cu vrednicie de Dna Negură; mulţumesc pentru atenţie şi
felicit conducerea şcolii pentru tot „frumosul” şi buna orânduire de care a dat
dovadă”.
4 noiembrie 1946,
P. Constantinescu
Iaşi, ministrul informaţiilor
*

Blocul Partidelor Democrate – campanie electorală;● Sindicatul

artiştilor, scriitorilor şi ziariştilor; ● Apel către bârlădeni; ● Conotaţiile
hormonale ale sexualităţi feminine; Avertisment cititorilor: Dl. Marcu Schvartz
– Negreanu nu mai face parte din comitetul de redacţie al ziarului „Păreri
tutovene”; ● A murit dr. I. Weinfeld; ● Schimbată conducerea administraţiei
locale.

16 noiembrie 1946, numărul 91, prezintă candidaţii de deputaţi ai

Blocului Partidelor Democratice din Bârlad:
1. Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul informaţiilor, profesor
universitar, din partea Partidului Naţional Popular;
2. Ioan Guriţă, avocat, candidat pe locul 2 în Lista Blocului Partidelor
Democratice, ca preşedinte la Tutova al Partidului Naţional Liberal al dlui Gh.
Tătărăscu;
3. Petre Drăgoescu, inspector general şcolar, al treilea candidat pe lista
Blocului;

58
 4. Gh. Pruteanu, al patrulea candidat pe lista de Tutova: „În 1938,
alături de avocatul Sterian Dumbravă şi Alecu Jugănaru ia poziţie împotriva
partidelor istorice care pregăteau calea fascismului şi a războiului împotriva
Uniunii Sovietice.
La începutul anului 1944 face parte dintr-o grupare patriotică condusă
de Ion Andronache, actualul prefect al judeţului Tutova. Imediat după 23
august 1944 este ales primar al comunei Popeni”.
Rezultatul în cifre al votului exprimat la alegeri a fost următorul: în
oraşul Bârlad şi comunele din plăşile judeţului Tutova:

31 decembrie 1946, numărul 95: „La Bârlad s-a constituit secţia de

artişti, scriitori, ziarişti a Sindicatului mixt”…, afiliat Uniunii Sindicatelor din
România, de sub preşedinţia maestrului Mihail Sadoveanu.
Comitetul secţiei Bârlad s-a alcătuit precum urmează;
- preşedinte scriitorul-actor Viorel Şuluţiu;
- vicepreşedinte, dr. Nicu Herşcovici – Nican;
- casier, Zaharia Similache;
- secretar, M. Negreanu.
Din comitet mai făceau parte dnii: Gh. Nedelea, Lazăr Beneş, Gh.
Iamandi, ing. Vladimir Cazacu, dr. I. Weinfeld (Ion Palodă), Ion Perianu,
Emilian Popescu ş.a.
S-a hotărât ca activitatea culturală să înceapă deîndată, în care scop îşi
va da concursul şi Teatrul Muncitoresc „Gh. Apostol”, recent înfiinţat la
Bârlad.
Comitetul pentru teatru este alcătuit din: preşedinte de onoare dr. I.
Weinfeld, preşedinte activ Viorel Şuluţiu, actor şi scriitor; vicepreşedinte
Emilian Popescu, actor. Secretar – Ion Perianu, actor probist.
59
 S-a mai ales un Comitet de lectură, alcătuit din intelectuali: profesori,
ziarişti, poeţi bârlădeni, între care G. Tutoveanu, G. Nedelea, ing. Vl. Cazacu,
dra prof. Marieta Creangă, prof. Cezar Ursu, directorul Colegiului Codreanu,
prof. Maricel Demetrescu, M. Negreanu.
Programul de activitate se rezumă în următoarea admirabilă realiere
căreia înţeleg să i se dedice toţi cei încadraţi în acest teatru: „manifestări
cultural-artistice gratuite pentru masele largi populare.” Redacţia publică în
acelaşi număr şi un apel „către bârlădenii din Capitală şi alte oraşe”: „Ziarul
nostru îşi face plăcuta datorie de a menţine legătura sufletească dintre oraşul
de baştină şi fiii săi răspândiţi pe întinsul ţării. Ar constitui şi o mai temeinică
cimentare a acestor legături de colaborare şi sprijinire a acestui ziar de către
bârlădenii plecaţi de acasă.
De aceea, scrieţi-ne, sprijiniţi-ne şi nu uitaţi că Bârladul are nevoie să
fie ajutat, în primul rând tocmai de acei care au atâtea legături şi amintiri în
oraşul care a fost şi este încă atât de năpăstuit!”
Ziarul emite aprecieri şi despre un spectacol: „dna Carmen Beldeanu,
acompaniată discret la pian de dl. farmacist Marcel Aron, a cântat cu vocea
caldă şi cu un fin dozaj de duioşie o arie de Chopin, alta de Martha de Flatov şi
romanţa românească „Du-mă vântule departe” de Ely Roman”.

15 ianuarie 1947, numărul 97: „A apărut numărul 23-24 al revistei

bârlădene „Lumina” de sub conducerea colaboratorului nostru L. Beneş”.
O altă ştire: „O frumoasă manifestare culturală a sindicatului sanitar la
Bârlad” a avut loc în sala Colegiului „Gh. Codreanu” în ziua de 11 ianuarie
1947 în cadrul căreia dl. profesor universitar dr. Gh. Plăcinţeanu – Iaşi a rostit
o documentată conferinţă despre „Corelaţiile hormonale ale sexualităţii
feminine”, după care au urmat recitări de Emilian Popescu, Viorel Şuluţiu şi
Pricop, agent sanitar, dansuri executate de elevele Liceului „Iorgu Radu”, canto
de dna Carmen Beldeanu şi dr. Croitoru, acompaniaţi la pian de dl, farmacist
M. Aron, muzică instrumentală de dna dr. N. Herşcovici, Gică Petrescu şi Jean,
lectură de I. Perianu.
*
Dlui învăţător Şuşnea care spune că la o masă a dlui Gâlcă s-ar fi servit
comesenilor epigrame:

„L-a lui Gâlcă masă mare

A fost spirit şi mâncare
Şi-ntr-a lumii desfătare
Fiecare-a dat… ce are!”...
Vladimir Cazacu

60
 La rubrica „Puncte”… Gh. Nedelea consemnând că „în cursul lunii
decembrie 1946 Biblioteca publică a Casei Naţionale „Stroe Belloescu” din
localitate a fost frecventată de 451 cititori, care au consultat 582 volume, se
indignează şi înfierează pe „cei bogaţi şi mai ales îmbogăţiţi” care nu-şi leagă
cu nimic „numele de o operă valabilă”, argumentând: „Stroe Belloescu fără să
fi fost nici bogat, nici îmbogăţit, ci un simplu profesoraş, a făcut atâtea
binefaceri şi a ridicat atâtea altare”.

28 februarie 1947, numărul 100: „Aducem la cunoştinţă cititorilor că

dl Marcu Schvartz-Negreanu nu mai face parte din comitetul de redacţie al
ziarului „Păreri Tutovene”.

12 martie 1947, numărul 101: „A murit o figură a Bârladului: dr. I.

Weinfeld”.
„A încetat din viaţă la 70 de ani drul Weinfeld, cunoscut în
publicistica românească sub pseudonimul Ion Palodă. Ca intelectual a
acţionat zeci de ani pe diferite ogoare, ilustrându-se ca unul din cei mai
iscusiţi cercetători ai ştiinţei antice şi moderne. Medic, literat, filosof,
muzician orator etc. La înmormântarea sa au asistat multe sute de
cetăţeni, precum şi două detaşamente de ostaşi, în frunte cu ofiţerii lor,
defunctul fiind colonel în rezervă. Au asistat, de asemenea, reprezentanţii
tuturor organizaţiilor politice şi patriotice, autorităţile, şcolile”.

13 aprilie 1947, numărul 103: „La Tribunalul Tutova a luat fiinţă

cercul ARLUS, comitetul de conducere este compus din: preşedinte – Theodor
Sglimbea, decanul Baroului, organizator cultural Ion Manta Roşie, preşedinte,
delegat la acest Tribunal”.

Marţi 7 aprilie 1947: „la secţia sindicală a administraţiei financiare

Tutova a avut loc o şedinţă de reorganizare a comitetului secţiei, fiind ales
preşedinte Emilian Popescu”, dl. ing. Vladimir Cazacu a ţinut o interesantă
conferinţă despre „Originea familiei” de Engels.
Marcel Guguianu – spune „Păreri Tutovene” nr. 103, semnează
gravurile în lemn din ziarul anterior (nr. 102) la rubrica „Pentru plugari”.

10 mai 1947, numărul 104: prefect al judeţului Tutova – avocat

Manole Zolotovici;
Primar al oraşului Bârlad – avocat Ioan Bontaş;
Şeful poliţiei – Z. Buhuşi.

31 mai 1947, numărul 105: „Cronică literară. Deschiderea expoziţiei

cărţii”.
61
 „În localul bibliotecii Casei Naţionale de citire „Stroe Belloescu”,
frumos aranjată cu cărţi, reviste şi documente vechi româneşti şi străine, a avut
loc deschiderea „Expoziţiei cărţii”.
Din asistenţă remarcăm: poetul George Tutoveanu, d-şoarele Nina
Dumbravă, Marieta Creangă şi Iosipescu, d-nii Ion Savin, secretarul PCR
Tutova, avocat Bontaş, fost primar, diriginte P.T.T. Andronache, Avocat
Dornescu, Lazăr Beneş, ziarist, Mihăilă, secretarul primăriei Bârlad.
Dl. G. Nedelea, apreciat poet, face un scurt istoric în legătură cu viaţa
culturală a Bârladului, care întotdeauna s-a ilustrat ca o citadelă a culturii şi
zice că acesta s-a dezvoltat în trei etape: prima etapă culturală în perioada
fraţilor Neculai şi Gheorghe Roşca Codreanu, întemeietorii Colegiului de
astăzi, a doua etapă culturală – în perioada Popescu, întemeietorul Şcolii
normale, şi Stroe Belloescu, ctitorul aşezământului cu acelaşi nume, iar a treia
etapă a fost „Academia Bârlădeană – societatea literară care a făcut faimă în
Moldova. În continuare poetul Tutoveanu deapănă amintiri personale în
legătură cu personalităţile care s-au ilustrat în viaţa literară a oraşului şi încheie
aducând calde elogii prietenului G. Nedelea care zi de zi se străduieşte cu
conservarea şi păstrarea operelor literare ale bibliotecii „Stroe Belloescu”. El
cere bârlădenilor ca această bibliotecă să fie oaza în jurul căreia să se
învârtească întreaga viaţă a oraşului.
După festivitate asistenţa vizitează standul cu cărţi, expoziţia de tablouri
ale pinacotecii locale unde se află pânze semnate de Grigorescu, Luchian,
Tonitza etc.
Dintre cărţile mai vechi cităm Vechiul Testament, o ediţie apărută în
limba germană la Berna în anul 1684, precum şi altele româneşti apărute în
1810.
Biblioteca „Stroe Belloescu” numără peste 15.000 de volume şi avea
300 colecţii de reviste româneşti şi străine ea fiind zilnic deschisă cititorilor”.
În acelaşi număr George Nedelea semnează:

IMN PLUGARULUI
„Frate, plugar, frate
Din oraşe, sate,
Gândul meu cel bun
Ca pe-un snop l-adun
Şi ţi-l trimit ţie
Când munceşti de zor
Pe al tău ogor
Îndurând de toate,
Frate, plugar, frate.

62
 Când te-o bate vântul
Să-ţi încorde-avântul,
Să-ţi lumine casa,
Când ţi-i pune masa,
Ş-apoi când trudit
Vei dormi tihnit,
Să-ţi vegheze somnul
Implorăm pe Domnul
Să-ţi dea sănătate
Frate, plugar, frate.

Tu care-mi dai pâine

Astăzi ca şi mâine
Şi eşti ţării scutul
De când e-nceputul,
Binecuvântat
Fii din leat în leat.
Ţie –nalţ cântare
Sus până la soare
Şi umil mă-nchin
Ca un beduin
În Sfânta Cetate
Frate, plugar, frate”.

*
Piatră funerară; ● Bârladul cultural; ● Al patrulea an de activitate al
ziarului „Păreri Tutovene”; ● G. Tutoveanu deapănă amintiri; ● Alte gânduri
despre Bârlad.

25 iunie 1947, numărul 106: „Punerea pietrei funerare a luptătorului

democrat Ion Iacomi”; duminică 22 iunie a.c. la cimitirul „Eternitatea” din
Bârlad a avut loc solemnitatea depunerii pietrei funerare la mormântul
luptătorului pentru democraţie Ion Iacomi.
Piatra funerară a fost pusă din iniţiativa comuniştilor ce fac parte dintre
funcţionarii primăriei.
…au luat cuvântul d-nii E. Ciucă şi Gh. Candel din partea Comitetului
antifascist de pe lângă Apărarea Patriotică. S-a scos în evidenţă, mai ales de
către dl Gh. Candel, fost tovarăş de luptă şi de suferinţă cu defunctul,
personalitatea originală a lui Ion Iacomi, care deşi absolvent a numai patru
clase primare poseda o cultură serioasă, mult apreciată de către cei care l-au
cunoscut.
63
 16 iulie 1947, numărul 107: „Bârladul cultural” de Nina Dumbravă,
profesoară:
„La Bârlad a existat în urmă cu un sfert de veac o Academie
Bârlădeană care împreună cu cele şapte şcoli secundare şi cu aşezământul de
artă şi cultură al Casei Naţionale au păstrat însemnătatea oraşului ca centru
cultural. … Aceste instituţii au evoluat în activitatea lor spre necesităţile
vremurilor de astăzi, luând formele noi cerute de transformările suferite.
…Se cuvine să menţionăm activitatea cultural-sportivă a şcolilor, în
special a celor de la Liceul „Iorgu Radu”, Liceul „Gh. Roşca Codreanu” şi
Şcoala Normală de băieţi care prin serbările cât şi prin numerele alese cu care
au contribuit la completarea programelor de la diferite festivaluri, au adus un
aport binevenit la întreţinerea vieţii culturale bârlădene”.

7 august 1947, numărul 108: „Instalarea noului primar al oraşului

Bârlad: Vasile Petrea, maistru cizmar; serialul „Energetica şi viitorul ei în
URSS” de ing. Vladimir Cazacu în numerele 108, 109 şi 110 ale ziarului
„Păreri Tutovene”.
Tot în ziarul din 7 august în anunţurile de la „Frontul plugarilor”: „Dl.
profesor Ştefan Negură, un intelectual bine cunoscut şi apreciat în oraşul
nostru, a cerut înscrierea sa în organizaţia „Frontul Plugarilor.” Se menţionează
că şi ing. Vladimir Cazacu este secretar al Judeţenei Tutova a Partidului Social
Democrat”.

23 septembrie 1947, numărul 110: „În cadrul Săptămânii Universitare

organizată de F.D.U în aula Liceului „Codreanu” a conferenţiat dl. inginer
Sebastian Grumberg despre „Refacerea oraşului Bârlad”.… În aula Liceului
„Codreanu”, în prezenţa a peste 100 de membri ai sindicatelor profesorilor
secundari a avut loc conferinţa dnei prof. Nina Dumbravă despre:
„Însemnătatea alegerilor sindicale”.

28 octombrie 1947, nr. 113: „Politica de pace a URSS” de ing. Vl.

Cazacu.

14 noiembrie 1947, nr.114: „Partidul unic - garanţia victoriei clasei

muncitoare” de ing. Vl. Cazacu.

25 decembrie 1947, nr. 117: În preajma celui de al patrulea an de

apariţie a ziarului „Păreri Tutovene”:
„…Ziarul „Păreri” şi-a făcut apariţia sub formă de revistă literară,
socială şi polemică în 1933. Ce reprezenta acea revistă atunci? O tribună de
luptă antifascistă. De la început s-au adunat în jurul acestei reviste un
mănunchi de colaboratori democraţi care căutau să împiedice tragedia şi
64
valurile de ură ce se abăteau asupra omenirii. Şi printre aceşti colaboratori
enumăr pe Stelian Dumbravă, Ion Paloda (dr. I. Weinfeld), B. Zaharescu, Gh.
Ivaşcu, care scotea atunci revista „Manifest” la Iaşi, Atanasie Joja, ziarist de la
Galaţi, Hari Goldstein, A. Ismail, Herman Schwartz, pictorul Perahim, care ne
procura desene antifasciste, Constantin Pintilie, Ion Andronache, L.B.
Lupescu, H.G. Gorun, G. Nedelea, Lazăr Beneş şi bineînţeles şi…
subsemnatul, Nicolae Pandelea (sub direcţia gazetarului M. Negreanu).
…În luna iunie a anului 1936 „Democraţia guvernării liberale” i-a
suspendat apariţia. „Tirajul revistei care începuse cu 500 de exemplare
ajunsese la 2000 de exemplare”. „…în cursul lunii septembrie 1944 „Păreri”
apare din nou, de astă dată sub formă de ziar cotidian, având ca director pe M.
Negreanu, iar ca redactor pe subsemnatul. … Ziarul îşi completează titlul,
schimbându-şi-l în acel de „Păreri Tutovene” iar prin directivele unui comitet
larg de redacţie, la care se mai adaugă Al.D. Balaban, Lazăr Beneş, M. Aron,
V. Şuluţiu şi A. Săidăcaru porneşte la o luptă necruţătoare împotriva reacţiunii
şi la popularizarea tuturor reformelor şi instituţiilor regimului actual”…
În „Pagini literare” a aceluiaşi număr citim: „Bucurii scriitoriceşti” de
G. Tutoveanu:
„Sunt mai bine de 45 de ani de când am
fost transferat la o şcoală din Fălticeni. Când
am sosit acolo, prin mai, 1902, oraşul întreg
era o adevărată feerie… De jos, de la gară, de
pe valea Şomuzului, tot dealul dinspre apus
părea un amfiteatru măreţ de livezi în floare,
din mijlocul cărora se zăreau, ici-colo,
acoperişurile ţuguiate ale caselor.
Aşa mă fermecase priveliştea aceasta,
încât era gata-gata să uit de nostalgia care mă
purta cu înverşunare spre Bârlad şi să mă
încetăţenesc în târgul lui Creangă. Nu trecuse
mai mult de o săptămână de la descălecătoare,
când am şi înfiripat un mic cenaclu alcătuit din
doi sublocotenenţi, Petru Isac şi Iulian
Marinescu, a căror îndeletniciri nu-i împiedica
deloc să mai rătăcească şi pe la librării, din
Mihail Sadoveanu, care publicase câteva schiţe prin revista „Pagini literare”,
sub pseudonimul M.S. Cobuz şi care scria tocmai atunci, primul său roman
„Şoimii”; şi din tânărul avocat Dionisie Zaharescu; …la care se mai adăugau
din când în când Nicolae D. Beldiceanu, care trăia la Bucureşti, şi substitutul
de procuror Constantin Moscu, un minunat făuritor de versuri.

65
 Şi astfel, în camera scundă, cu bagdadia de lemn, a caselor d-nei Elena
Stratilescu, unde fusesem găzduit, ne întâlneam aproape în fiecare seară,
făcând să dârdâie ferestrele de veselia furtunoasă a tinereţii. În cenaclul
nostru, acela care îi făcea tot farmecul, era Dionise Zaharescu. Vlăstar al unei
familii de răzeşi din Boroaia, Dionisie era un flăcău înalt, mare, spătos, bine
legat, cu mersul domol şi ochii lucitori,… vorbea puţin, dar făcea pe alţii să
râdă mult… Din îmbrăcămintea strămoşilor, nu mai păstra decât pălăria cât o
roată de car, de sub streşina căreia nu i se mai vedeau niciodată privirile
şirete.
Bun şi prietenos, mai avea încă două daruri binecuvântate de
Dumnezeu: ştia să spuie jitii şi anecdote, aşa cum n-am mai întâlnit de atunci
un alt povestitor, şi… cânta din ceteră. Într-o duminică ne-am dus cu Dionisie
la Dolheşti, unde am umblat pe la toate autorităţile; iar după masă, mi-a şoptit
misterios: „Avem să mergem şi la prietenul Matei… stă tocmai la poarta
ţarinii, trăieşte aici de câteva luni la nişte rude… îi de prin Bucovina… el zice
că-i student… dar după câte-mi pare, nu se prea frânge cu învăţătura”…
Ajungând acolo, la Matei, ne-a întâmpinat un tânăr chipeş, în port
ţărănesc, înalt şi mlădios, cu părul dat pe spate şi ochii ca două sfredele de
foc… Odaia lui Matei, frumos împodobită cu lăicere noi, avea şi o mobilă care
m-a strigat de departe: era o poliţă de lemn pe care se odihneau, aşezate cu
multă grijă, vreo 200 de cărţi…
Se întâlniseră acolo, în bună tovărăşie: Alecsandri, Odobescu,
Bolintineanu, Ispirescu, Slavici, Eminescu, Creangă, Alexandrescu, Coşbuc,
Vlahuţă, Delavrancea şi Maiorescu. Pe când vorbeam cu Matei despre
biblioteca lui, la spatele nostru, Dionisie alerga neastâmpărat de la un perete
la altul, pufnind pe nas şi sporovoind: „A, stai, încă una!... Ia te uită frate!... n-
aş fi crezut cât lumea!… ştii că are haz!… această halima!... Tii, comedia
dracului!”...
Apoi, deodată, luându-mă de umeri, se răcătueşte la mine:
- Ia poftim, domnişorule!... Ia citeşte aici…

„Coboară-te asupra-mi iubire

Din slăvile bolţii senine.
A gândului chinuri mi-adoarme
De-a pururi şi du-mă cu tine”…

- Şi colea!...

„Pe vioară pleacă-ţi capul,

Şi cu ochii duşi în zare,
Cântă-mi hora tinereţii, lăutare”…

66
 - Şi dincoace!...

„Treceam pe luncă singurei

Sub bolta clară, străvezie;
Erau aglice, pe sub tei
Şi-n aer zvon de ciocârlie”…

- Şi încă una!...

„A mele-s câmpurile toate

Şi munţi şi codri sunt ai mei,
De când m-a prins în vrăji seninul
Din ochii ei”…

- Şi încă una!…

„April a nins livezile cu floare

Şi codrii toţi cu verde i-a îmbrăcat
Punând iubire în razele de soare
Şi-n ochii tineri dor de sărutat”…

- Ei, ce zici de trebuşoara asta?

Mă simţeam, într-adevăr, înfiorat de emoţie şi ochii mi se înfierbântau

de lacrimi… Aproape întreg volumul meu „Albastru” apărut de curând, era
scris, cu cărbune de desemn, pe varul proaspăt al pereţilor…
Îndreptându-se către Matei, Dionisie l-a împuns cu privirea, spunându-i:
„Îmi închipui că nu ţi-ar părea tocmai rău să cunoşti pe autorul acestor
poezii pe care ţi le-ai zugrăvit în preajma patului”…
- Ce să ne mai gândim la asta!... parcă eu mă pot duce la Bucureşti!...
- Aşa! Apoi, află cavalerule că dumnealui e făptaşul! Îl vezi? Uită-te
bine!
Matei a tresărit şi aşezându-se grabnic pe marginea unei laiţe, a rămas
cu ochii pironiţi la mine…
Dincolo de sat, în lumina cântătoare a primăverii, am rătăcit apoi
alături, tustrei, ceasuri întregi, până departe, spre malul Siretului, ca-ntr-o
vrajă de basm. Câte palate de cleştar… câte împărăţii scăldate de soare şi de
flori… câte Consânzene… n-am înfiripat noi atunci… tinereţă! tinereţă!
La despărţire, Matei mi-a dat un mănunchi mare de bujori sălbatici.

67
 Pe drum, spre casă, Dionisie n-a mai scos nici un cuvânt. Şedea
cuminte lângă mine, privind îndelung la zările viorii ale înserării. Numai când
a început a se vedea crucea strălucitoare de pe clopotniţa „Adormirii” mi-a
zis, apucându-mă de mână:
„Asta-i singura mângâiere a voastră, a scriitorilor!.. Să ştii că vei trăi
măcar o clipă în sufletele altora… iată bucurii pe care nimeni şi niciodată nu
şi le va putea plăti cu toate comorile pământului”.
Întâmplarea de la Fălticeni, ca şi altele de felul ei, ca şi lumina
strălucitoare de bunătate, din sutele de ochi, care mă privesc în clipa aceasta,
m-au convins încă odată, că viaţa scriitorilor nu este numai o zădărnicie; că
sufletul lor înfloreşte şi în alte suflete şi că pentru strădaniile lor li se dă o
răsplată, care într-adevăr nu poate fi preţuită cu toate bogăţiile pământului”.

Mulţi ani mai târziu, în „Iaşul literar” din septembrie 1957, aveam să
citesc „Însemnări despre Artur Gorovei” de Al. Bardieru, referitoare la
prietenia şi munca cunoscuţilor Tutoveanu – Gorovei – T. Pamfile – Mihai
Lupescu:
„Pe Artur Gorovei scriitorul, l-am cunoscut cu mult înainte de a-l
cunoaşte personal pe Artur Gorovei omul.
Întâmplarea s-a petrecut aşa: eram prin ultimele clase primare, când
într-o zi de primăvara, învăţătorul nostru ne opri într-o după amiaza pe câţiva
şcolari mai răsăriţi să-l ajutăm la aranjarea bibliotecii.
Drept mulţumită pentru serviciul adus, bătrânul dascăl ne-a dat voie
să alegem fiecare câte trei cărţi de citit. Eu am ales la întâmplare un volum
din poeziile lui Tutoveanu, nişte amintiri de I. Dragoslav şi un volum semnat
de Artur Gorovei. La vârsta şi la vremea aceea, însă, nici un nume şi nici un
titlu nu-mi spunea nimic.
De ce anume, din mulţimea atâtor volume am ales tocmai pe acelea şi
nu pe altele, nu mi-am putut lămuri nici atunci şi nu-mi pot lămuri nici azi. Un
lucru doar ştiu limpede, fiindcă mi se desprinde luminos şi-mi apare stăruitor
în minte ori de câte ori încerc regruparea amintirilor, ştiu bine atât că cele trei
cărţi mi-au prilejuit emoţii pe care nu le-am simţit de atunci şi nu le voi mai
simţi niciodată cu acea primitivă şi nevinovată imensitate.
Zile şi săptămâni în şir am purtat la subţioară şi în trăistuţă cartea
scriitorului Artur Gorovei. I-am citit şi răscitit rândurile; mi-l imaginam
totdeauna ca un cercetător descifrând taina veacurilor, dar nu mi-am putut
imagina niciodată că va veni vremea când în locul cărţii la subsuoară, voi
merge la braţ ani şi ani în şir cu însuşi autorul acelei cărţi.
Despre el scrisesem un articolaş într-o gazetă de provincie şi Artur
Gorovei citise articolul osebit că mai citise ş: alte bucăţi de ale mele şi după
nume mă cunoştea. Deoarece disproporţia de vârstă între mine şi el era mare,
68
m-am hotărât cu mare greu să-i calc pragul. Totuşi am îndrăznit. L-am găsit
uşor, pentru că în Fălticeni îl cunoştea toată lumea. Locuia pe strada Mare, în
casa unde s-a născut, şi-a copilărit un alt scriitor de mare talent, prozatorul
Nicu Gane cu care se şi înrudea şi de la care a cumpărat casa.
Am bătut la uşă şi în prag s-a ivit un omuleţ potrivit ca statură, bine
legat, destul de gros, cu o mustaţă tuşinată, cu nişte ochi mici, albaştri şi cu o
gură mică, ţuguiată şi cărnoasă. I-am spus cine sunt şi Artur Gorovei
auzindu-mi numele, s-a bucurat de cunoştinţă şi m-a poftit înăuntru.
Am stat câteva ceasuri de vorbă şi din clipa aceea, potrivindu-ne-n
gând şi în păreri, ne-am împrietenit şi am rămas prieteni până în ziua când s-a
mutat pentru totdeauna din mijlocul nostru.
Eram dascăl la un liceu în Fălticeni. Plecam dimineaţa la şcoală şi
veneam acasă pe la vremea amiezii. Artur Gorovei, sau, cum îi spuneam noi
după moda veche „conu' Artur”, avea un obicei potrivit firii lui, dar destul de
bizar pentru noi ceştilalţi: scria seara până la unu după miezul nopţii, iar
dimineaţa dormea până pe la unsprezece înaintea amiezii. De cum se scula şi
dejuna, o-lua încetişor spre mine, şi tocmai când eu mă hodineam mai bine,
numai ce mă pomeneam că-mi bate la uşă : - Hai leneşule! Ajunge! Ce atâta
somn?! - zicea el în glumă. Cucoană - se adresa soţiei mele - am venit să-ţi
răpesc soţul.
Scena asta - în afară de iarnă şi vreme urâtă - se petrecea aproape în
fiecare zi. Eu mă sculam îndată şi la braţ cu conu' Artur colindam
împrejurimile: la Băncuţă, la Buciumeni, la Clopoţel, în Oprişeni, la Tâmpeşti
şi în alte locuri frumoase şi încântătoare.
După ce ne săturam de plimbat, ne retrăgeam într-o odăiţă dosnică de
la crâşma lui Hoişil de pe uliţa Rădăşenilor, unde pe vremuri Artur Gorovei
petrecuse ceasuri plăcute în prietenia maestrului Sadoveanu, Dragoslav,
Tutoveanu, N. Beldiceanu şi a altor mulţi scriitori care fie că s-au perindat în
treacăt, prin Fălticeni, fie ca s-au statornicit vremelnic acolo.
Aici, în faţa unui păhărel de profiriu şi a unui blid învârvonat cu
pastramă gustoasă de căprioară, stăteam la taifas până pe după apusul
soarelui, ascultam amintirile conului Artur pe care şi le dezgropa măestrit din
ceaţa vremurilor îndepărtate, evocând prietenia cu Creangă, Vlahuţă, Şt. O.
Iosif, Anghel, Eduard Gruber, N. Beldiceanu, Artur Stavri şi alţi mulţi şi
nenumăraţi condeieri străluciţi care s-au călătorit de mult de pe ţărmurile
noastre pământene”.
Dar importante mi se par şi părerile exprimate despre Artur Gorovei, cel
care a dat ţinută şi conţinut publicisticii culturale şi a promovat folclorul, fie că
e vorba de revista „Şezătoarea” de la Fălticeni, fie de „Ion Creangă” de la
Bârlad. Astfel, folcloristul Tudor Pamfile remarca: „Sunt împrejurări când nu
poţi spune despre un om – se înţelege, atunci când trebuie şi ai ce – prea
69
multe, fiindcă toate aceste „multe” sunt atât de strâns legate între dânsele,
atât de încrucişate, încât e greu să le desfaci pe câte una, să le scuturi frumos
şi să le pui la rând după o socoteală” (T. Pamfile în revista „Ion Creangă” nr.
3 din 1912, pagina 66).
Şi tot Tudor Pamfile, tot în „Ion Creangă”:
„De la Artur Gorovei aveam un spor şi tot de la d-sa a pornit dragostea
nebună – însumi mărturisesc pentru aceasta – care a cotropit atâţia bătrâni şi
tineri de la ţară… revista „Ion Creangă” este un fruct al acestei îndrăgostiri
şi cu smerenie se pleacă astăzi înaintea celui mai sârguitor al ei părinte
sufletesc Artur Gorovei” (T. Pamfile în „Ion Creangă” nr. 3, an 1912) Mihai
Lupescu un iscusit şi talentat scriitor popular, în acelaşi număr din „Ion
Ceangă” mărturiseşte: „Închin acest număr – acest exemplar - celui mai scump
prieten şi frate, celui mai vechi coleg de şcoală, celui mai cinstit sfătuitor,
acelui care m-a îndrumat să adun comori populare în semn de adâncă şi
neprihănită dragoste, în semn de cinstire şi veche prietenie”.
Despre activitatea depusă de A. Gorovei, Mihai Lupescu scrie: „a
muncit prietenul Gorovei muncă de rob, jertfindu-şi clipele slobode
„Şezătoarei”, fără nici o plată, alergând, prescriind, cercetând, sfătuindu-se
cu tipograful şi cu ucenicii săi, nişte băieţi care nici nu puteau citi bine şi
adesea era tehui de cap, de muncă, de ciudă şi de necaz”.
Colaborator atât la „Şezătoarea” cât şi la „Ion Creangă”, Al. Vasiliu-
Tătăruşi vorbea despre cel căruia îi datora începutul lucrului său: „Cunoştinţa
făcută cu domnul Gorovei – pentru mine care număram 36 de primăveri – a
fost de mare folos moral, căci m-a scos din rândul tinerilor care se lăudau cu
mergerea la baluri şi cu cunoştinţa multor fetişcane, şi m-a dat în rândul celor
care trăiesc nu numai cu zburdăciunea şi pânea trupească ci şi pânea
sufletului.” Şi mai departe adaugă: „Mulţi din cei ce au publicat material în
„Şezătoarea”, l-au avut pe domnul Gorovei un dascăl înţelept şi un bun
sfătuitor asupra chipului cum trebuie să se culeagă tot ceea ce priveşte
folklorul. Şi, datorită sfatului domniei sale, mulţi dintre vechii colaboratori ai
„Şezătoarei” au prins o adevărată dragoste pentru ştiinţa poporului, au cules
material mult, au făcut o seamă de studii pe care le-au dat publicităţii. În ce
mă priveşte… zice el – mărturisesc cu inima curată că puţinul ce am cules şi
am publicat îl datorez mai mult sfaturilor şi îndemnurilor luminate ale d-lui
Gorovei”.
Prietenia dintre Artur Gorovei şi Al. Bărdieru are valori mărturisite până
către trecerea în Eternitate a venerabilului: „Natura l-a dăruit cu o viaţă
îndelungată: 1864-1951 – deci 87 de ani dintre care, mai bine ca la 60 i-a pus
în slujba scrisului. Până în ultimele clipe ale vieţii sale a scris. Bătrân, cu
vederile slăbite, cu mersul anevoios, abia, abia târându-şi picioarele, Artur
Gorovei înfrunta cu dispreţ bătrâneţea. La orice oră m-aş fi dus la el, îl
70
găseam la măsuţa lui din mijlocul casei, de multe ori cu două perechi de
ochelari pe ochi, alteori chiar şi cu lupa întru ajutor şi scria, transcria
însemnări mai vechi, îşi revizuia manuscrisele, îşi punea în ordine
corespondenţa, descifra documente, citea, stătea mereu la datorie. Aşa a
rămas de când l-am cunoscut şi până în ultima clipă a vieţii.
În iarna lui 1950 a plecat la Bucureşti să-şi caute de sănătate. Avea de
gând să se opereze de o cataractă înaintată care-i stingherea vederea, N-a
apucat însă a se opera fiindcă în noaptea de 15 martie 1951 l-a lovit o
congestie cerebrală, şi-a pierdut conştiinţa şi până la ziuă s-a stins. A fost
înmormântat la Bellu în parcela scriitorilor”.

A. Gorovei A fost prefect al judeţului Suceava şi primar al oraşului

Fălticeni. Ales membru coresponndent al Academiei Române (1915), Doctor
Honoris Causa de la Universitatea din Cernăuţi, senator legionar. În 1892 a fondat
revista de folclor „Şezătoarea” care a apărut regulat timp de 26 de ani. Ultimul
număr scos în anul 1931 cuprinde indicele analitic şi alfabetic al celor 25 de
volume ale preţioasei reviste.

Evocând portretul lui Artur Gorovei, îndrăznim a însemna unele

sugestii: Bine ar fi să se pună o placă de bronz – alături de cea a lui Nicu Gane
– pe peretele casei unde a trăit şi a scris Artur Gorovei. Într-una din odăile sale
– poate în salonul din faţă – să se aranjeze un „muzeu Artur Gorovei”, în care
să se expună colecţia revistei „Şezătoarea”, gazeta „Răvaşul poporului”
71
redactată în tovărăşia maestrului Sadoveanu, cărţile pe care le-a tipărit în cursul
vieţii sale, manuscrisele, cărţile din biblioteca personală, corespondenţa legată
în câteva volume, precum şi volumele cu însemnările zilnice. Ţinem să se ştie
că Artur Gorovei, printre alte multe obiceiuri bune, avea şi obiceiul de a-şi
însemna zilnic impresiile, prinzând sub ascuţişul penei sale diferite fapte trăite,
auzite sau petrecute. Aceste însemnări se află adunate în câteva volume
masive. De asemenea obişnuia să adune în volume şi corespondenţa pe care o
primea, fie că prezenta sau nu interes literar. De oriunde ar fi venit o cât de
mică şi neînsemnată scrisoare, carte de vizită, carte poştală sau chiar un simplu
bileţel, Artur Gorovei le păstra cu cea mai mare grijă – îşi încheie Al. Bărdieru
consideraţiile, în septembrie 1957.
*

Iar mai departe, în aceeaşi pagină din „Păreri tutovene” nr. 117,
Hivernale de ing. Vladimir Cazacu:

„Pe poiană-n Cotu-Morii,

Peste laptele ninsorii,
Negre şi cârâitore,
Ciori s-adună-n şezătoare…

Strâns încătuşată-n gheaţă

Moara pare fără viaţă;
Numai soarele s-alintă
Într-a geamului oglindă.

Cârd de vrăbii pus pe sfadă

Îşi împarte-n drum o pradă;
Dintre ele, cel mai hâtru,
Vrăbioiul - e arbitru…

Prin copaci albi ca fantasme

Satul doarme somn de basme.
Doar biserica stă straje
Ca un vechi castel cu vraje…

Dar deodată… prea zeloşii,

Trâmbiţaşi de argint, cocoşii,
Ca fierlozi din altă vreme
Au pornit sfatul să-şi cheme!

72
 Şi pornind ca la răscoală
S-aud cânii-ntr-o mahală;
Pe când fumul des al iernii
Peste case se aşterne”…
*
Şi acum câteva epigrame:
Una cu Moto: Capitalul a fost pus sub teascuri înainte de stabilizare:
„De mai zăboveşti sub teascuri
Îţi prevăd debut fatal:
Te vom admira-n vitrine
Din lipsă de Capital”.
(Candel)

Dlui. ing. Vl. Cazacu:

„Epigramele matale
Ne produc un râs homeric:
Au fost scrise la „uzină”
Sau făcute pe-ntuneric?”

Aceluiaşi:
„Când lumina ni se stinge,
Voi să nu luaţi în seamă…
Atunci scrie inginerul
Cea mai bună epigramă”.
Ion Şuşnea

În două pagini de literatură – două gravuri:„În repaus” de

Masereel şi „Mărind producţia” de Maxy.

73
Th. Călin-Delapraja semnează „Spovedanie”

Născut în sat, la margine de luncă

Cu braţele'ncordate pentru muncă,
Am strâns de coarne plugul în bătaie
De soare, vânt şi burniţă de ploaie.

Am scormonit brazda'ndoit de spate

Cu degetele aspre şi uscate,
Şi-am frământat ţărâna pe ogoare
Cu fruntea mereu plină de sudoare.

Am mers pe câmp sfărmând bolvanii

Desculţ, prin glod, alături cu plăvanii,
Şi'n nopţi de vară aprinse de căldură,
Dormeam trudit pe paie'n bătătură.

74
 Plecam apoi cu noaptea'n cap de-acasă.
La secere, la praşă sau la coasa.
Păşind încrezător şi plin de vlagă
Cu mămăliga rece în desagă.

Am îmbrăcat cămaşă ţesută din tort

Ca toţi ţăranii simpli la vorbă şi port.
Şi-am legănat în visurile mele
Ogrăzile cu ţarcuri de nuiele...

Am făurit cu palmele crăpate

Viitor de aur - zile'mbelşugate,
Şi din munca vieţii, brâu roş am încins
Împletit din floarea macului aprins...
*
Şi „Câteva gânduri despre Bârlad şi mai ales despre bârlădeni” de Barbu
Zaharescu:
„Prietenii mei de la „Păreri Tutovene” vor să cunoască şi părerile mele
asupra oraşului în care m-am născut, am învăţat, mi-am trecut copilăria şi
adolescenţa. În rarele clipe când pot să vin pe la Bârlad, amintirile trecutului mă
opresc adesea să mă pot gândi la înfăţişarea prezentă a oraşului. Cred, de altfel, că
nu aspectul exterior interesează atât de mult astăzi, deşi edilii oraşului se preocupă
tocmai de acest aspect şi au dreptate. Pe bârlădenii de astăzi însă trebuie să-i
intereseze mai mult viitorul şi ceea ce au de făcut în legătură cu acest viitor. Pe
această chestiune cred că părerile mele netutovene ar putea interesa pe cititorii
gazetei.
În trecut, Capitala ţării era o caracatiţă care sugea ca o ventuză tot ce era
mai bun în toată ţara. Bârladul nostru e un oraş cu un trecut frumos, mai ales
cultural. Până la urmă însă tradiţia culturală a oraşului a fost înăbuşită de
tentaculele Capitalei, oamenii cei mai activi au plecat, viaţa economică însăşi a
căzut, înghiţită fiind de Molo-hul nesăturat bucureştean. Aceasta a fost nu numai
soarta Bârladului, ci a celor mai multe oraşe din provincie, care nu se mai menţin
decât ca centre administrative. Această situaţie a creat la cei mai activi dintre
bârlădeni, o concepţie de emigranţi care mai persistă încă şi astăzi.
Toţi vor, toţi speră să părăsească oraşul, să meargă într-un centru mai mare,
dacă nu chiar la Bucureşti. Ei se cred îngropaţi de vii în oraşul lor şi sortiţi, dacă
mai rămân aici, să ducă o viaţă pur vegetativă, fără speranţă şi fără perspective.
Acest lucru m-a izbit mai mult din tot ce am văzut la Bârlad şi socot că e bine ca
chestiunea să fie discutată şi să se vadă dacă nu e momentul ca mentalitatea de
emigrant să fie combătută şi să dispară din rândurile tutovenilor.
Peste ţara noastră au trecut în ultimii ani încercări foarte grele şi înfrângerea
fasciştilor de la noi, falimentul politic şi ideologic al grupărilor „istorice”

75
reacţionare, grupări care nu au păstrat din istoria poporului nostru decât ceea ce era
retrograd şi au lepădat ceea ce era progresist, falimentul acestor grupări zic, a
însemnat de fapt şi falimentul noţiunii de Capitală-caracatiţă. Noua Românie nu
poate să mai sugă toată vlaga ţării în folosul câtorva îmbuibaţi cu poziţii înalte la
Bucureşti.
Pentru ca democraţia noastră populară să poată căpăta rădăcini solide
trebuie ca ele să fie întărite în popor, în cel mai mic orăşel, în cel mai neînsemnat
cătun de pe întinsul ţării. Capitala României de azi nu mai poate şi nu va mai
continua să exploateze ţara întreagă. Aşadar pentru toate oraşele şi satele din ţară
se ridică perspective noi şi foarte promiţătoare.
Se va ridica producţia, se vor construi întreprinderi noi, se vor crea
posibilităţi nemărginite de muncă rodnică, de muncă plăcută deşi grea (sau poate
pentru că va fi grea) în toate domeniile de activitate. Pe această bază materială va
trebui să înflorească şi va înflori o cultură nouă, liberă, plină de avânt, care va
atrage nu numai tineretul dar pe toţi oamenii preocupaţi până acum de problema
cum să-şi omoare timpul.
Greutăţile zilei de astăzi nu pot orbi decât pe cei ce nu vor să vadă. Ele sunt
greutăţi de creştere, care nu pot ascunde viitorul strălucit ce se deschide înaintea
întregii ţări şi deci şi a oraşului nostru. Oamenii vor avea treabă până peste cap: să
construiască, să producă, să se cultive şi pe sine şi pe alţii. Bârladul nu va mai fi un
oraş provincial. Aceeaşi viaţă va fremăta aici ca şi în marile centre, ca şi în
Capitala ţării.
Acei care iubesc munca şi iubesc opera pozitivă nu mai au de ce să opteze
pentru Bucureşti. Aici unde este totul de făcut pot face mai mult decât în altă
parte”.
*
Prin Decretul nr.155 din 17 martie 1966, publicat în Buletinul oficial al
R.S.R., Consiliul de Stat conferea Ordinul 23 August clasa I lui Barbu
Zaharescu, pentru activitate îndelungată în mişcarea muncitorească şi merite
deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul împlinirii vârstei de
60 de ani.
*
Barbu Zaharescu (pe numele său real Bercu Zuckerman) (n. 17 martie
1906, Bârlad; d. 2000) a fost un evreu comunist care a îndeplinit mai multe
funcţii în timpul regimului comunist, cum ar fi: rector al Institutului „Maxim
Gorki” (1952), ulterior ambasador în Argentina (1955-1956), Turcia (1956-
1959), China şi RPD Vietnam (1959-1961). A fost membru al CC al PCR
(1955-1974) şi membru al Comisiei Centrale de Revizie (1974-1984).
A fost printre cei admişi să prezinte teza de doctorat fără să
îndeplinească cerinţele. A fost membru al Academiei Române.
(De la Wikipedia, enciclopedia liberă)
*
76
 „Ceva despre viaţa culturală a Bârladului” de G. Nedelea:…
„După Botoşani şi Iaşi, Bârladul este considerat ca al treilea oraş
cultural al Moldovei. Şi dacă am medita mai profund asupra acestui atribut se
va vedea că îl merită cu prisosinţă. Având încă din 1846 un liceu căruia pe
atunci i se spunea modest „Clasul lui Codreanu”, devenit cu vremea „Liceul
Codreanu” iar anul acesta „Colegiul Codreanu”, pentru ca mai târziu, adică
începând cu anul 1870 să existe şi o Şcoală Normală, era natural să
înflorească zi de zi aici, o astfel de mişcare culturală care să-l ridice la rangul
de oraş cultural. Natural pentru a se ajunge la aceasta, a fost nevoie de
oameni cu dragoste de atari preocupări, de oameni care au înţeles pasul
vremii, aşa după cum astăzi, la fel, alţi oameni ostenesc fără preget pentru
acelaşi lucru spre cinstea lor…
Singură „Academia Bârlădeană” a militat într-o oarecare măsură prin
şezătorile sale publice pentru cultivarea maselor, astăzi manifestările culturale
la care asistăm şi destul de numeroase, de altfel, tocmai pe aceasta pun
accentul.… O altă instituţie care a stat neprecupeţit la îndemâna tuturor,
contribuind cu mult temei la ridicarea maselor, a mai fost, de asemenea,
Biblioteca publică de la Casa Naţională care, cu siguranţă, n-ar fi existat dacă
sufletul nobil a lui Stroe Belloescu nu ridica pe a sa cheltuială imobilul Casei
Naţionale, pentru care bârlădenii trebuie să
rămână totdeauna recunoscători, instituţie căreia
conducătorii de azi din fruntea treburilor
obşteşti, îi acordă o mare grijă, înzestrând-o cu
cărţi şi publicaţii care să strecoare în suflete
dragostea de muncă, de popor şi de progres.
…Dacă în trecutul său Bârladul a reuşit
să pună în circulaţie unele publicaţii de înaltă
ţinută literară, ca revistele „Făt Frumos” şi
„Scrisul nostru” şi de cultură generală ca
„Răzeşul” şi altele, din paginile cărora s-a
ridicat o serie de talente, nu înseamnă că noi, şi
alţii ca noi, vom rămâne mai prejos, adică nu
vom crea aşa ceva mai ales astăzi”…

Făt-Frumos, revistă literară, apare la 15 martie 1904, bilunar, sub

direcţia unui comitet, dar se ştie că la început a fost condusă de G. Tutoveanu
şi Dimitrie Nanu, iar mai târziu de Corneliu Moldoveanu şi Anastasie Mândru.
Redacţia şi administraţia: Tipografia C.D. Lupaşcu – Bârlad.

Florile Dalbe, revistă literară cu o apariţie bilunară, are în comitetul de

redacţie pe G. Tutoveanu, V. Voiculescu, T. Pamfile, M. Lungeanu.
77
 *
În cele 19 numere apărute în 1919, aflate la Biblioteca „Gh. Asachi” din
Iaşi, semnează: G. Tutoveanu, M. Lungeanu, T. Pamfile, V. Voiculescu, D.
Iov, I.U. Soricu, Nică Romanaş, Nadejda Ştirbey, Ştefan Băbeşti, I. Ojog,
Ştefan Petică, Maria Ionescu, Victor I. Popa, Zoe G. Frasin, I. Pârvulescu, G.
Mihail - Vlădescu, C. Medeleanu, Virgil Cârstescu, I. Valerianu, Elena T.
Emandi ş.a.

Scrisul nostru, revistă literară, cu apariţie lunară, primul număr apare

în ianuarie 1929.
*

Graiul nostru, 1925 - 1927, ca şi Scrisul nostru (1929 - 1931) apare

sub conducerea Academiei Bârlădene, întemeiată în 1915 de George
Tutoveanu, Tudor Pamfile şi preotul Toma Chiricuţă.

Academia Bârlădeană trăieşte o epocă de mare glorie prin 1925, la

şedinţele ei literare venind, ca şi la „Junimea” - altă dată: „Cine vroia şi
rămânea cine putea”. Ea organiza şezători literare atât în oraş cât şi în satele
judeţului Tutova. (Detalii despre Academia Bârlădeană în volumele „Bârladul
odinioară şi astăzi, file de istorie”, subredacţia Romulus Boteanu).

78
 Preotul Toma Chiricuţă
*
Că între George Tutoveanu şi Mihail Sadoveanu prietenia s-a păstrat şi
s-a consolidat, stau mărturie şi câteva din scrisorile purtate între aceştia, redate
de Romulus Boteanu în valoroasele sale volume „Bârladul odinioară şi astăzi –
1984 – File de istorie, Academia Bârlădeană”, extrase din „tolba cu astfel de
mărgăritare a lui C.D. Zeletin, ucenicul maestrului, şi din care le reţinem pe
acestea:

Dragă Tutovene,
M-au cam surprins cele două misive ale tale, după o tăcere aşa de
îndelungată. Nu înţelegeam nici de ce nu mai apare ,,Făt-Frumos”, nici de ce
tu taci ca un moroi. În sfârşit, revista a apărut şi tu ai ieşit din tăcere.
Un volum din Povestiri, împreună cu cele trei numere din „Epoca”, cu
studiul lui Lovinescu, ţi-l voi trimite cât de grabă. Vei găsi în studiu multe
neexactităţi.
Bucata publicată în „Sămănătorul" e un fragment din poemul despre
care vorbeşti. Beldiceanu, cred că ştii, e la Rădăşeni. Marinescu - asta n-o ştii
- e la Dadilov, aici lângă Bucureşti. Despre Isac alta nu ştiu decât că poate s-a
întors de la Bruxelles.
Eu voi sta vacanţa aceasta la Bucureşti, ca să isprăvesc volumul care
cuprinde ciclul de povestiri cu subiecte din războiul din 77 - din care face
parte şi Luarea Griviţei şi Ceasuri de pace şi altele care vor apare în curând.
Salutări prieteneşti,
MIHAIL SADOVEANU
*
79
 Domnului G. TUTOVEANU
Hotel „Cerbu”, Slănic (Moldova)
[22 iulie 1904, data poştei]

Dragă amice,
Ţi-am trimis cartea imediat.
Numerele din Epoca nu-mi stau la dispoziţie azi. Mâine cred că ţi le
trimit. Ai văzut „Luceafărul”? Reproduce toate poeziile din „Făt-Frumos”.
Ceva frumos.
Aştept şi alte veşti.
Noroc şi sănătate!
MIHAIL SADOVEANU

P.S. Se tipăreşte Şoimii.

MIHAIL SADOVEANU

Cordiale felicitări de ziua numelui.

*
Domnului GEORGE TUTOVEANU,
Hotel „Cerbu”, Slănic-Moldova
Bucureşti, 30 iulie 1904
Dragă Tutovene, Am primit cele trei cărţi poştale. Iosif nu e în
Bucureşti. Duminica trecută i-a fost nunta lângă Tecuci, la Buciumeni; am fost
şi eu; a fost şi Iorga şi Scurtu şi Gorovei. Acum e în luna de miere; până acum
a fost în pârpîra însurătoarei. Am rămas eu cu conducerea revistei până în
septembrie, cred. Aceste două numere din urmă tot eu le-am făcut. Iorga totuşi
vine joia şi face revizia materiei şi corectura definitivă. Aştept cu nerăbdare
colaborarea ta cu o bucată „straşnică” şi o dată cu mine o aşteaptă toţi
ceilalţi pe-acolo pe unde sunt. Înfrăţirea va fi atunci definitivă. Am primit şi o
carte de la Emilgar, în care îmi vorbeşte de colaborarea mea, cerându-mi o
nuvelă din ciclul cu subiecte din războiul de independenţă.
Beldiceanu a tăcut toată vremea în valea Rădăşenilor. Azi s-a întors.
Mi-a spus că va trimite cât de curând, adică săptămâna ce vine poate, ceva
pentru „Făt-Frumos”.
Şoimii şi-au luai azi zborul. În curând vor ajunge şi la tine. Dacă încă
n-ai scris articolul în chestie ori dacă ai nevoie numaidecât de cele trei
numere, ţi le voi trimite.
Îmbrăţişări prieteneşti,
MIHAIL SADOVEANU
*
80
 Domnului GEORGE TUTOVEANU,
Hotel „Cerbu”, Slănicul-Moldovei
5 august 1904, Bucureşti
Dragă Tutovene,
Aştept cu nerăbdare bucata ta. Am vorbit azi cu domnul Iorga despre
acest lucru şi i-a plăcut. I-am spus, de asemenea, că ai dorit să-l întâlneşti la
Slănic, dar lipseai.
Am primit şi un răvaş de la Emilgar. La toamnă veţi veni prin
Bucureşti? Foarte bine veţi face.
Cu dragoste,
MIHAIL SADOVEANU
D-na Zoe Frasin a trimis nişte versuri care s-au pierdut. O rugăm să le
mai trimită odată.
*
Domnului GEORGE TUTOVEANU,
Publicist, Bârlad
15 septembrie 1904, Bucureşti
Dragă Tutovene,
În adevăr că n-a produs bună impresie. Însă de aici şi până la a
abandona cu atâta nepăsare pe un tânăr „Făt-Frumos” - eu cred că mai este!
S-ar putea să-l laşi aşa, tu, care însemni la el mult? Eu socot că au sosit
oarecari diavoli care şi-au vârât coada în afacerile tale şi ale lui Emilgar - şi
n-ar fi bine să lăsaţi lucrurile baltă, mai ales că el vorbeşte cu dragoste de tine
într-o scrisoare pe care am primit-o alaltăieri.
Beldiceanu n-a primit nimic, deşi primise o făgăduială dublă. Eu, bazat
pe punctualitatea ta, i-am şi dat chiar suma aceasta, rămânând ca să mi-o
achite din mandatul trimis. Dacă încă nu i-ai trimis, ori dacă nu s-a trimis, -
atunci te rog fă ce-i face şi achită pe cel care în numele vostru şi al lui „Făt-
Frumos” a plătit. Aştept răspuns şi la aceasta, lucru destul de interesant, şi la
afacerea de mai sus, care e foarte interesantă.
Cu dragoste,
MIHAIL SADOVEANU
*
Domnului GEORGE TUTOVEANU,
institutor şi publicist, Bârlad
17 april 1905, Bucureşti
Dragă Tutovene,
Iţi mulţumesc pentru felicitări.
Auzisem acu vreo două săptămâni de la Corneliu Moldovanu, că vii la
Bucureşti. Te-ai hotărât în adevăr şi ai amânat? sau nici vorbă n-a fost?

81
 Cum o duci, cred că nu e nevoie să întreb. Socot că eşti sănătos. La
vară pe unde ai de gând să-ţi iai zborul? Pe aici, pe la noi nu mai dai ?
Dar volumul, noul, pe când, pe când ?
Îţi voi trimite şi eu zilele acestea, imediat după sărbători, al cincilea:
Povestiri din război.
Petrecere frumoasă de Paşti! Şi noroc să dea Dumnezeu!
MIHAIL SADOVEANU
*

Domnului GEORGE TUTOVEANU,

institutor şi literat, Bârlad
23 april 1905, Bucureşti

Dragă Tutovene,
De ziua numelui tău, primeşte felicitări. Să dea Dumnezeu ca Bucium
să fie flăcău voinic. Pe-aici bine-pace.
Vezi de trimite ceva pentru „Sămănătorul”.
Zilele acestea am fost la Brăila-Galaţi. Am stat trei zile şi am văzut
admirabile lucruri. Am fost la Beldiceanu.
Cu dragoste şi cu cinste,
MIHAIL SADOVEANU

Domnului G. TUTOVEANU
publicist, Bârlad
25 Fevruarie 1907, Fălticeni

Dragă Tutovene, uită-te în colţul acestei cărţi poştale şi vei pricepe de

ce răspunsul meu are întârziere. Unele din scrisorile tale, vreo două, între care
una cu sonetul ce a apărut în „Sămănătorul”, m-au aşteptat cu săptămânile în
Bucureşti, în saltarul Minervei. Un concediu nou şi lung de-o jumătate de an
îmi îngăduie să stau în sihăstria mea din strada Rădăşeni, în care mi-am făcut
unele gusturi, adăugând încă vreo două-trei odăi mari şi bune. De la fereastra
odăii mele se vede în fund, departe, între dealuri, în negura de pe iazul
Ciorbaci, de care socot că-ţi mai aduci aminte. După extraordinare expediţii
cinegetice, acuma mă odihnesc. Lucrez, citesc. Sezonul vânatului este închis.
Care sunt planurile tale pentru viitoarea vară? Mai pregăteşti un volum? Dacă
pregăteşti în adevăr, atunci trimite un stoc de bucăţi frumoase pentru
„Sămănătorul”, ca să apară des şi regulat, lucru pe care nu-l socot fără folos.
Salutări prieteneşti,
MIHAIL SADOVEANU

82
 Dumisale domnului GEORGE TUTOVEANU
literat, Bârlad
10 noemvrie 1936, Copou-Iaşi

Iubite Prietine,
Felicitarea dumitale a venit în lipsa mea la Iaşi: eu am petrecut Sf.
Mihai călător, cu destule năcazuri şi amărăciuni. Îţi mulţămesc pentru urări;
mulţămesc d-nei Tutoveanu îndeosebi. Vă rog să credeţi că la vârsta asta şi în
vremea asta prieteniile sunt singurul bun pe care îl socotesc de valoare. A
noastră e destul de veche, ca să rămână statornică şi tot mai bună până la
sfârşit.
Cu dragoste, cu salutări respectuoase d-nei Tutoveanu, al dumitale,
MIHAIL SADOVEANU

Mihail Sadoveanu

*
După cum se vede, cercul prietenilor lor era mult mai larg, iar
preocupările lor literare pe măsură. „Şoimii” lui Sadoveanu erau sub tipar. Nu
83
lipsesc ca şi amintiţii Şt.O. Iosif, Emilgar (Emil Gârleanu), Corneliu
Moldovanu, Zoe Frasin – soţia lui Tutoveanu, împreună cu care aveau să
întemeieze la 28 aprilie 1908 Societatea Scriitorilor Români, având ca
preşedinte iniţial pe Cincinat Pavelescu iar casier pe bârlădeanul Virgil
Caraivan.
Dar George Tutoveanu a purtat o corespondenţă susţinută şi cu Victor
Eftimiu, Duiuliu Zamfirescu, Cezar Petrescu, Artur Gorovei, Tudor Vianu, Ion
Adam, Ilarie Kendi, A.D. Xenopol, V. Voiculescu, I.A. Basarabescu, Tudor
Arghezi etc.
Iată în „Medalion” – „Poetul George Tutoveanu”, publicat de Tudor
Arghezi în „Păstorul Tutovei” din octombrie-decembrie 1942, când prietenii îi
sărbătoreau împlinirea vârstei de 70 de ani, „Tabletă” pe care C.D. Zeletin o
apreciază ca fiind „una dintre cele mai frumoase pagini pe care le-a scris în
prodigioasa lui carieră de prozator”:
„Sunt peisagii în care ai vrea să ai un bordei şi la o cotitură de munte
dai de o casă cu cerdac, în care ai dori să te hodineşti. Tutoveanu e un peizaj
cu brazi şi o casă cu cerdacul pe izvoare.
Nu m-am văzut cu poetul Bârladului de cinci ori într-o viaţă, dar ori de
câte ori am schimbat o strângere de mână, sau câteva vorbe cu poetul, am
plecat de lângă el cu o răcoare în suflet binefăcătoare şi totdeauna la fel.
Repeţirea identică, la mari intervale de timp, a impresiei e revelatoare. Îmi
place să mă gândesc la el şi-mi face bine. De ce nu i-aş mărturisi-o pe
neaşteptate, într-o scrisoare tipărită?
Dacă nici de astă dată nu m-aş învrednici să-mi împlinesc gândul, mi-
ar rămâne un gol. Şi poate că n-o să ne mai vedem niciodată, ca să-mi permit
încă o amânare. Mustaţa poetului e albă, ca şi a mea, şi cine ştie?... Poate să
nu-i mai pot scri eu şi poate să nu mai aibă prea mult răgaz a mă citi nici el.
Astăzi mai suntem.
Îmi place sufletul lui şi-mi place înfăţişarea care i-l cuprinde, figura lui
florentină, gulerul lui alb, sticlos, frânt pe o cravată nouă, meticuloasa lui
acurateţe de floare. Îmi place sunetul vocii, în care-i bate inima, ochiul lui
cinstit, lumina de statuie de parc a fizionomiei. Parcă ar avea o pelerină
lungă, neagră, şi parcă, dedesubtul ei, o spadă de smalţ.
De câtă multă vreme să nu-l fi văzut? Ieri, l-am salutat la o răspântie de
vagoane, în oraş. Aceeaşi aristocratică voie bună discretă, aceeaşi omenie
dulce. Ţinea în palmă cartea lui de „Sonete", ca într-o mână de sticlă o icoană
de ivoriu, atât îi era coperta de imaculată; înalt şi frumos desinat în costumul
lui de constantă ceremonie. Senin şi ascetic, chipul lui vine întotdeauna de
departe, din pergament, poate din Cina lui Da Vinci. Nu ştiu ce mi-a spus, ce
m-a întrebat; mă uitam la obraz, la degete, la surâsul lui de gingaşe bunătate
şi m-am dus în drumul meu cu surâsul lui învelit, ca într-o batistă albă de in un
84
pătrat de anafură; şi n-am vroit să-l pierd. Îi plagiez aici surâsul, ca să mai
păstrez ceva după ce a zburat şi să i-l restitui inefabil poetului, care m-a
bucurat cu el. Mi-ar plăcea să ştiu că Tutoveanu e un om fericit. Licăreşte în el
o candelă din noaptea Crăciunului pe zăpadă, o virginitate de naştere din nou,
şi trezeşte o aromă de zambilă din noaptea de Paşti, o transfigurare de înviere.
Mă farmecă şi mă obsedează, bătu-l-ar norocul!”
*

● Pentru binele clasei muncitoare

● Împunsături
● Orchestră tutoveană
● Ateneele populare
● Victimele din lagăre şi închisori
● Versuri
● În Prezidiul republicii şi decoraţii
● Licitaţie şi antreprize
● Alt primar
● Cenaclul „Flacăra”
● Să se facă dreptate!
● Cu gândul la sistematizare.

24 ianuarie 1948, numărul 120, poezia

„Urări pentru Anul 1948” de ing. Vl. Cazacu şi
redacţionalul „Un intelectual legat de mase”:

Urări pentru anul 1948

…………………………………
Un prieten se cunoaşte la nevoie de-a sărit
Şi-am primit porumb şi grâne tocmai de la Răsărit;
De prin ţara pustiită de războiul criminal
Unde ne-a dus Antonescu c-un atât de trist final…
Şi în timp ce noi cu toţii am muncit flămânzi şi goi,
Cămătarii, speculanţii îşi râdeau în pumni de noi
Cu maniştii, brăteniştii toţi acelaşi aluat;
Dar venind stabilizarea piuitul le-a luat!...

Ne aşteaptă an de muncă, dar – ţăran şi muncitor

Strâns uniţi de-acum în luptă vor păşi spre viitor.
Căci şi anul ce începe nu-i ca fiecare an;
El începe-n ţara noastră sub regim republican…

85
 „Oameni simpli” de pe-ogoare, de prin fabrici şi birou
Să strigăm deci într-un suflet: „Să trăiască Anul Nou!”
Să clădim o viaţă nouă – fără liră şi dolar,
Să-ntărim democraţia şi regimul popular!...

„…inginerul Vladimir Cazacu, actualul secretar al Partidului Social

Democrat la Tutova, director al Uzinei Comunale Bârlad, luptător neobosit
pentru binele clasei muncitoare, fondator al Partidului Social Democrat la
Tutova, sincer susţinător al Frontului Unic Muncitoresc, inginerul Vladimir
Cazacu este bine cunoscut şi apreciat în toate cercurile politice progresiste şi
intelectuale de la noi.
Încă din anii 1929-1930 când era student la Politehnica din Timişoara,
organizează acolo primul grup de studenţi socialişti, iar în anii 1932-1933
activează intens în cadrul studenţilor comunişti”, se menţiona în ziar.

2 februarie 1948, numărul 121: La conferinţa judeţeană pentru

închegarea Partidului Unic Muncitoresc la Bârlad s-a ales delegaţia pentru
Congresul din 7 şi 8 februarie 1948, în prezidiu fiind prezenţi: I. Bâlga,
delegatul C.C., Gh. Candel, ing. Vladimir Cazacu, Vasile Băcioiu, Herman
Schwartz. Încheierea lucrărilor o face luptătorul Gh. Candel”…

17 februarie 1948, numărul 122: „Prin muncă voluntară se va construi

o cale ferată lungă de 42 kilometri.” Şi subtitlul: „Linie ferată îngustă Bârlad –
Floreşti = 42 km”.
Câteva epigrame:
Un apostol… al educaţiei, învăţătorul „Ş”, declină în câteva catrene
substantivele „Lumină” şi „Întuneric”, făcând legătura între funcţionarii Uzinei
electrice şi… epigramele mele.

„Ce atâta zarvă cu lumina?

Se întreabă cetăţenii, bieţii;
O fi de vină tot uzina
Că-s răspândiţi analfabeţii?”...

Aceluiaşi care, locuitor al cartierului Munteni, mă întreabă dacă

epigramele mele au fost „scrise la uzină sau făcute pe-ntuneric”:
„Locuind chiar la uzină,
Tot ce scriu, scriu la lumină;
Cei ce stau mai periferic
Scriu, fireşte, pe-ntuneric”…
Vl. Cazacu
86
 Acelaşi Vladimir Cazacu: La masa delegaţilor P.U.M, dl. Gh. Candel
m-a asemuit, după numele meu, unui cazac. Mi-am luat imediat obligaţia de a-i
răspunde şi, în acest scop, m-am servit în mod identic de numele său Candel
care vine de la meşteşugul „Kandiere” – a zaharisi:

„Moş Gheorghe Candel, bun de glume,

„Cazac” m-a categorisit,
Uitând, desigur, c-al său nume
Provine din „zaharisit”!...

2 martie 1948, numărul 123:

„…Sindicatul mixt din Bârlad a întemeiat orchestra populară tutoveană
– după pilda instrumentiştilor din Capitală care au pus bazele orchestrei
populare „Barbu Lăutaru” – la care s-au înrolat cei mai buni instrumentişti:
Mitică Ionescu, Ion Trifan, Gomină Nicolau, Anton Ciorăscu, Vasile Nicolau,
Gh. Epure, Sandu Dascălu, Gheorghe Barbu, Alexandru Panaitescu, C. Crăiţă,
Ştefan Grossu şi Tuţi Ştefănescu – solo voce.

87
 Prima manifestare a acestei orchestre populare locale a fost concertul
popular organizat în sala „Teatrului Francez”.
După mulţi ani orchestra aceasta avea să poarte numele „Trandafir de la
Moldova”, care a avut în fruntea sa pe profesorul Nicolae Balan, cel care avea
să pună pe note şi să dea viaţă cunoscutului „Imnul oraşului Bârlad”, marş
pentru cor şi orchestră pe versuri de Constantin Clisu.

Născut la Bârlad la 14 octombrie 1931, cu şcoala primară făcută în

comunele Bereşti-Tazlău şi Ardeoani – Bacău, şcoala normală de învăţători în
oraşele Bacău şi Bârlad, absolvent şi a facultăţii de Filologie la Universitatea
din Bucureşti, Constantin Clisu, deosebit de activitatea profesională –
învăţător, bibliograf, ziarist, profesor şi director de şcoli, inspector general al
Inspectoratului şcolar judeţean Vaslui în perioada 1974-1984 are şi o bogată
activitate literară. Cu debut în poezie în 1951 la „Steagul roşu” Bârlad, editor
al Culegerii literare „Inscripţii”, care înmănunchează colaborări a 17 membri
ai cenaclului literar „Mihail Sadoveanu” de la clubul fabricii de rulmenţi
Bârlad, când conducea ziarul „Rulmentul” în anii 1966-1968, coordonator
timp de 5 ani al revistei „Şcoala Bârlădeană” şi iniţiator al alteia
„Coordonate bârlădene”, Constantin Clisu, care a condus şi cenaclul literar
„Alexandru Vlahuţă” timp de 10 ani, are o suită de lucrări literare
independente. Amintim doar câteva: „Cântece de dor”, volum de versuri,
Vaslui 1980; „Vine moşul pe cărare” – povestiri pentru copii, 1984;
„Dorobanţ, clanţ” – versuri pentru copii, 1987; „Cocorul singuratic” –
povestiri pentru copii” – 1987; „Trandafiri de lumină” – povestiri pentru copii
- 1989; „Un strigăt în noapte”, Editura corpului didactic, Vaslui 1992; „Cu
toate pădurile în braţe” – versuri pentru copii, Vaslui 1995; „Mama nu e
vinovată” – roman, Editura „Junimea”, Iaşi 1999; „Bastardul”, roman,
Editura „Sfera”, Bârlad, 2002; „Restul e… tăcere”, roman, Editura
„Junimea”, Iaşi 2005; „În calea vânturilor”, viaţa romanţată a generalului şi
diplomatului american de origine română George Pomuţ, roman tipărit în
Edmonton – Canada; „Dincolo de poveste” – mituri şi legende indiene culese
de la tribul Cree din Alberta, Canada, Editura „Sfera”, Bârlad, 2002 şi nu
numai. Un loc important îl are în creaţia sa şi „Imnul oraşului Bârlad” ale
cărui versuri le redăm în cele ce urmează:

„Am învăţat, Bârlad, din vremi străbune

Să-ţi punem flori de gânduri în fereşti;
Urcând semeţ prin veacurile toate
Spre faima ţării mereu să străluceşti.

88
 Constantin Clisu şi portativul Imnului „Bârlad, oraş moldovenesc”

Imn de glorie măreaţă

Anii ţi-i împodobesc,
Creşti nestăvilit spore soare
Drag oraş moldovenesc
Bis

II
Va dăinui peste vecii Bârladul,
Rodirile-i sporesc temeinicia;
Stegar în bătălii ne e Partidul,
Înalţă-n cânt de slavă ROMÂNIA.

III
Mănunchi de flori izbânzile-i aducem
Izvor de frumuseţe şi-omenie
Acestei ţări cu dimineţi de aur
În drumu-i spre nestinsa-i veşnicie…
CODA:
Bârlad, să te-nflorim: jurăm!

Redăm şi portretul compozitorului Bălan Nicolae:

Despre colaboratorul său profesorul Balan Nicolae prezentăm din
revista „Elanul” editată de Asociaţia culturală „Academia rurală Elanul” şi
Şcoala „Mihai Botez” din Giurcani Găgeşti, Vaslui portretul realizat de prof.
Dumitru Apostolache cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani:
89
 „S-a născut la 8 februarie 1935, în satul Mitoc, comuna Banca, judeţul
Vaslui.
La vârsta da 26 de ani era angajat ca dirijor al orchestrei „Trandafir de la
Moldova” din Bârlad.
Un an mai târziu, în 1962, intră ca student la Conservatorul „George
Enescu” din Iaşi.
După absolvirea conservatorului se întoarce la Bârlad, în 1968, şi
formează pe baza nucleului orchestrei „Trandafir de la Moldova”, Ansamblul de
Cântece şi Dansuri „Trandafir de la Moldova”, cu care urma să uimească
spectatorii din Franţa, fosta Cehoslovacie şi fosta URSS.
Colaborarea cu fanfara din Ivăneşti este deosebit de fructuoasă. Aşa se
face că în 1980 maestrul Nicolae Bălan, împreună cu fanfara de la Ivăneşti câştigă
toate premiile întâi la festivalurile din Lugoj, Bucureşti, Iaşi şi Piteşti.
Participă la trei ediţii ale „Festivalului vinului” de la Dijon – Franţa. La
acest festival de folclor, cel mai mare din lume, obţine de două ori premiul întâi
(1993, 2000).
Corurile şi orchestrele sau fanfarele conduse de Nicolae Bălan au excelat
prin frumuseţea sonorităţii pe care o degajau. Aceasta nu se obţine uşor. Căci nu
este nici aspră, nici stridentă, ci luminoasă, strălucitoare, arătând gingăşie, graţie
şi eleganţă.
Ori toate acestea pot fi realizate numai printr-o muncă asiduă din partea
dirijorului, dar şi a coriştilor şi instrumentiştilor.
Orchestraţiile realizate de profesorul Nicolae Balan produc efecte artistice
de o mare diversitate timbrală. Meritul său incontestabil constă în realizarea

90
fuziunii perfecte dintre conţinutul versurilor şi expresivitatea melodică. Pentru
profesorul Nicolae Balan „expresia naturală a pasiunii face melodia” (Claudio
Monteverdi).
Nicolae Balan compune din sentiment şi nu falsifică cuvântul şi cântecul.
Succesul lui a fost asigurat de înţelegerea textului, de uşurinţa cu care
poate fi interpretat, ca şi formele sale simple, concise. El aduce creaţia muzicală
corală şi populară la rosturile ei de a-i face pe oameni mai răbdători şi mai buni,
mai modeşti şi mai cumpătaţi.
Muzica compusă ori interpretată de Nicolae Balan este vie, accesibilă şi cu
mare forţă generatoare. Este un izvor de apă vie care tonifică şi tămăduieşte
sufletul.
Prof. Nicolae Bălan este, cum ar spune Henry Mălineanu, „o fântână
arteziană din care ţâşneşte muzica”.
Ascensiunea sa artistică este pe măsura talentului său ieşit din comun.
Cele mai importante distincţii primite, până acum, sunt: Cetăţean de onoare al
oraşului Vaslui (1996} şi Ordinul „Meritul Cultural” (1999).
Maestrul Nicolae Bălan rămâne unul dintre cei mai mari muzicieni ai
judeţului Vaslui, omul cu suflet de floare.
Îl felicităm cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de
activitate şi-i dorim: LA MULŢI ANI ŞI BUNI!
Felicităm, de asemenea, conducerile Consiliului Judeţean şi Direcţiei
judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu pentru activităţile organizate în ziua
de 8 februarie 2005, pentru sărbătorirea profesorului Nicolae Balan. Să nu uităm
că „singura care mai poate face ceva pentru salvarea omului este muzica”
(Leonard Bernstein).
*
14 martie 1948, numărul 125, cu „Carnet bârlădean”: se vorbeşte
despre închiderea şcolii de cadre a P.M.R la care au participat peste 70
muncitori şi plugari din oraş şi judeţ, prilej cu care au vorbit dnii Gh. Candel,
Nicolae Pandelea şi Borş, după care a urmat un program cultural-artistic”…

21 martie 1948, numărul 126:

„…În urma hotărârii luate de conducerea R.P.R.,
dizolvându-se fostele cămine culturale care nu mai
corespundeau stadiului actual, au fost întemeiate în oraş şi
judeţ Atenee populare.
În cadrul unei manifestaţii ce s-a ţinut în aula
„Colegiului Codreanu”, dl. Constantin Dornescu, avocat, a
vorbit despre rolul Ateneelor populare în opera de
culturalizare. Dl. preşedinte de tribunal I. Manta-Roşie a
arătat apoi că aceste atenee vor purta numele unor luptători
pentru dreptate ai poporului român.
91
 Astfel Ateneul Popular din Bârlad va purta numele savantului „Vasile
Pârvan”. Ateneele de cartier vor fi următoarele: Dr. D. Bagdasar, N. Bălcescu,
Ion Iacomi, Sterian Dumbravă, Dr. Weinfeld.
Citeşte apoi componenţa actualei comisii
interimare a ateneelor populare orăşeneşti:
Membrii de drept: Vasile Petrea, primar
al oraşului; Viorel Şuluţiu, inspector cultural al
Ministerului Informaţiilor la Tutova. Preşedinte:
avocatul C.Dornescu, vicepreşedinte colonel
Bălăşescu, secretar general magistrat Ion
Manta-Roşie, responsabil cultural înv. I.Şuşnea,
organizatoric înv. Virgil Apostoleanu, financiar
– profesoara C. Mărgineanu, artistic -
profesoara Nestor.
Membri: colonel Săvescu, comandantul
Regimentului 2 Roşiori, prof. Roza Glasberg,
preot C. Dumitriu, învăţătoarea Eugenia Pascu,
ziarist M. Negreanu, Ştefan Panaitiu de la
U.T.M., delegatul Consiliului Sindical Judeţean
Vasile Pârvan şi căpitan Curpăn.

16 aprilie 1948, numărul 129.

În articolul „Însemnătatea zilei de 11 aprilie pentru judeţul Tutova”, dl.
Ciucă Enache arată că este ziua comemorării victimelor fasciste din lagăre şi
închisori şi că „nu mai puţin de 14 tutoveni au zăcut în lagărele şi temniţele
fasciste, unii din ei, de exemplu Radu Ureche din comuna Rădeşti şi Leonte
Filipescu din Bârlad pierzându-şi chiar viaţa din această cauză.
Alţi luptători ca profesorul Paul Constantinescu-Iaşi, B. Zaharescu, Gh.
Candel, Nic. Cucoş, Ciobanu Dumitru şi alţii şi-au petrecut anii în temniţele şi
lagărele fasciste, astăzi fiind în fruntea luptei pentru pace”…
La rubrica „Avânturi culturale” Vl. Cazacu semnează traducerea din
M.I. Lermontov a poeziei:

O pânză-n depărtare

„Albeşte-o pânză-n depărtare

În largul mării siniliu
Ce-o mână înspre noi hotare?
Ce-a părăsit pe-un mal pustiu?

92
 Deasupra razelor cunună,
De subt a apelor genuni:
Dar răzvrătita vrea furtună
De parcă pacea e-n furtuni!

Doar vânt şi valuri în hârjoană

S-aud izbind de-al său catarg:
Vai, – nici a fericirii goană
Şi nici regret n-o mână-n larg!”

Iar I. Şuşnea îşi aduce aminte de-o „datorie” şi înserează catrenul sub
explicaţia: „Dl ing. Cazacu, poet şi epigramist, se miră că-s prea mulţi
analfabeţi”:

„Acum în toată România

Învaţ-analfabeţii carte;
Citindu-ţi însă poezia
Au să regrete pân' la moarte!”

1 mai 1948, numărul 130, am reţinut poezia „Vouă celor tineri” de

George Nedelea:

„Un singur gând în voi să fluturaţi

Cu fiecare răsărit de soare;
Republica în timp s-o înălţaţi
Mereu mai mândră, mai fermecătoare!

Şi-n inimi să purtaţi un sigur dor

De câte ori vă veţi privi în faţă
De a-i împleti astfel de viitor
Ca-ntregii lumi să-i fie de povaţă!

Şi-un singur cântec să-ngânaţi apoi

Când veţi porni spre ogor sau spre uzină;
Un cântec sfânt al muncii voastre noi
În lupta pentru pace şi lumină!”

Iar Vl. Cazacu îi mai trimite un „răspuns” învăţătorului Şuşnea,

îngrijorat că analfabeţii nu-i vor putea înţelege poezia:

93
 „De-am greşit într-o măsură
Prin rimă, vers necadenţat
Nici un elev nu mă înjură
De felul cum a învăţat!”...

9 mai 1948, numărul 131 dezvăluie că Vl. Cazacu face parte din „Noul
birou al Filialei ARLUS Bârlad, ca vicepreşedinte (şedinţă care a avut loc în
Aula Colegiului Codreanu), precum şi din Comitetul de reconstrucţie a oraşului
Bârlad şi judeţului Tutova”, ca director al Întreprinderilor comunale”.

23 mai 1948, numărul 132 punctează: „Fii ai Tutovei distinşi cu

„Steaua Republicii Populare Române şi cu Ordinul Muncii”:

„…După ce avusesem bucuria de a afla că doi deputaţi tutoveni,

profesorul Petre Constantinescu-Iaşi şi ţăranul Gheorghe Pruteanu au fost aleşi
de Adunarea Naţională în Prezidiul Republicii, astăzi aflăm cu plăcere că
printre primii decoraţi cu noile ordine ale RPR se află: plugarul Gh. Pruteanu
decorat cu Steaua Republicii Populare Române cls. a III-a; profesorul B.
Zaharescu cu aceeaşi distincţie şi tractoristul Ioan Ursache din comuna
Stoişeşti cu „Ordinul Muncii”.

6 iunie 1948, numărul 133:

„Comitetul şcolar al Colegiului Gh. Roşca Codreanu Bârlad –
Publicaţia nr. 881/31 mai 1948:
„Se aduce la cunoştinţă celor interesaţi că în ziua de marţi 15 iunie
1948, orele 10 dimineaţa, se va ţine în cancelaria Colegiului licitaţia publică
cu oferte închise pentru darea în antrepriză a următoarelor lucrări:
1. Văruitul interior a încăperilor Colegiului – dat de 2 ori cu lapte de var
şi repararea a mici porţiuni de tencuieli.
Preţul lucrării după deviz 126.422 lei.
2. Reparaţii generale la clădirea Colegiului – preţul lucrărilor după
deviz – 239.000 lei”.

Director şi preşedinte al comisiei Secretarul

interimare colegiului
Cezar Ursu I.V. Secară

În numărul său din 6 iunie 1948 ziarul consemna într-un titlu:

„Profesorii şi elevii Şcoalei Normale din Bârlad îşi reconstruiesc localul şcolii
distrus de nemţi”, iar în cuprins se arăta că „în ziua de 23 august 1944, în zorii
zilei, locuitorii oraşului s-au trezit înspăimântaţi de flăcările uriaşe ce izvorau
94
din localul Şcolii Normale incendiat de nemţi”. Acum, „în frunte cu harnicul
director I. Galiţă, elevii porniseră la reconstrucţia şcolii”.

Clădirea Şcolii normale de învăţători din Bârlad distrusă la 23 august

1944 de armatele germane în retragere

Zilnic, echipe de elevi şi profesori lucrează la curăţirea moluzului şi la

trierea materialului, cu speranţa că reconstrucţia să se finalizeze cât mai
curând.
La 19 septembrie, acelaşi
ziar, avea să informeze într-un alt
titlu: „Şcoala pedagogică de băieţi
din Bârlad îşi va crea localul
propriu”, reţinându-se că Ministerul
cercetând devizul care necesita 12
milioane lei pentru lucrarea
începută, a dat „sub formă de avans,
suma de 500.000 lei. Suma primită
fusese folosită raţional pentru
reînceperea reconstrucţiei primului
pavilion din cele şase existente,
astăzi în ruină”.

Aici a funcţionat o parte din

internatul Şcolii normale (1945-1949),
iniţial. Ulterior a fost locuinţa
directorului, iar mai târziu a funcţionat
aici Grădiniţa de copii a Fabricii de
rulmenţi.
95
 18 iunie 1948, numărul 134: „Noua conducere a Primăriei oraşului
Bârlad”:
Printr-o Decizie a Ministerului Afacerilor Interne dl. Gh. Candel a fost
numit primar al oraşului Bârlad în locul dlui Vasile Petrea. Muncitor mecanic,
vechi luptător antifascist, fost secretar al Partidului Socialist Tutova, Gheorghe
Candel a îndurat toate atrocităţile regimurilor trecute pe motivul că lupta pentru
libertate, dreptate şi o viaţă mai bună pentru cei mulţi şi obidiţi.
În acelaşi ziar este scris: „La concursul interşcolar prilejuit de
sărbătorirea centenarului Revoluţiei de la 1848 au fost premiate lucrările
elevului Taşcă C. clasa a VIII-a de la Colegiul Codreanu şi a elevei Rosea
Julieta clasa a IV-a de la Liceul „Iorgu Radu”.
Acelaşi număr al ziarului „Păreri tutovene” cuprinde informaţii despre
„Sărbătorirea Centenarului Anului Revoluţionar 1848 la Bârlad”:
- În sala „Franceză” dl. învăţător Ion Şuşnea a conferenţiat despre
„Revoluţia de la 1848 în Moldova”;
- Duminică 13 iunie, dl. profesor Gh. Popescu a vorbit despre
„Revoluţia de la 1848 în Muntenia”;
- Duminică 20 iunie, dl. profesor Trăian Tănase va conferenţia despre
„Revoluţia de la 1848 în Transilvania”; iar duminică 27 iunie, dl. consilier Ion
Manta-Roşie, despre Revoluţia de la 1848 ca precursoare a R.P.R.-ului.
Ziarul de vineri 23 iulie 1948 găzduieşte articolul „Prima şcoală juridică
populară din Tutova şi-a încheiat cursurile” semnat de avocatul A. Capelovici
şi consemna rezultatul obţinut de unii elevi – viitori asesori populari la
instanţele judecătoreşti: Gonzacenco Pavel obţinuse media 8,73, Răşcanu Raisa
– 7,25, Budacu Constantin – 7,25, Călin Vasile – 7,25; alţii obţinuseră
„satisfăcător”, dar, per total, treaba se anunţa bine făcută.
*
Prin decizia ministerială nr. 9555 din 8 iunie 1948 dl Candel Gheorghe
se numeşte de către Ministerul Afacerilor Interne în funcţia de primar al
comunei urbane reşedinţă Bârlad, pe data instalării, în locul lui Vasile Petrea, a
cărui funcţie încetează.
Dănăilă Gheorghe se numeşte în funcţia de ajutor de primar al aceleiaşi
comune, pe data instalării, în locul lui Gherşin M. Gherşiş trecut în altă funcţie
(Monitorul oficial nr.137 din 16 iunie 1948).

La 26 februarie 1948, în Monitorul Oficial nr. 47, Consiliul de Miniştri

decisese înfiinţarea pe lângă fiecare tribunal a câte o şcoală juridică populară,
la care urmau a fi admişi asesori populari aleşi conform Legii pentru
organizare judecătorească, care se considerau înscrişi de drept; membrii
sindicatelor, recomandaţi de consiliile judeţene, precum şi locuitori săteni
recomandaţi de prefecţi.
96
 Cursurile durau trei luni şi la ele se preda de magistraţi, avocaţi şi
funcţionari judecătoreşti cunoştinţe elementare de drept, iar la sfârşitul lor,
absolvenţii treceau un examen şi obţineau o diplomă.
*
„Bârladul oraşul cel mai inundabil, nu are totuşi apă potabilă” – nota
ziarul din 3 august 1948. Se promitea că „întâmplarea” va avea rezolvare
pentru că era prevăzut a se realiza zece puţuri arteziene care ar asigura 5000
mc pe zi de apă, la care se mai adaugă cca. 600 mc pe zi, apă foarte bună, care
e proiectată să fie adusă de pe „Valea Ţărnii” şi să se amestece cu apa
arteziană, pentru a obţine o apă cu suficientă valoare nutritivă, graţie varului pe
care-l va conţine în cantitate de cca. 50 mg. la litru, ceea ce astăzi depăşeşte
aproape complet apa sondelor din oraş”.

13 august 1948, numărul 139; „Constituirea Cenaclului cultural

„Flacăra”:
„În prezenţa unui grup de ziarişti, scriitori, pictori, muzicieni etc. la
sediul judeţean Tutova al Consilieratului cultural a avut loc constituirea
Cenaclului Cultural „Flacăra”.
După expunerea programului de lucru pe care îl are de înfăptuit
cenaclul, făcută de dl Viorel Şuluţiu, consilier cultural, dl. M. Negreanu,
ziarist, a dat lămuriri şi îndrumări referitoare la eveniment.
Au luat parte la discuţii dnii: jude consilier Ion Manta-Roşie, Lazăr
Beneş, ziarist, Marcel Aron, pianist, profesorul Mihai Brauner, profesorul
Guguianu ş.a. S-a hotărât un program pentru întâmpinarea lui 23 august şi
organizarea unei expoziţii plastice pentru ziua de 7 noiembrie”.
*
Probleme erau şi cu „lumina zilei”, dar ziarul din 13 august 1948 anunţa
într-un titlu, ca veste bună venită „Din U.R.S.S.”, luată şi ca „o senzaţională
invenţie a savanţilor sovietici”, că „Marele savant Vavilov a reuşit să creeze
„Lumina zilei, că aplicaţiile lămpii luminoforice în nenumărate domenii
practice” fac ca „noul bec inventat de Vavilov şi fabricat în serie la Moscova”
să aibă aplicaţii de nebănuit.
Se preciza că „până acum, cu ajutorul „duşului luminos” se rezolvase
problema conservării alimentelor, că unele textile deveniseră „imune la
alterare”, că vacile dădeau mai mult lapte iar porcii o grăsime de calitate, oile o
lână mai frumoasă şi se aşteptau plugurile electrice dedicate livezilor de pomi
roditori sau plantaţiilor de broboan…
Dă, speranţe…

*
97
 23 august 1948, numărul 140: „La împlinirea a 12 ani de la procesul
antifasciştilor judecat la Craiova”:
„La 19 august 1948 s-au împlinit 12 ani de când au fost judecaţi la
tribunalul din Craiova cei 17 antifascişti.
…Ziarul nostru local „Păreri” – consecvent pe linia luptei de apărare a
drepturilor omului şi a adevăratei democraţii - a ridicat glasul său în apărarea
celor ce sufereau pentru credinţa şi idealurilor lor.
…Pentru atitudinea sa curajoasă în sprijinul maselor muncitoare,
guvernul liberal, prin reprezentantul său de atunci de la Tutova, prefectul Ionel
Guriţă – a exercitat o adevărată teroare asupra colaboratorilor ziarului nostru,
sfârşind prin a-l suspenda.
Reproducem mai jos articolul publicat în numărul 8 al ziarului „Păreri”
din anul 1936, după care ziarul nostru a fost suspendat:

Amnistia o cerinţă populară

„În iureşul frământărilor politice se ciocnesc astăzi forţele reacţionare cu
cele progresiste, democratice. Având de ales între menţinerea populaţiei noastre
într-o stare de inferioritate, asemănătoare cu cea din Evul Mediu şi aceea de
rapidă dezvoltare pe toate tărâmurile, într-o deplină libertate civică, noi am ales:
optăm pentru cea din urmă, pentru democraţie, pentru adevărata democraţie.
Şi am optat astfel după o matură chibzuinţă.
Am constatat că propuşii naţionalişti ai străzii nu sunt decât trădători de
neam şi ţară, punându-se în slujba boierimii, ei vor să lovească în interior
populaţia ţării. Să ne răpească puţinele libertăţi, să ne facă să strângem şi mai
mult cureaua şi în locul deplinei dezvoltări a independenţei naţionale să ne pună
jugul imperialismului hitlerist şi al revizionismului hortist.
Aceasta n-o vrem noi, n-o vor antifasciştii, n-o vrea poporul întreg. Şi n-au
vrut-o şi nici nu o vor cei peste 1500 antifascişti care zac în temniţele ţării
româneşti.
Luptătorii pentru interesele mulţimii, intransigenţi atunci când e vorba de
dat poporului pâine, pace şi libertate, aceşti antifascişti sunt victimele teroarei, a
actelor fascizante ale guvernului.
Să se facă dreptate!
Să fie redaţi societăţii deţinuţii antifascişti. Şi în ciocnirea dintre fascism şi
democraţie, dintre barbarie şi progres, forţele democratice să fie întărite cu cei
care au ştiut să lupte şi să se jertfească pentru apărarea libertăţilor şi nevoilor
populaţiei.
Poporul nu are decât să câştige în urma acestui lucru. Şi ca exponenţi
sinceri ai cerinţelor populare strigăm: să se deschidă porţile tuturor bastiliilor
româneşti, amnistie pentru antifascişti”.
Din acelaşi articol: „Şi este o deosebită satisfacţie pentru noi, că astăzi,
după 12 ani, când sărbătorim primul 23 august în R.P.R., să constatăm că linia
98
gazetei noastre a fost justă şi că cei aflaţi atunci în închisorile guvernelor
„Istorice” de tristă amintire, conduc astăzi destinele poporului nostru spre
înfăptuirea societăţii socialiste, în care nu mai există exploatarea omului de către
om”.

Cu numărul 140 ziarul „Păreri tutovene” îşi zice „ziar democrat”.

Era la modă A. Toma. Iată „Imn lui 23 August” – destul de stângaci
construit:

„Zi a Libertăţii! Stinşi sunt anii grei

I-am răpus în August douăzeci şi trei!
Surla de la Volga n'a sunat în van,
Buciumul răspunse lung din Caraiman.

Oşti liberatoare ne-au slujit drept far –

Duşmanii prădalnici scoşi sunt din hotar,
Şi de-atunci, în lupte mari, cetăţeneşti
Brav popor, dreptatea nouă ţi-o zideşti.

Dărâmat-ai cruntul, - blestematul ieri –

Nu-ţi mai fură brazda trântorii moşieri,
Strâns-ai fiii muncii 'n Sindicat măreţ.
Muncii dând iar cinste şi avânt şi preţ.

Da, mai cere lupte, visul sfânt din gând:

Nici stăpâni hrăpăreţi, nici corpul flămând
Omul domn pe rodu-i, un popor de fraţi
Liberi toţi ca şoimii mândri din Carpaţi”.

*
„Bilanţul unei stagiuni”, menit să dezvăluie „ce spectacole vor masele”
era semnat de M. Negreanu în ziarul număr special închinat zilei de 23 august
şi care făcea referiri la „Festivalurile artistice” şi la „Filmele sovietice” rulate
pe ecranele cinematografelor locale. Cititorilor li se inocula ideea că
„festivalul, ca şi filmele sovietice sunt o înaltă şcoală de principialitate, de
morală proletară, de optimism creator, de adâncă şi caldă omenie”.
*
Deşi sunt înscrise în manuale de istorie pe care astăzi nimeni nu le mai
citeşte, merită să reproducem în această carte un „Bilanţ al înfăptuirilor clasei
muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare sub permanenta conducere a
99
Partidului Muncitoresc Român” publicat în nr.140 din 23 august 1948 al
ziarului „Păreri tutovene” – ce reflectă paşii din aproape în aproape ai
conducerii comuniste a ţării – care culminează în final cu „victoria deplină a
socialismului în ţara noastră” – cum se scria pe atunci:

23 august 1944: răsturnarea dictaturii fasciste;

12 septembrie 1944: Armistiţiul cu URSS; lupta pentru instaurarea unui
guvern democrat;
30 ianuarie 1945: reînfiinţarea sindicatelor Confederaţiei generale a
muncii;
6 martie 1945: înscăunarea Guvernului Dr. Petru Groza, primul pas spre
dezvoltarea democraţiei populare;
13 martie 1945: Realipirea Ardealului de România. Anularea Dictatului
de la Viena;
20 martie 1945: Reforma agrară – împroprietărirea ţăranilor cu pământ
mai puţin de 5 hectare;
10 martie 1946: demascarea şi înlăturarea socialiştilor de dreapta, în
frunte cu Titel Petrescu;
15 mai 1946: condamnarea principalilor criminali de război în frunte cu
Ion şi Mihai Antonescu;
15 iulie 1946: Legea electorală care asigură tuturor celor ce muncesc
dreptul la vot;
19 noiembrie 1946: alegerile care dau ţării o reprezentanţă naţională de
o structură nouă;
28 decembrie 1946: etatizarea B.N.R.;
10 iunie 1947: înfiinţarea oficiilor industriale;
3 iulie 1947: Legea controlului economic;
13 iulie 1947: respingerea de către România a planului Marshall;
15 august 1947: stabilizarea monetară;
6 noiembrie 1947; alungarea lui Tătărăscu din guvern;
11 noiembrie 1947: Legea sancţionării evaziunilor fiscale;
14 noiembrie 1947: condamnarea conducătorilor fostului P.N.Ţ.; 30
decembrie 1947: zdrobirea monarhiei şi instaurarea Republicii Populare;
24 februarie 1948: Unificarea tuturor oamenilor muncii în Partidul
Muncitoresc Român;
1 martie 1948: reforma justiţiei;
28 martie 1948: alegerile pentru Marea Adunare Naţională, votarea
Constituţiei RPR.

9 septembrie 1948, ziarul cu nr.142 se ocupa şi de „Analfabetismul în

judeţul Tutova” din care spicuim:
100
 „Şcoala burghezo-moşierească era un instrument de oprimare. Masele
celor ce muncesc la oraşe şi sate nu puteau învăţa. Procentul mare de analfabeţi
este o mărturie vie. Să auzim ce spun cifrele:
La oraş, la 19.771 suflete (între 7-60 ani) avem un număr de 3205
analfabeţi, ceea ce reprezintă 16% din numărul populaţiei.

La sate situaţia este total îngrijorătoare:

Populaţia între
PLASA Analfabeţi %
7 – 60 ani
Bârlad 26.051 8.019 30,7%
Criveşti 22.518 5.674 25%
Epureni 15.947 4.246 26%
Pueşti 31.512 8.001 37%
Unţeşti 15.171 4.968 32%
TOTAL 101.199 30.908 30%

Dintre neştiutorii de carte între 10-50 de ani din judeţul Tutova femeile
sunt mai numeroase ca bărbaţii, cu toate că diferenţa numerică între femei şi
bărbaţi reprezintă doar la noi, un procent de 4% din numărul total al populaţiei.
La oraş femeile sunt cu 945 mai multe ca bărbaţii, iar neştiutori de carte
avem (între 10-50 ani) 507 bărbaţi şi 1343 femei. Aceasta înseamnă că la 100
analfabeţi corespund 265 analfabete.

La sate situaţia e mai tristă:

Cu cât sunt La 100
femeile mai analfabeţi
PLASA Analfabeţi între 10-50 ani
multe ca corespund
bărbaţii analfabete
Bărbaţi Femei
Bârlad 1.598 1.713 4.277 250
Criveşti 1.529 1.299 3.635 270
Epureni 905 733 2.212 301
Puieşti 850 2.016 3.984 195
Unţeşti 758 1.118 2.367 201
Total 5.640 6.879 16.475 201

Femeile neştiutoare de carte sunt în medie de peste două ori mai

numeroase decât bărbaţii.

101
 19 septembrie 1948, numărul 144 cu articolul „Ziarul nostru acum 4
ani”:

„…La 6 septembrie 1944 ziarul „Păreri” fusese sugrumat de guvernul

brătenist în timpul odiosului proces al luptătorilor Ana Pauker, P.
Constantinescu – Iaşi şi alţii din cauza unor articole scrise de intelectuali de
frunte, în apărarea acuzaţilor, reapare”.
În editorialul primului număr citim:
„După o prea lungă şi înăbuşitoare tăcere, gazeta noastră reapare pentru
a putea da glas tuturor aspiraţiilor drepte ale cetăţenilor, aspiraţiuni ce fuseseră
sângeros sugrumate de un regim care, infectat de otrava hitleristo-fascistă,
adusese dezastrul complet asupra poporului român”.
În acelaşi număr: „Sistematizarea oraşului Bârlad” semnat de arhitect
Gh. Iacovescu: „O comisie compusă din d-nii Ştefan Popovici, directorul
Oficiului de studii şi documentare, inginer Cristofor Misso şi subsemnatul –
Gh. Iacovescu – a întocmit programul şi apoi planul de sistematizare a
oraşului”.
*
Din articolul „Reforma învăţământului”… aflăm unde vor funcţiona
şcolile elementare de 7 clase şi 6 clase:
1. Şcoala Adam cu satele: Ştiinţeştii, Căueşti, Fundeanu şi Nicopole.
2. Şcoala Blăgeşti cu satele: Blăgeşti şi Igeşti.
3. Şcoala Bălăşeşti cu satele: Pupezeni şi Ciureşti.
4. Şcoala Bogdana cu satele: Suceveni, L. Babei, Căpuşneni, Morăreni,
Găvan, Tunseşti, Bogdăniţa şi Coroeşti.
5. Şcoala Bălăbăneşti cu satele: Bălăbăneşti nr. 1, nr. 2 şi Lungeşti.
6. Şcoala Cârlomăneşti cu satele: Cerţeşti, Cărăpceşti şi Cotoroaia.
7. Şcoala Cârja de Sus cu satele: Cârja de Jos şi Rânzeşti.
8. Şcoala Costeşti cu satele: Puntişeni, Pârveşti, Rădeşti, Chiţcani,
Buda şi Orgoeşti.
9. Şcoala Coroeşti de Jos cu satele: Coroeşti de Sus, Putredeni,
Movileni, Ciocani.
10. Şcoala Căbeşti cu satele: Plopu, Sighica, Fichiteşti, Iugani,
Prisecani, Tăbăceşti şi Pleşeşti.
11. Şcoala Cârjăoani cu satele: Hreasca, Măscurei, Bogeşti, Pogana,
Tomeşti, Poliţeni.
12. Dragomireşti: Plopana, Fundu-Tutovei, Vladia, Belzeni, P. Petrei,
Tuleşti, Rădeni, Uricari.
13. Şcoala Docani cu satele: Brădeşti şi Odaia-Bursucani.
14. Şcoala Epureni cu satele: Bursuci, Bărlăleşti şi Horga.
15 Şcoala Fedeşti cu satele: Banca, Ghermăneşti, Stoişeşti şi Ţifu.
102
 16. Şcoala Fătăciuni cu satele: Afumaţi, Băcleşti, Praja, Şendreşti,
Bărtăluşi, Mireni şi Chilieni.
17. Şcoala Griviţa cu satul Palerma.
18. Şcoala Ghidigeni cu satele: Gefu şi Gârbovăţ.
19. Şcoala Ibăneşti cu satele: Mânzaţi-Răzeşi, Mânzaţi-Boereşti,
Siliştea, Puţu-Olarului şi Suseni.
20. Şcoala Miceşti cu satele: Drăxeni, Chetrosu, Corodeşti, Floreşti,
Fundu-Văii, Obârşeni, Bănceşti, Gardeşti, Voineşti şi Popeşti.
21. Şcoala Murgeni cu satele: Rai şi Floreni.
22. Şcoala Pueşti cu satele: Pueşti-Sat, Ezer, Gâlţeşti, Hălăreşti, Satu-
Nou, Poliţeni, Ruşi, Cristeşti, Av. Creţu, Strâmba, Rotari, Mărăşeşti, Fulgu şi
Călimăneşti.
23. Şcoala Priponeşti cu satele: Lieşti, Priponeşti de Jos, Ciorăşti şi
Boaghia.
24. Şcoala Rădeşti cu satele: Rădeşti şi Cruceanu.
25. Şcoala Sărăţeni cu satele: Lăţeşti şi Schineni.
26. Şcoala Sălceni cu satele: Pochidia, Borodeşti, Vizureni, Criveşti,
Ciortolom.
27. Şcoala Şuletea cu saltele: Şuletea şi Răşcani.
28. Şcoala Stănueşti cu satele: Ghetreni, Poiana, Văleni şi Seaca.
29. Şcoala Unţeşti cu satele: Hupca, Ulea, Mitoc, Sârbi, Vlădeşti şi
Rădăeşti.
30. Şcoala Vinderei cu satele: Valea Lungă, Obârşeni, Pleşa şi
Docăneasa.
La aceste Şcoli pot funcţiona un număr de 4386 elevi, adică 2164 elevi
în cl. V-a, 1002 elevi în cl. VI-a şi 220 elevi în cl. VII-a.
● Congres ARLUS şi alte manifestări ● Mâinile Mariei ● „Negura” de
Eusebiu Camilar● „Cântec pentru Republică” de G. Nedelea ● „Medalion
comemorativ – Ion Palodă” ● „Cazul Hitler panegiric”.

11 octombrie 1948, numărul 146: „Cel dintâi Congres al Filialei

ARLUS Tutova”:
„În dimineaţa zilei de 26 septembrie a.c. s-a ţinut în Sala Teatrului
Francez cel dintâi Congres al Filialei ARLUS Tutova. Deschiderea o face dl
prefect al judeţului, care propune ca lucrările să fie conduse de luptătorul Gh.
Candel, primar al oraşului, ceea ce asistenţa aprobă prin aclamaţii. În cadrul
lucrărilor „Raportul cercului de studii şi documentaţii” a fost prezentat de
secretarul cercului, dl. magistrat I. Manta-Roşie. Din noul comitet fac parte ca
vicepreşedinţi – ing. V. Cazacu, directorul uzinei şi Gh. Candel, muncitor,
primar al oraşului; membri: I. Manta-Roşie, magistrat, I. Andronache, prefect
de Tutova.
103
 22 noiembrie 1948, numărul 152 publică: „Muncă”, poezie de Mioara
Şianu, elevă clasa a IX-a – Liceul de fete. Din rubrica „De la ARLUS” aflăm
că cercul de studii al filialei a programat conferinţe care se vor ţine în fiecare
sâmbătă la orele 18 de către prof. Gr. Ionescu, Gh. Popescu, H. Zupperman.

29 noiembrie 1948, numărul 154 publică un fragment din „Demonul”

de M.I. Lermontov în traducerea ing. Vl. Cazacu care prezintă şi un medalion
al poetului.

6 decembrie 1948, numărul 154 avea ca articol de fond „La a 12-a

aniversare a Constituţiei Staliniste” cu sublinierea „Ceea ce este realizat în
URSS poate fi complet realizat şi în celelalte ţări”, semnat de Iulius Simovici;
informaţia referitoare la „Cum răsplăteşte Partidul Muncitoresc pe cei
evidenţiaţi în muncă” – distribuindu-le plugarilor din judeţ 11.000 m pânză, o
cronică teatrală scrisă de M. Negreanu, din care se înţelegea că „Oamenii
muncii din Bârlad au făcut din prezentarea piesei „Alarma” o sărbătoare a
teatrului muncitoresc”.

G. Nedelea, efectiv revoltat, i se publica poezia „Revoltă” pe care o

reproducem:
„Ce drag v' a fost nespus de noi,
Ciocoi,
Atunci de ce neîncetat
Din tată'n fiu ne-aţi înşelat
Şi joc de noi v'aţi tot bătut
De când vă ştim, v-am cunoscut?

Ne-aţi arătat vreodată voi,

Ciocoi,
O altă faţă decât cea
Mulată'n ura voastră grea?
Voi, pân' şi-n zâmbete purtaţi
Dorinţa să ne sugrumaţi!

Vă întrebaţi măcar aşa

Cândva,
Când Crivăţul urla turbat,
Ce fel trăiam la noi în sat,
Deşi l'al vostru 'ntreg belşug
Tot anul asudam în jug?

104
 Cu ce greşiam atuncea când
Cătând
Dreptatea şi-o ceream cuminţi,
Voi ne loviaţi ca scoşi din minţi
Şi ca pe răii făcători
Ne aruncaţi în închisori ?

Aşa voi ne-aţi iubit pe noi,

Ciocoi!
Aşa viaţa ne-aţi mâncat,
Dar astăzi ceasul v'a sunat!
Alăturea de muncitori
Vă vom zdrobi necruţători!

Nu vrem în ţara ce-o clădim

Să fim
Iar înşelaţi, iar înrobiţi!
S'o ştiţi aceasta, câini, s-o ştiţi
Căci câini aţi fost, nu oameni buni,
De vă iertăm, suntem nebuni”.

19 decembrie 1948, numărul 156 cuprinde şi poezia „Poem pentru

astăzi” de Ion Hobana, pe care o reproducem mai jos, iar dintr-o ştire aflăm că
U.A.E.R serbează 10 ani de la apariţia revistei elevilor şi că la consfătuirea
redacţiei cu cititorii, manifestarea a fost coordonată de responsabilul cultural
local al U.A.E.R., elevul Manta-Roşie Aurelian.

Poem pentru astăzi

Astăzi!
când gândurile nu se mai ascund
în tainiţi zăvorâte cu tăcere;
astăzi, când visele se împlinesc
visele plămădite în taină –
astăzi când vremea îşi leapădă vechea haină
de care amintirile dureroase ne povestesc;
astăzi să rupem baierele inimii
şi să lăsăm apele sufletului să se reverse
peste viaţa ce ne înconjoară;
caldă
vie
105
plină de farmecul tinereţii
– tinereţea eliberată,
nu tinereţea roşie scuipată
în batistele muncitorilor –
astăzi să deschidem calea dimineţii
şi să creăm tipare aprigi zorilor
care se înalţă izvorând din ochii noştri
– ochii care până mai ieri erau tulburi
şi care s-au limpezit
cu leacul iubirii de oameni flămânzi…
astăzi să ne ascuţim lucitorul cuţit
al urii de clasă
şi să nu mai fim blânzi
cu acei care-aruncă venin
peste zâmbetul pruncilor,
peste lacrimile mamelor
peste cerul senin,
astăzi să păşim hotărâţi către zare
cu cântecul muncii pe buze,
cu cântecul bucuriei în priviri
şi vom simţi cum creşte tot mai mare
– clocotitor de doruri şi'mpliniri,
făcând să se renască'n plin ogoarele
din suflete şi gânduri – SOARELE

106
 Schimbarea denumirii unui număr de 134 străzi din oraşul Bârlad era
anunţată în ziarul nr. 155 din 12 decembrie 1948. Astfel, strada Sf. Ion devine
Progresul; strada Dobranici – Ilie Pintilie, Bulevardul Epureanu – Karl Marx;
Ion Codrescu – 30 Decembrie; Lascăr Catargiu – Vâşinski, strada Căpitan
Costache – Gheorghe Doja, strada dr. Costin Bălcescu – Leonte Filipescu.
Strada B.P. Hasdeu – Răsăritului, strada I. Juvara – Friederich Engels…

30 decembrie 1948, numărul 157, găzduieşte poezia „De ziua

Republicii” de Şianu Maria şi reportajul lui Lazăr Beneş „În satul Pleşeşti”-
Tutova, pe urmele copilăriei lui Al. Vlahuţă, membru de onoare post-mortem
al Academiei R.P.R.”
Legătura sufletească cu satul Pleşeşti ne-o redă
foarte expresiv scriitorul Vlahuţă în cartea sa „Clipe
de linişte” unde notează: „Atâta dor de părinţi, de
fraţi, de satul în care m-am născut, de copilăria mea…
ca printr-o negură văd şesul alb de zăpadă şi gârla
îngheţată, şi dealurile, frumoasele dealuri de la
Pleşeşti, pe ale căror nesfârşite troiene ochii mei
însetaţi se pierdeau într-o lume de basme”.
Iar într-o altă scriere a sa… „Toate aceste
frumuseţi numai acolo, la Pleşeşti, şi numai acolo (în
copilărie au fost, şi cu ele, nimic din câte am văzut pe
aiurea, mai târziu, nu se poate asemăna)”.
Şi ce plastic evocă Vlahuţă casa părintească:
„Casa cu două odăi pe o tindă, cu prispa-naltă şi
acoperită cu stuh” din care astăzi n-a mai rămas nimic.
…Sunt evocate Dealul Ghicanilor, Valea Similei, Pătrăşcanii, Horaţii,
Mânzaţii …care l-au inspirat în scrierile sale… „minciuna stă cu regele la
masă”…
După cum se ştie, între Vlahuţă şi Delavrancea a fost o mare prietenie.
Iată portretul pe care-l făcea Vlahuţă lui Delavrancea: „31 de ani, înalt, puţin
adus la spate; singurul dintre literaţii noştri care are într-adevăr «un cap de
artist».Natura i-a dat cu amândouă mâinile toate talentele care pot împodobi
viaţa unui om. Temperament aprins, inimă largă, de o sensibilitate aproape
maladivă, suflet generos şi entuziast, întotdeauna mi-a făcut impresia unui
erou, pe care nimic n-ar putea să-l înspăimânte.
Are un cult pios pentru popor şi nimeni n-a înţeles mai bine ca el,
sufletul şi adâncimea cântecelor şi legendelor bătrâneşti. În toate articolele
lui politice se recunoaşte ştampila artistului, tăietura de frază a literatului cult,
stăpân pe gândul şi cuvântul său. De la cea mai fină ironie până la cea mai
violentă francheţă de expresii, Delavrancea îşi preumblă degetele pe
107
claviatura limbii cu o agilitate de adevărat maestru. Stilul lui e variat,
impetuos şi încărcat de imagini, ca însăşi viaţa noastră, pe care Delavrancea a
ştiut s-o observe şi s-o zugrăvească cu o neîntrecută putere de sugestie în
frumoasele şi nepieritoarele lui opere.
E cel mai iubit şi mai admirat dintre
scriitorii noştri, cu toate „amarnicele concluzii”
ale câtorva criticaştri care l-au citit cu pasiune,
în accepţiunea rea a cuvântului, şi nu l-au
înţeles” (revista „Viaţa” nr. 6, anul 1894).
Delavrancea l-a portretizat şi el pe
Vlahuţă în schiţa intitulată „Cum l-am
cunoscut”, prefaţă la schiţe şi nuvele „Icoane
şterse”:
„D-ta îmi ceri să scriu prefaţa la volumul
de nuvele «Icoane şterse» ale amicului meu A.
Vlahuţă. Aceasta nu se poate pentru o lungă
serie de motive, începând cu - «Vlahuţă n-are
nevoie de răvaş de drum pentru a ocoli ţara» şi
terminând cu - «prea suntem amici pentru a ne
mai permite, unul către altul, ifosul de imparţialitate literară».
Pot însă să povestesc, în câteva rânduri, celui mai îndrăzneţ editor, cum
l-am cunoscut pe cel mai favorit autor.
În curând se vor împlini 12 ani de când ne-am scris întâia-oară.
Eram departe unul de altul, foarte departe. Câteva mii de kilometri ne
despărţeau. De ce ne-am scris? Nu ştiu bine. Nu ne cunoşteam; nu ne bănuiam
nici chipul..! p'aci, p'aci, să nu ne bănuim nici existenţa. Şi cu toate acestea
crez că el a primit scrisoarea mea la Bucureşti în aceeaşi seară când am
primit eu pe a lui la Paris.
Se întuneca. Priveam pe fereastră cupola de la Sorbona, când portarul
îmi aduse un plic. Aşa scriitură nu mi-ar fi trecut prin minte. Litere mari, cam
depărtate unele de altele; n şi m caracteristice, formate din linii despărţite.
Poate fi cine-va trist sau vesel într-o scrisoare adresată unui
necunoscut?
«De mult doream să-ţi fac cunoştinţa»... Şi eu tot aşa începusem. Ni se
părea nouă că «de mult». Ne era dor unul de altul, - un fel de nostalgie de
necunoscut. Şi acest dor inexplicabil ne da iluzia unui timp indefinit.
«Aici este atâta zgomot»... (În redacţia «României Libere»). Şi eu îi
scrisesem: «aici, atâta zgomot»... (În cartierul latin). Ciudat! El îmi spunea
«aş vrea să petrecem o vacanţă în munţii Neamţului»... Şi eu lui aproape
aceeaşi frază, doar în loc de munţii Neamţului, «munţii Muscelului».

108
 Dar ce-mi scria el pentru ca să fiu covârşit de o melancolie infinită?
Nimic trist. Nici un cuvânt, nici o frază obicinuit patetică la vârsta când mai
toţi afectează o deziluzie închipuită.
Eram eu trist în momentul când îi citeam scrisoarea? Nu, căci de
dimineaţă primisem o altă scrisoare.... Eram vesel - înainte de a deschide
plicul, şi cu toate acestea din acele rânduri rari şi pornite oblic de sus în jos,
din acele litere cu un aer secular, din acele câteva dorinţe liniştite, dintre cari
cea mai îndrăzneaţă era de a petrece împreună «vacanţa în munţii
Neamţului», se revărsa o melancolie misterioasă.
Şi stam pe gânduri, agasat că nu pricepeam de ce-mi tresărea în
imaginaţie o privire umbrită, un chip resignat şi un glas... ca şi cum aş fi auzit
din depărtare nişte acorduri religioase, şi grave prelungi. - «E absurd să mi-l
închipuiesc aşa, din câteva rânduri liniştite şi cuviincioase». Şi am băgat
scrisoarea în plic şi plicul în buzunar.
Peste câteva luni, întorcându-mă în
ţară, ne-am întâlnit. Am tresărit.
Era întocmai cum mi-l închipuisem în
odaia de pe «rue de la Sorbonne»? Nu şi da.
Nu, căci nu mi-l închipuisem cu un păr
negru – corb cu lumini albăstrii, nici atât de
palid, nici cu nişte priviri care să se piarză în
infinit fără a se frânge de obstacolele
materiale, nici atât de blând la mers, la gest şi
la glas.
Ne-am înţeles de la primele cuvinte: el
vorbind rar şi puţin, eu mult şi repede.
Ne-am mutat în aceeaşi odaie, la otel
Metropol.
Şi când mi-a recitat «Dormi iubito – o
auzeam întâia oară – am înţeles ceea ce îmi
trecuse prin minte în odaia de pe «rue de la Sorbonne».
Era noaptea, la lumina slabă a unei lumânări. Privirea lui pierdută
într-o lume nebuloasă, glasul lui vibrant ca al unui predicator catolic,
imobilitatea lui de statuă, şi imensa putere de a melancoliza - a versurilor lui
care se desfăşurau unele după altele ca talazurile unei mări înainte de
tempeste, m-au convins că avusesem, cu câteva luni mai înainte, viziunea unui
real Vlahuţă.
D-le Müller, d-ta ai un bun portret al lui Vlahuţă în fruntea volumului
de «Icoane Şterse», doar privirea este ca în momentul când vorbeşte şi când
atacă, o privire care scapără, privirea leului care îşi risipeşte într-o clipă
melancolia din pleoape pentru a zdrobi…
109
 Vlahuţă este uneori aşa, dar foarte rar. În el e o bunătate nemărginită
pe care nu am văzut-o turburată de cât de două ori în 12 ani... şi atunci
Vlahuţă semăna perfect cu portretul pe cari ţi l-ai procurat d-ta.
Totuşi e greu să bănuieşti, din privirea portretului, clemenţa cu care se
poartă acest spirit înalt faţă de cele mai cumplite impietăţi...
Primeşte, d-le Müller, felicitările mele pentru curajul cu care
întreprinzi popularizarea literaturii române în cea mai luxoasă şi cea mai
ieftină editură.
5 Maiu 1895
DELAVRANCEA.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Delavrancea a murit la Iaşi în primăvara anului 1918, în ajunul victoriei

aliaţilor şi a oştirii române. Aflat în pribegie la Iaşi, Al. Vlahuţă a venit să-l
salute pentru cea din urmă dată.
„L-am întâlnit pe uliţa Lăpuşneanului, la braţul soţiei, însoţit de poetul
A. Mândru. Era transfigurat şi foarte îmbătrânit. Clătina mereu din cap şi parcă
îşi verifica singur ideile şi simţămintele copleşite într-o adevărată consternare.”
– îşi aduce aminte C. Săteanu în „Muşchetarii Literaturii Române Moderne”, p.
93.
Am venit la propria mea înmormântare, mi-a spus poetul în adânca sa
tristeţe şi îndurerare, şi nu ştiu dacă a mai avut puterea să intre în biserica
Banu de pe acea stradă, unde la catafalcul Trubadurului se oficia prohodul şi i
se aducea ultimul salut din partea prietenilor şi admiratorilor”, scrie acelaşi C.
Săteanu.
*
110
 9 ianuarie 1949, numărul 158, poezia „Eu vă urez, amicii mei”… de
E. Dolmatovski, tradusă de Vl. Cazacu.

15 ianuarie 1949, numărul 159, ziarul acordă spaţiu larg problemelor

culturale. Astfel se comenta un film sovietic „Tinereţea lui Maxim”, se publica
recenzia cărţii „Atelierul de foc” a lui Boris Polevoi, era făcută recomandarea
să se citească cartea pentru săteni „Ce şurubăia Manolache” scrisă de George
Demetru Pan care trata un aspect al luptei de clasă în lumea satelor: lupta
chiaburimii împotriva ţărănimii cu ajutorul ziarelor, dar se publica şi un articol
de analiză „O nouă atitudine faţă de cultură” generat de o recentă propunere a
Plenarei C.C. al P.M.R. cu instituirea a 15 premii anuale ale Academiei pentru
lucrări din domeniul ştiinţei, literaturii şi artei şi instituirea la Societatea
Scriitorilor Români a unui fond literar destinat încurajării creaţiei literare.
„Păreri tutovene” mai informa că „Justiţia poporului a făcut dreptate –
criminalul Ion Hagiu şi-a primit plata fărădelegilor sale”, Curtea a III-a
criminală din Bucureşti pronunţând la 8 ianuarie 1949 sentinţa, condamnându-l
pe fostul comisar Hagiu, care îl torturase şi pe luptătorul Ion Iacomi, la 3 ani
temniţă grea şi confiscarea averii. Pe plan local era semnalat cazul
comerciantului Gheorghe Mavrodin din strada A.I. Vâşinski care, la un control
al inspecţiei comerciale a fost găsit cu multe mărfuri dosite, care i-au fost
confiscate.
Ocupându-se de activitatea oficiului de ocrotire a mamei şi copilului, se
evidenţia că Ivancea Dumitra din Vinderei a fost salvată de la moarte.
La „Poşta redacţiei” se răspunde scrisorilor a patru cetăţeni.

„Luminile victoriei” – de Alexandru Gutarovici – traducere de Vl.

Cazacu.

20 ianuarie 1949, numărul 161: „Procestu' lui Gh. Sterpu” de I.

Delamisa – crâmpeie din viaţa ţăranului ajuns la procest”;

13 februarie 1949, numărul 163: M. Tarază semnează documentarul

„Amintiri dintr-o călătorie în Canada” iar G. Nedelea poezia „Mâinile Mariei”.

Azi când se demască zilnic ipocrizia civilizaţiei americane, credem că e

interesant să publicăm această amintire, interesantă prin autenticitate,
pitorească prin inedit, dureroasă prin actualitatea ei. După cum se va vedea,
americanii sunt adevăraţii tradiţionalişti în materia discriminării; cele povestite
mai jos se vor raporta la evenimentele de azi… şi se vor trage concluzii – scria
redacţia ca moto la cele ce urmau. Să-i urmărim scrierea lui M. Tarază:

111
 „Pactul Atlanticului de Nord, care vădeşte tendinţa de dominaţie a lumii de
către continentul Nord-American, în numele democraţiei, libertăţii şi demnităţii
omului mi-a adus aminte de unele întâmplări văzute şi auzite de mine personal, în
călătoriile mele în Canada.
Mă aflam la Edmontov, capitala provinciei Alberta; luasem bilete în staţia
Troyn-City pentru Jarvie şi aşteptam să vină soţia mea, care rămăsese în urmă
după nişte târguieli. Nu era cine ştie ce lume, doar vreo 9 inşi, aşteptându-şi
rândul unul după altul la ghişeul casei de bilete. Al patrulea în rând era un chinez.
Când acesta a ajuns la ghişeu, funcţionarul „democrat” l-a expediat cu
înjurătura: „Marş la coadă, dumnezeul tău, porcule!” Chinezul s-a executat
imediat fără să zică nimic, cu un zâmbet umil pe buze şi totuşi, cu aceeaşi
înjurătură, a mai fost trimis de două ori la coadă, până n-a mai rămas alt pasager
decât el singur. Nu ştiu dacă între timp trenul lui nu plecase.
În Canada chinezii nu sunt primiţi în fabrici sau ateliere şi nici la alte
lucrări, Sunt rău priviţi, ca pleava societăţii, ca nişte animale. Sunt totuşi două
meserii, cu care se pot ocupa fără a fi stingheriţi de cineva: restauratori de mâna a
doua şi spălători de rufe.
Într-un restaurant chinezesc se află o singură masă, lungă aproape cât sala
şi lată cât ar putea mânca două persoane stând faţă în faţă. Pe masă sunt diferite
feluri de mâncăruri, mai mult reci: carne de porc afumată (bakon), friptură rece
(roas-beef), fasole-conserve cu sos de roşii, mazăre, turte de cartofi, peşte; apoi
nişte pâinişoare mici cu stafide înăuntru (pudding), iar din loc în loc câte un
ceainic mare cu ceai foarte tare şi cafea foarte slabă şi, alături de ele, castroane
mari cu zahăr şi castronaşe mai mici cu lapte condensat.
Pe atunci se mânca pe săturate, iar la plecare clientul punea pe masă un
quarter (un sfert de dolar din vremea aceea).
Când intră, clientul dă bună ziua la meseni, fără să se uite la patronul
chinez, iar după ce mănâncă şi pune banul pe masă, pleacă grăbit ca toată lumea
de pe acolo. Patronul chinez face o plecăciune, cu o îndoitură mare de mijloc, cu
un „thank-you, mister” (Vă mulţumesc, domnule). Nu i se dă nici o consideraţie
chinezului, cu toate că pentru un sfert de dolar clientul mănâncă ce-i place şi iese
din restaurantul lui, sătul.
A doua lor meserie, am spus, este spălarea rufelor. Chinezul umblă cu nişte
boccele mari pe la case şi adună rufe pentru spălat; face de la fiecare casă un
pachet, îi pune un semn, îşi notează cum ştie el într-un carneţel şi pleacă.
Nu-l ştie nimeni de unde vine şi unde îi este atelierul, dar el aduce la timp
rufele curat spălate. Dacă le lipsesc nasturii, îi completează; rufele rupte le
cârpeşte foarte fin şi ciorapii găuriţi îi ţese. Nu cere nimic în plus pentru aceste
mici reparaţiuni, primeşte banii, face o plecăciune adâncă cu acelaşi: „tank your,
mister” şi cu zâmbetul lui obişnuit pleacă la un alt client.
De mai multă cinste se bucură un căţeluş, decât aceşti oameni cinstiţi şi
harnici. În Canada chinezii nu au voie să stea mai mult de trei ani şi plătesc anual
la stat o taxă destul de mare, mi se pare cam vreo trei sute de dolari.
112
 Chinezoaicele nu sunt primite în America, afară numai de soţia consulului,
iar copilul născut de ea nu se trece la oficiul stării civile. Acelaşi tratament îl au şi
japonezii, dar dintre aceştia am văzut foarte puţini.
De ce toate acestea? Fiindcă sunt oameni de culoare (galbeni) şi fiindcă,
după concepţia americană, sunt consideraţi de aceştia ca fiind de rasă inferioară.
*
Dar mai sunt şi negri în Canada şi tratamentul lor este oarecum deosebit
de al chinezilor. Ei sunt primiţi în fabrici şi ateliere, mai mult separaţi de albi şi
întrebuinţaţi mai ales la munci brute. Sunt veniţi din Statele-Unite şi nu-s prea
numeroşi. Majoritatea iau pământ de la stat (Homestead) şi fac agricultură. Sunt
şi „funcţionari”, bunăoară măturători de stradă, îngrijitori de vagoane, la
curăţitul canalelor, spălători de vase la restaurante şi alte ocupaţii asemănătoare.
Albii nu se amestecă cu ei la aceeaşi lucrare. Dacă un negru este chemat, i se
strigă: „Halloo Johnny”. Cuvântul Johnny este o luare în râs sau o poreclă.
Niciodată un alb n-o să stea la discuţie cu un negru, numai în cazuri foarte rare,
ca atunci când se face propagandă politică sau la vreun interviu, când negrul e
campion la box sau o altă celebritate.
Ca religie, negrii sunt în majoritatea lor metodişti, ca şi americanii; însă
au biserici separat şi chiar preoţi negri. Niciodată un alb nu va intra în biserica
negrilor.
Niciodată un alb nu va dormi în casa unui negru. Totuşi mie mi s-a
întâmplat să dorm.
Făcusem drumul pe jos, cu un prieten al meu, francez, de la Beareveck la
staţia de cale ferată West-lok şi ne-a apucat noaptea la o fermă, în drumul nostru,
cam pe la Swit-lok şi am bătut la uşa casei, fără să ştim că proprietarul este un
negru. Când am dat cu ochii de el, francezul a strâmbat din nas şi mi-a spus că
mai bine doarme afară, decât în casa unui negru.
Se înserase bine şi proprietarul probabil că a priceput gestul francezului,
totuşi ne-a poftit cu insistenţă: chiar dacă nu vroim „să dormim la un negru”,
măcar să ne odihnim puţin şi să mâncăm ceva.
Cu toată sila francezului, am consimţit să găzduim la el. Ne-am
recomandat, apoi şi el ne-a spus ca se numeşte Felipe; ne-a poftit în odaia lui cea
mai curată, ne-a aranjat masa şi ne-a servit chiar el personal.
Înainte de a aduce la masă, se întredeschide uşa, un cap de negresă apare
şi întreabă în limba spaniolă: „Se puede servir, el senores?” (Se poate să servesc
domnii?) şi don Felipe al nostru răspunde: „No se puede, torna al cabindo!” (Nu
se poate, întoarce-te în cameră!).
M-a surprins plăcut asemănarea acestor cuvinte cu cele româneşti. L-a
întrebat prietenul meu ce limbă vorbeşte în mod obişnuit şi el ne-a spus că
spaniola. Mama lui a fost din Mexico, iar tatăl lui din Noul-Orleans, în sudul
Statelor-Unite, unde s-a născut şi el; ne-a mai spus că ştie puţin franţuzeşte, dar îi
e ruşine să vorbească, deoarece vorbeşte prost această limbă „un dialect al

113
negrilor din partea locului”; totuşi ne-am înţeles foarte bine cu franceza lui şi ne-a
apucat miezul nopţii discutând.
Se simţea foarte fericit că are oaspeţi pe nişte „domni aşa de distinşi”, cum
suntem noi, apoi ne rugă să-i permitem, ca mâine dimineaţă când vom pleca, să ne
însoţească şi, dacă vrem, chiar până la West-lok: „Ca să vadă vecinul meu, un
englez, care nu-mi făcea cinstea să-mi răspundă la salut!”.
A doua zi, la plecare, vrând să-i plătim, s-a supărat foc. Ne-a spus, în
simplitatea lui, că el are obligaţii faţă de noi, că suntem primii albi care i-am făcut
deosebita onoare să găzduim sub acoperişul lui.
…Mi-am amintit toate acestea acum, când „civilizaţia” nord-americană
tinde la supremaţia lumii, în numele „democraţiei”, al libertăţii şi demnităţii
fiinţei umane”…
M. Tarază

Fireşte, nepoţii naratorului, dar şi ai gazetarilor, aveau să se convingă, la

nici cincizeci de ani, că democraţia americană este totuşi alta.
„Amintiri dintr-o călătorie în Canada” puse în pagina „Democraţia
americană” a ziarului, dincolo de notaţia care i se dă în chenarul cu citatul în
moto – demascarea ipocriziei americane din anii călătoriei în Canada a lui
M. Tarază, reflectă totuşi faptul că oamenii oriunde ar fi sunt înainte de toate
oameni şi pot convieţui cu succes, înţelegându-se reciproc. Să-i urmărim
discursul naratorului:
Surprind însă coincidenţele: M. Tarază, când dezvăluie cele de mai sus,
se afla la Edmonton, capitala provinciei Alberta; Constantin Clisu, prietenul
meu şi fostul confrate de purtător al condeiului şi gândului bun pentru Bârladul
tinereţilor noastre, mult timp lucrător în aceeaşi instituţie cu naratorul, la Casa
Naţională, locuieşte astăzi chiar la Edmonton, capitala Albertei, tot în Canada,
oare întâmplător intersectarea drumurilor lor?
Sau şi mai pe şleau; care e viaţa în Canada, la Edmonton, Alberta,
astăzi, a negrilor, a chinezilor şi a altor „conaţionali” vis-a vis de ceea ce relata,
că se întâmpla, într-o vreme, M. Tarază, amice?
„Scriind „Oameni şi vremuri la Casa naţională” C.D.Zeletin ni-l aduce
în prim plan şi pe M. Tarază.
„…Tot la Casa Nţională a lucrat un timp şi scriitorul Dimitrie Tarază
(1896-1967). O minune de om, artistul care a resuscitat pinacoteca înfiinţată
chiar de ctitorul Stroe Belloescu. N-am cunoscut o fire mai bună şi mai
dreaptă, mai blândă şi cumpănită. Era însăşi prietenia şi discreţia, şi
seninătatea, şi şoapta dulce, şi încrederea în biruinţa bunului simţ. Purta
inima pe faţă iar faţa lui era numai zâmbet. Bun cunoscător de oameni, avea
un tact de bătrân muncitor trecut prin sitele multor vremuri, iar ca vechi
socialist nu-şi etala convingerile în acei ani foarte ispititori pentru a o fi făcut.

114
În tinereţe lucrase în Canada la defrişarea lozurilor rămase după violentele
despăduriri de la începutul veacului, iar la Paris, unde o vreme fusese
restaurator, se ocupase cu sculptura în lemn. Un admirabil candelabru există
şi astăzi la biserica ortodoxă de acolo, ales prin concurs din mai multe. Artist
oricum l-ai fi privit şi muncitor cum nu se mai poate, Dimitrie Tarază perpetua
spiritul seriozităţii profesionale şi cultul cărţii la Casa Naţională într-o vreme
când acesteia i se desfăcea carnea de pe oase. Îmi aduc aminte cu o emoţie
dureroasă cum ne-am strecurat într-o seară împreună în clădirea comunităţii
israelite de peste drum, improvizată subit în magazie de cărţi nefericite şi tout-
à-l'égout al sublimităţilor pedepsite, unde zăceau claie peste grămadă tomuri
scoase cu toptanul din aşezământul bătrânului Belloescu, aruncate care cum
se nimerea şi pornite pe un drum fără
întoarcere. Câţiva bibliomani de s-au mai
înfruptat orbeşte din acel ospăţ al nimănui,
salvând cu patima apucării câte ceva din
recuzita acelui spectacol de avion prăbuşit.
După douăzeci de ani încă am mai dat în
Bucureşti peste câte o carte ce lăsa să
transpară ştampila Casei Naţionale din
Bârlad, pensulată cu grijă în bronz inutil!...
Dacă George Nedelea (1903-1975) a fost
disciplina, Dimitrie Tarază era sfinţenia
faţă de obiectul de artă, faţă de carte şi faţă
de relicva istorică sau arheologică”. (Din
C. D. Zeletin „Bârladul odinioară şi astăzi – oameni şi
fapte”, 1984, p. 838-839).
După alţi ani, prin 1956-1958 l-am întâlnit şi eu pe Dimitrie Tarază
oficiind meseria de restaurator la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad. Era
ajutorul de bază al profesorului Vasile Palade, directorul instituţiei, care aduna
istorie şi arheologie din toată zona Bârladului.
Era, de-acum, bătrân, cocârjat, ciolănos dar întotdeauna migălos şi
vorbăreţ cu obiectele care-i desfătau ochii, mâinile şi sufletul.

Mâinile Mariei
de G. Nedelea

Marie, Marie. Dă-mi mâinile tale bătătorite,

Dă-mi mâinile tale de muncă vlăguite
Şi lasă-mă să le alint,

115
 Că mâinile tale nu mint
Nici trândăvesc,
Ci, lacome, trudesc
De când prima dată ai privit
Cum urcă soarele în răsărit!

Mai ţii minte sau ba,

Maria mea,
De câte ori
Te-au prins albele zori
Cu furca în brâu?

De câte ori prin lanul de grâu

Ai înotat
Şi te-ai luat
Cu flăcăi la-ntrecere
La secere?

Mi-s scumpe ca viaţa

Şi dragi ca dimineaţa
Mâinile tale, Marie,
Pentru că în ele citesc
Înfiorat de bucurie,
Ca-n pagini de carte,
Cu glas tare,
Viitorul Republicii noastre Populare!

„Uşi albe, Uşi negre”, marginalii de S.H. la cartea lui I. Ludo, constituie
nu numai un prilej de „răscolire în mâlul istoriei Statelor-Unite, cu un popor
tânăr şi viguros”, cât mai ales un mesaj al înţelegerii între naţionalităţi şi
indivizi, până a înţelege că războiul nu-i de conceput nici chiar între două mari
puteri ale lumii: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Mesaj care după atâţia ani
nu-şi pierde calitatea. Hai să-l citim!

„După masivul volum: „Democraţia engleză la porţile Ierusalimului”, dl I.

Ludo ne-a dat acum o cărticică cu titlul sprinţar ca al unei plachete de versuri:
„Uşi albe, uşi negre”. Numai că dacă apuci să intri pe una din uşi (mai ales pe
cea neagră) vezi că suntem cam departe de poezie.
Uşile albe şi negre nu sunt nici simbolurile fildeşului şi abanosului din
legendele persane, nici dualismul antitetic din „Harap Alb”, de pildă.

116
 Nu! Sunt nişte uşi pur şi simplu. Numai că unele pot fi deschise numai de
albi, altele sunt rezervate (în exclusivitate!) negrilor.
Într-o ţară de basm? Nu! În America. Titlul a fost sugerat de procesul
intentat lui Glen Taylor, candidat la vice preşedinţia Statelor-Unite, care a comis
crima de a fi… „încercat să ia parte la o conferinţă a tineretului din sud, intrând
pe o uşă pe care scria: „Pentru Negri”. Şi, candidatul la vice-preşedinţie tot s-a
ales cu ceva: 6 luni de închisoare. Cu ce s-ar fi ales un negru care ar fi intrat pe o
uşă pe care ar fi stat scris: „Pentru albi?” Probabil cu un neînsemnat linşaj (dacă
păstrăm proporţia culorii infractorilor).
Pornind de la acest incident, care în America pare banal prin frecventa lui
repetare, D-l I. Ludo răscoleşte mâlul istoriei Statelor Unite pentru a scoate la
suprafaţă, toate contradicţiile şi falsificările pe care această istorie orgolioasă
caută să le escamoteze. Istoria poporului american tânăr şi viguros, ar trebui să
curgă vijelioasă şi cristalină ca un râu spumegat din munţii Alegani; din păcate e
tulbure şi împotmolită, căci aluviunile odioase ale rasismului discriminatoriu au
spurcat-o.
Pornind din 1775, an în care americanii încep lupta de eliberare de sub
tutela engleză, ni se perindă nenumăratele reforme, decrete, legiuiri care se înşiră
de-a lungul unui veac ca nişte jaloane infamante, nu pentru negri, cărora le erau
sortite, ci pentru onorabilii autori albi. Legea lui Jim Crow, prohibitivă pentru
orice gest de emancipare a negrilor, perfidă prin forma ei aparent inocentă,
„legea” lui Lynch – legiferare a crimei nepedepsite, „legea” Ku-Klux-Klanului,
amintind de odioasele practici ale întunecatului Ev Mediu şi multe alte legi actuale
care lovesc în proletariatul de toate culorile (un progres!?). Asta a fost răsplata
pentru munca de robi (la propriu) pentru îmbogăţirea plantatorilor sângeroşi,
pentru vieţile generos oferite în războaiele victorioase al Americii.
Pentru a scrie istoria tragică a negrilor din America ar fi trebuit un
material imens mai ales că, în afară de istorie, ştiinţele sociale ar fi fost puse la o
serioasă contribuţie. Dar D-l I. Ludo nu e un istoric (sau nu lasă să se vadă). D-sa
e un polemist… Poate, în alte împrejurări, ar fi fost un reporter: nu al faptului
divers, cotidian, ci al faptului social, al evenimentului care interesează
colectivitatea.
D-l Ludo nu atacă direct la faţa locului. Critica sa e un dizolvant de la
distanţă. Dar dizolvantul e foarte concentrat pentru că are ca materii prime:
informaţii, ştiri, articole, reportagii, statistici, furnizate chiar de presa americană:
cu revoltă de cea progresistă, cu cinism de cea reacţionară.
Construcţia diferitelor capitole capătă astfel un aspect geometric prin
simetria ei, de perfect silogism; articolele din presa americană devin premize,
autorul trăgând numai concluziile implacabile şi arzătoare. Prin concentrata masă
de fapte şi cazuri, circulă tonul polemic ca un curent de înaltă şi constantă
tensiune.

117
 Aflăm astfel că există cartiere pentru negri, universităţi pentru negri,
compartimente pentru negri (cimitire nici nu mai e vorbă) şi bineînţeles... uşi
pentru negri.
Aflăm că… li se face cinstea de a fi chemaţi din când în când, să se bată în
războaie, dar vai de subofiţerul negru care s-a aşezat într-un autobuz pe scaunul
rezervat albilor!
Sunt şi negri bogaţi în America. Cel mai bogat este antreprenor de pompe
funebre! Condiţia umană a negrilor este insuportabilă. Nu există compartiment de
viaţă care să nu fie viciat de cancerul discriminărilor rasiale îndreptate contra
negrilor. Condiţii de viaţă mizerabile, drepturi politice înăbuşite prin teroare,
manifestări spirituale interzise prin legi de concepţie medievală.
Acesta e tabloul sumbru (chiar mai întunecat decât faţa lor) al existenţei
negrilor. Cărticica „Uşi albe, Uşi negre” ar fi trebuit să conţină, după aspect,
poeme calde şi luminoase, create de înaripata fantezie a unui poet; din păcate, e o
tragedie având ca eroi 15 milioane de negri, peste care apasă, nu destinul
tragediei antice ci, pur şi simplu, mâna „democraţiei” americane.
Dacă eroii tragediilor antice se supuneau destinului „moira” lăsând în
sufletul spectatorului deprimantul sentiment de groază, resemnarea în faţa unor
forţe implacabile, negrii sunt ceva mai... realişti. Iată declaraţiile lui Philipp
Randolph făcute - în Aprilie 1948.
„Negrii din Statele Unite sunt sătui. Ei au ajuns la limita a ceea ce pot să
îndure şi refuză să se lase din nou înregimentaţi într-o armată Jim Crow – pentru
a se duce să fie ucişi într-un război – aşa zis pentru democraţie – o democraţie pe
care negrii n-au cunoscut-o niciodată. Soldatul negru care s-a bătut în rândurile
armatei americane în cursul celui de al doilea război american, a fost chemat să
lupte împotriva ameninţării rasiale a lui Hitler. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie
supus în acelaşi timp la cele mai grave umilinţe rasiale în sânul armatei din care
făcea parte.
Acest factor rasist nu există însă într-un eventual război între Statele Unite
şi Uniunea Sovietică. NOI, NEGRII, NU AVEM NICIUN MOTIV SĂ NE BATEM
ÎN ACEST RĂZBOI”.
E primul fascicol de lumină care se strecoară prin uşa neagră, pe care
americanii n-au zăvorât-o chiar aşa de ermetic”.
*
20 februarie 1949, numărul 164:
…pe marginea consfătuirii cititorilor romanului „Negura” de Eusebiu
Camilar, I. Delamisa prezintă atât cartea dar şi explicaţii privitoare la rostul
seriei recenziilor cu public, iniţiate în Bârlad de Librăria Noastră, urmărindu-se
şi un dublu scop; dezvoltarea gustului pentru citit prin cunoaşterea calităţilor
operei recenzate şi aflarea opiniei celor mulţi asupra producţiei literare actuale;
la recenzia prezentată de d-şoara profesoară Cornelia Stegaru, la discuţii au

118
luat parte: ing. Glasberg, utemistul Ciocârlan, publicistul Marcu Schwartz,
funcţionarul Rosner şi muncitorul Creţu.

Răspuns ing. Cazacu care a spus într-o epigramă că aş fi „zaharisit”:

„Să cădem la-mpăcăciune
Însă cu un corectiv:
Eşti „cazac” dar, în rezervă,
Eu „zaharisit” activ!”
Gh. Candel

27 februarie 1949, numărul 165 cuprinde articolul „Problema

reconsiderării clasicilor culturii noastre” de P.T., comentariul „Armata
sovietică în literatură” de Ion Hobană, iar G. Nedelea semnează:

Cântec pentru Republică

„Trăiască Republica!
Aceste cuvinte
De-a pururi ne crească
În inimi, în minte.

Cu ele pe buze
Şi fruntea spre zare,
Ogoarele mândre
Plugarii să are.

În fabrici, birouri,
În tot ce e muncă,
Doar ele să fie
Îndemn şi poruncă!

Cu ele blând mama

Să-şi legene-odorul,
Privind cum surâde
La geam viitorul!

Da! Ele să-nsemne

Şi viaţă şi pâine:
Din ele să facem
Pe azi şi pe mâine!

119
 Şi-n drumul ce-l batem
Luptând pentru pace,
Lumina lor vie
Pe toţi ne îmbrace!

Trăiască Republica!
Aceste cuvinte
De-a pururi ne crească
În inimi, în minte!”

6 martie 1949, numărul 166: Vladimir Comişescu semnează poezia

„Chemare” adresată ţăranului care împreună cu muncitorul îşi propun:
„Să radem tot
De pe ogorul tău trudit
c-un mare plug:
Să vadă toţi,
Să râdă toţi,
Cum fug,
Cum fug de zor,
Năpârci, lichele, hoţi
De pe ogor!”

Cu aceeaşi temă Ion Hobana semnează „Plug şi tractor”, iar Vl. Cazacu
răspunde tovarăşului Gh. Candel care „în epigrama ce-mi adresează”
recunoaşte că e „zaharisit” activ”:

„Moş Candel a mărturisit:

„Sunt un activ-zaharisit”!...
Constat că-i mândru de nespus
Cu zahărul… ce l-a produs!”

Aflăm şi că dna Candel este conducătoare a cursurilor şcolii de

cantiniere…

13 martie 1949, Păreri tutovene numărul 167: I. Delamisa semnează

recenzia cărţii „Tovarăşi de drum” de Vera Panova care va fi prezentată şi la
Librăria noastră duminică 13 martie orele 4 d.m.

20 martie 1949, numărul 168 publică un medalion comemorativ la doi

ani de la moartea lui Ion Palodă (dr. I. Weinfeld) dar şi articolul „Cazul Hitler
– panegiric – preluat din ziarul „Desrobirea” din Galaţi, 13 mai 1945.
120
 Despre Ion Palodă se spune:
„La 27 februarie s-au împlinit doi ani de la moartea doctorului
Weinfeld. Timpul, departe de a-i şterge amintirea, ne readuce tot mai mult
figura luminoasă, de un pitoresc personal, a cărturarului dr. Weinfeld, a
scriitorului Ion Paloda. Îngemănând într-o admirabilă sinteză inteligenţa vie,
veşnic cercetătoare, cu multiplele fabule, dr. Weinfeld îşi îndreaptă mereu
antenele spre cele mai variate probleme, rezolvându-le cu nebănuită
pătrundere şi uimitoare erudiţie.
Cine va citi „legile fundamentale ale biologiei” sau „De la Lucreţius la
Haeckel” îşi va da seama că pregătirea ştiinţifică a autorului era dublată de
verva cuceritoare a unui polemist scânteietor.
Nenumăratele schiţe, articole, studii, traduceri risipite darnic prin
revistele vremii, mai păstrează şi astăzi o prospeţime aparte, după cum şi
autorul lor a păstrat până în ultimele clipe aceeaşi tinereţe uimitoare a
spiritului.
Cu acelaşi entuziasm tineresc îşi dădea contribuţia complexei şi totuşi
aşa de armonioasei sale personalităţi, oricând i se cerea. De multe ori
bârlădenii puteau, în aceeaşi zi să-i citească un articol de înaltă ţinută
intelectuală, să fie cuceriţi de verva-i spumoasă într-o conferinţă, din orice
domeniu, sau să-l asculte ca violonist într-o formaţie simfonică.
Spiritul larg, generos, progresist şi-a găsit, după 23 August, climatul
cel mai potrivit unei depline eflorescenţe. Şi s-a dăruit ca ziarist, polemist,
orator, artist, gânditor, cu avântul şi graţia unei flori de primăvară, pe care
natura, dintr-un capriciu, nu ar lăsa-o să înflorească decât toamna târziu.
Şi certitudinea rodirii gândurilor sale atrăgeau melancolia „tânărului”
septuagenar de a nu apuca şi el culesul care era totuşi aşa de aproape!”
Şi referindu-se la articolul „Cazul Hitler – panegiric”- ziarul conchide:
„Departe de a avea existenţa efemeră a unui articol obişnuit de ziar, el certifică
multiple calităţi, care îi asigură o constantă şi permanentă valabilitate”.
Iat-o:

Cazul Hitler – panegiric de dr. I. Weinfeld – Bârlad

„A murit bestia. Milioane de oameni răsuflă uşuraţi Milioane de oameni
gândesc că dacă monstrul ar fi murit cu zece ani mai devreme, lumea ar fi fost
scutită de teroare şi măcel.
Să fie oare aşa? Cred că se înşeală. Că gangsterii nazişti se căznesc să
creeze o legendă de eroism şi profeţie în jurul sinistrului cap de bandă, e uşor de
înţeles, deşi truda lor e zădarnică. Dar că la diferite posturi de radio democrate se
vorbeşte de marile însuşiri geniale ale lui Hitler „din nenorocire rău
întrebuinţate” e mai mult decât o eroare, e o perfidie.
A adus oare Hitler un adevăr nou sau măcar o minciună nouă în lume?

121
 Rasismul l-a formulat Gobineau.
Superioritatea nemţilor a proclamat-o Chamberlain.
Wille zur macht şi dispreţul milei a filosofat-o Nietesche.
Sălbăticia şi brutalitatea teutonă e milenară (Tacit). N-a creat-o Hitler.
Antisemitismul a fost un permanent mijloc de
diversiune în mâna guvernelor tuturor naţiunilor.
„Drang nach osten” şi „spaţiul vital” e un vis
secular al nemţilor şi nu numai al lor. Nu Hitler i-a
învăţat pe italieni să viseze un „Imperio” în Africa, pe
japonezi să viseze cucerirea Chinei şi Americii, pe
români să viseze un guvernământ al Transnistriei. Nu
Hitler a inventat imperialismul, şovinismul, ura de
rasă, lăcomia de pradă şi mai ales pe „jandarmul
Europei” şi „brâul sanitar”.
Aceste toate le-a găsit Hitler în funcţiune la
toate naţiile, la cele mari şi la cele minuscule şi
neînsemnate. Nici o naţiune nu se credea prea mică şi
slabă încât să nu viseze cucerirea de teritorii,
stăpânirea de minorităţi, şi mai cu seamă să nu se
creadă obligată de a apăra civilizaţia şi cultura
europeană împotriva „barbariei roşii”, împotriva dezrobirii muncitorilor.
De murea Hitler acum zece ani sau dacă nu s-ar fi născut, nu se schimba
nimic. Nu! Hitler n-a fost un Mahomed nici pentru lume, nici pentru naţia lui. N-a
fost nici epileptic, nici genial, nici profet, nici erou. A fost un gealat foarte uşor de
înlocuit.
Drang nach osten şi spaţiul vital ar fi putut fi înăbuşit foarte uşor, când s-a
prins de veste că Hitler pregăteşte un război. Nu se întreabă oare admiratorii
geniului lui Hitler, cum a putut învinge el opoziţia în ţara lui şi cu ce bani a putut
să se înarmeze?
Oare cu marca ridicată care valora a milioana parte dintr-o centimă aur?
Banda neagră a paraziţilor din întreaga lume a vrut războiul şi l-a pregătit pe
Hitler şi poporul său. Brutal şi îndobitocit, Hitler n-a fost decât un „Chargé
d'ffaires” sau mai potrivit, o excreţiune fetidă a organismului putred capitalist
mondial! Grangurii paraziţi ştiau prea bine că stăpânirea teutonă asupra lumii
întregi este un vis deşert şi caraghios, ştiau însă totodată că această idee fixă
poate fi utilizată pentru scopurile lor. Da, „Drang nach osten” nu se speriau, ci
groapa lor era. „Drang nach Westen” a emancipării muncitorimii.
De aceea au privit cu atâta linişte şi cinism la scandalurile din Reich, la
arderea cărţilor, la deportarea, schingiuirea şi uciderea oamenilor. Nu numai că
nu au protestat, că n-au intervenit, dar au contribuit, cu grele miliarde, la
construirea acestei uriaşe şi monstruoase maşini de război şi crimă!

122
 Nici o cheltuială nu li s-a părut prea mare
acestor granguri ai tuturor naţiilor. Până şi evreii,
care aveau să fie cele mai lamentabile victime, au dat
prinosul lor pentru înarmarea apărătorilor
burtăverzimei! Hitler n-a cucerit teritorii. A intrat în
ele ca la complici. Nu el a creat Quislingii, Lavalii,
Codrenii şi Antoneştii. I-a găsit gata pregătiţi, şi nu în
grabă, ci de generaţii.

Hei, paraziţi din toate ţările! Lăsaţi dracului

pe „genialul” criminal. A fost el criminal, dar nu mai
mare decât voi, iar genial n-a fost nici el, precum nu
sunteţi nici voi. Sunteţi foarte rău inspiraţi dacă
Dr. I. Weinfeld credeţi că se poate… tuşi contra vântului. Ce trebuie să
vină, vine! Voi aţi preferat să vină pe valuri de sânge şi
a venit aşa, dar se putea şi altfel. Dacă însă nici acest groaznic măcel nu v-a fost
învăţătură, va mai curge sânge, dacă trebuie să vină, va veni!
Nu vă mai ascundeţi după cadavrul „genialei” bestii. Lăsaţi bietul hoit să
putrezească în pace, iar voi luaţi aminte!”
*
● Culturale… bârlădene; ● Comitetele provizorii; ● Primii paşi în
literatură; ● Vom birui; ● „Scânteia” – aniversare.

3 aprilie 1949, numărul 170: „Culturale – cuvântul delegaţilor la

Congresul intelectualilor din R.P.R.” – în pagină sub semnătura Mioarei Şianu
traducerea din limba franceză a poeziei „Balada celui ce cântă în suferinţă” de
Louis Aragon. Ion Hobana semnează recenzia filmului „Tânăra gardă” a
regizorului Serghei Gherasimov.

10 aprilie 1949, numărul 171: poezia „Alexei Surcov” – închinată

industriaşului din Chicago (din caietul anului 1942), în traducerea lui Vladimir
Comişescu.

11 aprilie 1949, numărul 172, ediţie specială: Instalarea Comitetului

provizoriu al Sfatului popular al judeţului Tutova – preşedinte Ion Andronache,
învăţător.

Într-o adunare publică, tov. Marusi, din partea comisiei de stat pentru
aplicarea legii Sfaturilor Populare propune, şi cei prezenţi aprobă, prin aplauze
entuziaste, Comitetul provizoriu în următoarea formulă:

123
 Ioan Andronache, învăţător, preşedinte: Chiper Victoria, muncitoare
agricolă, vicepreşedinte; Jecu Gheorghe, ajustor mecanic C.F.R., secretar;
Curpăn Ioan, picher C.F.R., membru; Herşcovici Nisen, contabil, membru.
Delegaţiile muncitoreşti şi ale organizaţiilor de masă aduceau câte „un
cald salut Comitetului provizoriu, asigurându-l de cel mai larg sprijin al
maselor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea la oraşe şi sate”.

17 aprilie 1949, numărul 173: poezia „Răsîntruniţii” de Vladimir

Maiakovski, tradusă de Vladimir Comişescu, cu o gravură în lemn de sculptor
M. Tarază.

Poeţi sovietici

Vladimir Maiakovski
Poetul despre care I.V. Stalin a spus:
„Maiakovski a fost şi rămâne cel mai bun şi
talentat poet al epocii noastre sovietice” a
răscolit şi continuă să răscolească spiritele.
În lumina caracterizării istorice a tov. I.V.
Stalin, el poate fi considerat drept cel mai
reprezentativ poet al epocii socialiste. Nici
astăzi opera lui nu încetează a fi comentată
şi s-ar putea spune chiar că influenţa ei
asupra maselor începe de-abia să se
exercite. Conştient de faptul că revoluţia a
spart zăgazurile formelor în care erau
conţinute până atunci valorile poetice şi că,
dacă unele cuvinte caracteristice
capitalismului au dispărut, în schimb altele
izvorâte din practica de zi cu zi a
milioanelor de creatori ai acestei revoluţii
Vladimir Maiakovski:
Gravură în lemn şi-au căpătat dreptul de cetăţenie,
de sculptorul M. Tarază Maiakovski a devenit reprezentantul poetic
al acestui şuvoi lingvistic adus de masele
revoluţionare.
Sunt mulţi cari i-au adus, sau îi aduc acuzaţii de a fi prea tăios, aspru
şi necioplit în maniera de a scrie. Aceştia însă, nu i-au înţeles poezia. El nu a
scris o poezie căutată'n forme şi nici n-a putut pune înaintea fondului forma.
Fără a ridica asprimea la rangul de virtute, el a fost sincer şi tăios acolo unde
exprima energia şi revolta revoluţionară a maselor. De aceea poeziile sale,
atunci când sunt interpretate cu pricepere, nu pot lăsa pe nimeni indiferent.
124
Poporul a ştiut şi ştie să aprecieze talentul său şi numele lui Maiakovski va fi
de-a pururea slăvit de cei în numele cărora a scris: oamenii muncii.
S-a născut în satul Bagdadl (Georgia) la 19 iulie 1895 şi a murit la 14
Aprilie 1930. A luat de tânăr parte la mişcările revoluţionare, fiind arestat în
repetate rânduri şi apoi întemniţat.
Poezia ce o publicăm în traducere a apărut prima dată la 5 martie
1922 în ziarul „Izvestia”. Era de fapt prima manifestare a poetului, într-un
mare ziar politic.
Această poezie a fost remarcată de V. I. Lenin. La 6 martie 1922, în
raportul prezentat în faţa fracţiunii comuniste a conferinţei pan-ruseşti a
metaliştilor, Lenin s-a exprimat astfel despre această poezie:
„…de mult nu am mai simţit o aşa de mare plăcere, din punctul de
vedere politic şi administrativ. În poezia sa, el îşi bate joc de şedinţe şi
persiflează pe comunişti pentru că ei se tot întrunesc şi răsîntrunesc. Nu mă
pot pronunţa din punct de vedere poetic, dar din punct de vedere politic
garantez că aceasta este foarte just. Într-adevăr, noi ne aflăm în situaţia
acelora (şi trebuie de arătat că e o situaţie destul de prostească), care se tot
întrunesc, alcătuiesc comisii, compun planuri până la infinit... îndeplinirea
practica a decretelor, care le avem într-un număr mai mult decât suficient şi
care le coacem cu acea grabă ce ne-a zugrăvit-o Maiakovski, nu este îndeajuns
de controlată”. (Ed. rusă. vol. XXVII, pag. 177 şi 178 şi volumul „Lenin
despre literatură” (Editura P.M.R., pag. 155).
Aceste geniale cuvinte ale lui Lenin sunt şi astăzi actuale, în particular
şi în ţară noastră, unde P.M.R. a iniţiat şi duce o luptă acerbă în contra
birocratismului şi tuturor manifestărilor lui.
Sunt încă unii care mai văd activitatea lor principală în aceea de a ţine
şedinţe cu discuţii, întruniri, conferinţe, uitând să urmărească „îndeplinirea
practică” - cum spune Lenin - a măsurilor hotărâte.
Pentru aceştia toţi – strofele poeziei lui Maiakovski sunt biciuitoare”, se
spunea.
Biciuitoare şi tot atât de actuală şi în tranziţia actuală în România
postdecembristă, când, dacă oamenii politici vor să îngroape o problemă,
importantă pentru electorat, după discursuri furibunde, atacuri care mai de care,
de râsul lumii civilizate, întrunindu-se, mai fac o comisie pentru documentare
şi studiu, iar rezultatele nu le mai află cei cu votul la urnă, niciodată.
Cine crede că am greşit, n-are decât să vină cu argumente, să probeze
că Vladimir Maiacovski nu-i tot atât de actual astăzi ca şi atunci, când scria
„Răsîntruniţii!” Actual în România de astăzi, atenţie!...

125
 1 Mai 1949, numărul 175: „Poem pentru 1 Mai” de Mioara Şianu.
I. Roimişer semnează „Povestea unei întreceri” cu o gravură în lemn de M.
Tarază.

8 mai 1949, numărul 176: „Dobrogeanu Gherea”- gravură în lemn de

M. Tarază, iar din articolul semnat de S. Şvemer se apreciază că „Pagina
culturală a ziarului „Păreri Tutovene” a contribuit şi a uşurat unor poeţi tineri
ca Cezar Drăgoi şi Ion Hobana să facă primii paşi în literatură – numele lor
apar în publicaţii de mare prestigiu precum „Scânteia tineretului” şi
„Îndrumătorul cultural”.

15 mai 1949, numărul 177 nota, printre altele, că şi comuna Fătăciuni

are aparat de radio datorat faptului că: „organizaţia de bază P.M.R a iniţiat un
festival în cadrul căminului cultural, de la care a rezultat suma de 16000 lei
care au fost folosiţi pentru cumpărarea unui aparat de radio care va îmbunătăţi
munca de culturalizare a maselor”…
Ba, lucru tot pe atât de interesant, era spus în acelaşi număr de ziar, dar
în altă pagină, „că la căminul cultural „Flacăra” din Iveşti exista nu numai
aparat de radio ci şi difuzor propriu”, tot „prin sprijinul neprecupeţit al
organizaţiei de bază P.M.R. dar şi „prin munca voluntară a comitetului de
conducere a căminului cultural şi prin contribuţia benevolă a locuitorilor”…
anunţa corespondentul Ion C. Patrichi.

22 mai 1949, numărul 178: „În ziua de 21 mai s-au instalat în oraşul
Bârlad şi plăşile judeţului Tutova comitetele provizorii. În oraşul Bârlad –
preşedinte Ion Vasile, muncitor C.F.R.; Mihailovici Neculai, funcţionar,
secretar.
În pagina „Culturale”, sub un citat din Maxim Gorki, şi subtitlul „Două
culturi”, erau prezentate faţă în faţă, aspecte din U.R.S.S. şi U.S.A., punându-
se accent pe superioritatea sistemului cultural sovietic faţă de decadenţa
culturală americană, apoi se explica, pe un spaţiu larg, cum se realizează
„Ploaia” la rubrica „Ştiinţa pe înţelesul tuturor”, urma o recenzie a filmului
„Tânăra gardă”, dar şi veşti din U.R.S.S. despre cum „pionierii iau parte activă
la extinderea reţelei radiofonice la sate”.
Într-o altă pagină, la rubrica „Ultimele ştiri”, se aduceau informaţii
despre instalarea comitetelor provizorii. „În ziua de 21 mai s-au instalat în
oraşul Bârlad şi plăşile judeţului Tutova comitetele provizorii. În oraşul Bârlad
– preşedinte Ion Vasile, muncitor C.F.R.; Munteanu Ion, muncitor, membru;
Mihailovici Neculai, funcţionar, secretar. La plasa Bârlad: Ion Ursache,
muncitor, preşedinte; Ion Luncă, muncitor, membru; Blănaru Gheorghe,
funcţionar, secretar. Plasa Epureni: Voicu Grigore, muncitor, preşedinte; Ion
126
Cojocaru, ţăran sărac, membru; Ion Nicu, funcţionar, secretar. Plasa Criveşti:
Sava Florea, muncitor, preşedinte; Bercea Pricop, ţăran sărac, membru; Perju
Chiril, funcţionar, secretar. Plasa Unţeşti: Gheorghe Buhuşi, muncitor,
preşedinte; Răianu Matei, ţăran sărac, membru; Teodor Forţu, funcţionar,
secretar. Plasa Pueşti: Gopşa Iancu, muncitor, preşedinte: Chiriac Şt., ţăran
mijlocaş, membru; Huiban Vasile, funcţionar, secretar.

5 iunie 1949, ziarul „Păreri tutovene” îşi asigura cititorii în articolul

său de fond ceea ce era mai necesar la ora aceea: „Comitetele provizorii sunt
garanţia trecerii spre socialism”, iar într-un grupaj de ştiri, în „Lupta pentru
economii” că „echipa Cociuban Niculina de la Depozitul de fermentare CAM a
depăşit planul pe luna mai cu 84%, că „chiaburi sabotori ai campaniei de
însămânţări au fost condamnaţi de justiţia poporului”, că alt chiabur „Vasile
Huidu a sabotat colectările”, iar pentru că avuseseră loc alegerile de asesori
populari, doi dintre ei trimiseseră scrisori la redacţie prin care îşi luau
angajamentul că „vor judeca în spiritul luptei de clasă. Iată una dintre scrisorile
publicate în ziarul din 5 iunie 1949:
„Eu, tov. Blănaru Vasile, muncitor C.F.R, ales asesor popular la
tribunalul Tutova, îmi iau angajamentul că în tot timpul cât voi avea această
muncă mă voi achita de îndatoririle ce-mi revin, în modul cel mai conştiincios,
apărând cu toată sârguinţa drepturile clasei muncitoare din care fac şi eu
parte.
Totodată voi contribui din toate puterile ca hotărârile date contra
exploatatorilor şi fraudatorilor să fie cât mai aspre şi cât mai pilduitoare,
astfel încât rămăşiţele burghezo-moşiereşti să fie din plin lovite. Numai prin
pedepsirea cea mai severă a vinovaţilor se va putea curăţa ogorul patriei de
cei care devin dăunători clasei muncitoare şi regimului nostru de democraţie
populară.
Trăiască Republica Populară Română!
V. Blanaru”

Pagina culturală a aceluiaşi număr de ziar cuprindea rânduri despre

Nicolae Bălcescu cu fotografia acestuia, apoi materiale despre „Importanţa
împăduririlor şi perdelelor de protecţie” – la rubrica „Ştiinţa pe înţelesul
tuturor”, „Trei ani de la moartea lui Mihail Ivanovici Kalinin”, ceva despre
compozitorul M.I. Glinka de I. Sverdlov, despre „Creşterea bibliotecilor în
Uniunea Sovietică”, o ştire că în comuna Sârbi urma a se organiza o serbare
culturală şi că în satele Văleni, Vizureni, Ştieţeşti, Gârbovăţ şi Ezer au luat
fiinţă cămine culturale.
În „Pagina satului” alte informări despre organizarea cooperaţiei la
moara „Unirea”, un punct sanitar la Bălăbăneşti, grădiniţa sezonieră de la
127
Voineşti-Boereşti, cum au inspectat membrii Comitetului provizoriu judeţean
comuna Stâncăşeni, iar B. Lazăr (Beneş n.n.) relata că „în numai patru luni de
activitate, miliţia judeţului Tutova a descoperit peste trei sute infracţiuni la
legile R.P.R., comise de chiaburi, foşti moşieri, speculanţi etc. B. Lazăr
condamna personal fapta „plutonerului Eremia Dumitru din postul de miliţie
din Priponeşti – Tuova care s-a lăsat cumpărat de chiaburii locului,
favorizându-i, în timp ce alt miliţian – Spătaru din Bârlad, era dat drept
exemplu că a dat pe mâna autorităţilor „o bogătană prinsă când căuta să
ascundă 74 cocoşei de aur”.

10 iunie 1949, numărul 182: Maxim Gorki – gravură în lemn de

sculptorul M. Tarază.

3 iulie 1949, numărul 184: I.L. Caragiale de I. Delamisa, cu gravură în

lemn de M. Tarază.

24 iulie 1949, numărul 187: „Date memorabile” de Vasilii

Ardamatskii, traducere din limba rusă de Vl. Cazacu.

23 august 1949, numărul 191, G. Nedelea semnează:

VOM BIRUI
„Vom birui, vom birui
În lupta noastră pentru pace!
Noi adevărului slujim,
Cu voi, călăi, minciuna toarce.

Noi fericirea construim

Pe drumul nostru, bucuria!
Voi semănaţi dispreţ, omor
Căci lumii îi doriţi robia!

Pe unde paşii noştri-ajung

E viaţă nouă, sărbătoare!
În urma voastră voi purtaţi
Cătuşe pentru fiecare!

De „raiul” vostru blestemat

Suntem sătui din cale-afară.
E rândul vostru de-acum
Să beţi licoarea lui amară.

128
 Ce-aţi dat voi bun acestei vieţi
De când tot chinuiţi pământul,
Voi care astăzi vreţi război?
Hai, vrem să v-auzim cuvântul!

Istoria am scris-o noi.

O filă nu vă aparţine.
Chifteşte sângele în ea
Ce l-am vărsat pentru mai bine!

Iar azi, tot noi, în ea vom scri

Această bătălie mare
Prin care vrem să sugrumăm
Din lume orice exploatare.

În noi e viitor-ntreg!
La voi trecutul mârşav zace!
Vom birui, vom birui
În lupta noastră pentru pace!”

Într-un reportaj despre gospodăriile agricole colective erau publicate şi

fotografiile alăturate. Ştefan Codreanu care avea să devină preşedintele GAC
„Drum nou” din Sârbi, fusese în Uniunea Sovietică şi în altă pagină anterioară
vorbise despre viaţa fericită în colhozul de unde venea lumina de la răsărit. Iată
materialul publicat, semnat de Lazăr Beneş:
„Pe malul drept al râului Bârlad se găseşte satul Sârbi înfiinţat prin 1843
de un grup de grădinari veniţi din Bulgaria, dar cărora locuitorii din partea
locului se obişnuiseră a le spune Sârbi. Şi acest nume a rămas satului până în
zilele noastre.
Principala ocupaţie a locuitorilor e agricultura, creşterea vitelor şi oilor.
Satul are locuri bune pentru grădini de zarzavat, mare parte cultivate de locuitorii
satelor din judeţul Fălciu. Din cauza însă a exploatării nemiloase a moşierilor
Calciu, Sava, Bogdan şi altor ciocoi, majoritatea locutorilor din Sârbi sunt ţărani
săraci cu case umile, nehigenice şi acoperite cu stuf, în vreme ce moşierii îşi aveau
conacuri încăpătoare. La scăderea nivelului de trai au contribuit şi cei cinci
chiaburi din sat, care nu se mai îndestulau, speculând nevoile ţăranilor
muncitori”.

„Să punem umărul cu toţii, să muncim în colectiv”

- „Haideţi oameni buni, mai repejor, cu treaba... dar ce, nu sunteţi sătui de
robie şi sărăcie?... Să ne întovărăşim şi să cerem ca Partidul şi Guvernul să ne dea

129
voie să facem colectiv, aşa cum scrie în Rezoluţie”. Aşa le vorbea ţăranilor
muncitori, prin luna martie, femeia muncitoare Catinca Bleoju, mamă a şapte
copii, din satul Sârbi jud. Tutova. Suferise Catinca mult amar de timp din cauza
robiei pe la boieri; şi bărbatul l-a pierdut de pe urma secetei din 1947.

Ţăranul muncitor Ştefan Codreanu care a vizitat Uniunea Sovietică

povesteşte despre viaţa minunată a colhoznicilor.

- Da, Catincă, decât să mai argăţim chiaburii alde Panait Codreanu sau
Feliche, de la care nu ne alegem cu nimic, mai nimerit, zău, să punem umărul cu
toţii să muncim în colectiv şi ştim o socoteală dreaptă, că muncim pentru binele
nostru şi nu pentru trântori, răspunde ţăranul muncitor Vasile Martac, fost zeci de
ani argat la boieri şi chiaburi.
- N-oi uita nici în mormânt câte am tras din cauza moşierului Sava, care
m-a jefuit ca în codru pentru petecul de pământ luat în arendă... O viaţă întreagă
tot dator îi eram. Se ţinea boierul de mine, ca râia de câine, se amestecă în vorbă
ţăranul sărac Sterian Ganea.

„Măi Simioane, măi Ionică, măi finule”

Şi au început oamenii din Sârbi, să se intereseze mai de-aproape, cum se
pot aduna în colectiv. Şi între ei a început să circule un tabel, unde între primii
înscrişi se găseau ţăranii săraci şi mijlocaşi Niţă Călin, Catinca Bleoju, Vasile
Martac, Sterian Ganea, Ion Codreanu, Petre Iacob, Ştefan Codreanu şi alţii. Se
mototolise lista ce trecea din mână în mână pentru a fi citită şi semnată de cei 46
capi de familie, ce reprezintă 161 suflete cu 195 hectare pământ. Doar câţiva
nehotărâţi au rămas pe dinafară.

130
 - Chiaburul Ţugulea, care o viaţă întreagă nu a vrut să ştie de omul sărac,
acu' se făcuse bun ca tata… „măi Simioane, măi Ionică, măi finule” şi numai cu
cuvinte dulci umbla, doar ne-o îndepărta gândul, de la colhoz, - aşa zicea
chiaburul colectivului ce-l înjghebam noi… dar nu i-a mers. Iaca azi suntem mulţi
şi hotărâţi.
Am cerut de-acu' aprobarea, zicea Simion Munteanu, cu bucuria celui ce
vrea să uite de povara trecutului.

10 August 1949
Soarele ridicat la cinci suliţe de pământ, arde aman de tare. La o
harbuzărie din şesul Bârladului, sub un stufiş umbros şade un grup de oameni.
Printre ei se află moş Petrache Anton de 75 ani, ţăranul muncitor Ştefan Codrenu,
care abia de câteva zile s-a înapoiat din Uniunea Sovietică pe care a vizitat-o.
„Îmi pare rău că nu sunt atât de tânăr ca nepotul meu Bleoju, ca alături de el să
muncesc şi eu la colectiv, la ridicarea satului nostru – zice moş Petrache, după ce
ascultase pe Ştefan Codreanu, care vorbise limpede şi frumos despre viaţa fericită
a ţăranilor din Uniunea sovietică. Acum păreau mai nerăbdători să pornească mai
repede pe drumul nou pe care cu aproape şase săptămâni în urmă călcase Fănică
al lor, ceea ce i-a făcut să se hotărască cu toţii să dea numele de „Drum nou”
gospodăriei lor colective.

„Muncind împreună alungăm sărăcia din casa noastră”

Bătrânul ţăran muncitor Ganea semnând actul de constituire a

Gospodăriei agricole colective „Drum nou” din comuna Sârbi.

131
 Satul Sârbi a trăit duminică o zi de mare sărbătoare. Cu casele văruite
proaspăt, cu drumul reparat, cu gardurile drepte şi cu buruienile îndepărtate,
alături de arcuri frumos împodobite cu ghirlande de stejar şi steaguri roşii, satul
Sârbi trăieşte cu adevărat un început de viaţă nouă. La fostul conac al moşierului
Jean Sava, unde altădată sălăşluiau luxul şi lenevia, se afla instalată administraţia
Gospodăriei. Aici a avut loc festivitatea semnării Actului de constituire a
Gospodăriei colective „Drum nou”.
Hotărâţi şi nerăbdători, bătrâni, tineri şi femei iscălesc fericiţi actul de
constituire, ştiind că numai astfel vor avea parte ei şi copii lor de un trai mai bun
şi mai omenos.
Curtea gospodăriei e o mare de capete. Sunt familiile colectiviştilor şi
foarte mulţi ţărani muncitori veniţi anume din satele vecine: Banca, Zorleni,
Mitoc, Satul Nou etc. În mijlocul lor zăresc pe văduva Ileana Cordon, bătrână de
60 de ani, mamă a opt copii şi membră în colectiv. O aud vorbind:
- Măi, oameni buni, greu ne-a fost până acum. Bine că am primit
aprobarea de la partid şi guvern, deamu, muncind împreună, alungăm sărăcia din
casele noastre. Iaca aşa să faceţi şi voi, cei din satele megieşe…
Ar mai fi continuat mătuşa Ileana, dar se opri din cauza lacrimilor de
bucurie ce începuseră a se prelinge pe obraz.

Se alege comitetul de conducere

Se trece apoi la alegerea Comitetului de conducere a Gospodăriei agricole
colective „Drum Nou”. Din rândurile mulţimii, un ţăran muncitor se ridică şi
strigă: „Tovarăşi, eu propun ca preşedinte pe tov. Ştefan Codreanu, ţăran
muncitor, iubit de fiecare, ce a văzut multe lucruri bune şi frumoase în călătoria sa
prin Uniunea Sovietică… El ne va duce pe aceeaşi cale pe care merg fericiţii
colhoznici”.
- Buuun, buuun, buuun – strigă toţi cei de faţă.
Sunt aleşi apoi Catinca Bleoju, văduvă cu 7 copii, Mihai Simiraş, fost rob
ani de zile pe moşia lui Sava, Enache Budacu şi alţi ţărani muncitori.
Tov. Nina Dumbravă, delegată a C.C. al Partidului Muncitoresc Român, a
adus salutul Comitetului Central şi a arătat că pentru a curma cu sărăcia
gospodăriei individuale şi pentru a înlătura jaful chiaburesc, ţărănimea
muncitoare a ales calea arătată de clasa muncitoare, în frunte cu partidul ei, calea
gospodăriilor agricole colective.
După masă a avut loc un festival. Delegaţi ai oamenilor muncii din Bârlad
şi centrul industrial Ghidigeni-Tutova, ai ţăranilor muncitori din comunele vecine,
S.M.T. şi Gospodăriile Agricole de Stat, au adus pe rând, saluturilor de caldă
frăţietate”.
La 16 martie 1950 într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri se aproba
înfiinţarea unor gospodării agricole colective, printre care şi „Dezrobirea” din
satul Mitoc, comuna Sârbi, judeţul Tutova.

132
 La 9 iunie 1950, în Monitorul oficial nr.51 se publica H.C.M. nr. 617
pentru înzestrarea unor gospodării agricole colective prin „trecerea din
patrimoniul statului în folosinţă pe veci a respectivelor bunuri materiale în
dreptul fiecăreia, G.A.C. „6 Martie” din comuna Băcani atribuindu-i-se:

a) 50,5000 ha teren arabil din rezerva de stat situat pe teritoriul comunei

Băcani;

b) Un imobil situat în comuna Băcani, compus din patru clădiri cu 24

camere, o magazie cu o capacitate de 2 vagoane, un coşar cu o capacitate de 5
vagoane, un grajd pentru 30 vite şi terenul din jurul imobilului în suprafaţă de
3,40 ha, din patrimoniul Direcţiei Gospodăriilor Agricole de Stat.
Beneficiau de asemenea înzestrări şi G.A.C. „I.C. Frimu” din comuna
Iveşti – Tutova, G.A.C. „Înainte” Berezeni-Fălciu, G.A.C. „Flamura roşie”
Târzii-Fălciu, G.A.C. „13 Decembrie 1918” Gugeşti-Fălciu, G.A.C. „Steagul
roşu” Tungujei-Vaslui, G.A.C. „30 Decembrie” din Chirceşti-Micleşti Vaslui.

Într-o altă pagină, la rubrica „Pierderi”: „Pierdut Biroul populaţiei

eliberat de poliţia oraşului Bârlad pe numele Nedelea Gheorghe. Se declară
nul”.

4 septembrie 1949, numărul 193, Vladimir Cazacu semnează

traducerea „Oraşul poetului” (Din carnetul unui scriitor) Goethe 1749-1832 cu
o gravură de M. Tarază.

11 septembrie 1949, numărul 194: semnat de G. Nedelea citim:

„…din iniţiativa Comitetului provizoriu al oraşului, s-a aprobat, ca în schimbul
unei garanţii băneşti, membrii corpului didactic, militarii şi oamenii muncii în
special, adică acei care prin natura ocupaţiei ce le au sunt împiedecaţi de a
frecventa biblioteca de la Casa culturală, să poată obţine cu împrumut cărţi la
domiciliu”.

25 septembrie 1949, numărul 196 publică două poezii în cinstea zilei

„Scânteii”: „De Ziua Scânteii” de Magi Sigrig şi „Scânteia” la sărbătorirea a
cinci ani de la apariţie, de G. Nedelea.

La 25 septembrie 1949 se sărbătoresc cinci ani de apariţie legală a

ziarului „Scânteia” – organ central al Partidului Muncitoresc Român.
Pentru a sărbători acest deosebit eveniment, ziarul „Păreri Tutovene”
organizează un concurs literar pentru poezie, reportaj, schiţe, scenete cu
următoarele teme: „Cum m-a ajutat Scânteia?:
133
 1. - În lupta pentru îndeplinirea planului;
- în demascarea şi combaterea uneltirilor chiabureşti;
- în lupta împotriva misticismului;
- în lupta pentru pace;
- în munca de agitaţie politică
2. Cum am început a scrie la „Scânteia” (această temă poate fi preluată
numai de către corespondenţii voluntari).
3. Cum am difuzat „Scânteia”
- aspecte din munca de difuzare.
Lucrările se vor depune sau trimite la redacţia ziarului nostru până la
data de 20 septembrie. Cele mai bune vor fi publicate şi premiate”.

30 octombrie 1949, numărul 201 cuprinde şi o „Poşta redacţiei”…

literară.

Luni 7 noiembrie 1949 apărea primul număr al ziarului „Steagul roşu”

organ al Comitetului judeţean Tutova al P.M.R şi al Comitetului provizoriu al
judeţului Tutova.
*
„Păreri Tutovene” avea să reapară la 20 aprilie 1990, ca organ de presă
al F.S.N. Bârlad.
Din lucrarea în două volume „Istoria Bârladului” apărută în 1998 sub
egida Primăriei municipiului Bârlad, a Inspectoratului pentru cultură al
judeţului Vaslui şi Fundaţia culturală „Dr. C. Teodorescu” – îngrijită şi
coordonată de Oltea Răşcanu – Gramaticu, rezultă că „Păreri Tutovene” din 20
aprilie 1990 - şi de mai târziu - este acelaşi cu bisăptămânalul care la 23
septembrie – 3 octombrie 2003, ajunsese la numărul 737, anul XIII de apariţie,
serie nouă, cu precizarea ce ne-o face în sensul că ziarul a avut o succesiune
bogată de redactori şefi: George Irava, George Oprescu, Tache Mocanu,
Gheorghe Barbu, Florin Şchiopu, Vasile Rugină, Gruia Novac, Costel Niţuc,
Cătălin Angheluţă, Florin Mihăilescu, iar în anul 2003 – la redactarea
volumului meu „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
Bârlădene” – de aproximativ 11 ani, Aurel Găvan (pseudonim Neagu Vârlan).

La cel de al 737-lea număr, „Păreri Tutovene” – care îşi îndemna

cititorii să se exprime liberi prin… Păreri Tutovene, apărea ca publicaţie
judeţeană de cultură, opinie, informaţie şi atitudine, editată de Fundaţia Creştin
– Ortodoxă „Sf. Nicolae” Bârlad, strada Republicii numărul 284 şi se tipărea la
S.C. Odeon S.R.L. Avea ca director pe Aurel Găvan, editorialist – Constantin
Teodorescu, redactor coordonator – Laurenţiu Chiriac. Dispunea de un larg
colectiv de redacţie – redactori şi colaboratori: Nicolae Mitulescu, Petruţa
134
Chiriac, Teodor Pracsiu, Mioara Popa, Valentin Negre, Corneliu Filipescu,
Ioan Puflea, Gheorghe Catană, Corneliu Florenţa, Nicu Botezatu, Neculai
Artenie, Gheorghe Clapa, George Irava, Oltea Răşcanu – Gramaticu, Mihai
Luca, Eliza Olteanu, Vasile Slabu (fotoreporter). De tehnoredactare se ocupa
Bogdan Artenie, Ana Maria Gheorghiu, Mihaela Măstac, iar ca agent publicitar
responsabilitatea revenea lui Constantin Grigoriu.
În Păreri tutovene din august 1999 sunt publicate consideraţii asupra
romanului „Mama nu e vinovată” de Constantin Clisu, din care redăm un
fragment:

MAMA NU E VINOVATĂ – roman

[Roman, Editura „Junimea” Iaşi, 1999]

Un orizont cheamă din zarea de dincolo de zări, întotdeauna... alt

orizont... (fragment)
Procurorul: „Vinovată!”
Judecătorul: Sentinţa: „Pedeapsa capitală!”
Ştefan: „Nu se poate! Aşa ceva nu se poate!”
Maria: (A îngropat în ea toate întrebările... tace!)
Bogdan: „Mama nu e vinovată, mama mea nu e vinovată... nu e... nu e.
Avea tot timpul impresia că în ea
se bat încontinuu doi oameni. Dacă n-ar fi
aşa atunci de unde atâtea contradicţii?
„Are 39 de ani, bate la porţile lui
40 şi iată, se simte deja bătrână, de parcă
ar purta cu ea poverile întregii lumi,
acestea însoţind-o pretutindeni ca o umbră
ce voia să o păgubească de tot ce avusese
ea mai drag pe lume.
Cât de mult poate însemna o
singură zi în viaţa unui om! Şi ea mai are
de străbătut orizontul multor zile în care
soarele nu-i va arăta poate niciodată faţa
lui adevărată; în închisori, Timpul e lipsit
de orice lumină, el se transformă într-o
noapte continuă.
Poate din disperare, în unele
situaţii limită, deşi se credea destul de
echilibrată psihic, ar fi dorit să-şi curme viaţa aceasta fără nici o noimă, dar o ţin
la suprafaţă fiinţele cele mai dragi din lume: Veronica, Bogdan şi Getuţa şi...
undeva, într-un ascunziş al inimii, poate şi Ştefan, deşi e roasă de multe îndoieli în
privinţa lui.
135
 Când în cele din urmă, i s-au deschis porţile principale ale închisorii şi a
privit cât de larg e orizontul dincolo de ziduri, a înţeles că cei aproape doisprezece
ani nu-i trăise; dar cine şi unde, ce instanţă i-ar fi putut aduce acea reabilitare
înscrisă lapidar în foaia ei de eliberare? Cine oare? Cine?
Se trezi în plină stradă. Privi în urmă să vadă dacă nu o cheamă nimeni
îndărăt. Mai purta în suflet teama, frica de neprevăzut.
Ajunsă departe de închisoare, se opri pentru o clipă şi privi îndărăt.
Zidurile cenuşii se profilau sumbre, mucede, de pe ele prelungindu-se până
departe peste şesuri, pârâiaşe subţiri de apă. Maria le asocie cu lacrimile
acumulate de la miile de locatari ai acestui infern născocit de oameni pe pământ.
Se reculese. Porni din nou la drum. Nu mai avea de ce să zăbovească pe aceste
locuri”.
*
După lansarea acestui roman, criticul literar Theodor Pracsiu scria:
„Prezentarea a fost realizată de prof. univ. dr. Virgil Cuţitaru,
eminescolog notoriu, critic şi istoric literar, care este şi prefaţatorul cărţii.
Vorbitorul a schiţat, implicit şi explicit, un portret intelectual al autorului,
pornind de la problematica, viziunea şi arhitectura romanului... Dl. Virgil
Cuţitaru ne-a reamintit, în stilu-i mătăsos şi inconfundabil, treptele lecturii, pe
care domnia sa le-a străbătut în cazul de faţă din curiozitate, din plăcere şi
pentru studiu, calificând cartea, fără echivoc, drept o reuşită de excepţie în
spaţiul literar românesc,” (Păreri Tutovene din 13-16 august, 1999).
Acelaşi roman i-au inspirat editorului, scriitorului şi criticului
Constantin Huşanu din Iaşi următoarele comentarii publicate în „Convorbiri
literare” din decembrie 1999 sub titlul: „O CONSTRUCŢIE
CINEMATOGRAFICĂ”:
„Construit din secvenţe cinematografice, romanul asigură o lectură
facilă, spornică şi confortabilă. Este, cred, ce-şi doreşte orice creator. Cartea
dezbate consecinţele dramatice ale unei erori judiciare, motivată de o anchetă
penală superficială, dar meritul ei este că lasă posterităţii un document
autentic, ca şi întâmplările povestite, despre o epocă unde omul, dacă nu era
un număr, sigur era un pion sacrificat pentru o supravieţuire mută, iar rănile
lăsate în fiinţa eroilor, răni incurabile, se transferă peste timpuri în conştiinţa
cititorului, avertizându-l: Puteai să fii tu unul din acei nenorociţi! Întâmplările
nefaste au legile lor încă neelucidate. Constantin Clisu ne îndeamnă la
meditaţie, la analiza propriului nostru destin, la echilibru în viaţa de toate
zilele şi la o revoltă surdă împotriva a tot ceea ce produce durerea”.
*
Iar subsemnatul adaug: „Mama nu e vinovată”, cu ecoul ei sugerat din
prima pagină „nu e… nu e”, este cartea întâmplărilor tragice, a acuzaţiilor fără
fundament de care rari magistraţi au a avea mustrări de conştiinţă pentru
136
verdicte aiurătoare. Cartea lui Constantin Clisu este oferită cititorilor în
ansamblu dar ea trebuie străbătută şi înţeleasă de toată fiinţa umană care în
împrejurări care opresc destine ori le lasă să şchioapete, se numesc anchetatori,
indiferent că-s poliţişti, procurori, judecători ori funcţionari ajutători în
stabilirea vinovăţiilor şi înscrierea lor pe hârtia judecătoriei care face şi
rămâne lege.
Verdictele date în orice cauză, dar mai ales în cele penale, în care
domiciliul celui condamnat rămâne în zăbrele-zăbrele iar numele doar un
număr care înscris în conştiinţa năpăstuitului are consecinţe nebănuite care
afectează şi bine ar fi dacă vinovăţia s-ar măsura şi de sus în jos, mai ales astăzi
când cei cu judecata dispun de plată nemăsurată…
*
După ani de zile, munca de o viaţă a scriitorului Constantin Clisu, avea
să primească o recompensă binemeritată: ziarul „Evenimentul de Vaslui”
insera în ziua de vineri, 13 iulie 2007, următoarea informaţie:

Scriitorul Constantin Clisu este cetăţean de onoare al Bârladului

Consilierii locali au aprobat în şedinţa ordinară de miercuri seară
acordarea titlului de cetăţean de onoare scriitorului Constantin Clisu. D-sa s-a
născut pe 14 octombrie 1931, a absolvit Şcoala Normală a Institutului
Pedagogic din Galaţi şi Facultatea de Filologie din Bucureşti. Constantin Clisu
a avut o îndelungată carieră didactică. A fost, în perioada 1964-1966, directorul
Şcolii Generale nr. 5, apoi, din 1968 şi până în 1974, directorul Şcolii Generale
nr. l, iar în perioada 1975-1984, şeful Inspectoratului Şcolar Judeţean Vaslui.
D-sa a condus şi cenaclul literar „Alexandru Vlahuţă” din Bârlad şi a fost un
asiduu colaborator al revistelor „România Literară” şi „Cronica”. A condus
publicaţiile locale „Şcoala Bârlădeană” şi „Coordonate Bârlădene”. D-sa a
scris şi nouă volume de proză şi poezie pentru copii, iar Teatrul „Victor Ion
Popa” i-a pus în scenă mai multe piese pentru micuţi; în ultimii ani a publicat şi
două romane – „Mama nu e vinovată” şi „Bastardul”. Actualmente stabilit în
Canada, Constantin Clisu este considerat ambasadorul cultural al Bârladului.
D-sa este membru al Academiei Universale „Guliemo Marconi” din Roma şi al
Centrului Cultural-artistic din Milano, colaborator la Antologia Poetică
Universală din Atena precum şi la revista „Tempo sensibili” din Italia. (G.M.)
*
„Neîndoielnic, „Păreri Tutovene” întruchipează rodul strădaniilor şi
eforturilor unui colectiv de entuziaşti ai locului” îşi exprimă Gheorghe Clapa în
„Puncte de vedere”… părerea care ducea la concluzia că ziarul „a câştigat în
valoare, în conţinut şi a amplificat aria de cuprindere, a răspuns tot mai mult
exigenţelor cititorilor săi, fiecare putând afla în paginile sale temele şi

137
subiectele care îl interesează. „Păreri Tutovene” a ajuns una dintre cele mai
reuşite publicaţii ale momentului, intrată definitiv în circuitul presei naţionale”.
Mărturie veridică a faptului că presa de astăzi constituie trepte noi către
presa de mâine…

Şi că, într-adevăr aşa este,

eu subliniam în volumul citat
(„Mari personalităţi”…): „A crea
şi tipări la Bârlad o publicaţie cu
circulaţie în întreg judeţul nu-i
deloc o treabă uşoară. Dar ziarul
se încăpăţânează să reziste şi să ofere cititorilor ceea ce le trebuie”.
Un ziar bogat în conţinut, cu o ilustraţie bogată, cu publicitate bine
dozată şi rubrici căutate; un editorial de adevărată ţinută (Constantin
Teodorescu), cu „Eşicherul – Tablaua de şah a politicii”, bine orientat şi cu
profesionalism dăruit cititorilor (profesor Valentin Negru), rubrica „Ştiaţi
că”… o sinteză a deosebitului profesor Gheorghe Catană, o pagină culturală –
cu opinii de cititor şi comentarii la o expoziţie de pictură şi grafică deschisă în
localitate – care „fură” şi din pagina învecinată pentru a informa la timp şi cât
mai complet care-s noutăţile în ultimul număr (66-67) din revistă „Pagini
medicale bârlădene”…
Apoi articolele „Mirajul Occidentului”, „Violenţa în familie”,
„Campania regională împotriva traficului de fiinţe umane”… ori „Sărbătoarea
satului Puieşti” – ediţia a VI-a – 2003 ş.a. Sunt tot atâtea teme de multă
importanţă. Calendarul astronomic a lunii octombrie, jocul de cuvinte
„Viticolă”, rubrica „Sport”, „In memoriam”, aportul Oficiului judeţean pentru
protecţia consumatorului la respectarea regulilor de comerţ şi de servire
civilizată, şi nu în ultimul rând cursivul „Muzeul, şcoala şi literatura”, sunt de
mare folos pentru oricine.
Articolele din Păreri Tutovene de astăzi poartă cu demnitate şi succes,
ba înnobilând ceea ce a făcut Păreri Tutovene după 20 iulie 1946 şi până la 7
noiembrie 1949.
*

Păreri Tutovene, publicaţie săptămânală de opinie, informaţie şi

atitudine a municipiului Bârlad a reapărut joi 16 aprilie 1992, cu un colectiv de
138
redacţie format din: Gh. Barbu, redactor şef, O. Oprescu redactor şef adjunct,
Gh. Vrabie, redactor, V. Popa, tehnoredactor, ca o expresie a dorinţei de a
susţine reînfiinţarea judeţului Tutova, abuziv desfiinţat în 1950.Din ziarul cu
„număr nou” am reţinut documentarele: „Tutova în devenire”, „Criterii care
stau la baza reînfiinţării judeţului Tutova” din care redăm unul din argumente:
„Municipiul Bârlad a fost permanent reşedinţa ţinutului şi judeţului Tutova.
Bârladul este al doilea oraş ca vechime din Moldova după Cetatea Albă, fiind
atestat documentar încă din 1174. În prezent municipiul Bârlad se află pe
primul loc ca număr de populaţie faţă de toate oraşele care solicită a redeveni
reşedinţă de judeţ”. Ca obiective care justifică devenirea Tutovei ca judeţ şi a
Bârladului capitală a acestuia sunt citate existenţa Teatrului „Victor Ion Popa”
şi a muzeului din localitate. Nu se vorbeşte nimic aici de tradiţia culturală –
prin publicistică a Bârladului. Achiesând la ideea că succesiunea modificărilor
administrative n-a fost mai niciodată o reuşită în arhitectura administrativ-
teritorială a României, însuşi profesorul Dragoş Moldoveanu, coordonatorul
seriei „Moldova şi tezaurul toponimic al României”, o lucrare de mare valoare,
ţine să sublinieze ca un dezinteresat de sentimentalisme, greşeala făcută nu
numai în 1950, ci şi în 1968 când se probează, odată în plus, că „mecanismul
schimbărilor administrative se reduce la conflictul continuu dintre exigenţele
respectării criteriului economico-geografic şi un complex de interese de grup –
politice sau socio-economice - care tind să-l subordoneze. Altfel nici nu s-ar
explica decât „prin sprijinul decisiv al unui „Homo vasluiensis”, Virgil Trofin,
înfiinţarea judeţului Vaslui, cu reşedinţa într-un târg de provincie, în timp ce
Bârladul, integrat aceluiaşi judeţ, era un oraş în toată puterea cuvântului?”
Chiar presiunile făcute mai târziu asupra guvernului pentru a-l
determina să reînfiinţeze vechile judeţe, profesorul le atribuie tot „unor interese
locale” care ignorând în cele mai multe cazuri, imperativele geografice şi
implicaţiile financiare ale unei noi reîmpărţiri administrative, sunt temperate de
rezistenţa organelor legislative într-un asemenea demers socotită nu numai „o
izbândă a bunului simţ”, dar şi un succes pentru a înfrâna continua
„instabilitate” a mişcărilor teritorial-administrative.
Pierderile rămân pierderi în timp. La recensământul populaţiei şi
locuinţelor din martie 2002, artificial sau nu, populaţia municipiului Vaslui a
depăşit pe cea a populaţiei municipiului Bârlad, ca, de altfel, şi ca suprafaţă…

139
 Lumina revistă politică, literară şi de
cultură generală, redactor Lazăr Beneş,
redacţia şi administraţia în strada Vasile
Lupu nr. 6, apare bilunar, tipografia
Lupaşcu, în opt pagini.

141
 1 ianuarie 1945, numărul 1, în „În loc de editorial” revista îşi propune
ca program: „Lumină – cât mai multă lumină”. Ea instituie de îndată „un
concurs cu premii importante, pentru cea mai bună nuvelă cu caracter social
care să nu depăşească mai mult de 8 pagini de caiet. Manuscrisele , inedite, se
vor trimite până la data de 30 ianuarie pe adresa revistei „Lumina”. Rezultatul
concursului se va publica atât în revistă cât şi în marile cotidiene ale Capitalei.
Poezia „De vei fi rănit, iubite” de Iosif Utilin, traducere din limba rusă
de către Mihail Beniuc.
Revistă postdatată, în „Notiţe locale” sunt anunţate: „Sub patronajul
Uniunii Patriotice are loc luni 25 decembrie 1944, orele 19, în sala „Alexandru
Vlahuţă”, primul spectacol al Teatrului Uniunii Patrioţilor cu piesa „Omul care
a văzut moartea” de Victor Eftimiu, dar şi îndemnul. „Pregătiţi-vă pentru balul
Apărării Patriotice din 31 decembrie 1944”.
Th. Călin Delapraja – semnează poezia „Muncitorii”
Mihai Beniuc, „Oraşul pierdut. E slobod să mai cânt”.
Lazăr Beneş semnează articolul comemorativ „Nicolae Titulescu” –
patru ani de la moartea sa, în care scrie printre altele:
„…În timpul când Titulescu se afla bolnav la St. Moritz, semnatarul
acestor rânduri i-a transmis în numele unei adunări o telegramă omagială cu
urări de sănătate. Ori acum cinci ani, a face acest lucru era un act subversiv
şi… comunist. Fapt pentru care mă trezesc într-o noapte cu o percheziţie
făcută de autorităţi şi înaintat Legiunii de jandarmi. După 48 de ore de
detenţie, un domn maior, al cărui nume nu-l reţin, mă cercetează şi mă
descoasă, punându-mi fel de fel de întrebări cu anumite dedesubturi, căutând
cu tot dinadinsul să-i declar că sunt comunist. Ori, la urmă, mi-a declarat că
această concluzie a tras-o numai din faptul că am trimis o telegramă lui
Nicolae Titulescu, care, aici în ţară, era considerat dacă nu comunist, prieten
bun al acestora”.
La revistă mai semnează Nicolae Pandelea, locot. V. Luduşanu, K.
Sandu, farmacistul A. Aronov, L.A.B.

Martie 1945, numărul 2, tot, bilunar, dar la tipografia N. Peiu, Bârlad.

Semnează I. Negură poezia „Ţelul nostru”; M. Negreanu, Tudor
Teodorescu – Branişte, Delapraja, Ion Palodă, Isaia Răcăciuni, M. Solomon.
Iată ce scria Tudor Teodorescu – Branişte despre Otto Marcovici, care,
cu teatrul Baraseum de sub conducerea sa, vizitase de două ori oraşul Bârlad,
Otto Marcovici fost şi el un gazetar important la „Adevărul” şi „Dimineaţa”, ca
şi semnatarul articolului, atunci director la „Jurnalul de dimineaţă”:

142
 „Întâi ochelarii. Pe urmă, părul stufos şi creţ. Obrazul, peste care anii
trec fără să lase urme. O siluetă sveltă şi în permanentă agitare. Este Otto
Marcovici. Dar nu întreg. Ca să-i completaţi personalitatea, adăugaţi: o
inteligenţă vie, dublată de o rară putere de muncă; un spirit inventiv în cele
mai variate domenii; un animator. Mă leagă de el o colaborare şi o prietenie
de peste 20 de ani. L-am văzut la „Adevărul” şi „Dimineaţa”, în zilele cele
mai bune şi în zilele cele mai grele. Activ, energic, găsind cu uşurinţă soluţia
celei mai complicate probleme, prieten cu lucrătorii din tipografie, cu
redactorii şi vânzătorii de ziare, trecând din atelier în birou, din birou în
stradă. Marcovici era adevăratul motor al acestei mari uzine de presă. Totuşi,
acest vast câmp de activitate, nu-i ajungea; în acelaşi timp Marcovici
conducea un teatru şi două cinematografe.
După aceea, când am întemeiat „Jurnalul”, am fost iarăşi împreună. A
dus şi acolo aceleaşi minunate însuşiri de animator şi de tovarăş. „Jurnalul” a
fost suprimat de guvern şi au venit timpurile întunecate ale stăpânirii nemţeşti
în România. Otto Marcovici a continuat lupta. Alungat din presă a luptat în
teatru. „Baraşeum” n-a fost numai adăpostul atâtor actori şi scriitori evrei, ci
şi refugiul ultimului spirit de protestare cetăţenească, tot ce s-a mai putut
spune împotriva injustiţiei şi intoleranţei, s-a spus acolo, înfruntând grave
riscuri personale. Marcovici a reuşit să treacă prin cenzura cea mai infamă
textele cele mai îndrăzneţe. Ce nu se îngăduia scris în ziar şi nici şoptit la
cafenea, se cânta şi se spunea la „Baraşeum”, în aclamaţiile publicului
entuziast.
Acesta este meritul cel mai de seamă al lui Otto Marcovici.
Un cald animator. Un excelent organizator. Dar peste toate acestea, un
mare luptător în faţa căruia nu există piedici şi nici primejdii”.
În acelaşi număr Ion Palodă semna:

„Bunul samaritean”
„Fariseului care l-a întrebat pe Isus „cine este aproapele meu, Iisus i-a
răspuns prin următoarea pildă: „ Un om cobora din Ierusalim la Ierihon, a căzut
între nişte tâlhari care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au
plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un
preot şi când l-a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un Levit trecu şi
el prin locul acela şi când l-a văzut a trecut înainte pe alături. Dar un Samaritean,
care era în călătorie, a venit la locul unde era el şi când l-a văzut, i s-a făcut milă
de el. S-a apropiat de el, i-a legat rănile şi i-a turnat peste ele untdelemn şi vin.
Apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a
pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: „ai grijă de el şi orice
vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere". Care, din cei trei, ţi se pare că a dat
dovadă, că este aproapele celui care căzuse între tâlhari?” (Luca 10 Matei 22).

143
 De atunci sunt aproape două mii de ani şi în tot timpul acesta mii şi mii de
bărbaţi şi femei din toate neamurile şi de toate credinţele au dat dovadă că merită
titlul de Samaritean sau Samariteană, ba chiar cu mii de ani înainte de Iisus, au
existat şi s-au manifestat foarte mulţi inşi cu simţirea acestui cinstit samaritean.
Sublima pildă a Mântuitorului pare că se reazemă pe o însuşire eternă a
sufletului omenesc. Mila şi dragostea de aproapele n-a lipsit nici odată din
omenire: ceea ce însă a lipsit mereu a fost priceperea.
Puţini sunt aceia cărora sublima pildă, de mai sus, le aminteşte de reaua
alcătuire a Societăţii în care mişună bătăuşi, tâlhari, criminali şi victime dând
atâta de lucru bunilor samariteni. Puţini au fost întotdeauna, cei care au văzut clar
că societatea omenească trebuie lecuită radical. Aceşti puţini, şi foarte mari
văzători au fost însă ucişi de marea mulţime a omenirii, în care se aflau, desigur,
şi foarte mulţi buni samariteni. Iisus, Socrate, Giordono Bruno, Huss, Liebknecht,
Roza Luxemburg şi câţi alţii, au fost ucişi de bietul norod năcăjit şi bun, dar orb şi
neînţelegător. („O sancta simplicitas”, „Iartă-le Doamne, că nu ştiu ce fac”).
Să înţelegem şi să nu uităm că manifestările noastre individuale
samaritene şi instituţiile caritabile sunt semne (simptome) că lumea sufere de o
boală profundă şi ruşinoasă. Da, sărăcia, adică faptul că o parte din membrii
societăţii umane are nevoie de mila şi ajutorul altei părţi, nu e numai o durere şi
umilire pentru cel miluit, dar e o ruşine şi o primejdie pentru bunul samaritean
care-l miluieşte.
E o ruşine ca bunele noastre sentimente să fie condiţionate de mizeria,
boala, murdăria şi incultura aproapelui nostru, (vezi parabola care vorbeşte de
tâlharul care l-a dezbrăcat, jefuit, bătut zdravăn şi lăsat mai mult mort, de parcă
aşa ceva e inerent unei societăţi omeneşti, căci altfel bunul samaritean n-ar avea
prilej, să-şi plaseze bunătatea!)
Dar e şi o primejdie pentru toţi.
Boala contagioasă a celui sărac şi murdar, nu se sfieşte să viziteze şi
casele curate şi luxoase ale simandicoşilor noştri.
Obiceiurile, viciile şi limbajul cartierelor mizerabile pătrund în sufletele
copiilor celor mai bine crescuţi; hoţii, criminalii sunt, în bună parte creaţi de
sărăcie şi incultură.
Dar cea mai mare ameninţare e că într-o societate în care e posibilă
sărăcia, nimeni din noi, dar absolut nimeni, nu e sigur că, chiar dacă azi posedă
avere, mâine, el sau copiii lui, nu vor cădea în prăpastia puturoasă a sărăciei!
Rog să fiu bine înţeles; Nu neg meritul bunului samaritean, nu pretind că
în societatea de azi, aşa cum este, să ne abţinem de a face cât mai mult bine
aproapelui nostru, dar să înţelegem şi să nu uităm o clipă, că aceste gesturi de
bunăvoinţă şi de iubire, nu uşurează decât o prea mică parte din suferinţa omenirii
şi că omenirea trebuie vindecată radical, atacând cauza, reaua alcătuire care face
posibilă sărăcia.
Chiar atunci când, împărţind cămeşi şi săpun am fi siguri că primitorii nu
le vor vinde pentru a-şi procura rachiu, n-a alungat sărăcia.
144
 Chiar dacă un mare proprietar (individual) ar împărţi toată moşia sa
ţăranilor sau un fabricant ar preda fabrica sa lucrătorilor, n-au făcut nimic. Cu
aceasta nu se schimbă nimic din structura societăţii. Noii proprietari vor fi tot ca
şi cei vechi. Trebuie schimbată norma, şi aceasta o putem face. Să înţelegem
timpurile şi să nu ne complăcem în confortul indiferentismului nostru cras, atât
timp cât fratele nostru lipsit se zbate în ignoranţă, în lipsă şi în asuprirea tiranilor.
Iar apoi, după ce am înţeles, trebuie să luptăm cu votul nostru, cu solidarizarea
noastră, cu puterea massei luminată care cere însănătoşirea radicală a
gospodăriei omeneşti, o adevărată Democraţie, propăvăduită de Mântuitorul, că
fiecare om este frate şi fiu al aceluiaşi Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu care
este împărăţia binelui şi adevărului, a dreptăţii şi a egalităţii, care se sprijină pe
iubirea dintre toţi oamenii. Iubirea face să înceteze mizeria, boala, sărăcia şi
suferinţa.
Iubirea este angelică.
Timpurile au sunat. Să fim vrednici de ele”.

Mai 1945, numărul 3, tot… bilunar, dar la tipografia C.D.Lupaşcu.

Semnături: Agata Gora, Gh. Dănăilă, av. Leon Iacobsohn, ing. Vladimir
Cazacu, Constantin Titel Petrescu.

Iulie 1945, numerele 4-5 bilunar, atelierele grafice N. Peiu Bârlad.

Instalarea ca prefect a cunoscutului luptător antifascist d. I.
Andronache, cel mai tânăr prefect din ţară. Dl. profesor Gh. Gâlcă, fostul
prefect, face un amănunţit raport de activitate a… dumisale.
Sumarul: „Condamnaţi… la viaţă” de dr. I. Weinfeld; „Problemele de
pace ale democraţiei americane” de I. Felea; „Abuzul de stupefiante” de
farmacist E. Bergmann; „Cursurile sanitare” de dr. Alex Plexim; „ Băile
publice” de dr. N.H.; „Rânduri pentru muncitori” de Th. Călin Delapraja, note.
*
În acelaşi număr al revistei L.B. (Lazăr Beneş) scrie despre N. Stroe:
„Timp de cinci ani, din motive rasiale, Stroe nu a putut să apară în faţa
publicului din provincie, care îl admiră şi-l iubeşte. Da, Stroe e iubit. Îl iubesc
bătrânii ca şi tinerii, intelectualii ca şi muncitorii. Tuturor le descreţeşte
fruntea. Cântecele lui vrăjesc şi te transpun într-o lume ireală de poezie şi
basm. Iată marile lui însuşiri: aceea de a face asistenţa să trăiască alături de
el acţiunea ce o reprezintă în faţa ochilor noştri.
E un artist din popor şi trăieşte pentru popor. Majoritatea
compoziţiilor sale sunt brăzdate de un adânc umanitarism. Şi nici nu se putea
altfel la Stroe, care e fiul unui om de bine, ce cu mulţi ani în urmă, într-un sat
din judeţul Bacău – a făcut danie un loc pentru o biserică creştină-ortodoxă,
precum şi materialul pentru zidirea ei.

145
 Ani de zile Stroe a cântat şi jucat pe cele mai bune scene din Capitală
şi chiar în străinătate precum şi la posturile noastre de radio.
Alături de Vasilache, bunul său amic, mort atât de timpuriu, a turnat şi
un film românesc care se bucură de un real succes.
Stroe creează şi joacă pentru popor cu subiecte din viaţa trudită a
acestui popor. Popor de muncitori şi plugari, convinşi luptători antifascişti
care ne-au adus Pacea.
Şi o amintire personală din viaţa lui Stroe: Am copilărit împreună cu
Stroe pe valea Tazlăului în judeţul Bacău. În vacanţa şcolară, venea regulat la
ţară şi unul din sporturile noastre favorite era înotul. Zilnic făceam fel de fel
de zburdălnicii în apa repede a Tazlăului, dar ce-i plăcea mai mult lui Stroe
era să se aşeze sub zidul iazului care oprea apa pentru o moară din apropiere.
De sus, de la înălţimea de trei metri, cădea zgomotos apa – ca o cascadă – şi
Stroe cânta puternic, vrând să întreacă cu vocea lui zgomotul produs de
căderea apei. L-am întrebat de ce face acest lucru ? Stroe a răspuns: „Vreau
să mă fac artist, să joc şi să cânt, iar aici, sub acest iaz, îmi formez vocea”.
Avea atunci 9 ani. Tot în acea vreme, îşi formase în sat o echipă de
„artişti”, din care uneori făceam şi eu parte. Reprezentaţiile se ţineau, de
obicei, într-o magazie şi în caz de forţă majoră, într-un încăpător grajd alături
de cai şi în faţa unei asistenţe cam tot de vârsta noastră. Preţul intrării la
„spectacol” era un bunghi sau doi, după importanţa piesei a cărei autor era
tot micul artist de atunci N. Stroe.
Da, încă din frageda copilărie Stroe visa scena. Iubea teatrul citind
mereu lecturi din acest gen şi aşa a ajuns popularul comic de astăzi.
N. Stroe e compozitor şi conducător de teatru a ajuns la apogeu, omul
cu cele mai mari succese din ultimul timp. Mărturia acestui lucru e şi publicul
care vine în mare număr să vadă şi să asculte pe Stroe. Cine nu a văzut sau
auzit de apariţia lui Stroe în Napoleon pe scena teatrului „Atlantic”, unde
artistul are una din cele mai perfecte creaţii, profetizând lui Hitler, măcelarul
civilizaţiei, că locul lui este mai preferabil în mormânt decât în viaţă... Şi
faptele ne arată că Napoleon – respectiv Stroe – a avut dreptate, căci o dată cu
moartea lui Hitler, a venit pacea”.
*

Cu Decretul nr. 508/1954 s-a conferit titlul de Artist Emerit al

Republicii Populare Române, actorului N. Stroe, publicat în Buletinul oficial al
Marii Adunări Naţionale a R.P.R. nr. 1 din 12 ianuarie 1955, cu prilejul
împlinirii a 30 de ani de activitate artistică şi pentru merite deosebite în acest
domeniu.

146
 Septembrie 1945, numerele 6-7, bilunar, N. Peiu, clişeele şi gravurile
de Nell Cobar şi Miasereel. Aceiaşi colaboratori: dr. Weinfeld, Th. Călin
Delapraja, Isaiia Răcăcuni, dar revista anunţă pentru numărul următor
colaborări de la scriitorii din Capitală…

MOLDOVA
de Isaiia Răcăciuni
„Cuvânt magic ce-a făcut în totdeauna să tresalte în inima mea o coardă
tainică şi să vibreze sonor şi profund… Ca ecoul unei orgi, oricât de departe aşi fi
fost de ţară, pentru mine acest cuvânt însemna lunca Siretului, satul copilăriei,
dealurile de la Bălăneasa şi drumurile şerpuite ce duc în munţii Oituzului, printre
stânci cu zvon de şuvoaie de ape reci şi iuţi…
147
 Mai însemna şi bisericuţa din Borzeşti, lângă care poposeau cei patru
murgi, când veneam în zilele de vară din cătunul meu insignifiant şi mergeam spre
Slănicul cu lux occidental…
În anii prigonirii rasiale, şi chiar mai înainte, în epoca de infuzare a otrăvii
antisemite în masele populare româneşti, îmi puneam adesea, intrigat, întrebarea
de ce mă emoţionam în copilărie la amintirea voievozilor moldoveni, de ce
participam cu atâta foc la toate actele patriotice, la ce scriam poezii ce cântau
plaiurile înflorite ale ţării, când mie mi se trecea prin prisma ironiei şi a
suspiciunii orice sentiment ce l-aş fi avut pentru pământul meu natal. Cum poţi să
mai iubeşti o ţară şi un neam care te-a scuipat ca pe-o măsea stricată din gură?...
Şi... totuşi.., sentimentele ce-au fost sădite în noi din primele zile când am deschis
ochii pe aceste meleaguri, nu pot fi smulse cu rădăcină cu tot... Nu pot aşterne o
pată neagră peste ţăranii cu care am copilărit şi crescut, nu pot să colorez în
cenuşiu amintiri însorite, pentru o psihoză care a bântuit atât de aprig, adusă de
un vânt străin, peste un popor încă fraged faţă de maturitatea civilizaţiei... Şi am
preferat să rămân ridicul faţă de mulţi corelegionari, decât să mă smulg din
mediul prietenilor autohtoni cu care am îndurat şi bune şi rele...
Înainte de a fi scris „Paradis uitat”, în 1936, am poposit o zi în satul meu.
Birjarul care m-a luat de la gară, negustorii de pe la uşa dughenelor, ţăranii de pe
drumul ce urca la fostul conac în care mă născusem, se uitau ciudat şi întrebător
la mine şi se mirau de un târgoveţ, care venise să se plimbe o zi prin acele locuri,
fără nici o treabă precisă. Dar eu, în acea zi, adunasem în mine toată mierea ce
aveam s-o revărs în cele patru sute de pagini ale romanului ce evocam un
„Paradis uitat”...
Acum, după aţâţi ani şi atâtea întâmplări, când împrejurări vitrege m-au
oprit să văd Moldova, mă străduiesc să-mi imaginez cum o fi arătat satul, cum vor
fi trăind ţăranii cu noile orânduiri... Trei generaţii de agricultori ce mi-au
transmis în sânge dragostea de peisagiul românesc, glăsuiesc în acest târziu de
noapte în mine, când scriu acest fugar articol, făgăduit lui Lazăr Beneş, pe care l-
am văzut pentru prima oară, băieţel de trei anişori, pe malul Tazlăului. Şi-i revăd
şi pe acei ţărani trudiţi şi paşnici, pe cari i-am urmărit ani de-a rândul la coarnele
plugului, la secerat şi treierat, la horă şi priveghiuri, suduind printre dinţi pe
vătafi sau tocmindu-se în zilele de sărbătoare cu negustorul cu vorbă tărăgănată
dar inofensivă…
Pasionant şi interesant ar fi pentru mine să văd cum îşi exploatează
pământul singuri acei care şir de veacuri au trudit pe ogoarele boierului, şi
nutresc un vis. Să-i văd peste ani de zile, în sate curate, higienice, aşa cum am
văzut în occident, dând frumoasei noastre Moldove, un aspect pe care nu l-a avut
niciodată. Căci ce-i lipseşte acestei provincii ca să devină o grădină etern
înfloritoare?... Cum îl ştiu eu pe ţăranul nostru harnic, înţelept şi sfătos, el ar
trebui să profite de aceste împrejurări, când i s-a dat ce are el mai scump: pământ.
Şi cum nostalgia după porturile misterioase şi îndepărtate s-a stins, ultimul
vis este acela de a-mi sfârşi zilele lângă aceşti vânjoşi ţărani ai judeţului meu şi pe
148
un pământ pe care îl vad brăzdat de tractoare şi presărat cu hambare doldora de
grâu şi poame binecuvântate”.

Noiembrie 1945, numerele 8-9, bilunar:

Pe prima pagină gravura „Muncă şi odihnă” de A. Mărculescu şi

„Jurnalul” lui Mihai Sebastian, de Liviu Floda, în restul paginilor: gravură de
Frantz Masereel, poezia „Doina vremii” de Th. Călin Delapraja:

149
 Doina vremii

„…Am răbdat foamea şi chinul

Cum ne-a porunci destinul
Dar nu ne-am pierdut credinţa
Că va veni biruinţa
Să ne scape de robie,
De război şi de urgie…
Cântă doină, cântă, cântă,
Cântă biruinţa sfântă,
Cântă pacea-ntre popoare
Din hotare în hotare.

„Jurnalul” lui M. Sebastian

de Liviu Floda

De pe urma lui Mihail Sebastian – mort în condiţii atât de tragice, în

primăvara aceasta – a rămas, printre alte manuscrise, şi un jurnal. Sunt
însemnările lui zilnice, notele pe care le scria când rămânea singur cu el, – numai
cu el, – seara, la sfârşitul unei zile în care se luptase cu viaţa.
„Jurnalul” lui Sebastian – din care s-au publicat recent câteva fragmente
– constituie un document viu pentru vremurile pe care le-a trăit, un fişier spiritual
pentru cei cu care a venit în contact, dar mai presus de orice este o oglindă
perfectă a autorului însuşi.
Nicăieri în opera lui M. Sebastian, el nu apare mai apropiat de el şi mai
complet ca în aceste notaţii zilnice. Dacă în „De două mii de ani", în
„Accidentul”, sau în „Când înfloresc salcâmii”, M. Sebastian este numai în parte
el, iar în cealaltă, autorul care şlefuieşte, în „jurnal” M. Sebastian este numai şi
numai el; e el sută la sută…
M. Sebastian nu a fost numai un scriitor de mare talent. A fost şi o rară
inteligenţă. Un om complet – în toată puterea cuvântului. Mânuitor excelent de
condei, el era în acelaşi timp un pasionat de muzică, în stare să-şi dea ultimul ban
pentru un concert de Bach.
Dar numai atât? Dar clarviziunea lui politică? Câţi se pot lăuda că ar fi
fost în stare să scrie, în septembrie 1941, în zilele când nefastul Hitler pătrunsese
adânc pe pământul Rusiei Sovietice, ceea ce a notat în „jurnalul” său M.
Sebastian?
„Nu e nevoie să urmăresc (este vorba de harta războiului) de la zi la zi, e
inutil să-ţi faci rău pentru fiecare episod în parte: rezultatul final este ineluctabil!
Va veni o zi când se va putea respira. Il s'agit de durer, Il ne s'agit que de acela”.

150
 Iată ce nota Mihail Sebastian în 1941, şi cât de sigur era el atunci de
victoria Sovietelor. Cu câtă frenezie trebuie să fi scris el aceste rânduri, cu câte
speranţe, cu câte gânduri în viitor!
Viitorul lui M. Sebastian!… Nefericite prieten, ai fost prea dur, prea tăios,
prea neîngăduitor şi neiertător cu tine însuţi.
Ce te-a făcut să scrii la 22 Decemvrie 1942, în „jurnalul” tău aceste
rânduri?
„Fără disperare mă gândesc că asta se cheamă un ratat. Eu, la 35 de ani
nici o meserie, nici o resursă, nici o prietenie reală, nici o scăpare. Tot ce am făcut
a eşuat lamentabil. Hainele mi se jerpelesc. Ghetele arată din ce în ce mai prost.
Sunt jigărit, sunt obosit, sunt terminat, sunt inutil. De aici până la a întinde mâna
şi a cere, cât mai e?”
Întrebam mai sus „ce te-a făcut să scrii aceste rânduri”. Dar mi-am adus
aminte. Parcă ai dreptate... Era în iarna lui 1942. Erai un biet profesoraş, – în
lipsă de altă ocupaţie, – din ghetto-ul, în care te azvârlise legile naziste. Aveai
cinci mii de lei pe lună din care ţi se scădeau vreo trei, iar din rest cât se mai
putea. Păreai elegant, dar curios, hainele – aşa cum spui – începuseră să se roadă.
De prieteni – nu mai vorbim. Dacă ai scris: „nici o prietenie reală”, se vede că
ştiai mai mult decât noi, care te invidiam când auzeam numele istorice ale acelora
cărora nu uitai să le telefonezi în fiecare recreaţie.
Un singur cuvânt însă l-ai greşit. Un singur cuvânt din cele pomenite mai
sus ne doare cumplit: ratat. Cuvântul ne arde ca nişte colţi adânc înfipţi în noi.
Mihail Sebastian, – ratat!.., Ce ironie! Una din multele tale ironii...
*

Mai sunt cuprinse în acelaşi număr: „Teatrul şi misiunea lui” de Isaia

Răcăciuni; „Cu faţa spre viitor” de Eugen Gheorghe şi Note: „Începând cu
numărul viitor, revista noastră va publica o serie de articole ştiinţifice realizate
de dl profesor Gh. Gâlcă, directorul Liceului de băieţi din localitate” şi „Foştii
abonaţi la revista „Pagini libere” care a apărut în urmă cu ani şi apoi interzisă
de guvernanţii fascişti sunt rugaţi a-şi trimite adresele la revista noastră”.
Apoi, poezia „Din satu-mi natal” de Alex Dinu Ifrim şi… justificarea
neapariţiei la timp a publicaţiei: lipsă de hârtie…

Decembrie 1945, numerele 10, 11, 12 – bilunar, tipografia N. Peiu.

Din sumar: gravură „Sărbătoarea şomerului” de G. Grosz; poezia „Ruga
poetului pentru libertate” de T.H.Popa; „Evoluţia chimiei” de prof. Gh. Gâlcă;
„Un teatru muncitoresc la Bârlad” cu local propriu având în frunte pe
„cunoscutul artist Emilian Popescu şi prof. Pincosski”; „Cântece negre” din
volumul „Omul profilat pe cer” de Ion Caraion; „Când îţi ieşii în cale” de Th.
Călin Delapraja, iar G. Nedelea semnează fabula:

151
Două muşte

„Mai ăst' vară,

Într'o seară,
Două Muşte
Se certau nevoie mare!
Ba, ajunseră 'ntr'o vreme
Nu numai să se blesteme,
Ci'ndârjite fiecare
Să se muşte.

De la ce-a pornit pricina

Şi a cui fusese vina
Ne-o vor spune singurele
Numai ele:
- „Eu, surată, face una,
Am muncit întotdeauna!
Uite, astăzi, spre exemplu
În loc şi eu să contemplu
Ziua asta cu-atât soare
Cum de mult n'am mai văzut,
Treab'atâta ce-am făcut
Că mă mir de stau'n picioare!”

- „Şi eu nu ? Crezi că dormii,

Ori am lainicit prin vii?”

Ţip'a doua îmbufnată.
„Fără mine nici o roată
De la moară
Nu se mişcă, surioară…
Eu sunt cheia şi lacătul,
Am murit? E mort tot satul!
Tu, munceşti în bătătură
Numai pentr 'o biată gură,
Dar pe mine
Mă întinde orişicine!
Aşadar
E'n zadar
Să te lauzi, cum o faci !
152
 A mea-i muncă, tu să taci!
Şi, de-aicea, Doamne Sfinte,
Dă- i cu gara înainte,
Încât cele două Muşte
După cum am spus
Mai sus,
Au ajuns ca să se muşte!
Un biet Melc
Codobelc,
Ce pe-acolo se'ntâmplase
Şi-ascultase,
Fără voie tevatura,
Zise-abia deschizând gura:
„Cine-ntr-adevăr munceşte
Nu se laudă prosteşte!”

Alexandru Dinu Ifrim semnează poezia „Zile de pace” din care redăm
ultima strofă:
„…Uitând de-amurgul rece al vremurilor de zbucium
Din dragoste, iubire refacem ideal…
La viaţă… cânte doina, la târlă sune bucium
Şi plugurile păcii – răstoarne brazda-n deal!”

Cântece negre
de Ion Caraion
Unii nu'nţeleg, se uită
trişti la cântecele negre, pline:
„Pentru ce nu scrie ca'nainte?
Cântecele astea nu's frumoase”…
Sigur, nu toate cântecele sunt frumoase pentru toţi
Unele au mâlul şi pietrele din noi,
unele sunt tulburi, sunt aspre, sunt schimbătoare,
altele răvăşite ca nişte sârme,
unele sunt ca o luptă
pe care o purtăm cu noi, cu memoria şi sângele nostru,
unele sunt blânde ca spicul aplecat.
Nu mi-au plăcut niciodată cântecele blânde.
Unii vor zice:
„De ce nu scrie ca'nainte?”
Poeţi! Nu vă temeţi de adevăruri,
153
Fiţi aspri şi calzi ca sângele vostru.
Cei rămaşi pe urmă nu vor mai ajunge niciodată la voi,
Numai cei care vor veni singuri au dreptul
„Cântecele astea nu-s frumoase”…
Mai mult proză:
Braţe,
Marş,
Dreptate –
Oamenii cei noui intraţi în curte,
Merg la câmp cu tălpile crăpate.
Alte dăţi, din gări mucegăite
– Numai sângele acela curs din vată!...
se urneau vagoanele de marfă
cu toţi munţii lor de oameni ciungi
şi de carne roşie, exilată.
„Cântecele astea nu's frumoase pentru toţi”…
Altădată, – aduşi ca să se uite
ochii mici ai plozilor de şcoală
fâlfâiau de plâns. Din zări streine
soseau în trenuri cei trimişi să moară.
Se reîntorceau desfiguraţi, pământii, goi
în paturi de campanie, pe gratii bucăţi de vată,
schijă, ciolane schilozi, cranii zdrobite, bandaje
grupe, companii, batalioane –
se reîntorceau pe acoperişuri, ca nişte păsări.
Unii nu'nţeleg nimic; se uită
trişti la cântecele mele brute, aspre.
– „A uitat de tot ce-i poezie…
– „Crede acum că scrie pentru sute de mii.
– „Se înşeală!”
Nu, prieteni, nu mă înşel.
N'am uitai nimic şi nu voi uita nimic.
N'am uitat poezia mea neagră si urâtă.
N'am uitat libertatea voastră de a privi
într-un lighean cu apă.
N-am uitat bibliotecile voastre, în care puteţi
Intra şi citi din Mallarmé.
Voi însă nu veţi înţelege acest lucru decât târziu,
Voi mai aveţi timp să fiţi poetici şi să vizitaţi America,
Voi mai aveţi timp să vă întoarceţi din Franţa.
Voi mai aveţi timp să răsfoiţi propria voastră operă
154
Voi mai aveţi timp să fiţi dezamăgiţi
Şi să spuneţi;
„Acesta a fost cuvântul Istorie”.
Nu, prieteni, n'am uitat nimic,
Iar viaţa e aşa de puternică,
Încât eu n'am putut, niciodată s'o văd
răsturnată într-un lighean cu apă.
Carnea mâinii trece mătăsos
peste nervii tâmplelor uscaţi,
luaţi cazmalele, poeţi, să ridicaţi
cerul stors ca un tampon de vată!
Văd lemnul porţii tânăr, sărat,
l-aud tăcând în carnea mea bălană
trec dimineaţa cu el în memorie
prin piaţa oraşului– şi-i mângâi fruntea,
coaja culcată rotund lângă el
ca o promisiune la adolescenţă.
Tinereţea cântecelor noastre
va izbucni ca un glonte, ca o dinamită,
Străzi, oraşe, sate
au ieşti din cuibare
au năvălit din ganguri
au răsărit din funduri.
Totul se agită,
Totul există.
Poeţi! Voi trebuie să agitaţi lumea,
Voi existaţi odată ca tot ceea ce există,
Voi nu v-aţi născut pentru întuneric
pentru camerele încuiate,
pentru perdelele trase,
pentru femeile care aşteaptă;
voi v'aţi născut pentru tot ceea ce e viaţă, flux, campanie,
Voi v-aţi născut să fiţi permanent între oameni,
alături de ei, odată cu ei, în frunte cu ei.
De aceea, prieteni, eu n'am uitat nimic,
Voi însă nu veţi înţelege acest lucru decât târziu.
Voi, mai aveţi timp să fiţi poetici şi să vizitaţi America,
Voi mai aveţi timp să vă întoarceţi din Franţa,
voi mai aveţi timp să vă consolaţi propria voastră operă,
voi mai aveţi timp să fiţi dezamăgiţi,
şi să spuneţi cu propriul vostru gând:
155
 „Acela a fost cuvântul Istorie. Cât de greu l-am putut înţelege!”
Nu, poeţi! Nu vă temeţi de adevăruri!
Numai cei care vor veni singuri au dreptul.

(Din volumul „Omul profilat pe cer”)

*
Când îţi ieşii în cale...
Th. Călin Delapraja
Când îţi ieşii întâiaşi dată 'n cale,
Era pe câmpuri floare lângă floare.
Şi peste-atâtea gingaşe petale
Cădeau potop de raze dulci de soare.

Era izvor de tinereţe -n luncă,

Cu cântece de dor prin rămurele,
Iar de sub deal, spre valea cea adâncă
Îşi mână un şipot mii de vălurele.

Era atâta farmec prin poiene,

Când sufletu-mi sădi prima iubire
Că nu pot să-ţi uit roua de sub gene
Şi-ntâiul pas făcut la întâlnire.
*
Citiţi „LUMINA”
Atelierele Grafice N. PEIU – Bârlad
*
Consistentă rubrică „Să citim”.
Domnul ministru Bogdan a dat revistei următoarele rânduri cu ocazia
unei vizite la Bârlad: „Felicit pe iniţiatorii culturii democrate din Bârlad, cu
toată dragostea şi speranţa într-un viitor mai bun pentru ţara noastră”.
Th. Călin-Delapraja semnează versurile „Scrisoare lui Moş Crăciun”.
Iată-le:

Moş Crăciune,
Nu ţi-am scris de ani de zile
Un rând cât de scurt măcar
Şi s-au rupt atâtea file
Din al vremii calendar…

156
Şi-au trecut aşa, în goană,
Timpuri care ne-au bătut
Cu furtună şi prigoană
Şi dureri de necrezut…

Şi ne-am zbuciumat într-una

Dumnezeu mai ştie cum
C-a fost groaznică furtuna
Cu foc mare şi cu scrum.

Şi sunt mulţi şi mulţi la număr

Care şi azi încă plâng.
Ducând greutăţi pe umăr
Şi în suferinţi se stâng.

A fost cruntă soarta noastră

Cruntă şi necruţătoare,
Încât nu pot, Moş Crăciune,
S-o exprim într-o scrisoare.

Dar le-am fost răbdat pe toate

Cu speranţă-n viitor,
Aşteptând zări luminate
Şi soare strălucitor…

Anul ăsta Moş Crăciune

Cu lungi şiruri de nevoi,
Când vii cu daruri străbune
Să te-abaţi şi pe la noi.

Să ne-aduci desaga plină

De cadouri cu noroc,
Să licărească senină,
Viaţa-n case fără foc.

Să ne-aduci vremuri mai bune

Cu iubire-ntre popoară
Şi să avem, Moş Crăciune,
Pace-n suflet, pace-n ţară!

157
 În aceeaşi pagină cu titlul „Metoda lor” era semnat un articol care
îndemna la vigilenţă:

Metoda lor...
Zvonul, intriga, colportarea, minciuna şi întreaga gamă a bârfelilor ieftine
şi senzaţionale nu mai prind, mai ales după conferinţa de la Moscova şi urmare a
rezultatelor adunării Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Londra. Problemele
mari, internaţionale şi interne ale ţărilor, se dezbat în lumina discuţiunilor
serioase ale făuritorilor victoriei antihitleriste şi a păcii trainice.
De aceea reacţiunea internaţională, ca şi cea de la noi, caută alte metode
şi cele mai întrebuinţate sunt sabotajul şi specula manifestate sub diferite forme,
care trebuie combătute şi sancţionate cu severitate. Şefii reacţionarilor cumpărând
conştiinţele celor slabi (cu duhul) – care se vând pentru un blid de linte – îi
conrupe pentru a îndemna „băeţii” la spargeri de geamuri, loviri, ruperi de lozinci
democrate şi împiedecarea a tot ce are legătură cu dezvoltarea democraţiei reale
şi în folosul maselor populare, reînviind astfel vechile sisteme, de care aparent
credeam că vom fi scutiţi. Îşi mai închipuie oare huliganii că ideile se nasc şi
dispar sub comanda bâtei, uitând că băţul are două capete?
Muncitorii cinstiţi, truditorii cu mintea şi braţele, ei ştiu că aceiaşi ticăloşi,
care propăvăduiau „omul şi pogonul”, astăzi umblă să înapoieze pământul
moşierilor şi să răpească libertăţile muncitorilor prin învrăjbirea poporului.
Uită lichelele, că libertăţile cucerite prin luptă nu se pierd şi vai şi amar va
fi de ei, când poporul răbdător va spune: „ajunge!”.
Oare zevzecii, stâlpi ai cafenelelor, speculanţii netrebnici, nu-şi dau seama
că prin balele care le împroşcă, duhnesc a cadavre?
Sau în meschinăria lor, cavalerii crucii încârligate şi ai gardului de fier îşi
închipuie că se vor mai găsi alienaţi, care să-şi pună viaţa în primejdie pentru
pieirea ţării?
Diversiunile nu vor mai acoperi mult pe cei care în dosul vostru îşi umplu
şi azi pungile cu aur, criminalii de război, fasciştii şi reacţionarii, adevăraţii
vinovaţi, pe care vă siliţi zadarnic să-i camuflaţi, căci nici o minte sănătoasă nu vă
mai dă crezare minciunilor voastre.
Vă cunoaştem. Mai ieri ne-aţi trimis în războiul „sfânt” să-i ucidem pe cei
mai buni fii ai poporului, ne-aţi vândut ţara hitleriştilor, pentru ca astăzi să ne
zbatem în nevoi. Aţi contribuit la distrugerea oraşelor şi satelor, aţi condamnat şi
omorât milioane de oameni, în numele şi din comandamente străine poporului
român, iar astăzi tot voi îndrăzniţi să scoateţi capul şi să deschideţi gura.
Aflaţi, canalii, că nu va trece mult şi aţâţările voastre, datorită „mustului
care fierbe” vor înceta!
Vă asigur,
Trifan Ştefan
Deci, în 1945 au apărut 7 numere ale revistei „Lumina”
158
 *
● Un gazetar la 50 de ani; ● „Năpasta” de I.L. Caragiale la Bârlad; ●
versuri de G. Nedelea; ● Carol Beneş despre Ion Iacomi; ● M. Andone despre
„Misiunea revistei „Lumina”; ● G. Ursu – versuri pentru pictorul Ionel Peiu şi
rânduri de proză prietenului său Th. Călin Delapraja.

Februarie 1946, numerele 13-14, bilunar: Peiu; gravuri de Frantz

Masereel.
A. Brănişteanu – gazetar – a împlinit 50 de ani de activitate în slujba scrisului
cotidian, demn îndrumător al presei democrate din România. Revista îi urează
viaţă lungă.
„O conferinţă despre bomba atomică” susţinută de către fizicianul
profesor Gh. Gâlcă.
„O revelaţie: Năpasta de I.L. Caragiale, în interpretarea colectivului
Teatrului Muncitoresc din Bârlad. Sunt evidenţiate nu numai eforturile echipei
conduse de talentatul şi neobositul Emilian Popescu, „care de ani de zile este
animatorul tuturor manifestărilor teatrale în oraşul nostru, dar şi calităţile
distinsului artist dr. I. Weinfeld care prin experienţa vârstei sale şi a
cunoştinţelor pe tărâm teatral a ajutat mult ca interpretarea să răspundă
mesajului operei”.

George Nedelea îşi pune semnătura pe…

Curge vremea

Curge vremea, curge-ntr-una

Şi pe toţi ne face una!
De-ai fost mare, de-ai fost mic,
Pân' la urmă, tot nimic!…
Tot aceiaşi viermi cu anii
Se vor cuibări în cranii
Şi vor ospăta din noi
Ca o ironie-apoi
Tot ce ochiul azi ne-alintă
Nu-i făcut decât să mintă
Viaţa care mă închingă
Până moartea o să-nvingă
Până va veni o zi
De la care n-oi mai fi…

159
 Oricât mintea-n zare scurmă
Tot în ţărnă cade-n urmă…
Tot acelaşi hău se cască
Pentru om şi pentru broască…
Cine crede-n nemurire
Se înşeală peste fire!
E un copil îmbătrânit
Ce din basme n-a ieşit…
Ce e visul ce ne-mbată
Când stă inima să bată?
Melodia unui cânt
Coardele dacă s-au frânt?
Frunza ce s-a dezlipit
De pe ram, ce-a devenit?
Cum vrei tu, poet sărac,
Să trăieşti veac după veac
Universu-n loc să steie
Pentru versul tău – Scânteie?
În zădar plângi şi suspini
Şi de toate te anini
Ca să faci să întârzie
Noaptea care o să vie!...

De-ai fost mare, de-ai fost mic,

Pân' la urmă tot nimic…
Vremea curge-n şir nebuna
Şi pe toţi ne face una.

Isaia Răcăciuni semnează versurile „Răscruce” şi „Vagabond”. Dintre

care o redăm pe ultima:
„Cine sunt eu?/ Un vagabond printre ogoare/ Am avut bârloage/ am
avut hârburi/ Am avut ţoale/ Am avut ţiitoare/ Azi nu mai am nimic, Dar am…
soare.
Toate drumurile lumii/ În bătaia lunii/ Trec prin mine,/ Se-ntretaie/ Şi
ascult în amurguri stinse/ A cosmicei inimi bătaie./ Hoarde nesăţioase/ Se
frământă./ Trec pe sub mine/ Stele somnoroase/ Îmi cuvântă/ Tâlcuri divine…/
Văd departe/ Şi mă strecor/ Ca o undă/ Peste moarte,/ Doruri deşarte/ Mă
inundă”…
În aceeaşi revistă rubrica: „Să citim” cu recomandarea: „Ninge peste
Ucraina” de Aurel Baranga; „Romain Rolland şi Uniunea Sovietică” de Eugen

160
Relgis; „Roosevelt” de Emil Ludwig; „Munca” de Emil Zola; Th. Călin
Delapraja pune în pagină „Cântecul copilăriei”:

Copilăria mea, copilărie

Cu trecutul tău ţesut din borangic
Te cânt mereu, că n-o să mai revie
Clipa fericită de când eram mic.

Te cânt mereu şi-ţi depăn amintirea

Pe un ghem de aur în sufletul ascuns
Când în urma ta, crângul şi pădurea
Mi-au rămas tot dragi şi-n minte mi-au pătruns

Parcă te văd şi azi cu braţul plin de flori

În satul meu cu garduri de nuiele,
Când rămâneai în drum s-asculţi de multe ori
Prin ramuri ciripit de rândunele.

Te văd apoi râzând cu fruntea-n soare

Jucându-te cu părul încâlcit de vânt;
Iar în altar, în zi de sărbătoare,
Îngenunchind te văd în faţa Celui Sfânt.

Te văd în bancă, la şcoală bucherind

Slova românească pe abecedar,
Şi pe ogor, la plug, cu milă mângâind
Plăvanii blânzi cu mers domol şi rar.

Şi te văd mereu pe şes la Zeletin

Între-acele turme şi cirezi de vite…
De cântece şi jocuri era tot şesul plin
Şi zilele erau mai fericite.

Te văd în frăgezimea florilor de Mai

Şi sufletul meu parcă se destramă
În depărtarea nesfârşitului alai
Al nostalgiei ce astăzi mă cheamă…

Copilăria mea, copilărie,

Unde-s vremurile de-altădată, când
Hoinăream pe deal şi pe câmpie
Şi-n iarba moale adormeam cântând.
*
161
 Documentarul „Înrudirea raselor, apărut în anul 1933 la Geneva în „Le
moment”, tradus din limba franceză de preotul Ştefan Vasiliu şi republicat în
„Lumina” de la Bârlad în februarie 1946, convinge că problema raselor este
departe de a fi pusă la punct:

Înrudirea raselor
Fără îndoială că este anevoios să se determine limitele raselor şi mai ales
să li se stabilească compoziţia chimică. Când e vorba să se separe ascendenţii
semiţi de ascendenţii arieni, mai rău se încâlceşte.
În realitate cum se face că poporul evreu, care se reproduce mai mult decât
alte popoare, scade în loc să crească?
După calculele demografilor reputaţi evreii ar trebui să fie astăzi măcar în
număr de 36 milioane.
Dar atunci unde sunt cele 24 de milioane de evrei, deoarece statisticile nu
arată astăzi decât 12 milioane de israeliţi? Este probabil că neevreii au asimilat,
în timpul generaţiunilor precedente îndoitul numărului celor care rămân încă.
Arianul care prestează un jurământ solemn în faţa autorităţilor naziste
pentru a afirma că printre strămoşii săi nu există nici unul de sânge evreu, cam
exagerează.
Acest avantaj sau dezavantaj nu poate fi revendicat nici chiar de Ferdinand
catolicul, care în 1492 alungă evreii din Spania. Chiar el a trebuit să recunoască
mai târziu că propria sa mamă era nepoata frumoasei evreice din Toledo: Palamo.
Kayserling, care a studiat epoca inchiziţiunii, ar putea să dea
compatrioţilor săi germani detalii impresionate. În lucrarea sa, el demonstrează
că destinul jonglează mai mult cu ironia decât cu înţelepciunea. Propria nepoată a
lui Ferdinand catolicul se căsători cu fiul lui Alfons de cabaleria, din întâmplare,
evreu din Aragon. Pentru ilustrarea acestor două incidente familiale, trebuie
remarcat faptul că între descendenţii cabalerilor se găseşte Carol V. Dar se pot
întâmpla lucruri şi mai anapoda. Hans von Bulow a scris o istorie a aristocraţiei,
în care descrie lucruri uluitoare. Astfel când în Armenia şi în Georgia au domnit
evreii, s-a urcat pe tron în 1802 un rege numit David, care pretindea a fi
descendentul marelui David. Dar ceea ce von Bulow nu a trebuit să demonstreze şi
mai ales să scrie, este că papa Anaclet II (1138) era de asemenea de origine
evreiască şi culmea, obligă pe regele Siciliei, Roger, să ia în căsătorie pe sora sa.
Câteva generaţiuni mai târziu, ţarul Ivan-Alexandru al Bulgariei (1331-1365) avu
ciudăţenia de a lua în căsătorie o evreică numită Sara, care îl făcu să zidească,
pentru a mulţumi lui Dumnezeu, zece biserici frumoase, care există şi acum.
Mai aproape de noi, o rudă a poetului Heine, numită Alice Heine, reuşeşte
să cucerească inima lui Albert I, prinţ de Monaco, devenind nevasta lui.
Imaginaţi-vă pe descendenţii tuturor acestor regi şi prinţi chemaţi să facă
un jurământ de onoare în faţa unui tribunal arian! Interesante în deosebi vor fi
imprecaţiunile ariene ale tuturor prinţilor germani înrudiţi cu familia regelui
George III al Angliei; căci nu-i un secret pentru nimeni, că soţia prinţului de
162
Glucester era evreică şi aparţinea familiei Anna Norza. Apoi toată lumea cunoaşte
mariajul, de altfel foarte fericit, al prinţului de Saxa Coburg cu frumoasa
Constanţa Deiger. Se ştie că descendenţii lor s-au înmulţit covârşitor în provincia
germană. Aceasta şi explică pentru ce în Germania se află atâţia oameni obligaţi
să presteze jurământ pentru a dovedi că nu sunt evrei.
Soţia legitimă a prinţului Henric XII de Reiss nu era decât umila Mariana
Meyer, care după părerea lui Goethe, a fost cea mai frumoasă femeie a epocii. Şi
familia Vassan-Sarrebrucken s-a încrucişat de mai multe ori cu familia
Loewenthal. Prinţul de Hess, a cărui descendent este colaboratorul intim al lut
Hitler, a fost căsătorit cu evreica Mautner...

Aprilie 1946 numerele 15-16, bilunar, Peiu, „Viziune” gravură de A.

Mărculescu.
În sumar:
● „Un artist luptător” de Eugen Relgis; ● „Teatrul în lumina
actualităţii” de Isaia Răcăciuni; ● „39 de ani de la răscoalele ţărăneşti din
România” de H. Creţeanu; ●„Eugen Relgis – un apostol al umanismului” de
Lazăr Beneş; ● versuri: „Denii” de Th. Călin Delapraja, epigrame de ing.
Vladimir Cazacu, fabula „Două cărţi” de George Nedelea ● „Zidim libertatea”
de T. H. Popa; ● În chenar negru: a murit Ion Iacomi; ● cronici, comentarii,
cărţi şi reviste primite la redacţie, note, ştiri redacţionale, recenzii, umor, clişee,
A. Mărculescu.
Iată şi cele „Două cărţi” – fabulă:
„Într-o bibliotecă mare
Dintr-un oraş oarecare,
Că-l cheamă Bârlad, Vaslui,
Importanţă mare nu-i,
Mai acum vreun an sau doi,
Cum se-ntâmplă şi-ntre noi,,
Unei cărţi, gust îi veni
Pe alta a dojeni:
- Dă-te, soro, la o parte,
Dă-te mai încolo, zic!
Vai de cel ce are parte
Să te atingă doar un pic.
Îl sufoci cu a ta duhoare!...
Eşti de-o murdărie crasă!
Asta e înfăţişare?
Uite, eu sunt tot frumoasă,
Astăzi parcă-s tipărită!
Nici o filă răvăşită…
163
Chiar coperta mi-i curată
Cum a fost de prima dată.
Tu eşti însă o ruşine!
Doamne, cum să scap de tine,
Să nu te mai văd deloc?”
Ş-aici cartea cea frumoasă,
Astăzi parcă tipărită,
Făr-o filă răvăşită,
A tăcut, fiind convinsă
Că vecina-i e învinsă.
Totuşi, foarte cuvioasă
Va răspunde dumneaei.
Şi răspunsul a venit
Prompt, cum nu l-ar fi gândit:
- „Dragă, ai dreptate mare,
Prost arăt la-nfăţişare,
Foile-mi abia se ţin
Şi pătate sunt din plin
Iar coperta măzgălită
Peste tot şi jerpelită!...
Dar te-ai fost, tu, întrebat
Mâini prin câte am umblat?
Ochi câţi s-au plecat pe mine
În clipe grele ori senine?
Unii poate au plâns pe pagini,
Ca şi toamna pe paragini,
Precum alţii-or fi zâmbit
Când de tot m-au dezvelit!
Tu, nicicând n-ai fost în stare
Să te mişti din raftul grav!
Nici o mână, mi se pare,
Nu te-a scuturat de praf,
Nu ţi-a răsfoit vreo filă,
Ştii, măcar aşa, în silă,
Ca să simţi şi tu fiorul
Ce ţi-l lasă cetitorul !...
Ş-acum vii să-mi faci morală?
Cap fără de socoteală!
Eu te iert, însă vezi bine,
N-am chef să mă cert cu tine!”
*
164
 La data când publica cele de mai sus, George Nedelea era la deplina
maturitate fiziologică (n. 1903) dar şi a experienţei intelectuale în literatură, el
fiind deja un remarcat, lucru mai puţin cunoscut de tineri. Prin 1925 el crease şi
colaborase, alături de George Tutoveanu, Tudor Pamfile, Toma Chiricuţă,
George Palady ş.a. la „Graiul nostru”, dar şi la „Vremuri bune”. Apoi în 1926-
1927 a colaborat la „Răzeşul” lui V. Caraivan, în 1932 el însuşi, cu alţi
prieteni, scosese ziarul „Veacul nostru”, dar colaborase cu poezii şi alte lucrări
literare la „Cultura poporului”, „Universul literar”, la „Săptămâna” de la
Ploieşti, la „Moldova” – scoasă de George Tutoveanu ori la „Scrisul nostru”.
Apoi, puţini bârlădeni ştiau acum (în 1946) că prin 1937 G. Nedelea împreună
cu un alt om de cultură şi prieten, cu G. Ursu realizaseră pentru tineret primul
volum al unei „Antologii a scriitorilor bârlădeni”, în care erau prezentate opere
ale lui Alexandru Vlahuţă, Alexandru Philippide, Iacov Antonovici, G.
Diamandy, C. Hamangiu, Ionescu Raicu-Rion, G. Tutoveanu, G. Taşcă ş.a. şi
promiteau „completarea necesară” cu un alt volum în care să fie înscrişi alţi
condeieri care, deşi nu erau bârlădeni prin obârşie, erau legaţi de Bârlad şi
formaţi aici, unii fiind foşti elevi ai Liceului „Codreanu”: Vasile Pârvan, N.
Petraşcu, G. Ibrăileanu, Tudor Pamfile, Pamfil Şeicaru, D. Fărcăşanu, G.
Palady, Emil Gârleanu.
În 1948 avea să participe cu fabula „Viespea şi furnica” la un concurs
literar organizat de revista „Albina” şi avea să obţină una din cele patru
menţiuni pe ţară, din juriul concursului făcând parte personalităţi de frunte ale
lumii literare – Gala Galaction, N.D. Cocea, I. Călugăru, D. Corbea, Al.
Cazaban.
Deşi la maturitate deplină, unele din producţiile publicate în presa
locală: „Păreri”, „Păreri tutovene”, „Lumina”, apoi în „Steagul roşu” trădează o
anumită sforţare, o căutare care îi depăşea adesea lăuntricul, dar, se vede,
trebuia să scrie. Aşa este cazul scenetei „Un chiabur ca toţi chiaburii” publicată
în „Steagul roşu” din 6 august 1950 şi pe care spre înţelegerea cititorilor o
redăm în întregime:

Un chiabur ca toţi chiaburii

— Scenetă —
Persoanele:
Vlad, chiabur
Ion, finul său (Ţăran sărac, fost argat la Vlad. Dezgheţat. Azi, secretar la
Sindicatul salariaţilor agricoli din plasă).
Scena reprezintă o uliţă a satului. O bancă lângă gardul casei lui Ion, pe
care şade acesta, ţinând în mâini un carneţel în care notează ceva. După o pauză,
se vede venind dinspre dreapta, Vlad chiaburul, naşul său, care pentru a masca

165
oarecum că nu-i chiar chiabur cum îl ştie satul, umblă prost îmbrăcat. Vârsta 50 –
55 ani. Puţin adus de spate.
Ajungând în dreptul lui Ion, se opreşte şi după ce se uită la el câteva clipe
foarte atent, se apropie de bancă.
Vlad (mieros)
Bun noroc, măi dragă fine,
Ce mai spui, ce mai gândeşti?
Ce nu mai dai pe la mine?
Ori şi tu mă ocoleşti?
Crezi şi tu ce spune satul
Că's chiabur? Că's înstărit?
În zadar sunt bănuit, în zadar îmi trag păcatul!

(Căutând să pară convingător)

Ce scofală – atât de mare

Să ai douăzeci hectare,
Două vaci şi patru boi,
Douăzeci şi cinci de oi
Şi o ţandără de vie!
Asta'nseamnă chiaburie?
Ş-apoi din oi am mai dat,
Unele mi s-au furat,
Iară via cu ce-aduce
Aş putea ca să-i pun cruce!
Înţeleg să am vr-o moară,
Bălţi cu peşte, slugi la scară,
Atunci, da, se schimbă treaba,
Dar aşa... vorbă degeaba!
Şi acestea, bre Ioane,
N-au căzut din cer plocoane,
Am muncit ca să le-adun.
Crede-mă, aşa-i cum spun.

Ion (privindu-l pe sub sprincene şi vârând carnetul în buzunar)

Nu este scofală mare
Tot ce ai pe cât îţi pare?
Nu-s de pomană luate
Ci prin muncă şi dreptate?

Vlad
Sigur! Şi pot să ţi-o jur
Fără nici-un înconjur!
166
Tu, doar mă cunoşti, mă ştii,
N-am nărav să spun prostii!

(Dă să se aşeze pe bancă, dar renunţă)

Ion (puţin enervat, ridicând tonul şi privindu-l ţintă)

Dar pământul Iui Ilie

Ce avea o datorie
Să-ţi plătească? L-ai uitat?
Cine i l-a fost luat ?
Cinci hectare pe nimic !

Vlad (încet, surprins)

Eu l-am luat, ce să zic!...

Ion (ridicându-se de pe bancă)

Când ai fost primar, ţi-i minte,

Cum numai după o lună,
Cu banii de la comună,
De la al-de Panaite
Luaşi via cu tot rodul.
În loc să fi făcut podul
Ce ne trebuia în sat?
Zi că nu-i adevărat!
Nu o ştie lumea toată?

Vlad (căutând să se apere)

Dar ieşii basma curată,

Probă că nu aveam vină!

Ion (necruţător)

Ba, aveai şi nu puţină!

Însă cum pe atunci oricare
De la mic şi pân' la mare
Toţi furaţi până la unul,
Cine ar fi fost nebunul
Să vrea să te dea pe bete
Când şi dânsul avea pete?

167
Vlad (gest de aprobare)

Bine! Să zicem c-aşa-i,

Însă ţi-aminteşti ce trai,
Ce belşug din cale-afară
Pe atunci era în ţară?

(Cu ironie)

Şi pentru-acest belşug tot,

Nu munciai să dai în bot
Cum te-obligă astăzi Statul;
Nici nu-ţi desfiinţai hatul
Ca să intri-n Colectivă,
Unde să munceşti în turmă
Ca apoi până la urmă
Să nu ai nici de-o colivă?
Dacă asta bine-nseamnă
E-un nebun cine vă-ndeamnă!

Ion (cu tărie)

Vorbe! Traiul bun era

Tot la de-al-de dumneata,
La boieri şi la ciocoi
Şi la toţi ai lor slugoi!
Ştiu eu traiul de atunci,
Pielea ni-l cunoaşte bine
Cum pentr-o coajă de pâine
Iţi făceam atâtea munci!
Ţi-am fost doar cinci ani argat.

Vlad (încurcat făcând un pas spre dreapta)

Da, mi-ai fost, nu am uitat,

Erai harnic, priceput

Ion (necruţător)

Atunci, de ce m-ai bătut

Şi ai pus să mă închidă
Pentru nişte aguridă
Ce-o dusesem mamei, biata,
168
Borş să facă pentru tata?
De ce, când ceream simbria,
Mi te apuca mânia
Şi urlai ca un turbat?
N-am şi azi bani de luat?

Vlad (şi mai încurcat, încearcă să se dezvinovăţească)

Cum? Aud ? Ce vorbă-i asta?

De ce mă-ncarci cu năpasta ?
Nu ţi-am dat la despărţire
Hainele mele de mire?
Că erau de molii roase,
De, însă erau frumoase!
Când te-am cununat apoi
Nu ţi-am dat şi două oi?

Ion

Da, din cele prăpădite,

Bolnave şi-mbătrânite,
Ce-au trăit o zi sau două
Pân-au pierit amândouă.
Ş-apoi stai! Un rând de straie,
Atât a făcut în bani
Dreptul meu pe cei cinci ani?
Prea mă crezi c-aşi fi de paie!
Despre oi să n-aminteşti,
Nici să nu le socoteşti;
Mi-ai spus: „Dar de nuntă sunt”
Ori vorbişi şi-atunci în vânt?

Vlad (rugător, simţind că-i fuge terenul)

Bre, Ioane, dragă fine,

Nu crezi că ar fi mai bine
Cel trecut ca să-l lăsăm!
De ce să-l mai dezgropăm!
N-am eu atâtea belele
Care-mi stau pe cap de-ajuns?
De-ai şti cât mă lupt cu ele!
Ce-a fost, ce n-a fost, s-a dus!
Şi la toate vârful pune
169
Colectarea... mă răpune!...
De m-ajuţi să scap de ea
Al tău sunt cu viaţa mea
Şi eu cred că ai să poţi
Dacă stai şi te socoţi,
Azi cuvântul tău e greu
Cum era pe vremi al meu.
Nu zic să mă faci scutit,
Zău na, aş fi un smintit,
Ştiu că-i greu, că nu se poate,

(încercând să-l convingă)

Dar c-un sfert sau jumătate

Aş putea să mă strecor,-
Sunt şi eu om, vrei să mor?
Mai bine iei tu ceva
Statul mai poate răbda!

Ion (privindu-l cu tot dispreţul posibil)

Cum ai spus? Să-ţi înlesnesc

Colectarea ? Nici gândesc!
Să te văd că mori acum
Şi nu mă abat din drum.
Crezi că nu ţi-am desluşit
Planul tău afurisit?

George Nedelea

170
 Dar te-am lăsat să-ţi faci Jocul
Ca să-mi pot vărsa tot focul!
Mă îndemni să uit trecutul?
Te apasă? Nu-ţi mai place
Şi ai vrea să facem pace?
Nu! O dată cu pământul!
Piei din faţă-mi, lipitoare!
Tu, ce din a mea sudoare
Şi a altora ca mine,
Inimă neagră de câine,
Ţi-ai supt traiu-mbelşugat
Cu care te-ai lăudat.
Cred şi eu că nu-ţi prieşte
Şi te strânge ca-ntr-un cleşte
Colectiva ce-o croim,
Însă noi atâta ştim:
Că prin ea o altă viaţă
Vom cuprinde dârji în braţe.
În zadar cu temenele
Şi tot soiul de momele
Te trudeşti să sfărâmi zidul,
Căci în frunte cu Partidul
Noi un pas n-om da-napoi
De pe drumul vieţii noi!

Citind-o înţelegi că lipseşte acea muzicalitate cu care ne obişnuise.

George Nedelea era funcţionar de stat. Lucra ca bibliotecar la Casa
Naţională „Stroe Belloescu” şi fiind şi un „produs” al trecutului trebuia să
reziste, iar literatul adulmeca nu numai prezentul dar şi viitorul: la 29
decembrie 1951 în Buletinul oficial nr. 120 avea să apară HCM nr. 1542 cu
privire „la îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor”, în care se prevedea clar,
explicit: „Se va asigura încadrarea bibliotecilor cu bibliotecari corespunzători
din punct de vedere al nivelului politic, cultural şi profesional”. Dacă cineva ar
fi spus că el, G. Nedelea, nu-i corespunzător ca nivel politic? Iar el avea un
copil de crescut, o soţie casnică şi pe care îi iubea, fireşte.
Poate lucrul acesta l-a şi marcat pentru viitor, fapt ce mi se pare l-a
constatat şi C.D. Zeletin, când vorbind despre „Oameni şi vremuri la Casa
Naţională” referindu-se la G. Nedelea în „Bârladul odinioară şi astăzi”, realizat
de Romulus Beteanu în 1984, nota: „...O vreme l-am întâlnit zilnic pe George
Nedelea... Imaginea lui de mărunt scit blond, veşnic posac, moşmondind mereu
ceva numai de el ştiut, imagine severă care mă intimida, ba chiar îmi dădea
171
fiori, am purtat-o în minte, asociind-o cu priveliştile felurite ale biblioreveriei.
Când am citit, tot la Casa Naţională, „La Revolte des anges" a lui Anatole
France şi am încercat să mi-l închipui pe bibliotecarul Sariette mi-a răsărit în
minte George Nedelea şi de-atunci încolo n-am mai putut să-l despart pe unul
de celălalt, îl vedeam un împătimit al cărţii, tainic şi plin de bizareriile
coabitării livreşti. Aveam să-l revăd tot la Bârlad, peste aproape trei decenii, în
toamna anului 1972, la şezătoarea literară prilejuită de împlinirea centenarului
naşterii lui G. Tutoveanu, când, spre stupoarea celor ce-l ştiau poet, a fost
anunţat ca fiind de profesie... pensionar. Probabil aşa dorise el. Modestia îi
reuşise o performanţă tristă a sarcasmului, într-adevăr, nu izbutise să-şi adune
poeziile într-un volum tipărit, aşa că rămăsese tot... fostul funcţionar de la Casa
Naţională, însă pensionat. Aici activitatea lui se încheiase rotund... îmbătrânise,
avea în toată înfăţişarea ceva de pârloagă spelbă, sărăcită de vânturile lui
noiembrie. Atunci i-am văzut nobleţea obosită a ochilor şi i-am întâlnit cu
adevărat privirea. Mi-a zâmbit pentru întâia oară, dar şi pentru ultima dată,
deoarece el avea curând să se ducă, iar eu să rămân aici, ca să-i întârzii surâsul
ce avea de răscumpărat o copilărie întreagă”...
*
Elena Farago - scriitor bârlădean
La şedinţa din 7 iunie 1921 a Academiei
Române, sub preşedinţia lui D. Onciu, I. Bianu
citeşte procesul-verbal al Secţiunii literare de la
şedinţa din 6 iunie, unde, ţinând seama de
propunerile raportorilor asupra lucrărilor
prezentate la premiul de 5000 lei „Adamachi”,
premiu divizibil s-a împărţit: 2000 lei lui Lucian
Blaga pentru „Poemele luminii” şi „Pietrele din
templul meu”, Sibiu 1919; câte 1000 lei lui
Demostene Botez pentru „Floarea pământului„
Iaşi, 1920, Elena Farago pentru publicaţiunile „Din
traista lui Moş Crăciun”, Bucureşti şi „Şoaptele
amurgului” Craiova, 1920; Leca Morariu pentru
scrierea sa „De la noi”, poveşti bucovinene,
Cernăuţi, 1920.
În raportul prezentat de I.A. Brătescu-Voineşti referitor la lucrările
Elenei Farago, acesta spunea: „Doamna Elena Farago ocupă cu drept cuvânt
un loc de frunte în poezia românească. În bucăţile cuprinse în volumul
„Şoaptele amurgului” găsim aceleaşi însuşiri de muzicalitate a versului, de
claritate în exprimarea imaginilor, pe care ne-am obişnuit să le admirăm la
această sârguitoare şi modestă scriitoare.

172
 Sunt în acest volum unele bucăţi, ca, bunăoară, Era o fântână, Iubeşte-
mi mâinile, O fecioară bătrână plânge, cu ritmuri, cadenţe şi rime atât de
potrivite sentimentelor ce se descriu într-însele încât îţi par nu bucăţi de
versuri, ci melodii.
Volumul cel de al doilea, „Din traista lui Moş Crăciun”, cuprinde
poveşti şi istorioare în versuri pentru copii, dintre care unele sunt foarte
reuşite. Negreşit, ambele volume ale doamnei Farago merită acordarea unei
părţi din premiul divizibil la care au fost propuse”. (Din Analele Academiei
Române, Tom. XLI, 1920-1921, p. 133-134; 164.

G. Ursu şi G. Nedelea în „Antologia scriitorilor bârlădeni”, realizată ca

„prinos închinat tineretului, ca să adâncească trecutul mare al oraşului care l-a
născut”, Bârlad, Atelierele grafice Nicolae Peiu, 1937, scriu despre autoare:
„Născută la Bârlad în 1878. În publicistică o întâlnim la început sub
pseudonimul Fatma. Premiată în mai multe rânduri de Academia Română. În
1924 este distinsă cu premiul „Femina” din Paris, iar în 1937 cu premiul
naţional de poezie.
Colaborări la: „Epoca”, „România muncitoare”, „Adevărul”, „Lumea
nouă”, „Luceafărul”, „Sburătorul”. „Viaţa literară”, „Sămănătorul”, „Neamul
românesc literar”, „Viaţa Românească”, „Convorbiri literare”, „Gânduri bune”,
„Năzuinţa”, „Ramuri”, „Universul literar”.
În continuare este prezentată opera scriitoarei volum cu volum,
începând cu „Versuri”, Budapesta, 1906 şi continuând cu „Nu mi-am plecat
genunchii (poezii), Craiova 1926; „Într-un cuib de rândunică” (povestiri pentru
copii), Bucureşti, fără an; „Justiţia” (traducere din Maeterlinch), Bucureşti, în
„Biblioteca pentru toţi”. Ca şi la restul de 32 scriitori recenzaţi în volumul citat,
autorii prezintă spre edificarea cititorilor trei poezii ale autoarei: „Trecea un om
pe drum”, „Era o fântână”, şi „Sărutul Iudei”.
Din volumul „Şoaptele amurgului” premiat de Academia Română în
1921, prezentăm poezia:

Era o fântână
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea
– Ca toate şoselele lumii –
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea
Era o fântână cu ciutura grea
Căci apa-şi clădise, trecând peste ea,
În straturi pojghiţele humii...

173
...Era o fântână cu cumpăna grea
– Ca toate fântânile vieţii –
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apă sălcie şi caldă şi rea, –
Dar furca cu braţele 'ntinse pândea
Momind de departe drumeţii...

Zoreau însetaţii s'ajungă să bea,

– Ca toţi însetaţii din viaţă –
Trăgeau cu putere de cumpăna grea,
Dar apa sălcie şi caldă-i gonea, –
Şi-ades câte unul mai tânăr pleca
Cu lacrimi de ciudă pe faţă...

Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea...

– Ca toţi ce-o cunosc apa vieţii –

Era o fântână cu cumpăna grea,

Cu apă sălcie şi caldă şi rea,
Dar furca cu braţele 'ntinse pândea
Momind de departe drumeţii.

(Din „Şoaptele amurgului”)

Sărutul Iudei
Din volumul „Nu mi-am plecat genunchii”

…Sufletul meu astăzi

firav cerşetor,
nu-şi mai află-n mine haină
să-l încapă;
nu-şi mai află pâine,
nu-şi mai află apă…
Tinde-i adăpostul milei
şi mi-l scapă…
Sufletul meu astăzi
e un cerşetor…

Din volumul „Versuri” prezentăm poezia:

174
 Trecea un om pe drum…
Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu ? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum –?

Trecea, şi eu eram în poartă

Şi şi-a văzut de drumu lui,
Da ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n'oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi par'c'un dor de viaţa toată
M'a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare

Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, – şi de ne pomenim
Oftând, pe semne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare,
De-un drum pe care-am vrea să fim.

În şedinţa generală a Academiei Române din 6 iunie 1927, desfăşurată

sub preşedinţia domnului Emil Racoviţă, I. Bianu comunica procesul-verbal al
Secţiunii Literare din 5 iunie, prin care premiul Neuschotz de 2000 lei, se
acorda Elenei Farago pentru scrierea „Ziarul unui motan”.
La şedinţa de la 10 iunie 1927, I.Al. Brătescu Voineşti citind raportul
asupra volumului „Ziarul unui motan” de Elena Farago, distins cu premiul
Neuschotz de 2000 lei, destinat pentru o povestire pentru copii, arăta că la acest
premiu participaseră mai multe lucrări ale unor autori, printre care şi „Într-un
cuib de rândunică” – de aceeaşi Elena Farago – însă, dintre toate aceste lucrări
(vreo opt la număr – n.n.), fără îndoială, cea mai bună este „Ziarul unui
motan”.
Scrisă într-un stil clar, armonios, această lucrare dedicată copiilor,
întruneşte toate calităţile cerute scrierilor de acest gen. Învăţămintele morale
sunt ascunse cu mare meşteşug, condiţie esenţială, pentru a face pe un copil să
nu lase cartea din mână până la sfârşit”.
(Analele Academiei Române, Tom XLVII, p. 149, 194, Bucureşti, 1927).
175
 Că literatura Română, dar mai ales micii cititori, pierd nemăsurat de
mult acum când publicistica şi cărţile pentru copii nu mai folosesc ceea ce a
dăruit cu inimă de femeie înţeleaptă copiilor şi părinţilor sensibila Elena
Farago o dovedeşte fragmentul următor din „A ciocnit cu un ou de lemn”
adresat micuţilor de către Tatiana Bratu într-o carte cu ilustraţii, apărută nu
astăzi, ci în 1991 la Tipografia I.P. „Ollenia” Craiova:

Zi de Paşte. În grădină,
Nicu, gingaşa Didină,
George şi bălaia Mara,
Petre şi cu Mărioara,
- Şase hoţi cuminţi de tot –
Şi cu Guţă Stricătot,
Musafir neaşteptat,
S-au jucat ce s-au jucat
Pituluşul, baba-oarba,
S-au purtat pe rând, cu roaba,
Şi-apoi flămânziţi, voioşii,
Cozonac şi ouă roşii
Şi-au adus frumos din casă
Şi-au întins pe-o bancă, masă.
Când să-nceapă cu ciocnitul,
Nicu ridică cuţitul,
Ca pe-o spadă-n jurământ:
- Guţă dragă, pe cuvânt
Că nu ai vreun ou de lemn?
- Nu, făcu, cu capul, semn,
Guţă Stricătot, îndată,
Dar din gură nici o şoaptă
La-ntrebare n-a răspuns.
(Că-l avea, oul, ascuns
Sub batistă-n buzunar.
Şi l-a scos, ca un tâlhar,
Făr' să bage nimeni seama
Şi a dat, prin ouă, iama).
Ah, ce bine-ar fi fost toate
Dacă Guţă Stricătot
Nu spărgea oule toate
Chicotind, ca un netot
Unu… două… patru… şase”…

176
 Iar Elena Farago are în stupul producţiilor sale literare foarte multe
asemenea poezioare pline de nectarul necesar copiilor. Dar şi nouă. De ce nu le
folosim?
Spre ştiinţa cititorilor, Elena Farago s-a născut la Bârlad la 29
martie 1878 dintr-o familie numeroasă cu 7 copii. Francisc Paximade,
tatăl său, era de origine greacă.
În Bârlad a urmat cursurile şcolii primare, clasa I. la Pensionul
Varlaam, clasa a II-a la Institutul Nathalie Drouhet iar restul claselor la
Şcoala primară de stat nr. 1 de fete, pe care le absolvă în 1888, după care
se înscrie la Şcoala profesională de fete N.R. Codreanu de unde se retrage
după absolvirea clasei a III-a. Rămasă orfană de ambii părinţi, se mută la
Bucureşti, unde este adoptată de Gh. Panu şi I.L. Caragiale. Debutul în
literatură şi-l face în 1902.
Se stinge din viaţă la Craiova în 4 ianuarie 1954 la vârsta de 76 ani.
*
Din volumul „Antologia poeţilor de azi – 35 chipuri de Marcel Iancu,
apărut în 1925, alcătuit de către Ion Pillat şi Perpessicius, citm următoarele
despre Elena Farago:
S'a născut la Bârlad, în 29 Martie 1878. A debutat sub pseudonimul
Fatma, în România Muncitoare, Adevărul, Lumea Nouă, Epoca şi mai apoi
în Semănătorul şi Luceafărul, în a cărui tipografie din Buda-Pesta îşi
tipăreşte întâiul volum, Versuri, A pus sub tipar un volum de poeme Pe
Acheron. în editura Fundaţiei Principele Carol şi o ediţie integrală a
operei sale poetice la „Cultura Naţională”. Are în manuscris un roman
Eternul abis, din care au apărut fragmente în Sburătorul şi Ramuri.
Desfăşură o întinsă activitate în literatura pentru copii. A întemeiat,
împreuna cu alţi literaţi, revista Năzuinţa din Craiova, unde şi locueşte în
calitate de Directoare a Muzeului Aman. Premiată în câteva rânduri de
Academia Română, a fost distinsă, în 1924, cu premiul «Femina» din
Paris.
Opere: Versuri, „Luceafărul”, Budapesta, 1906. – Şoapte din umbră,
«Ramuri», Craiova, 1908. – Traduceri libere, «Ramuri», Craiova, 1908. –
Pentru copii, versuri, «Ramuri” Craiova, 1912; ed. II .1913. – „Din taina
vechilor răspântii, «Ramuri», Craiova, 1913, – Din traista lui Moş Crăciun,
«Alcalay», 1919. – Copiilor, «Ramuri», Craiova. 1914. – Şoaptele amurgului,
«Ramuri», Craiova, 1920, – Pasărea albastră, (trad. din Maeterlink),
«Ramuri», Craiova, 1920. Traduceri libere si reminiscenţe, «Samitca»,
Craiova, 1921. – Să nu -plângem, «Samitca», Craiova, 1921. – Bobocica.
«Samitca», Craiova, 1921. – Să fim buni, «Viaţa Românească», 1923. – Ziarul
unui motan, «Ancora», 1924.

177
 Colaborare la reviste: Semănătorul; Luceafărul; Viaţa literară; Neamul
Românesc literar; Ramuri; Sburătorul; Sburătorul literar; Năzuinţa; Viaţa
Românească.

Elena Farago la maturitate (de Marcel Iancu)

*
De consultat: G. I. [G. Ibrăileanu]: Versuri, Viaţa Românească, I, 5
1906. – Ilarie Chendi: Versuri, Viaţa Literară, I, 22, 1906. – [Mihail
Dragomirescu]: Din drum, Convorbiri Critice, II, 8, 1908; Şoapte din umbră,
Convorbiri Critice, III, 11, 1909. – I.S. [Isabela Sadoveanu]: Şoapte din umbră
şi Traduceri libere-, Viaţa Românească, III. 5, 1908. – Eugen Lovinescu:
Şoapte din umbră, (Triptic), Convorbiri Critice, II, 13, 1908, (şi'n Critice I,
«Socec» 1909: – [Ovid Densuşianu]: Din taina vechilor răspântii, Vieaţa
Nouă, IX, 3. 1913. – A. Bârseanu- Din taina vechilor răspântii, Analele
Academiei Române, (Desbaterile), S. II, vol. 37, 1914-1915. – I.S. (Isabela
Sadoveanu): Din taina vechilor răspântii, Viaţa Românească, VIII, 5, 1913. –
C. Sp. Hasnaş: Din taina vechilor răspântii, Flacăra, II, 31, 1913. – C.S.
Făgeţel: Traduceri libere şi Din taina vechilor răspântii, Credinţe literare,
«Ramuri». Craiova, 1913. – Ion Trivale: Din taina vechilor răspântii: Cronici
literare, «Socec», 1915; id. Anul literar 1913, ibid. – I. Al. Brătescu-Voineşti:
Şoaptele amurgului şi Din traista lui Moş Crăciun, raport-, Analele Academici
Române, (Desbaterile), S. II, vol. 41, 1920-1921. – Eugen Lovinescu:
Figurine: Elena Farago: Critice, V, «Viaţa Românească», 1921. – Felix
Aderca: Şoaptele amurgului, Izbânda, III. 704, 1921. – Eugen Lovinescu:
Simbolismul românesc: Elena Farago, Critice IX, (Poezia Nouă), «Ancora»,
[1924], – Perpessicius: Elena Farago, (medalion), Mişcarea Literară, I, 6-7.
1924. – F. Aderca: De vorbă cu Elena Farago, Mişcarea Literară II, 20, 1925.
Izvoare: Renunţare, Sburătorul literar, I, l, 1922. – Nădejdii, Sburătorul
literar, I, 9, 1922. – E moartă iubirea, Sburătorul literar, I. 45, 1922.

178
 *
Scriind cele de mai sus, autorii ne spun că „Elena Farago, Felix Aderca
sau Eugen Relgis – pe care i-am reţinut şi păstrat în cartea noastră – fac parte
din generaţia poeţilor 1925, toţi înrudiţi prin idealul de artă slujit cu patimă”.
Despre notiţele bibliografice ni se spune că au fost împărţite în trei
categorii: „Opere”, cu subdiviziuni pe genuri, când autorul prezintă o activitate
mai dezvoltată, „Colaborări la reviste”, în care pentru simplificarea denumirii
s-au trecut şi ziarele, şi „De consultat” - o spicuire printre articolele şi autorii
ce au vorbit despre poetul respectiv, aici adăugându-se şi o explicaţie: când
articolul sau studiul au apărut în revistă s-a însemnat întâi anul revistei, apoi
numărul şi la urmă anul calendaristic.
Suntem atenţionaţi că notiţele bibliografice nu pot fi socotite complete.
*
Despre Ion Iacomi, directorul revistei scrie printre altele:
„…Alături de domnii Gh. Apostol, M. Levin, M. Cruceanu, Av. Groza,
Em. Socor, Matei Socor, Ion Gh. Maurer, Câmpeanu şi fraţii bârlădeni
Edelstein, Izu Steinberg, Gutlenmadrer şi I. Balaban (ultimul l-a ajutat foarte
mult materialiceşte), Ion Iacomi a avut de suportat ani îndelungaţi regimul
aspru al lagărelor de internaţi politici din Tg. Jiu pe care şi semnatarul
acestor rânduri (L.B.) tot atunci a avut „norocul” să-l cunoască. Acolo, în
„grupa 7-a comunişti” Ion Iacomi radia prin înţelepciunea sa, prin vorbele
pline cu duh, care aduceau raze de speranţe pentru zile mai bune… Dar
suferinţele îndurate înainte, din timpul şi după eliberarea sa din lagăr, au
imprimat răni adânci pe trupul firav al lui Ion Iacomi, astfel că în ultima
vreme avea înfăţişarea unui ascet… Ion Iacomi era consultat oricând se
constata că contribuţia sa este de mare folos mulţimii. Multe realizări edilitare
se datoresc numai iniţiativei pornite de la el. A fost un tovarăş sincer… Moare
sărac dar sfaturile sale vor folosi tuturor”…

Acelaşi Lazăr Beneş, despre Eugen Relgis (foto) „un apostol al

umanitarismului” notează:
„Gânditorul şi luptătorul umanitarist Eugen Relgis a împlinii 51 de ani.
Încă din frageda copilărie ca elev de liceu, inima sa bătea pentru cei oropsiţi,
dovada acestui lucru este chiar primul său articol de debut apărut în
„Dimineaţa” şi care a stârnit multe discuţii în presă. Editează apoi revista
„Umanitarismul”, alăturându-şi în acest scop mai multe elemente cu acelaşi
ideal: dragostea pentru om. Ani de zile a predicat cuvântul iubirii. Publică
cărţi cu poezii şi însemnări, unde îl vedem un premergător al timpului de
astăzi, din care remarcăm „Cântecul Maşinei” (din volumul, „Poezii” 1914-
1920) şi multe alte poeme din viaţa trudită a muncitorimii, redate de Relgis cu

179
multă măiestrie. În cei peste 30 de ani de muncă şi luptă pentru umanitate,
Eugen Relgis publică sute de articole în zeci de ziare şi reviste, care sunt apoi
reproduse în cele mai multe publicaţiuni din lume. Este autorul romanului
„Glasuri în surdină”, apărut în mai multe limbi europene şi elogiat de cele
mai mari personalităţi din Europa şi America, dintre care enumerăm pe
Romain Rolland, Ştefan Zweig, Philéas Lebesgue, Upton Sinclaire etc.
În această carte este descrisă cu multă pătrundere
psihologică copilăria şi juneţea autorului. Între timp
prelucrează „Biologia războiului” de Prof. Nicolai, care
s-a bucurat de mare succes. Rând pe rând apar diverse
cărţi semnate de Relgis ca „Drumuri în spirală”, „Căile
păcii”, „Bulgaria necunoscută”, „Europa cea tânără”,
,Umanism şi Eugenism”, „Cosmometapolis”, „Eseuri
despre judaism”, „Spiritul activ”, „Romain Rolland şi
Uniunea Sovietică” şi foarte multe altele din care
numeroase sunt traduse în atâtea limbi, toate mărturia
unei activităţi pentru o idee care cândva îşi va găsi
realizarea practică.
Cu prilejul rebeliunii din 1941, cu toate că eram
Eugen Relgis sub un regim fascist, Eugen Relgis are curajul să publice
cartea „Ultime poeme” în care se vede revolta înăbuşită a
omului pentru suferinţele semenilor săi, din care extragem următoarele:

„Ciumă şi foamete, foc şi puroi,

Lăcuste şi grindină dau peste noi.
Râzi şi te scuturi, te-mbeţi şi te scremi.
An Nou, pui de lele, zădarnic ne chemi.
Ocnă, robie, cazărmi, prădăciuni –
Auzi tu durerea răcnind din genuni?
Mama ţi-e târfă şi tatăl tâlhar –
Mai vrei, stârpitură, al Domnului har?
Uiţi câte flagele, câte războaie
Îndură norodul scurmând prin gunoaie…
Spurci pătimirea cea sacră şi pură;
În urmă laşi fiere şi scamă şi zgură…
Unde-i nădejdea când ieri, azi şi mâine
E doar încleştarea pe-un codru de pâine?
Unde-i dreptatea şi unde-i iubirea,
An Nou, când teroarea şi-a-ntins stăpânirea?
Ajunge naufragiul, cutremurul, boala!
De ce mai stârneşti tu, în oameni răscoala?”
180
 „În colecţia „Omul liber” va apare o culegere de poezii sociale intitulată
„Inimi şi motoare”, printre care şi „Maşinistul” – unul din cele mai cunoscute
poeme ale dlui Eugen Relgis.
Cu un studiu introductiv de George Silviu, cartea va readuce pe arena
poeziei sociale pe unul din premergătorii ei. Într-o ediţie definitivă vor apare
trei din romanele suszisului scriitor. Este încununarea unei activităţi literare a
unuia dintre puţinii noştri scriitori români de circulaţie europeană, care prin
muncă şi abnegaţie faţă de cultură şi umanitate şi-a câştigat blazonul de
ambasador cultural al ţării noastre peste graniţă” – se scria în „Neamul
evreiesc” (organ independent, fondat în anul 1908), din 14 noiembrie 1946.
*
În „Antologia poeţilor de azi”, 1926, Ion Pillat şi Perpessicius, păstrând
chipul realizat de Marcel Iancu, se scrie următoarele despre Eugen Relgis:
Născut la 2 Martie 1895 în Iaşi. Studiile liceale le-a făcut la Piatra
Neamţ. Urmează Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, între 1915-1916.
Lucrează 5 ani la societăţi de construcţii şi fabrici de maşini. Întemeiază în
1920 revista „Umanitatea”, la Iaşi, iar în 1923, la Bucureşti, primul grup
umanitarist.
Opere: Triumful nefiinţei, fantezii, Iaşi, 1913. – Nebunia, poeme, cu
desene de autor, 1915. – Soare Răsare,
schiţe, legende şi însemnări japoneze, Iaşi,
1918. – Literatura războiului şi era nouă,
«Biblioteca Universală», ed. I. 1919; ed, II,
1923. – Coloana printre ruini, esseuri ed.
«Ancora», 1922 – Umanitarismul şi
internaţionala Intelectualilor, (cu prefaţă
de G.F Nicolai), ed. «Viaţa Românească»,
1922. – Peregrinări, călătorii europene, ed.
«Socec», 1923. – Principiile umanitariste
ed. „Umanitatea”, 1922. – Umanitarism şi
socialism, (în colaborare cu Lotar
Rădăceanu), ed. «I. Brănişteanu», 1925. –
Petru Arbore, roman 3. volume: I. Întâile
năzuinţi, II. Isvoarele interioare, III.
Prăbuşiri creatoare, ed. «Umanitatea»,
1924. – Biologia războiului, (de G. F.
Nicolai), prelucrare în româneşte, «Viaţa Eugen Relgis
Românească»,, ed. I. 1921; ed II, 1925. – de Marcel Iancu
Melodiile tăcerei, poeme în proză, ed.
«Cultura Universală», 1926. – Poezii, 1914-1920, ed. «Cultura Universală»,
181
1926. – Umanitarismul biblic, «tip. Viaţa Românească», 1926 –: Glasuri în
surdină, roman, ed. «I. Brănişteanu», [1927]. – Pe muntele vieţii, roman (ms).
– Prieteniile lui Petru Arbore, scrisori (ms).
Colaborare la reviste: Fronda; Umanitatea; Sburătorul; Adevărul
literar şi artistic, Universul literar.
De consultat: C. N. F: Triumful nefiinţei. Viaţa Românească, VIII, 9
1913. – E. Lovinescu; Anticipaţii: Eugen Relgis, Critice, VI, «Ancora», 1923.
– Pompiliu Constantinescu: Poezii. Sburătorul, IV, 7, 1927 – Octav Botez:
Poezii şi Melodiile tăcerei, Viaţa Românească, XIX, l, 1927. – E. Lovinescu:
Poeţi realişti şi sociali: Eugen Relgis, Istoria literaturii române contemporane,
III, Evoluţia poeziei lirice, «Ancora Benvenisti», 1927.

Mai redăm una din poeziile sale:

Aparenţe

Şuviţe de fum alene urcând

din hornuri şi coşuri de fabrici
se ţes între ele, albastre şi negre,
şi-apoi se destramă în panglici.

Şi valuri de aburi aruncă un tren –

în urmă el lasă un şarpe felin
ce grabnic se prinde de moartele crengi
şi lent se topeşte în largul senin.

Şi pâcla sufocă oraşul febril;

se târâie 'n cârciumi miasme fatale,
ţigările fumegă 'n colţuri de buze –
şi mii de fantome strâng frunţile pale...

Respiră şi lacul sub soarele roş,

iar valuri de zâne se 'nalţă spre cer,
coloane de gaze se frâng în zigzaguri
pe care furtuna le-aprinde 'n eter.

Şi norii perindă o lume ce moare

şi 'nvie mereu în eterne tăceri;
(doar gura de crater blestemă 'nfinitul,
scuipându-l cu lava terestrei dureri)...
Şi toate aceste motive de vis,

182
 ce curg, se resfiră şi-apoi se topesc;
şi toate aceste motive de lene
ce-adesea ne poartă spre raiul ceresc;

şi toate aceste motive de ură

ce-adânc ne doboară în iad păgânesc –
par vana risipă a veşnicei vieţi
nesăţios suptă de globul pământesc,

– par rodul nădejdii spre-o soartă mai bună

un abur, o ceaţă, un vag arabesc....
(Poezii)
*
Rubrica „Să citim” foarte bogată, consistentă, pe aproape două pagini
de revistă.

Epigrame:
D. profesor Gh. Gâlcă a ţinut o conferinţă despre bomba atomică cu
taxe de intrare excesiv de mari:

„Ce-n stare e o bombă ca să facă

Am înţeles cu prisosinţă;
Plecata lumea mai săracă
De cât veni la conferinţă”…

Epitaf pe mormântul poetului G. Nedelea din Bârlad:

„G. Nedelea aici zace

Te fereşti şi nu-l trezeşte
Căci altfel, Doamne păzeşte,
Alte versuri va mai face!”
Vladimir Cazacu

În acelaşi număr:
Lui M. Negreanu, directorul ziarului „Păreri” – o epigramă:

„Cine-l cată pe Negreanu

Nu-l găseşte nicăieri
Cică s-a pierdut sărmanu'
Într-un haos de… „Păreri!”
Tudorache

183
 Farmacistului H.G. ce şi-a descoperit a doua vocaţie în genul
epigramistic:

„Tu-nvăţat la galantar
Cu precizii de cântar:
Spiritul în epigrame
Nu se dă în miligrame!”
Vl. Cazacu

Răspuns domnului ing. Vl. Cazacu:

„Exclus ca la balanţa mea în grame,

„Spiritul” care-ţi lipseşte în kilograme
Să-l pot înlocui,
Oricât m-aşi chinui”.

Harry

Rondelul minerilor

Cu mâini mânjite de cărbuni

Şi feţe supte de nevoi,
Aşa prin viaţă trecem noi,
Scurmând pământul din străbuni.

De când ne ştim de ani şi luni

Un cântec îngânăm şivoi…
Cu mâini mânjite de cărbuni
Şi feţe supte de nevoi.

Când prin oraşe vin lăstuni

Şi-s flori şi fluturi prin zăvoi,
Semn că e primăvara-n toi,
Noi, muncii împletim cununi
Cu mâini mânjite de cărbuni.

George Nedelea

În acelaşi număr:
Unui prieten mort – pictorului bârlădean Ionel Peiu – de G. Ursu:

184
 „Se opreşte trenul iar ca o povară
Sfârşitul tău în gândul meu un chin e.
Atâta doar a mai rămas din tine
Prietene, o cruce lâng-o gară.

Îmi amintesc de nopţi deodinoară

Fără sfârşit, de visul artei pline –
Aleanul frumuseţilor senine
Îţi mistuia fiinţa ca o pară.

Dar dincolo de cele cinci minute

Cât ţine doar popasul greu de jale,
Se-ntind luminile necunoscute

Puzderii de culori şi de petale.

Şi toate câte le-ai lăsat pierdute
Să plângă-n umbra amintirii tale”.

August 1946 numerele 17 şi 18 din „Lumina” în „Însemnări

comemorative” privitoare la Maxim Gorki, de la moartea căruia se împliniseră
10 ani, autorul (Lazăr Beneş) aduce nu numai portretul acestuia, aprecieri
despre opera şi scriitorul rus, ale altor condeieri ai timpurilor, dar şi o replică
dată de Gorki: „După moartea tatălui său Maxim Gorki primi din partea
bunicului o educaţie strict religioasă, dar dintr-o discuţie cu acesta rezultă că nu
prea îi erau gândurile la aceasta:
- Tare mă tem Alecsei Maximovici că
nu ne vom revedea în cer.
Tânărul Gorki se uită la bunicul său
compătimitor şi-l întrebă:
- Te-ai încărcat cu aşa mari păcate,
bunicule?
Despre moartea lui Maxim Gorki, în
revista „Familia” (director M.G. Samarineanu)
nr. 6 iulie-august 1936 la „Cronica măruntă”
s-a scris: „Din Rusia haosului bolşevic o veste
îndurerată: a murit colosul culturii moscovite,
marele Maxim Gorki. Pornit de jos, nu l-au
ridicat diplomele sau titlurile vreo unei
nobilimi familiare. Ci geniul creaţiei. El a
smuls vieţii blocuri şi a realizat noduros,

185
colţuros, dar monumental. Nu i-a plăcut dulcegăria în scris, ci robusteţea
târnacopolului. Cu el, literatura mondială pierde un mare scriitor”.
*
Rubrica „Primim la redacţie” este o prezentare succintă, plină de
interes, a cărţilor, revistelor şi ziarelor apărute în ţară.: „Vremea nouă”, gazetă
periodică, apare la Vaslui. Redactor Const. Gr. Antip.
*
Octombrie 1946, numerele 19-20:

Menirea revistei „Lumina”

de F. Aderca

„…Nu cred că există o mai mare satisfacţie pentru un publicist

bucureştean, de origine provincială, decât prilejul de a spune câteva cuvinte şi
a-şi vedea numele imprimat într-o revistă de provincie!
Amintirea ziarului local de odinioară nu e legată de prea multe îmbinări –
fireşte. Presa din oraşele şi orăşelele noastre s-a înfiripat de cele mai multe ori în
jurul unei presupuse forţe politice, din care gusta numai pontiful politic, satrapul
înfumurat, nesăţios şi agramat sau micul reporter invidios pe uriaşii şantajişti ai
Capitalei. Ceilalţi colaboratori – câte un naiv profesor, câte un elev de liceu
vizionar – umpleau rubricile zise literare sau ştiinţifice.
Pe vremuri, Eminescu, studentul rătăcitor prin România Mare, pe care o
visa, şi-a publicat întâile versuri într-o foaie provincială ardelenească. Bacovia a
tipărit unele din cele mai bacoviene tristeţi ale Bacăului într-un ziar şi mai toţi
scriitorii care înseamnă azi câte o culme a culturii noastre şi-au început activitatea
în ziarele locale, în vecinătatea reportajelor senzaţionale, a ocărilor cu hârdăul
împotriva adversarului politic.
Din „Lumina" vechiului meu prieten Beneş au dispărut şi insultele şi
şantajele. Pe hârtia curată - pe care o foloseşte cu scumpătate - preocupările de
interes obştesc sunt dezbătute cu politeţe şi demnitate, preocupările culturale sunt
sincere şi serioase.
Nădăjduim că o dată cu statornicirea principiilor democratice, cu
generalizarea speranţei într-o viaţă politică generoasă, lipsită de ipocrizii, cu
ridicarea treptată a conştiinţei tuturor păturilor sociale şi în deosebi a
muncitorimii de la ţară şi de la oraşe, ziarul local să devină locul de întâlnire al
tuturor glasurilor şi tuturor conştiinţelor curate.
O dată cu dispariţia insultelor interesate şi a romanului poliţist, „Lumina”
va oferi cât mai mult spaţiu tinerelor talente locale. Ea va deveni – nu ne îndoim –
o mică Universitate, un mic post de emisiune, un nucleu de viaţă superioară.
Am dori să auzim că „Lumina” a întemeiat într-adevăr o Universitate
populară, unde profesorii locali îşi lărgesc activitatea şi preocupările, unde
populaţia se adună la ore anunţate, odată, de două ori pe săptămână, ca la o
186
supremă sărbătoare sufletească. Nu astfel a început „Junimea” din Iaşi, acum un
veac?
Am dori să aflăm că un cor, o orchestră, o societate culturală, o bibliotecă
populară activează în jurul revistei „Lumina” şi că nimic nu se mai poate începe
în oraş fără concursul „Luminei”. Din redacţia revistei „Lumina” purced ideile şi
sugestiile administraţiei urbei, judeţului, că publicul, autorităţile, în grija lor
socială, se vor întreba înainte de a purcede la o acţiune sau ca stimulare:
- Ce va zice „Lumina”? ”
Iar dintre tinerii care vor dori să-şi vadă numele tipărit în revistă, unul
dintre ei să râvnească a fi un nou Eminescu.
De aceste păreri, sunt sigur, va fi şi prietenul Beneş!”
*
Punând drept motto spusele lui Geo Bogza…
„nedreptatea care i se face lui Aderca, fără de care nu
poate fi închipuit climatul literar, efervescent, fecund
şi generos dintre cele două războaie mondiale”, prof.
Maricela Ciubotă face adânci referiri mergând „Pe
urmele unui scriitor – Felix Aderca”, dezvăluindu-ne
personalitatea acestuia în revista „Orizonturi” nr. 10
de la Chirceşti Vaslui:
„Pe 13/26 martie 1891 se naşte la Puieşti, un
târguşor între dealuri şi podgorii, nu departe de Bârlad,
primul din cei cinci copii ai comerciantului distribuitor
de tutun Avram Adercu şi al Deborei Fraim (născută Iosub) pe nume Fraim Zelig
Adrecu, Aderca - scriitorul de mai târziu. Înaintaşii săi, de origine israielită,
proveneau din Cehoslovacia.
Copilul urmează şcoala primară la Puieşti, după care familia nevoiaşă va
părăsi, într-o căruţă cu coviltir, locurile natale pentru a se stabili la Craiova. De
la cea mai timpurie vârstă se simte atras de literatură. După ce în clasele primare
buchiseşte romanul cavaleresc cu isprăvile lui Rinaldo Rinaldini, scris de Vulpius,
fratele soţiei lui Goethe, iar apoi I. Barbu, H. Papadat Bengescu, George
Călinescu, Tudor Vianu ş.a., îşi luminează nopţile citind cu dicţionarul versuri de
Heine, aşterne pe hârtie, „într-un cerdac însorit", primele sale poezii. Mai târziu,
în ultima clasă de liceu, o teză la istorie despre Cauzele decăderii Imperiului
roman, pentru care primeşte nota maximă, teză inspirată din ideile lui Man
Nordan, Ernest Renan, Ferrero şi alţii atrage eliminarea elevului „pentru
totdeauna din şcolile ţării”.
Felix Aderca aparţine generaţiei creatoare dintre cele două războaie
mondiale alături de E. Lovinescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, L. Blaga, H.
Papadat-Bengescu.
Spirit fondator, F.Aderca a fost un ferment activ în climatul literar al
epocii.
187
 Opera sa pune în evidenţă un scriitor proteic, european, martor sensibil al
generaţiei sale. Poet, prozator, eseist, dramaturg, estetician, polemist redutabil,
Aderca se arată adesea un nonconformist, un revoltat. Toţi cei care l-au cunoscut
vorbesc despre farmecul şi spontaneitatea acestei personalităţi în permanentă
agitaţie creatoare.
- Scriitor modern, receptiv la nou, Aderca este autorul unei opere care
conţine semnele unei conştiinţe înalte a experimentului şi a reînnoirii. Prin
activitatea sa şi a contemporanilor săi, literatura română se punea rapid în
sincronie cu literatura europeană. Printr-o neobosită căutare, scriitorul a asimilat
modalităţi artistice diferite cu începere de la romantism, simbolism şi naturalism
până la expresionism, fiind permanent în contradicţie cu sine şi cu alţii.
Viaţa şi opera lui F.Aderca supun cititorul la o „probă de labirint”, după
sintagma lui Mircea Eliade. El cultivă toate genurile şi speciile literare în
încercarea de a realiza tipul de scriitor modern şi total.
F. Aderca a fost totuşi un creator controversat în opinia contemporanilor
săi. După 1946, creaţia sa intră într-un con de umbră. Abia după moartea
scriitorului, Tudor Arghezi atrăgea atenţia despre nedreptatea care se făcuse
vechiului său prieten şi colaborator. Puţin câte puţin, prin grija câtorva critici
(V.Râpeanu, Marcel Aderca - fiul scriitorului, Ov.S. Crohmălniceanu, M. Zalis, V.
Chifor, M. Feraru) opera sa intră din nou în circuitul valorilor literare.
Asemenea altor reprezentanţi ai acestei „generaţii de aur”, Aderca a
contribuit la sincronizarea literaturii noastre cu experienţele novatoare ale
continentului. Epoca fecundă dintre cele două războaie nu poate fi cunoscută fără
contribuţia acestui scriitor. Printre numeroasele manuscrise postume ale lui F.
Aderca se află un volum de însemnări autobiografice care poartă, întocmai unei
pietre de mormânt ridicate încă din timpul vieţii, inscripţia „1891-19...”. Aceste
pagini aruncă o lumină clară asupra împrejurărilor în care a trăit şi s-a format
scriitorul, explicând lămurit izvoarele atitudinilor şi concepţiei care-l definesc.
Nici opera propriu-zisă, nici activitatea publicistică, nimic din tot ce a simţit, a
gândit şi a creat nu poate fi înţeles pe deplin fără cunoaşterea acestei confesiuni
istorice şi critice împănată de iconografia timpului şi care împleteşte mărturisirea
intimă cu relatarea evenimentelor care i-au marcat existenţa.
Proza deţine o bună parte a activităţii lui Aderca, constituind o preocupare
constantă de-a lungul a patru decenii, până la sfârşitul vieţii, chiar dacă acum
aceasta se limitează la biografii romanţate sau cărţi pentru tineret. Creaţia sa
romanescă (14 romane, dintre care, două inedite) e sinteza unor experienţe
plurale. Între cele două războaie mondiale se poate vorbi de romanul lui Aderca,
de romancierul Aderca – o stea din constelaţia epocii noastre, deşi nu de primă
mărime. Aderca e un scriitor interesant, „toată lumea ştie cine este el, F. Aderca,
dar puţini ştiu ce a scris domnul Aderca... D. Aderca rămâne deasupra operelor d-
sale” (T. Arghezi cu prilejul apariţiei romanului „1916”, în 1936).
De ce părăseşte familia Aderca localitatea Puieşti „într-o căruţă cu
coviltir” aflăm dacă citim paginile din ziarul „Vocea Tutovei”, care se tipărea
188
la Bârlad din luna mai 1891 la tipografia G.V.Munteanu şi care avea ca deviză
înscrisă sub titlul „Nimic de la jidani - nimic prin jidovi - nimic cu jidanii” şi
făcea o propagandă asiduă pentru părăsirea de către evrei a localităţilor de
domiciliu.
Tot despre F. Aderca, „Lumina” din noiembrie 1946, cu prilejul
apariţiei „Domnişoara din strada Neptun”, „Zeul iubirii”, „Omul descompus”,
în ediţie definitivă, 500 pagini, Editura „Cugetarea” reproduce următoarele
rânduri din prefaţa scrisă la volum, despre persoana şi opera autorului, Tudor
Vianu: „...Mi-e teamă, scriind toate acestea, că fac prea puţin, dar şi prea
mult. Căci, la urma urmei, este oare necesară prezentarea dumitale în faţa
unui public în care ai cucerit atâţia admiratori? Cine dintre cititorii de
literatură ai zilelor noastre şi mai cu seamă, dintre cei mai buni din ei,
cunoscătorii şi delicaţii, nu s-au oprit măcar odată în faţa paginilor dumitale
limpezi şi exacte, în care orice cuvânt este aşezat cu o scrupuloasă conştiinţă
artistică?”
Cuvinte de apreciere are şi George Călinescu în monumentala sa lucrare
„Istoria literaturii române de la origini până în prezent” – 1941.
Eliminarea din şcolile ţării, ca şi ţinerea lui deoparte ca scriitor îşi
găseşte explicaţia tot în originea lui de fiu de evreu. Însuşi T. Vianu a avut
neplăceri. De la Adrian Michiduţă, din „Tecuciul cultural” nr. 11, 2007, aflăm
ceea ce scriseseră nişte studenţi legionari secretariatului Academiei Române:
„Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă Domniei Voastre că profesorul
universitar botezatul Tudor Vianu este ovrei născut din tată ovrei şi din mamă
ovreică, ei înşişi botezaţi mai târziu în religia ortodoxă la Giurgiu. Înainte de
botez, tatăl profesorului Tudor Vianu se chema Adolf Weinberg, iar soţia
acestuia (mama lui Tudor Vianu) se numea Fani Zelinger, iar după botez Adolf
Zelinger a devenit Alexandru Vianu, Fani Zelinger a devenit Florica Vianu”
(V. Lungu, „Viaţa lui Tudor Vianu”, Bucureşti, 1997, p. 89).
*

Iată şi ce scriau Ion Pilat şi Perpessicius în

„Antologia poeţilor de azi”, 1925:
Născut în târguşorul Pueşti, jud. Tutova, la 13
martie 1891. Şef de Serviciu în Ministerul Muncii. A
desfăşurat o întinsă activitate literară, în foiletoanele
câtorva ziare, precum în Izbânda, a publicat articole
politice sau de sociologie în Cuvântul liber, Viaţa
Românească şi a luat parte importantă în redacţiile
revistelor; Sburătorul, Spre Ziuă, Cuvântul liber şi
F. Aderca Mişcarea Literară.
de Marcel Iancu
189
 Opere: Motive şi Simfonii, «D. Benvenisti», Craiova, 1910. – Sânge
închegat..., note de război, «Samitca» Craiova, 1915. – Stihuri venerice, poezii,
pl., «Benvenisti», Craiova, f.a. – Fragmente şi Romanţe, poezii, pl., f.l.f.a. –
Reverii sculptate, poezii, plachetă, f.l.f.a. – Prin lentile negre, poezii, plachetă,
f.l.f.a. – Prăpădul, (Le feu), roman de H. Barbusse, traducere, «Brănişteanu»,
[1919]. – Domnişoara din strada Neptun, «Socec», 1921. – Ţapul, roman,
«Viaţa Românească», 1921. – Idei şi Oameni, Seria I-a, «Ancora», 1922. –
Personalitatea, ed. II, «Socec & Co.», 1922. – Moartea unei republici roşii,
roman, «Ancora», 1924. – Sburătorul, teatru, extras din «Viaţa Românească».
– Reverii sculptate, poezii complete, (ms.). – Omul descompus, roman; (s.t.). –
Floare de mac, teatru, publ. în «Năzuinţa». – Triunghiul. teatru (ms.).
Colaborare la reviste: Noua Revistă Română; Versuri şi Proză; Zorile;
Sburătorul; Sburătorul Literar; Ideea Europeană; Izbânda; Izbânda ilustrată;
Cuvântul Liber; Flacăra; Viaţa Românească; Năzuinţa; Spre Ziuă; Cugetul
Românesc; Contemporanul; Omul liber; Rampa; Mişcarea Literară; Lumea.
De consultat: Ms. [Mihail Sorbul]: Motive şi simfonii, Convorbiri
Critice, IV, 5. 1910. – Ion Trivale: Anul Literar 1913, Cronici Literare,
«Socec», 1915. – [A. Hefter]: Stihuri venerice, Versuri şi Proză, IV, 16, 1915.
– Ion Vinea: Trei plachete, (Reverii Sculptate; Stihuri venerice; Fragmente –
Romanţe), Cronica, II, 53 – 54, 1916. – E. Lovinescu: Figurine: F. Aderca,
Critice VII, «Ancora», 1922. – E. Lovinescu: Falsul simbolism: F. Aderca,
Critice IX (Poezia Nouă), „Ancora”, [1924].
Mai redăm o poezie:

Arlechinul politic

Arlechin cu scufă moale

vârf cu clopoţel de-argint:
parc'ar fi un rnărgărint
răsucitu-ţi bici.

Mânueşti pe-o tobă, sus

doi solzi galbeni de metal –
şi cu tocul de toval
dai ghes tobei mici.

Arlechin vărgat albastru,

prins de zor, sărmane,
dovedişi: două timpane
fac o tinichea:

190
 iar piciorul tău în funte
a lovit cu-atâta artă –
c'a sunat în toba spartă
tot ce fuse gol!
(Reverii Sculptate)
*
În revistă este anunţată „O lucrare de vaste proporţii, prin materialul
fotografic inedit” - „Ţara românilor”, 350 pagini, de M. Ionescu, Editura
Enciclopedia fotografică” care, cu privire la oraşul Bârlad, printre altele,
autorul scrie: „...păstrează aceeaşi viaţă anemică. Singura manifestare
importantă este în domeniul cultural, datorită mai ales, şcolilor înfiinţate în
bună parte de oameni bogaţi, dar iubitori de cultură”.
*

„Un muncitor poet” - Th. Călin,

de G. Ursu

,,Invitaţia de a mă ocupa în câteva rânduri de prietenul meu Călin, m-a

găsit într-o împrejurare prielnică de a scrie despre un muncitor poet.
Lucrând de mai bine de un an de zile la o monografie dedicată scriitorilor
moldoveni socialişti, am ajuns la capitolul consacrat poetului D. Th. Neculuţă şi
tocmai remarcam cu surprindere virtuozitatea acestui nefericit scriitor care şi-a
făcut cultura literară în puţinele ceasuri libere ce i le putea oferi meseria de
cizmar.
Pe Călin îl cunosc de multă vreme. Obişnuit încă din copilărie cu scrisul
proaspăt al tiparului, frecventând mai ales tipografia Peiu, nu puteai să nu-l
deosebeşti pe Călin cu făptura lui firavă şi ochelarii mari aplecaţi asupra
căsuţelor cu litere, ca să culeagă gândurile şi visurile noastre.
Am publicat la dl. Peiu „Istoria literară a Bârladului”, „Tecuciul literar”,
atâtea alte articole şi versuri în atâtea reviste şi ziare imprimate acolo, toate
culese de Călin. Toţi condeierii Bârladului aveau o mare încredere în priceperea
şi conştiinciozitatea lui. Eram liniştiţi, ştiind că el nu ne poate trăda şi că el numai
ne putea prezenta o corectură uşoară, cu greşeli de tipar puţine. Asta era mândria
lui şi plăcerea noastră.
Dar pe Călin l-am simţit în curând confrate. Scria versuri fiindcă nu numai
că se molipsise de la noi, ci pentru că simţea nevoia exprimării unei sensibilităţi
delicate. Rând pe rând apăreau versurile lui în foile bârlădene, culese cu grijă, ca
nişte flori din propria-i grădină. N-am la îndemână caietul de poezii al lui Călin,
dar pot remarca unele versuri. Călin cânta florile târzii de toamnă şi el simţea, în
mod sincer, milă şi iubire pentru fiinţa lor gingaşă, biciuită de ploaie şi vânt şi,
lucru însemnat, reuşeşte să ne transmită şi nouă simţirea lui înfiorată:
191
 Crizanteme, crizanteme, flori târzii,
Biciuite de vânt aspru şi de ploi,
Un noian de frunze moarte, ruginii,
Cade bruma argintată peste voi!
Şi-n grădinile golite şi pustii
Oare câte doruri îngropat-am noi,
Crizanteme, crizanteme, flori târzii!
Biciuite de vânt aspru şi de ploi!

Remarcabil este şi faptul că amicul Călin întrebuinţează o formă fixă destul

de complexă. De altfel, Bârladul are un maestru al rondelului în poetul G.
Nedelea, un poet aşa de talentat şi un om aşa de modest. Aceeaşi gingăşie de
simţire o desprindem din „Rondelul clipei fericite”:

În clipa asta mă simt fericit,

O, cum aş vrea să prind această clipă.
Să mă strecor, aşa cu ea în pripă
Pe unde nimeni încă n-a păşit.

Un dor de viaţă-n mine se-nfiripă

Şi alte visuri parcă m-au vrăjit...
În clipa asta mă simt fericit
O, cum aş vrea să prind această clipă !

E firesc ca în versurile lui Călin, muncitor

poet, să găsim şi acorduri de poezie socială. Dar, fire
sensibilă delicată, Călin nu poate scoate accente
puternice de poezie revoluţionară. El cântă libertatea,
pacea între popoare, cântă fabricile şi uzinele, cântă
munca şi belşugul, dar în versuri din care lipseşte
sunetul revoluţiei sau viziunea neînfricoşată a
prăbuşirilor:

- Cântă doină, cântă, cântă,

Cântă biruinţa sfântă,
Cântă pacea-ntre popoare,
Din hotare în hotare,
Cântă doină, cântă-ntr-una
Că ţi-i aurită struna!

Călin, în materie socială, prin structura lui sufletească, este un poet al

păcii, nu al revoluţiei. El închină, fireşte, o poezie lui Moş Crăciun, cerându-i să
aducă înfrăţire între popoare şi pace în sufletele noastre. Multe din versurile lui
192
Călin sunt închinate copilăriei, cu trecutul ei ţesut din borangic, mamei, locului
său natal. De aceea pseudonimul său este „Delapraja" nume a cărei sonoritate,
mie personal, nu-mi place, deşi ştiu bine că el nu poate renunţa la el.
Aceeaşi dragoste caldă o poartă Bârladului. Iată de ce simt ceva cald în
suflet când îi scriu cu dragoste aceste rânduri şi când ştiu că la Bârlad îl voi găsi
mereu pe Călin, culegător de litere, dar culegător şi de stele”.
În paginile aceluiaşi număr, revista, cu prilejul împlinirii unui an de
activitate editorială, în articolul „O instituţie şi un om” închină cuvinte de caldă
apreciere profesorului Alex Rosetti, lui şi colaboratorilor săi, aflaţi în fruntea
marii edituri „Fundaţia regală pentru literatură şi artă”.
La rubrica „Note” se întâlnesc lucruri interesante publicate de Tudor
Teodorescu Branişte într-un articol din „Jurnalul de dimineaţă” şi redate de
„Lumina” cu privire la omul şi opera cunoscutului om al democraţiei franceze
Poulbot, „Lumina” reproducându-i un desen („După război”) care ne dovedeşte
„cu câtă măiestrie desenatorul arată umanităţii ororile războiului”.
Poulbot a îndemnat lumea la omenie, bunătate şi înţelegere. A luptat
împotriva egoismului şi brutalităţii. A contribuit astfel la înălţarea sufletului
omenesc peste bălăriile urii şi ticăloşiei” – scria Tudor Teodorescu Branişte în
„Lumina”.
„Cu creionul lui, cu copiii din desenele lui, Poulbot a făcut pentru
democraţia franceză mai mult decât atâţia luptători, oratori sau gazetari. Un
desen bun „se citeşte” mai repede şi e mai convingător decât un discurs sau un
capitol de carte. Un desen bun e înţeles, e simţit chiar de aceia care, pentru a
înţelege sau a simţi o carte, trebuie să facă un mare efort”.

*
193
 La 27 aprilie 1964, în Buletinul oficial al Marii Adunări Naţionale a
R.P.R. nr.6, se publica Decretul nr.184 din 25 aprilie 1964 prin care, pentru
îndelungata activitate şi merite în domeniul ziaristicei şi creaţiei literare,
Consiliul de Stat al R.P.R. conferă Ordinul Muncii clasa I ziaristului şi
scriitorului Tudor Teodorescu – Branişte cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la
naştere.
*
În acelaşi număr şi epigrame:
Epigramistului farmacist H. de la „Lumina”

„Pot să-i spun fără de ură,

Că, zău, nu am nimic să-i cer:
E farmacist la semnătură
Dar la spirit, e… spiţer!”

Şi revistei „Lumina”:

Citind revista voastră bine,

Un gând năvalnic mă agită:
„Din răsărit Lumina vine”,
Dar nu oricând e „răsărită”!
F.Lobodă

Poşta redacţiei a numerelor 19-20 duce veşti unor cititori şi colaboratori

din diferite localităţi: Oraviţa, Odobeşti, Tecuci, Roman, Abrud, Botoşani,
Lugoj, Bucureşti, Lupeni, Giurgiu, Cluj, Dorohoi, Panciu, Sighişoara,
Cernavodă, Iaşi, Suceava, Reghin, Vâlcea, Slatina.

Noiembrie 1946, numerele 21-22 au o tematică variată:

• Frunză verde lobodă; • „Centenarul Liceului Codreanu”; • „Pictor
bârlădean”; • „Lovinescu... în tărâmurile eternităţii”; • „O traducere rătăcită”; •
Sumar nedezvoltat•

Duelul epigramiştilor continuă: atacă Vladimir Cazacu – cu moto:

„Frunză verde Lobodă
Gura lumii slobodă!”

Chiar şi frunza-i slobodă

Să o adune Lobodă:
Căci luând peniţa-n mâini,
Taie frunzele la câini!”

194
 Farmacistul Hary nu se lasă nici el:

„Domnului Cazacu care mă tachinează...

A fi „spiţer” nu-i o insultă
De aceea nu mă dau bătut,
Şi fără vorbă multă,
Îl iau de la început.

Acelaşi, dar cu moto: celorlalţi preopinenţi ai mei care mă acuză că

lucrez în grame... în politică şi epigrame:

În viaţă a lucra în grame

Cred că e de invidiat
Şi de aceea în epigrame,
Mulţi din voi m-aţi atacat.
*
Centenarul Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu” ocazionează opinii
diverse.
Un fel de editorial „Rânduri aniversare” de George Nedelea:
„...Cunosc cu de-amănuntul istoricul acestui vechi şi însemnat focar de
cultură al Moldovei de Jos, care a fost şi continuă tot atât de vârtos să fie
Liceul „Gheorghe Codreanu”.
Dacă astăzi „Clasul latinesc” al iubitorului de bine, căci iubitor de
bine a fost Gheorghe Roşca Codreanu, a ajuns la un centenar, în care timp a
dăruit ţării atâtea personalităţi, meritul mare este, în primul rând, al
dascălilor săi dintotdeauna. Fără grija, dragostea, sufletul şi munca plină de
elan a acestora, liceul „Codreanu” nu numai că nu s-ar fi putut menţine în
timp, dar, mai ales, nu şi-ar fi câştigat strălucitul prestigiu pe care-l are în
lungul şi în latul ţării. A fi fost sau a fi elevul acestui liceu constituie în adevăr
o mare cinste!
Ce i-au făcut pe Pârvan şi pe Ibrăileanu, de exemplu, să-şi urmeze
ultimele clase la liceul „Codreanu” şi nu la altul? Au fost atraşi, de bună
seamă, de seriozitatea cu care se predau cursurile şi de numele bun al
profesorilor… Urez Liceului „Codreanu” - astăzi Colegiu, cât mai multe
centenare, spre folosul generaţiilor viitoare şi al culturii în această parte a
ţării”.
Redacţional, probabil, se consemnează:
Sărbătorirea centenarului Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu” din
Bârlad”: „La masa oficială foarte restrânsă, după timpuri, a fost invitat în
numele elevilor actuali, elevul Dimitriu Radu, cel mai bun elev al liceului”.

195
 - Aţi absolvit Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” din
Bârlad, o adevărată uzină de învăţământ. Care erau condiţiile şi prestigiul
dascălilor din acea perioadă şi ce personalităţi sunt astăzi afirmate dintre
colegii de generaţie? – era întrebarea reporterului de la „Tecuciul literar-
artistic” în aprilie 2007, pusă lui Vasile Ghica, astăzi autor de importante
lucrări literare, mult mai tânăr decât mine, dar, înţeleg, trăitor prin naştere din
aceleaşi locuri, Priponeşti, satul cu bisericile unde oficia atât de frumos şi cu
mare înţelepciune şi dăruire, cu vocea de „tenor celebru” preotul nostru
Constantin Pricopescu.
- Era o adevărată academie, caracterizează succint, consăteanul meu,
şcoala pe care am absolvit-o şi unul şi altul, dar în etape diferite. Am prins
finalul generaţiei de dascăli care strălucise în perioada interbelică. Bătrânul
Ghiţă Gâlcă citea cu lupa, deşi avea un copilaş dintr-o dragoste târzie. Preda
fizica şi chimia, dar ne recita uneori din limba greacă şi latină, ori ne povestea
scene palpitante din istoria universală. Tânărul Ţugulea ne-a dus pentru prima
dată la un concert simfonic, profesorul Craus ne chema seara la observatorul
astronomic şi ne ajuta să citim cerul. Profesorul H. Zupperman făcea un
învăţământ cu adevărat modern, în acei ani întunecaţi ai deceniului al şaselea al
secolului trecut, stimulându-ne sensibilitatea şi creativitatea.
M-a însoţit, deşi nu era obligat să o facă, la Bucureşti, la un concurs de
poezie al „şcolarilor” – îşi aduce aminte Vasile Ghica, fără a uita să spună
vorbe de apreciere şi la adresa excepţionalului Traian Nicula, profesor şi el, dar
şi cu privire la traiectoria unor absolvenţi ai Liceului, unii foşti şi colegi ai săi –
N. Creţu, Cristian Dragomir, Mircea Coloşenco, Cezar Ivănescu, Octavian
Stoica etc.
Reţinând cu mulţumire constanta de profesionist a dascălului H.
Zupperman, arăt că mai înainte cu vreo 15-20 de ani şi eu am avut bucuria să
mă caute pe acasă acelaşi profesor şi să mă expedieze în după amiaza aceleaşi
zile la un concurs literar, faza judeţeană, la care, chiar dacă nu am făcut mare
lucru, am fost, totuşi, reprezentantul Liceului, al clasei, mai ales că venisem la
el în clasă după un „heirup!” de două clase într-un an, iar domnia sa avusese
încredere în ceea ce eram eu, sosit de la Priponeşti…
N-am avut ca profesor nici pe Ţugulea, nici pe Traian Nicula, dar am
cunoscut în „academia” de la Liceul „Codreanu” alte şi alte piscuri ale
învăţământului: prof. Cezar Ursu, Ion Ursoi, Ion Budescu, H. Zupperman,
Negură Ştefan, Gâlcă V. Gh., dr.Weinfeld Marcel, Galiţă Ion, Ciocan Emilia,
Popescu Gh., Volcov Nicolae, Stoenescu Gh., Timuş Leonid, Tuchilă
Veronica, Tănase Traian, Grigore Ionescu, de la care am beneficiat fiecare elev
după putinţă şi interes. Dar profesorii noştri au fost nişte stele mari, stâlpii
noştri care ne-au pregătit şi ne-au făcut vânt în viaţă.
*
196
 Vasile Ghica
Dascăl şi scriitor, cu aprofundate studii didactice ca cele din volumele
„Diriginţii despre educaţie” ori „Un posibil manual de dirigenţie”, cu aforisme
şi cugetări presărate în mai multe volume dintre care îl numesc pe cel intitulat
„Surâsuri migdalate”, prezent în „Desculţ prin univers de gând”, într-o ediţie
din Bucureşti, alături de (atenţie!) Balzac, A. Gide, Unamuno, Einsthein,
Heidegger, A. France, Eliot etc., un publicist şi eseist de clasă, concetăţeanul
meu onorează şi înnobilează prin muncă şi reuşite localitatea care l-a propulsat
în viaţă: Priponeşti.

Vasile Ghica

N-a trecut pe la clasele învăţătorului meu Ştefan Başta, care a făcut

apostolat mai întâi la şcoala de aplicaţie a şcolii Normale din Bârlad, iar la
maturitate s-a retras la Priponeşti, unde Domnia sa făcea cu noi de toate, iar
părintele Constantin Pricopescu ne preda doar lecţiile de religie, iar duminica
ne observa din altar cum rosteam cu vocea voalată, în auzul concetăţenilor
prezenţi – tineri, vârstnici şi mai vârstnici – Crezul, Tatăl nostru ori cântam
alături de cântăreţii bisericeşti cunoscutele şi îndrăgitele stihuri „Cruce sfântă
părăsită lângă o margine de drum”, producătoare de lacrimi şi multe-multe
închinăciuni, dar educaţia cetăţenească şi bisericească acolo, la noi, în sat, la
Priponeşti, ca şi mine a primit-o. De la oameni tot atât de puternici şi pricepuţi,
ca şi cel de mult trecut în eternitate, Ştefan Baştă.
197
 *
Revedere
de George Nestor

Şi cu tine am hoinărit cândva

De-a lungul unei străzi fără trecători
Într-un oraş spoit cu var, din Nord de undeva,
A cărui amintire mă doare uneori.

Nu ştiu de ce mai păstrez între tăceri

Fiorul ce l-am cules de la tine din mâini!
Sunt ani de-atunci şi-mi pare că ieri
Le-am cules răceala de idoli păgâni.

Te-am întâlnit acum şi am făcut popas

uitărilor noastre lăsate-n hazard
şi iartă-mă dacă privirea mi-a rămas
pe genele tale chinuite de fard.

„Revedere” de George Nistor îmi aduce în faţa ochilor un fragment de

roman intitulat „Casa părintească” scris cu multă sensibilitate de acelaşi în anii
următori şi despre care este bine să ştim ce înseamnă locul de naştere şi
populaţia de acolo pentru cel plecat la şcoală ca să se domnească. Mai ales la
revenirea în sat, după ce toţi ai casei au plecat:

„Am ajuns acasă pe înserat, după un drum de şase ore pe jos, îmi
descălţasem sandalele şi le aduceam pe umăr legate una de alta. Urcasem drumul
satului, ajunsesem pe maidanul şcolii de unde începea şi gardul nostru, mama era
în grădină, era şi tata acolo, culegeau roşii şi le strângeau într-un cazan de tablă.
198
 - Sărut mâna! – am strigat prin zăbrelele rare.
Tata s-a îndreptat din şale, s-a întors spre drum, a schiţat un gest din cap
şi m-a întrebat repede:
- Ai reuşit?
- Da, tată, am reuşit.
Au pornit amândoi să ocolească spatele hambarului şi să intre în curte.
Mi-am continuat drumul cam treizeci de metri şi când am ajuns în faţa casei, am
văzu cu uimire că mama deschidea porţiile mari.
- Ce te-ai apucat să faci, a întrebat-o tata înveselit.
- M-am zăpăcit şi eu, a zis mama. M-am zăpăcit de bucurie. Mă oprisem în
drum, nu ştiam ce să fac.
- Acum intră, Traiane, intră pe aici, m-a chemat ea. Am intrat pe porţile
mari, mama mi-a prins tâmplele şi m-a sărutat, îndată după aceea, tata a coborât
în pivniţă, a scos o oală cu vin negru şi a turnat în două pahare.
- Ia, m-a îndemnat el.
Nu îndrăzneam să întind mâna, să apuc paharul.
- Ia Traiane, ia paharul!
L-am luat şi el a ciocnit cu mine.
- Să trăieşti, băiatul tatei, bravo.
De bucurie m-au podidit lacrimile. Tata îmi arăta deschis preţuirea,
dragostea lui, cum nu ţin minte să mai fi făcut vreodată. Fraţii mai mici se
adunaseră de prin grădină, se urcaseră pe nesimţite în patul de lângă cuptor şi
căutau cu uimire la mine. Nu-mi păsa de prezenţa lor, aş fi vrut să fie acolo colegii
de şcoală din sat, să vadă cum tata, învăţătorul nostru, îmi face hatârul să stea şi
să ciocnească vin cu mine, aşa cum ciocnea cu oamenii mari.
- Ce problemă v-a dat la aritmetică? m-a întrebat după o vreme.
I-am enunţat problema: „Un lanţ lung de 18 metri se înfăşoară în jurul
unui grindei de 40 ori; să se afle volumul grindeiului ştiind că”...
Tata a luat un capăt de creion şi a prins a socoti repede, scriind cifrele pe
ziarul întins pe masă.
- N-a fost grea, a zis el.
- N-a fost grea, am zis şi eu.
- Băiatul popii Motoşanu, a reuşit?
- A reuşit, dar el n-a ştiut volumul cilindrului.
- Cum n-a ştiut?
- L-a întrebat pe domnul profesor şi domnul profesor n-a vrut să-i spună şi
băiatul popii a plâns şi-a stat jos.
Tata a întors faţa spre perete de parcă n-ar fi auzit ce-i spusesem, mi-a
răspuns totuşi cu voce înceată:
- Şi-o fi adus aminte pe urmă.
S-a ridicat apoi de la masă şi a ieşit din bucătărie. Fraţii de lângă cuptor
au început să coboare şi ei câte unul, treceau pe lângă mine fără să-mi dea atenţie
numai Liviu, care avea cam zece ani, s-a întors din uşă să mă întrebe:
199
 - De ce, mă, a deschis mama porţile mari pentru tine?
- Pentru că şi eu sunt mare, am zis.
A scos limba, s-a strâmbat cu dispreţ, pe urmă a ieşit după ceilalţi lăsându-
mă singur.
Porţile mari, pe vremea aceea albe, din scândură nouă, legate în fier şi
întărite cu tablă la colţuri, erau acum ruginite de ploi, putrezite şi legate pe
alocuri cu sârmă, nu mai puteau fi deschise şi nici nu mai avea cine să le deschidă.
Am intrat după Maria lui Petre Dincă pe poarta mică, dărăpănată şi ea, care
poate ar fi căzut dacă cineva n-ar fi întărit-o cu nişte scânduri grosolane, bătute
curmeziş. Curtea era în întregime năpădită de nalbă, buruienele crescuseră în
neorânduială peste tot, oţetarii îndesiţi pe lângă gardul de la drum, toată vegetaţia
aceea sălbatecă sporea pustietatea, făcea casa noastră şi mai singură şi mai
părăsită. Un rond îngust pe lângă prispe, trei lilieci cu floarea scuturată de mult, o
tufă de iasomie lipsită şi ea de podoabă nu izbuteau să schimbe cu nimic paragina
generală. Nu se mai vedea nici un colţ din curtea bătătorită altădată în întregime,
nici unul dintre cei doisprezece copii n-o mai călca, părinţii odihneau şi ei alături,
lângă biserică, de peste două decenii. Stâlpii care sprijineau streaşina erau
scorojiţi, prispele dărăpănate, tencuiala albă căzuse pe alocuri, lăsând să se vadă
lutul negru ca nişte răni, câteva ochiuri de geam erau înlocuite cu bucăţi de
carton.
- S-a cam irosit totul, a zis Maria lui Petre Dincă.
Am clătinat din cap cu mâhnire. Pentru dânsa care nu părăsise satul, care
cunoştea bine casa aceea şi se obişnuise cu ea, îi deschisese uşile şi-i înlocuise
ochiurile de geam cu cartoane, poate că tabloul nu arăta atât de descurajant cum
îl vedeam eu. Mă privea cu un fel de milă şi cum stăteam locului, aproape de
poartă, fără a îndrăzni să merg mai departe, m-a apucat de umăr cu un gest
energic şi m-a scuturat zâmbindu-mi deschis, încurajator.
Priveam în jur şi totul îmi amintea de copilărie, de părinţi şi de fraţi, de
necazurile şi bucuriile prin care trecusem în casa aceea. Poarta rămăsese
deschisă, în deschizătura ei se oprise o bătrână puţintică la trup, adusă de spate,
se sprijinea într-un băţ mai lung decât dânsa. Privea în ogradă cu palma streaşină
deasupra ochilor, capul îi tremura uşor ca şi braţul în care ţinea băţul, ca şi palma
dusă la frunte.
- Cine-i acolo ? a întrebat ea.
- Eu sunt, mătuşă Marandă, a răspuns Maria lui Petre Dincă.
- Da' nu eşti singură.
- Nu sunt singură. A venit un băiat din familia Novac.
Bătrâna şi-a coborât palma încet, pipăind în faţa ei cu bastonul, a trecut
pragul porţii şi s-a oprit lângă noi. Îşi întorcea faţa de la unul la altul, în cele din
urmă a făcut un pas către mine şi cu mâna liberă a început să-mi pipăie obrazul.
- Nu-l cunosc, a zis apoi. Care dintre băieţi a venit?
- Traian, mătuşă Marandă, a zis Maria lui Petre Dincă.

200
 - Traian?! s-a mirat ea. Traian ăsta avea o aluniţă pe umărul stâng. Aşa
este, sau am uitat eu?
Aşa este mătuşă, am zis. Eu sunt cel cu aluniţa.
Bătrâna fusese moaşa satului, după calculul meu trecuse de nouăzeci de
ani, nu mai vedea, sau vedea numai nişte umbre în loc de oameni. S-a îngheboşat
şi mai mult, s-a aplecat la pământ şi cu mâna tremurândă căuta în jur, degetele ei
desfăcute pipăiau bălăriile, treceau de la o tufă la alta încet. Nu ştiam ce caută, în
cele din urmă a rupt o floare de nalbă şi mi-a întins-o.
- Ţine, a zis. Floarea pentru tine, gândurile mele bătrâne pentru părinţii tăi
şi pentru toţi morţii. Aşa.
I-am luat mâna şi i-am sărutat-o. Bătrâna s-a întors clătinând din cap, a
ieşit pe poartă căutând drumul cu bastonul, eu am rămas răsucind floarea între
degete.
Maria lui Petre Dincă a deschis să-mi arate casa pe dinăuntru, apoi a
plecat, eu am rămas singur şi m-am aşezat pe marginea patului. Pe vremea când
familia. noastră era întreagă şi locuiam toţi acolo, în camera unde mă aflam nu
stătea nimeni. Îi spuneam odaia curată şi erau găzduiţi în ea musafirii, de obicei
vreun inspector de la judeţ sau învăţătorii din satele îndepărtate veniţi la cercurile
culturale organizate de tata când îi venea rândul. Din vechiul mobilier rămăseseră
doar patul cu tăblii de lemn, sipetul cu înflorituri şi o oglindă ovală fixată pe colţ
deasupra unei mese rotunde. Celelalte obiecte erau aduse din camerele
transformate în magazie. Între ferestre se afla un raft din cămăruţa tatei şi pe care
se vedeau câteva cărţi, caiete de şcoală, călimara lui cu gâtul întors şi un condei
cu peniţa ruginită. Între cărţile tatei ştiam că era şi prima ediţie a versurilor lui
Alecsandri, era şi un caiet mare, de forma unui registru, cu foile îngălbenite, scrise
cu cerneală violetă, o hotarnică în care erau descrise toate loturile de pământ ale
oamenilor din comună, cu aşezarea, suprafeţele şi megieşii de pământ, hotarnică
întocmită, scrisă şi semnată de inginerul Costache Conachi. Uneori, oamenii din
sat băteau în poarta noastră şi-i cereau tatei să consulte acel vechi document
dăruit mai târziu primăriei şi pierdut în timpul războiului.
După uşă era instalat dulapul de bucătărie unde se mai păstrau câteva
străchini, linguri de lemn, ceaunul, iar deasupra dulapului, rezemată de perete, o
tablă uriaşă din metal pe care era pictat în ulei Cuza Vodă, înalt, frumos, cu braţul
rezemat pe un colţ de scrin. Deasupra patului, un covor de lână, ţesut de mama,
reprezentând doi cocoşi încadraţi de flori şi chenare, acoperea peretele aproape în
întregime, peste covor erau fotografiile părinţilor înrămate sub geam, iar sub
fotografii diploma de „Mamă eroină”, primită de mama cu doi ani înainte de a
muri. Cel mai viu dintre obiecte mi se părea vioara tatei, agăţată într-un cui pe
colţul covorului, cu arcuşul având părul încă întins. Acordurile acelei viori
porneau din cerdac, umpleau liniştea serilor de vară, ne mângâiau inimile nu
numai nouă, copiilor, dar şi oamenilor de pe dealul satului aflaţi pe prispe şi
pândind stelele căzătoare.

201
 Aş fi vrut să ating obiectele din jur, să le iau pe fiecare în parte, să le
cercetez şi nu îndrăzneam încă. Stăteam nemişcat pe marginea patului, singur cu
trecutul, în casa unde altădată nu se afla nici o clipă de răgaz, nici o clipă fără
neastâmpărul vieţii. Interiorul în care mă aflam, obiectele din jur, aerul cu iz de
scândură veche nu mai fuseseră tulburate ani de zile de ai noştri. Părinţii nu mai
erau, doi dintre fraţi trecuseră şi ei de viaţa aceasta, ceilalţi rămaşi se
răspândiseră în toată ţara, în alte case, fiecare având altă familie, altă lume decât
cea în care mă aflam eu în ceasul acela.
Priveam imaginile din ramele negre şi subţiri, mărite după nişte fotografii
de când părinţii noştri erau mai tineri, tata cu părul pieptănat într-o parte, cu
mustaţă, mama cu părul strâns în coc, îmbrăcată într-o bluză cu guler înalt, strâns
pe gât, îi priveam în ochi şi mi se părea că ei nu erau atât de trişti cum eram eu.
Erau liniştiţi în cadrele de lemn, nu-i mai putea tulbura nimic, nu-i mai putea
bucura nimic şi dintr-odată mi s-a părut că tata care mă privea din rama îngustă
şi neagră mă întreabă: „Ce faci tu, Traiane, pe-acolo pe unde eşti? Bine, tată,
muncesc, suntem sănătoşi”. „Mă bucur că sunteţi sănătoşi, noi ne-am străduit
toată viaţa să vă vedem la locurile voastre, dar ce faci tu acolo, ce fel de datorie
împlineşti, ia spune, Traiane!”. „Cum să-ţi spun, tată, treburile sunt bune, oamenii
din jurul meu sunt mulţumiţi de ceea ce fac”. „Dar tu ce zici, eşti mulţumit?” „Păi
să vezi, tată, eu cred că”... „Ce crezi, Traiane, de ce nu-mi răspunzi? De ce nu-ţi
duci gândul până la capăt, de ce ai tăcut, Traiane?” „Lasă băiatul în pace, a
intervenit mama, a venit băiatul acasă şi tu nu-l laşi în pace, aşa faci întotdeauna
când vin băieţii acasă”. „Tu să taci, a spus tata, ştiu eu de ce nu-i las în pace.
Spune Traiane, spune-mi dacă eşti mulţumit de cele care faci acolo, unde eşti!”
„Fac cercetare, tată, mă ocup de educarea oamenilor, ca şi dumneata când erai
învăţător aici, în sat”. „Lasă-mă pe mine, eu am fost doar învăţător la o şcoală
mică, lasă-mă pe mine, tu nu eşti ce-am fost eu, spune-mi cum îţi faci datoria, eşti
mulţumit sau nu?” „Lasă băiatul în pace, a venit acasă şi nu-l laşi în pace”.
„Bine, bine, uite că maică-ta nu tace, nu-mi dă voie să te întreb, iar tu nu-mi
răspunzi, dar va trebui să-mi răspunzi, până la urmă va trebui să-mi răspunzi dacă
eşti sau nu mulţumit de cele ce faci acolo, Traiane!”
Mă durea capul, începuse să mă doară capul, priveam fotografia tatei, îl
priveam în ochi şi mă durea capul. Voiam să-mi întorc faţa şi nu îndrăzneam, nu
eram atât de laş încât să-mi întorc faţa de la tata, iubirea, respectul adânc pentru
dânsul erau mai tari decât laşitatea care mă încerca. Dacă m-ar fi întrebat cu
adevărat, ar fi trebuit să-i răspund şi nu eram sigur dacă pot spune da sau nu, nu
ştiam eu însumi dacă sunt mulţumit sau nu de cele ce fac. Priveam ochii mamei şi
mama îmi zâmbea ca atunci când reuşisem la liceu, când se zăpăcise de bucurie şi
îmi deschisese porţile mari.
Am ieşit afară din încăpere, am dat de covorul de nalbă care năpădise
ograda, apoi pe portiţa cea mică din coasta hambarului, pe unde intram în
grădină. Grădina era mare, acolo puneam cartofi şi roşii, table de usturoi şi
ceapă, mărar şi pătrunjel, tata sădea pomi şi fiecare pom când ajungea să facă
202
fructe era chinuit de noi, copiii, care ne căţăram pe ramuri şi-i bătătoream
pământul în jur. Nu mai era nimic, pomii se uscaseră probabil, cineva îi tăiase,
poate că erau arşi de mult, în cine ştie care iarnă încălziseră soba cuiva dintre
vecini. Maria lui Petre Dincă semănase porumb, prin porumb se vedeau bostani,
nu se mai vedeau cărările făcute de noi ducând spre casa bunicului, spre nucul de
lângă şcoală, spre prunii şi corcodeii care nu mai erau.
Singurul pom rămas era un agud uriaş, unde fusese locul de treier, cu
fructe mărunte şi negre, sub care bunicul îşi petrecea mai toată ziua, mâncând
agude şi povestindu-ne întâmplări din armată, poveşti cu comori şi haiduci,
întâmplări din viaţa lui îndepărtată şi a altora. Bunicul mânca agude multe,
singura lui bucurie la bătrâneţe erau agudele, le aduna de pe jos sau agăţa cu
bastonul lui nou o ramură, o scutura, fructele mărunte cădeau, îi pătau cămaşa, el
le aduna din iarbă şi le mânca cu lăcomie. Avea răbdare să le adune în
grămăjoare mici ţuguiate, apoi lua din ele cu pumnii, cu amândouă mâinile odată,
le ducea la gură şi le molfăia repede între maxilarele fără dinţi, obrajii umflaţi se
ridicau şi se coborau ritmic, buzele îi erau strânse, atente să nu scape nimic.
Singurul aliment dulce, accesibil lui, erau agudele, agudele din pomul acela uriaş,
sub care îşi petrecea cea mai mare parte din zi când fructele erau coapte.
Am intrat în porumb, pe unde ştiam că altădată era cărarea, înaintam
încet, ferindu-mă de frunzele mari şi aspre care îţi pot zgârâia obrazul şi înainte
de a ajunge pe locul unde treieram grâul, l-am zărit sub dud pe bunicul. Era el,
sau numai am crezut că era acolo, sub agud, stând aşezat cu un baston alb alături
şi mâncând agude.
- Sărut mâna, bunicule!
El m-a privit, a înclinat capul de abia, ca şi cum m-aş fi despărţit de dânsul
atunci, cu un minut două în urmă şi n-a zis nimic la început, mânca agude, eu m-
am aşezat alături pe iarbă, i-am luat bastonul şi-i netezeam încet suprafaţa lucie,
roasă cu ciobul de sticlă, trecută prin flacără de paie şi lustruită îndelung, cu
migală, încât reflecta în ea firul ierbii.
- Ce frumos baston ai făcut, bunicule, i-am zis peste un timp, după ce el
isprăvise de mâncat agudele din grămăjoara adunată. La vorbele mele s-a întors,
îi râdeau ochii.
- Să ştii de la mine nepoate, a zis el, când faci un lucru să-l faci frumos.
Dacă lucrul ieşit de pe mâna cuiva e frumos, înseamnă că şi omul acela e frumos
la suflet.
- Eu nu fac bastoane, bunicule.
- Nu-i vorba de bastoane. Şi-o pălărie de paie dac-o faci să fie împletită şi
cusută frumos, şi-o casă dacă faci să fie frumoasă, şi-o vorbă dac-o spui, s-o spui
frumos.
Apucase şi el un capăt de baston şi în timp ce vorbea îi mângâia luciul cu
mulţumire.
- Ai mai venit pe acasă? m-a întrebat apoi.
- Da, bunicule, am venit.
203
 - Nu mai e nimeni acasă, a zis el mai departe, s-au dus şi maică-ta şi taică-
tu. Voi v-aţi îndepărtat toţi...
- Da, bunicule.
- Eu n-am plecat, eu am rămas aici.
- Da, bunicule.
- N-am plecat decât, când n-am avut cum face altfel, decât atunci când m-
au luat în armată.
- Unde-ai făcut armata, bunicule?
- Ne-au dus mai întâi la Iaşi, apoi pe jos la Bucureşti, am mers săptămâni
de zile.
- Pe unde aţi mers?
- Nu ştiu pe unde am mers. Ştiu doar că lângă Focşani, unde-o fi, mi s-au
rupt de tot tălpile încălţărilor, am rămas numai cu căputele şi le-am lăsat pe capra
unui pod. Am mers mai departe desculţ şi-am făcut armată la Bucureşti şapte ani
de zile.
- Unde?
- La palatul regelui.
- Care rege?
- Carol I.
- Şi ce făceai acolo?
- Făceam de gardă, eram sergent, venea poştaşul cu scrisori, mi le dădea
şi eu le dădeam unui ofiţer.
- Şi regele te cunoştea?
- Cum să nu.
- Pe regină ai văzut-o, bunicule?
- Pe Lisaveta? O vedeam, cum nu. Trecea pe lângă noi, ne întreba de unde
suntem, dacă avem copii, nevastă.
- Şi era frumoasă?
- Frumoasă, dar când râdea, avea gura cam mare.
- Şi după armată?
- Am venit acasă.
- Şi ce-ai făcut?
- M-au pus primar. Ţin minte ca acum că într-o dimineaţă m-au chemat la
primărie pe nepusă masă. Când colo, cine crezi că era? Prefectul judeţului, unul
Ghioagă, cum îi spuneau oamenii, că la moşia lui bătea cu ghioaga. Am rămas în
prag cu căciula în mână; „Măi Manole, a zis el de cealaltă parte a mesei de unde
stătea, de azi înainte tu ai să fii primar aici în comună. Am auzit că eşti om
vrednic, cu armata făcută.
„Ai înţeles, mă?” „Să trăiţi, dom'le prefect, am strigat eu, nu pot lua
primăria, că nu ştiu carte!” „N-ai nevoie de carte, a zis prefectul. De iscălit ştii să
te iscăleşti?” „Nu ştiu coane”, am răspuns. „Daţi-mi o hârtie, a cerut el, şi după
ce a mâzgălit ceva pe ea, mi-a întins-o peste masă. Na, asta-i iscălitura ta”.
- Şi nu ştiai să te iscăleşti, bunicule?
204
 - Mă învăţase unul în armată, dar n-am vrut să-i spun prefectului.
Îl ascultam pe bătrân, uitasem de tata, de vorbele lui, m-am întors, dar
bunicul nu mai era acolo, plecase de sub dud sau, poate, că nici nu fusese. Maria
lui Petre Dincă striga de pe prispa casei.
- Sunt aici, i-am răspuns. Vin îndată.
- Ai văzut grădina? m-a întrebat ea când am fost aproape.
- Am văzut-o. N-a mai rămas din ce ştiam eu nimic, numai agudul de lângă
arie, numai el a rămas.
- Da, a zis femeia. Se vede că agudul acela e inima grădinii, fiecare lucru
îşi are inima lui care piere mai greu sau nu piere de loc şi agudul acela e inima
grădinii.
Am plecat împreună spre gospodăria Mariei lui Petre Dincă, am ieşit în
drum spre casa ei, la câteva zeci de metri, în stânga rămânea gardul grădinii
noastre, în dreapta biserica, în faţă se deschidea maidanul şcolii, cu fântâna şi
casa Mariei. Şcoala unde fusese tata învăţător nu mai funcţiona, se construise
şcoală nouă cu opt săli de clasă, în altă parte a satului. Aceasta unde învăţasem
noi avea o singură clasă cu un antreu şi o cancelarie, cu câteva trepte de piatră în
faţă, în curte cu un clopoţel fixat pe o crăcăna înaltă şi cu funie subţire de care
trăgeam ca să chemăm copiii la cursuri. Nu se mai vedea clopoţelul, nici crăcăna
din curtea şcolii, bătrânul gutui cu crengile groase, lustruite de palmele noastre,
nu mai era nici el, gardul dispăruse cu totul.
M-am abătut din drum ca să calc pe treptele şcolii, să poposesc măcar
pentru o clipă în faţa uşii pe mica platformă de ciment unde ne jucam în nasturi.
- E încuiată, a zis Maria lui Petre Dincă. De aproape zece ani a luat-o
cooperativa.
Am coborât şi m-am dus la una din cele trei ferestre mari prin care ani de
zile, stând în bancă, priveam cerul şi ramurile gutuiului, aşteptând să ieşim în
recreaţie.
- Înăuntru sunt mărfuri de-ale cooperativei, a zis iar femeia. Nu e nimic de
văzut.
Eu totuşi vedeam, vedeam cele şapte rânduri de bănci, vedeam toţi colegii
mei în faţa pupitrelor, atenţi la lecţie, masa care ţinea loc de catedră, soba mare
de fontă cu burlanul străbătând aproape jumătate din lungimea clasei, mă vedeam
pe mine în rândul patru, pe mijloc, vedeam totul. Pe pereţi erau prinse în cuie o
seamă de planşe desenate de tata, mai multe tablouri, harta României, harta lumii,
harta judeţului. Unul dintre tablouri reprezenta năvălirea barbarilor, o
îngrămădire de oameni sălbatici, fioroşi, călări pe cai fără frâie, caii alergând cu
boturile spre pământ, cu coamele în vânt.
Tata ne preda acum elemente de fizică, lecţia era spectaculoasă şi noi,
elevii, eram interesaţi de cele ce făcea el la masa care ţinea loc de catedră. Avea
un cerculeţ de sârmă prins în poziţie orizontală pe un suport metalic, făcut de el, îl
avea de mulţi ani, era unul dintre puţinele aparate care constituiau laboratorul
şcolii. „Fiţi atenţi, copii”. A luat un ou de găină şi l-a aşezat în cerculeţul de
205
sârmă. „Priviţi cu atenţie! Trece oul prin cerc ?” „Nu trece, dom'le!” „De ce nu
trece ?” „Pentru că cercul e mai mic decât oul”. Tata a aprins o lumânare, a
încălzit cercul de sârmă, a pus din nou oul deasupra şi oul a trecut cu uşurinţă de
cealaltă parte. „A trecut oul, copii?” „Da, dom'le”. „De ce?” „Pentru că s-a
mărit cercul dom'le”. „Şi de ce s-a mărit ?”. „Pentru că a fost încălzit, dom'le, şi
sârma se măreşte la căldură, se dilată”. „Aşa, copii. Va să zică”.... Tata a ridicat
capul, a privit peste rândurile de elevi, a privit apoi spre fereastră. Nu m-a văzut,
i-am văzut numai eu ochii, chipul luminat de bucurie, de mulţumire că lecţia îi
reuşise, că elevii lui înţeleseseră ce aveau de înţeles.
- Nu-i de văzut nimic, a zis din nou Maria lui Petre Dincă. Hai să mergem.
Am plecat după femeie încet, cu imaginea tatei în inimă, mă întrebam unde ar
putea fi, pe unde s-o fi pierdut cerculeţul lui de sârmă!”
(Din volumul „Bârladul odinioară şi astăzi 1984, file de istorie, Academia
Bârlădeană”, vol. III, sub redacţia lui Romulus Boteanu, p. 655-660).

Şi tot de acolo (454-455) o însemnare a lui George Nestor, în calitate de

reporter, cu carnetul şi creionul în mână în Bucureşti, la poarta grădinii şi casei
lui Tudor Arghezi, la Mărţişor:

„M-am dus acasă la Tudor Arghezi trimis de George Tutoveanu.

Cineva mă sfătuise să nu bat la poarta mare a „Mărţişorului”, ci să caut o
portiţă laterală şi aşa am făcut. Am cotit-o din stradă spre stânga, pe un ogor,
am mers cale de o sută de metri sau poate mai mult pe lângă gardul prin care
grădina se vedea foarte bine şi am ajuns la portiţă. M-am oprit, am privit casa
şi copacii din jur, printre copaci o sumedenie de magazii şi coteneţe, păsări de
curte care rătăceau pretutindeni. Lângă un coteţ, un om bătea cuie într-o ladă.
Deasupra portiţei era atârnat cu clopot sau poate numai un fier (nu
mai reţin exact) în care am bătut după ce întârziasem destul iscodind
proprietatea poetului şi întârziasem pentru că mă jenam să întrerup omul de la
treabă. Era în toamna anului 1946, în septembrie, şi auzisem că Tudor Arghezi
nu o ducea foarte bine cu viaţa de toate zilele, că lucra grădina şi-i vindea
produsele la piaţă sau chiar acolo, la „Mărţişor”. De aceea, deşi nu-l vedeam
bine, eram aproape sigur că cel care bătea cuie era marele poet în persoană.
La dangătul clopotului s-a îndreptat de şale, s-a întors şi fără să lase
ciocanul din mână a privit lung spre portiţă. Eu n-am zis nimic, eram departe
şi apoi îmi pierise deodată tot curajul.
Priveam cum se apropie pe sub copaci un om cu capul rotund,
descoperit, îmbrăcat de lucru, cu mânecile cămăşii suflecate, cu un mers încet,
uşor legănat. A deschis portiţa încet, a rămas locului dincolo de prag şi m-a
privit fără să zică nimic. I-am spus că veneam din partea lui G. Tutoveanu de
la Bârlad şi în clipa aceea chipul poetului s-a luminat, m-a privit cu mai mult

206
interes, cu ochii limpezi şi prietenoşi, a schimbat ciocanul din dreapta în
stânga şi mi-a întins mâna.
Nu voi reproduce fraze de ale lui, mi se pare o impietate să reproduci
după zeci de ani, cu pretenţii de exactitate, fraze rostite de oameni mari.
În anul următor, 1947, George Tutoveanu avea să împlinească 75 de
ani şi ar fi bucuros să ştie că prietenul său îşi va aminti de lucrul acesta. Tudor
Arghezi a zâmbit şi a spus că va consemna evenimentul, că e bine să-l sun la
telefon atunci, mai aproape de aniversare”.
Iar urmare promisiunii făcute, la 20 noiembrie 1947 în ziarul Adevărul,
la rubrica „Tablete” de Tudor Arghezi apărea: „Un medalion, Poetul G.
Tutoveanu”: „Un telefon al unui profesor din Bârlad:
- La 20 noiembrie, poetul nostru împlineşte 75 de ani şi-i pregătim o
sărbătoare.
- Cei mulţi înainte! am răspuns cu acelaşi tempo precipitat. Ce face
domnul Tutoveanu între trandafirii lui din Tutova, cu numele cel frumos?
- E bine sănătos.

Tudor Arghezi

Drept să spui, nu mă îndoiam. Flăcăul acesta, turnat în perfectă

verticală dintr-un metal care nu cocleşte, nici nu prinde rugină, e hotărât să
îndure 400 de ani, cu o continuă pubertate, feciorelnic, ca un înger de spaţii
înalte; recte un arhanghel. Ceea ce-l deosebeşte, la fizic, de asemenea făptură,
e redingota, e gulerul întotdeauna cu lustru, e cravata, e mărgăritarul ei, e
batista de in alb din comisura buzunarului de la piept şi sunt mânuşile
impecabile. Un om cu miros a lavandă, un om-porumbel, un om construit din
sidefurile, reflexele şi nuanţele scoicii.
207
 El face parte din serile inefabile ale naturii, olecuţă cum se zice pe la
Bârlad, olecuţă ametist, olecuţă porfir, olecuţă matostat şi ceva-ceva chiciură
de micaşist. Elegant ca o lebădă şi ca o chiparoasă, curat ca o crizantemă,
uşor ca un fluture imaculat, discret ca o candelă de altar, poetul, văzut, auzit şi
pipăit, e un model fericit izbutit pe care l-au zămislit muncile subtile şi
încrucişate ale pământului făcător de flori şi ale cerului ţesător de azur, pentru
căpătarea între noi, inşii vrajbei, ai urilor şi răzbunărilor, a unui exemplar cu
ceva într-însul de Iisus.
Nu mă pot gândi la el fără să fiu copleşit de imagini matinale şi de
arome. El îmi evocă şi argintul, şi libelulele şi lalelele şi liliacul şi
chihlimbarul, şi miresmele amărui ale unui ierbar de terapeut, îl găsesc
oriunde l-aş căuta, în rostirile frumoase ale vieţii, în cuc, în mierlă, în iasomie,
în citirea de la Ioan, în strugurele urzit din zale tămâioase.
Dacă plugarul înfăţişează pe ogorul lui aristocraţia supremă a
neamului omenesc, l-aş alege din peticul lui de grădină, pe bardul Tutoveanu,
deputatul cel dintâi pe lângă Majestatea Sa Timpul, ca să-i ducă prinosul
gângăvelilor noastre dintr-un acatist de frângere a inimii şi extaz.
Aici, în câteva slove omagiale, aş fi dorit să se cuprindă şi fiinţa şi
poezia lui George Tutoveanu la 75 de ani. Făt-Frumos din lacrimă şi rouă”.
Tudor Arghezi (1880-1967) şi G. Tutoveanu (1872-1957) poeţi
amândoi, au fost doi oameni care s-au respectat reciproc.
*
Dar să revenim la ale noastre. În aceeaşi revistă „Lumina” din
noiembrie 1946, zilele toamnei dau prilej lui Th. Călin Delapraja să
ne ofere stihuirile unui… „Cântec de toamnă”:
„…Leagănă-te ram de nuc
Căci cocorii iar se duc…
Leagănă în vânt şi ploi
Miros proaspăt de trifoi,
Spuma gingaşelor flori
Şi cânt de privighetori.

Leagănă în chip duios

Cerul clar şi luminos
Zări albastre de cristal
Cu doinitul din caval,
Leagănă în mângâieri
Farmecul trecutei veri…

208
 Leagănă pe fruntea ta
Visul şi dragostea mea
Şi cântă în vijelii
Tristeţea vremii târzii
Legănând mereu, mereu
Arşiţa dorului meu”.

George Nedelea, în acelaşi număr de revistă, vine cu versuri ceva mai

triste:

Rondelul ultimei plecări

Într-o zi cu nor ori soare

Ai s-auzi că nu mai sunt,
C-am plecat fără cuvânt,
Fără nici o îmbrăţişare…!

Că tot visul ce-l frământ

Risipit e la picioare…
Într-o zi cu nor ori soare
Ai s-auzi că nu mai sunt!

Să te-asemeni cu o floare
Şi ca ea să cazi înfrânt!
În zădar e orice cânt
Dacă flutură… şi moare
Într-o zi cu nor ori soare!

Cele citite mă duc, după atâţia ani, cu gândul la altă poezie „Rondelul
străzii-mele” evocată de Dumitru Nedelea, fiul autorului:...

„În primăvara anului 1975 mă aflam la Bucureşti, la un curs de

reciclare. Era în ziua de 4 aprilie, când şeful de curs m-a chemat deoparte, cu
o reţinere în glas, dar cu ochii bănuitori, m-a pus în cunoştinţă de o telegramă
venită de la Ploieşti, ceva în legătură cu familia... La început am crezut că s-a
întâmplat ceva acasă cu soţia sau cu copiii. Ajuns la Ploieşti m-am convins că
telegrama era în legătură cu Bârladul, adică cu tata. Drumul până la Bârlad
mi s-a părut o veşnicie. Gara Bârladului părea pustie, n-am mai găsit pe peron
pe omuleţul acela care era atent la geamurile vagoanelor ca să mă vadă şi
apoi să mă îmbrăţişeze, spunându-mi: „Bine ai venit!”

209
 M-am îndreptat cu paşi grăbiţi spre casă şi ajungând la
„Constructorul”, fosta casă (fabrică) de pâine Xenakis, am început să ridic
strada din copilărie, având limpede în memorie rondelul scris de tata, în anul
1969: „Îngândurat sau plin de bucurie/ Cum trec şi alţii, poate, cine ştie/ Cu
fiecare pas uşor sau greu,/ Aceeaşi stradă din copilărie/ Pe care înălţăm câte
un zmeu!/ Pe strada asta trec de ani mereu/ îngândurat sau plin de bucurie”.
(Rondelul străzii mele).
Casa mi se părea mai mică iar cei doi pomi de lângă gard aveau
aspectul unor steaguri coborâte în bernă. Cum am deschis poarta casei, aşa
cum o ştiam eu din copilărie, m-a întâmpinat doamna Calotă1, cu un vădit
regret în suflet şi cu ochii în lacrimi: „Aţi venit prea târziu, a decedat la
spital”.
În camera unde lucra şi stătea tata, totul era în ordine iar pe masa de
lucru: ziare, reviste, tocul cu călimara şi câteva manuscrise sub formă de
versuri. M-am aşezat la masă, neştiind cu ce să încep. După o oră de stat pe
gânduri şi tot privind prin casă, mi-am schiţat un plan cu tot ce era necesar de
făcut pentru înmormântarea care trebuia să aibă loc a doua zi”.

(„George Nedelea” de Dumitru Nedelea în „Bârladul odinioară şi astăzi,

1984, vol. II şi Miscelanéu p. 598-601).
*
După mulţi ani, în numărul 2(27), 2007 din „Academia bârlădeană” –
revistă editată de societatea literar-culturală „Academia bârlădeană”, preşedinte
de onoare – C.D. Zeletin, preşedinte Elena Monu, redactor şef, Serghei
Coloşenco, aveam să scriu următoarele:

„Pe George Nedelea nu l-am mai întâlnit de prin 1958, când treburile
serviciului m-au purtat pe alte meleaguri.
Am aflat că, într-adevăr, într-o zi a căzut ca o floare, dar nu înfrânt...
Am revenit la Bârlad în toamna anului 2006, când localnicii
sărbătoriseră centenarul Bibliotecii „Stroe S. Belloescu” şi citiseră, poate,
volumul „Poeţi bârlădeni la Casa Naţională”, în care se vorbeşte şi de George
Nedelea. Ca şi Dumitru Nedelea, altădată, am urcat drumul pe lângă
„Constructorul” - strada Gheorghe Doja - să-mi încarc bateriile cu amintirea
anilor şi a locurilor când, elev fiind, treceam pe acolo şi de fiecare dată ardeam
să-l văd pe poet ori să mi-l închipui lucrând, migălind la cuvinte.

1  Doamna Afindita Calotă, pensionară, stătea cu chirie în casa lui George Nedelea – spune

D. Nedelea – şi după decesul soţiei îl ajuta cu menajul de care era mulţumit.

210
 Casele s-au schimbat mult iar oamenii mi s-au părut că nu-şi mai
cunosc semenii. Am întrebat despre casa şi omul George Nedelea, dar am
primit strângeri din umeri. Casa de la numărul 15 au schimbat-o timpul şi
cumpărătorii. Nimic nu mai seamănă cu locul unde-l ştiam pe poet:
„În casa asta am trăit/ Privind la soare, oameni, stele/ La flori, la
fluturi, rândunele.../ În casa asta am iubit./ O casă veche dintr-acelea/ Din
vremea care a murit./ În casa asta am trăit/ Privind la soare, oameni, stele!/
De-aici în viaţă am pornit/ În pas cu gândurile mele/ Pe căi când aspre, când
rebele,/ Să cuceresc ce-am cucerit.../ În casa asta am trăit!”
Un capăt din strada aceasta poate ar merita să-i poarte numele. Sau dacă
nu, cu ocazia sărbătoririi evenimentului, s-ar fi cuvenit pusă pe peretele casei
un colţ de placă de marmură care să le spună localnicilor şi trecătorilor: „Aici a
locuit şi a lucrat poezie George Nedelea, om de cultură al Bârladului”.
Pentru că ce a lăsat George Nedelea bârlădenilor, în primul rând nu-s
numai „Versuri venite în vis”, cum se justifica el Mariei, soţia sa, când se
trezea noaptea şi-şi reîncepea scrisul, ci mult mai mult: „Mario, ce las eu în
această ladă plină cu hârtii, face cât zece case”...
Să i-o păstrăm prin placa amintită pe aceea pe care a avut-o. Dar nici de
poezia lui risipită să nu uităm. Cine-mi dă un semnal că sponsorizează tipărirea
volumului cu poeziile lui adunate, că eu şi încep activitatea?!”
*
Comemorarea a doi ani de la moartea lui Ion N. Peiu o realizează G.G.
Ursu cu al său: „Un pictor Bârlădean”:
„De Ionel Peiu mă leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri ale
tinereţii mele.
L-am cunoscut încă din copilărie pentru ca să ne apropiem mai mult şi să
ne împletim preocupările şi visurile în orăşelul Tecuci, în atmosfera lui
odihnitoare, în care funcţionam amândoi ca profesori de liceu. Deşi considera
cariera didactică un fel de popas în viaţa lui, impus de împrejurările grele ale
războiului, totuşi Ionel Peiu, cu sufletul de copil mare, apropiat de elevi şi având
pasiunea nobilă a valorii, nu era un rătăcit în lumea şcoalei, deşi, cu firea lui
libertară de artist, nu se putea încadra complet în disciplinele ei.
Ne apropia, ne aduna la un loc dragostea neostenită pentru Bârlad, oraşul
nostru natal, dar şi patima noastră comună pentru artă. Îmi amintesc că, deşi eram
anunţat în programul şezătorii literare de la Bârlad din februarie 1944, şezătoare
în care se prezenta publicului bârlădean un poet ca Ion Minulescu, un prozator ca
Alexandru Cazaban, poate nu m-aş fi dus acolo, dacă în ultimul moment n-aş fi
fost cucerit de impetuozitatea sufletească a lui Ionel Peiu. Iar când după succesul
total al şezătorii şi după masa de la Şcoala de menaj, târziu în noapte, rămaşi noi
singuri, am colindat ceasuri întregi în oraşul regăsirilor noastre, căutând uliţele

211
lui tăcute să culegem urmele copilăriei moarte. Eram doi tineri bârlădeni, un poet
şi-un pictor, bucurându-se de regăsirea rară pe pământul oraşului lor natal.
Amintirile mă năpădesc copleşitoare. Mă văd alături de el în epoca
apăsătoare a războiului când între Tecuci şi Bârlad, trebuia să călătorim o noapte
întreagă. Atunci am hotărât amândoi să scriem o monografie închinată vieţii şi
operei marelui pictor bârlădean N. N. Tonitza. Ceasuri de sfânt entuziasm, când
planul lucrării noastre l-am scris pe faţa de masă de hârtie a unui local din Tecuci,
la un pahar de vin, ceasuri nemuritoare! Ne-am ţinut de cuvânt. El aduna
materialul, eu îl ordonam şi-l stilizam. Am scris două capitole: „Tonitza şi
Bârladul” şi „Tonitza, pedagog al artei”. A urmat negura refugiului şi, foarte
semnificativ, toate manuscrisele mele au fost salvate, în afară de cel consacrat lui
Tonitza. Fatalitatea a făcut să se piardă, în acelaşi timp, colaboratorul meu
neuitat, şi lucrarea scrisă cu el împreună!
Îmi amintesc o seară de decembrie, la Bârlad, când în căutare de
informaţii pentru lucrarea noastră, ne-am dus la profesorul de sculptură Tarază,
de la Şcoala de Meserii din Bârlad, rudă cu Ionel Peiu, care ne-a dat despre
copilăria lui Tonitza la Bârlad unele date importante, seară în care Ionel Peiu, el
însuşi a descoperit că împlineşte 29 ani!
Mă văd altădată dus de neastâmpărul lui neobişnuit într-un sfârşit de vară
luminos, la iarmarocul din Bârlad. Am petrecut cu el o seară neuitată în feeria de
mucava a iarmarocului. Iarmarocul şi grădina publică au fost cele două miracole
fundamentale ale copilăriei mele. Cu Ionel Peiu am încercat să retrăiesc o clipă
măcar legenda anilor duşi. Uitasem că aveam peste 30 de ani, de altfel cu Ionel
Peiu te simţeai totdeauna mai tânăr, mai pur. O parte din veşnica lui zburdălnicie
trecea în tine, fără să vrei. Am colindat toate panoramele, ne-am bucurat de toate
distracţiile iarmarocului. Ca orice artist autentic, Ionel Peiu păstrase un crâmpei
din naivitatea de altădată, ochii lui aveau încă în pupilele lor mirări de copil,
sufletul lui avea încă prospeţimi surprinzătoare.
Cu Ionel Peiu la Tecuci îmi astâmpăram nostalgia mea de Bârlad.
Strângeam în mănunchi pe toţi bârlădenii aciuaţi la Tecuci, iar când arşiţa dorului
ne dogorea mai cumplit luam trenul spre oraşul nostru. Un pahar de vin cu amicii
bârlădeni avea delicii superioare şi poetul Nedelea îşi poate aminti uşor cum la
asemenea reuniuni exuberanţa lui Peiu se întuneca de presimţiri tragice, cum îl
chinuia groaznic gândul unei posibile ratări. Războiul se prelungea, anii lui
treceau şi el se vedea, cu visul lui artistic sfărâmat înainte de vreme. Se amăgea
apoi cu planuri, deocamdată irealizabile, pentru ca să cadă iarăşi într-un
pesimism bolnăvicios.
Atunci ideea sinuciderii îi încolţea în minte şi-ţi trebuia ceasuri întregi ca
să cauţi să-l abaţi de la gândurile-i negre, să poţi aduce alinare sufletului lui
neliniştit. Ionel Peiu era de-o sensibilitate excesivă, numai bucuriile artei şi viaţa
trepidantă pe care-o trăia, puteau să dea un echilibru şi o armonie unui asemenea
om, care se ferea să rămână singur cu sine însuşi.

212
 Bun până la uitare de sine, sociabil până dincolo de margini, Ionel Peiu
îmbrăţişa pe toată lumea. Sinceritatea lui totală i-a adus multe neajunsuri, ca şi
naturaleţea lui care nu se împiedica de convenţii. Încrezător în oameni fără nici
o măsură, a fost de-atâtea ori, până la sfârşit, victima lor. Îi repugna gravitatea
găunoasă, avea un mare dispreţ pentru toţi cei care, lipsiţi de orice sensibilitate
artistică, îşi plimbau prin viaţă golul sufletesc, respingea aceea ce el numea spirite
administrative, birocratice, formalistice. Prin amestecul de copilărie, de
generozitate şi neastâmpăr, Ionel Peiu a fost un original şi a lăsat după moartea
lui o amintire neştearsă. Poate un straniu presentiment al morţii apropiate îl făcea
să-şi trăiască tinereţea cu nesaţ, să nu piardă o clipă fără ca să-i stoarcă
maximum de plăcere. Era bântuit de pasiuni şi iubea viaţa ca pe-o operă de artă
perfectă. A căzut în toiul vieţii, trăite cu tensiune, plenar.
Ion Peiu s-a născut la 29 decembrie 1913 în oraşul Bârlad, ca fiu al d-lui
Nicolaie Peiu, a cărui tipografie are un rol însemnat în istoria culturală a oraşului
nostru prin imprimarea atâtor reviste şi gazete locale. A făcut, tot în târgul său
natal, şcoala primară şi liceul comercial pe care l-a absolvit în anul 1935. În iulie
1940 obţine diploma la secţia de pictură a Academiei de Arte Frumoase din Iaşi,
având ca profesori pe regretaţii N. N. Tonitza şi Ştefan Dumitrescu. Ionel Peiu a
păstrat un adevărat cult amintirii lui Tonitza, maestrul său.
Printre hârtiile rămase după moarte, găsesc o scrisoare a marelui pictor
trimisă de la Balcic la 5 Mai 1937, lui Peiu, din care spicuim câteva rânduri
semnificative: „Eu voiu fi la Iaşi cam pe la 10-12 Mai, când vom putea sta de
vorbă mai pe'ndelete. Până atunci, o ţâră de răbdare. În artă, mai ales, tot ce se
face fără răbdare şi fără chibzuială e mai întotdeauna un lucru ratat. La bună
vedere, al d-tale prof. N. N, Tonitza”.
Expune în toamna anului 1930 pentru prima oară la expoziţia colectivă
organizată de Societatea literară „Academia Bârlădeană” de sub conducerea
poetului G. Tutoveanu, în una din sălile de la „Casa Naţională”, alături de pictorii
bârlădeni G. Portase şi S. Wolfingher. Într-o cronică din „Universul” din 25 oct.
1930 se scria: „Cuvinte frumoase avem de spus şi despre cele opt pânze ale
tânărului Ioan Peiu, care deşi se află la primii paşi, a izbutit să ne reţină atenţia.
Cum genul unde ni se pare că d-sa reuşeşte să ne dea, în adevăr, ceva bun este
peniţa şi acuarela, îl sfătuim să se devoteze pentru totdeauna în această direcţie”.
Între 10 şi 30 septembrie 1933 expune împreună cu profesorii săi N. şi A.
Poplăcenel şi colegul Cristea Ionescu, tot la Bârlad, lucrări în ulei, acuarelă,
desen. Au fost remarcate de presa timpului pânzele: „Motiv din Poiana Ţapului”,
„Natură moartă”, „Amurg”, „Cap de studiu”, şi „Aleea din grădina publică”.
În anul 1933, tot sub auspiciile „Academiei Bârlădene” mai expune la
Bârlad, ca elev de liceu, 30 de lucrări, ulei şi acuarelă, expoziţie despre care nu
avem nici un comentariu.
În anul 1935, ca student în anul întâi, expune la expoziţia Academiei de
Arte Frumoase din Iaşi şi organizează cu pictorul G. Portase panourile expoziţiei
de pictură de la Bârlad, în cadrul lunii Moldovei.
213
 La 12 septembrie 1937, în Pavilionul Primăriei, Societatea literară
„Academia Bârlădeană” îi organizează prima expoziţie personală cu un număr de
60 lucrări, - compoziţie, portret, peisaj, natură moartă, flori, ulei, acuarelă, desen
etc.
Expoziţia s-a bucurat de un succes deosebit. Desprind din „Neamul
Românesc”, 6 Oct. 1937, unele impresii şi caracterizări: „Ionel Peiu se relevă ca
un temperament citadin, cu inspiraţii aproape exclusiv urbane. Ochiul său
îmbrăţişa interioruri de oraş, cu un orizont împuţinat de zidurile cenuşii, case
vechi sau de mahala, uliţe întortocheate, cartiere mărginaşe, un univers îngust şi
sufocant, departe de lărgimea zărilor campestre. Lumea aceasta aparte e învăluită
într-o atmosferă proprie, întunecată. Rareori un peisaj mai senin, mai luminos. De
pe atunci, remarcam crezul lui Ionel Peiu,- culoarea, în „Case vechi la Bârlad”,
cu cerdacuri lovite de vreme şi „Florile”, atrăgătoare prin prospeţime. Îl numeam
atunci „pictorul cocioabelor şi al uliţelor”. Era un început aşa de promiţător!”
Din Septembrie 1941 până la tragica lui moarte, Ion Peiu a funcţionat la
catedra de caligrafie şi de desen de la liceul „D. A. Sturdza” din Tecuci, catedră
care fusese ilustrată de un pictor ca Hârlescu, care a avut şi el un sfârşit dramatic.
La 20 Mai 1942, Ionel Peiu îşi inaugurează la Tecuci o bogată expoziţie de
pictură în localul librăriei „Patron”, expoziţie patronată de Căminul Cultural
„Calistrat Hogaş” sub conducerea părintelui protopop N. Conduratu. Expoziţia
cuprindea peste 60 de lucrări, în majoritate motive moldoveneşti printre care
remarcăm: „Pe malul Bârladului”, „Pe gânduri”, „Iarnă la Tecuci”, „Interior de
dormitor”.
Crezul artistic al lui Peiu, culoarea, era pus în lumină cu putere. Te frapa
îndată spontaneitatea, prospeţimea, frăgezimea culorilor; sensibilitatea fină a
artistului era evidentă. Dar epoca de chinuitoare căutări de sine nu se încheiase.
În toamna anului 1942, expunând la Salonul Oficial, Ministerul Culturii îi reţine
pentru colecţiile statului lucrarea „Compoziţie de atelier”. În 1943, Ministerul
Artelor îi admite la Salonul oficial de pictură şi sculptură lucrările: „Prizonier
rus”, „Ion”, „Curte în mahalaua Tecuciului”. În noiembrie 1943, Ionel Peiu
obţine un premiu de 10.000 lei al Ministerului Culturii Naţionale la Salonul
Oficial al Moldovei pentru piesa „Peisaj din Iveşti”. Era o încununare
binemeritată a strădaniilor sale. Lucrarea reprezintă o germinaţie viguroasă de
verde, o vegetaţie grasă, îmbelşugată, o coloristică sobră, intensă, din care nu
lipseşte apa Bârladului, ale cărei unde, oricât de puţin cristaline, şi-au prelungit
existenţa în atâtea opere literare, ele făcând parte din peisajul moral al scriitorilor
bârlădeni.
Adversar al oricărei dulcegării în artă, Peiu realiza, tot mai mult o pictură
în care substanţa sensibilităţii sale se exprima în tonuri grele de culoare densă.
Tot în 1943. iunie, expune la Expoziţia profesorilor secundari de la Galaţi.
Dar toate făgăduinţele au intrat în pământ şi de câte ori îmi dezmierd
privirile cu cele patru tablouri ale lui Ionel Peiu ce-mi împodobesc casa, mă
cuprinde o jale, o milă nesfârşită. Faţă de visurile lui frânte, faţă de tot ce-ar fi
214
putut crea mai departe, faţă de puzderia de frumuseţi artistice risipite pentru
totdeauna. Cu el a murit o lume, s-a spulberat o nădejde a Bârladului şi-a
Moldovei, am pierdut un prieten unic, s-a sfârşit un om vesel, bun, sincer, dornic
de viaţă. Fără de el ne simţim mai singuri, am rămas sărăci şi goi în zbuciumul
cumplit şi în vâltoarea vieţii”.
Public mini-portretul lui Ionel Peiu nu
numai pentru că pana profesorului G. Ursu ni-l
prezintă în toată statura lui, dar şi ca răspuns la
iniţiativa lui C. D. Zeletin care, în „Academia
Bârlădeană” nr. 26/2007 (p. 2) cere recuperarea
picturilor acestui membru al Academiei
Bârlădene, ca un ajutor dat fiului editorului
Neculai Peiu din Bârlad „adânc implicat în viaţa
editorială a oraşului Bârlad”, pentru a-i ajuta pe
eventualii ofertanţi în identificarea măcar a o
parte din opera dispărutului, la care face trimiteri
exacte prof. univ. G. Ursu.
După ani şi ani, pun alături şi ce scria
Radu Şerban Palade despre însuşi pierderea lui
G.G. Ursu, din volumul III dedicat în 1984
Ionel Peiu Academiei Bârlădene de Romulus Boteanu:

L-am cunoscut pe profesorul G. G. URSU

„La începutul lunii iunie 1980, vărul meu,

doctorul şi poetul C. D. Zeletin, ţintuit în casă de
mai multe luni din cauza unei încăpăţânate hernii
de disc, m-a rugat să-l vizitez şi să mă interesez
de sănătatea ameninţată a profesorului G. G.
Ursu, internat de urgenţă în Clinica a II-a
medicală din Spitalul clinic al municipiului
Bucureşti. Pe profesorul G. G. Ursu nu-l
cunoşteam, dar îl preţuiam mult, eu fiind un
admirator al poeziei sale. Citisem din poeziile lui
cuprinse în volumele Salcâm uituc, Dealul
brânduşelor, Fulg şi zăpadă şi unele versuri mă
urmăreau ca un laitmotiv:
Profesorul şi scriitorul
G.G.Ursu
215
 Am avut odată părul în inele...
Ce-a rămas din ele-n părul meu cărunt?
Uneori o fată se juca prin ele,
Mâinile ei albe oare unde sunt?

Ştiam că este foarte bun prieten cu C. D. Zeletin de mai mulţi ani şi

recent citisem în volumul Bârladul – odinioară şi astăzi articolele, amintirile şi
poeziile numeroase pe care profesorul G. G. Ursu le publicase.
A doua zi, după rugămintea făcută, către prânz, după ce mi-am
terminat treburile în Clinica de chirurgie unde lucrez, am urcat la etajul XII, la
Clinica a II-a medicală. Am cunoscut un om în vârstă, cu părul alb, cu o
privire blajină dar cercetătoare, cu un zâmbet lin şi sincer, uşor descumpănit
de apariţia mea neaşteptată. Pe patul de spital, mi-a făcut impresia unui trup
care, cucerit de boală, trădase spiritul încă plin de interes pentru viaţă.
Întrevederea a fost scurtă şi protocolară. I-am promis că-1 voi mai vizita în
zilele următoare şi că voi transmite în ambele sensuri mesajele încredinţate de
cei doi pacienţi – G. G. Ursu şi C. D. Zeletin. După câteva zile, sâmbătă 7
iunie, mergând cu C. D. Zeletin la un control medical, ne-am abătut – dat fiind
că tot fusese obligat să-şi părăsească patul – şi pe la Spitalul clinic al
municipiului Bucureşti, ca să-1 vizităm pe bunul lui amic. I-am cumpărat de la
o florăreasă oacheşă un buchet bogat de margarete de culoare violet pal.
Ajunşi la spital, am dorit să vorbim cu medicul care-l îngrijea. Am fost
amândoi miraţi când acesta, surprins de erudiţia bolnavului, nu ştia că G. G.
Ursu este poet şi istoric literar, membru al Uniunii scriitorilor, profesor
universitar şi cunoscut publicist. În discuţiile zilnice despre literatură, artă,
critică literară, istoriografie, pe care doctorul le provoca voit la patul
bolnavului, nu a reieşit nimic din care să se poată bănui înalta calificare
profesională şi talentul literar al lui G.G. Ursu. Câtă modestie! Ce tărie de
caracter! La acea dată, doctorul spera într-o evoluţie favorabilă, bolnavul
suferind de afecţiuni care, separat, tratate corect, nu ameninţau viaţa, dar
laolaltă creau o reactivitate foarte precară. După discuţia purtată cu medicul
curant, am intrat în salon şi am văzut că preţuitul nostru poet dormea liniştit,
cu ultimul număr al revistei România literară lângă pernă. Am lăsat buchetul
de margarete şi un bileţel alături de flori, nevoind să-l trezim din somn.
Revenind după un timp, l-am găsit la geam, admirând de la înălţimea etajului
XII, Bucureştii. Poate gândea un nou rondel, al margaretelor, după opinia lui
C.D. Zeletin, căci rondelul era forma literară cea mai îndrăgită de poet.
Reîntâlnirea cu noi l-a bucurat foarte mult. După câteva fraze de interes
medical, în care bolnavul se plângea mai ales de o insomnie rebelă, discuţia a
alunecat repede spre temele preferate: literatura, arta, Bârladul!... Era mâhnit
că din pricina bolii nu putuse participa la manifestările organizate în Bârlad,
216
la sfârşitul lunii mai, unde, în ciuda suferinţei, plecase cu materialele pentru
comunicări la diferite reuniuni ştiinţifice prilejuite de Zilele culturii bârlădene.
Boala l-a obligat să părăsească degrabă oraşul natal, atât de iubit şi cântat.
Din aceleaşi motive nu putuse participa nici la lansarea primului volum din
lucrarea Bârladul – odinioară şi astăzi, la care colaborase intens. Lăuda
iniţiativa elaborării unei astfel de cărţi. Avea o vorbă sfătoasă, domoală, cu o
frumoasă sonoritate moldovenească. Tot ce spunea purta însemnele unei
erudiţii de netăgăduit, ale unui spirit care pătrunsese profund în esenţa
lucrurilor. Îţi inspira siguranţa acelui cărturar legendar care cu lumina minţii
deschisese multe tainiţe, iar ceea ce aflase, ca un profesor cu har, ţinea să
comunice mai ales celor tineri. Avea o dragoste neţărmurită pentru Bârladul
natal şi pentru înaintaşii în ale literaturii de pe acele meleaguri. Am vorbit
despre veneratul lui magistru, poetul George Tutoveanu, despre Academia
Bârlădeană, al cărei ultim secretar a ţinut în mod special să precizeze că a
fost, despre diferitele familii Palade şi în special despre Gheorghe Palade,
deputat liberal, fost ministru de finanţe, a cărui statuie se afla în celebra
Grădină publică a Bârladului. Ştia cu amănunte biografia căpitanului de
infanterie Emil Gârleanu şi a ofiţerului de cavalerie Tudor Pamfile. Avea o
deosebită veneraţie pentru munca imensă de culegere a folclorului pe care
Tudor Pamfile a depus-o dintr-o iubire adâncă pentru neamul românesc.
Aprecia drept una din cele mai valoroase lucrări pentru definirea orizontului
spiritual al neamului lucrarea lui Artur Gorovei Cimiliturile românilor. Cum
nu voiam să-l obosim pe bolnav cu prezenţa noastră, ne-am despărţit optimişti,
cu promisiunea de a ne revedea curând pentru a continua discuţiile atât de
interesante despre locurile şi oamenii Ţării de Jos, în special despre Bârlad,
subiect care vedeai că îi face deosebită plăcere şi pe care îl cunoştea ca
nimeni altul.
Vestea morţii lui mi-a venit prin surprindere şi m-a durut profund. Am
pierdut un poet de mare talent, un cărturar de excepţie, un om deosebit.
Cuvintele nu pot reda personalitatea şi atmosfera pe care le degaja. Adevărat
model de profesor, cercetător plin de calităţi umane rare: erudiţie, sobrietate,
demnitate, discreţie, dreptate, dragoste pentru oameni şi ţară, pentru limba
românească şi pentru spiritul acestui neam. Era, într-adevăr, cronicarul
moldovean desprins şi făurit de legendele reale ale Ţării de Jos, pe care o
iubea cu patimă.
Cercetând documentele medicale (F.O. Nr. 15144/1313 din 26 mai
1980, Clinica a II-a medicală, Spitalul clinic al municipiului Bucureşti), am
aflat că a fost externat ameliorat, la 12 iunie 1980. La externare, foaia de
observaţie purta printre altele următoarele diagnostice: diabet zaharat
insulino-dependent clinic manifest, cardiopatie cronică ischemică
nedureroasă, insuficienţă cardiacă cronică, hipertensiune arterială sistolică.
217
De diabet zaharat şi de hipertensiune arterială suferea de peste zece ani.
Antecedentele vasculare familiale erau încărcate: mama decedase în urma
unui accident vascular cerebral, iar un frate de infarct miocardic.
Toate aceste date ştiinţifice medicale, care ne permit să judecăm la
rece cazul, nu reuşesc însă să ne aline durerea sufletească pricinuită de
dispariţia celui care a fost G. G. Ursu... Ultima dată l-am vizitat într-o după-
amiază de iulie, când o adiere de vânt făcea mai suportabilă căldura lui
cuptor, dar stingea licăririle fragile ale lumânărilor pe care Doamna Ursu, C.
D. Zeletin şi cu mine încercam să le aprindem în cimitirul din Domneşti, la
marginea cartierului Drumul Taberei, lângă crucea pe care scrie lapidar
Profesor G. G. Ursu”.
*
Invitat să se ocupe de prietenul său Th. Călin, muncitor tipograf la
Tipografia Peiu, profesorul G.G. Ursu în medalionul pe care i-l realizează în
revista „Lumina” de la Bârlad, scrie şi despre cărţile sale pe care i le-a cules şi
i-a scos corectura tânărul: „Istoria literară a Bârladului”, „Tecuciul literar” -
Radu Şerban Palade vorbind despre cum l-a cunoscut pe profesor, spune că i-a
cunoscut mai înainte poeziile din volumele „Salcâm uituc”, „Dealul
Brânduşelor”, „Fulg şi zăpadă”. Am în amintire şi eu alte volume ale
profesorului: „Istoria literară a Bârladului” care, în felul ei, este un expozeu şi
o analiză de înalt profesionalism al publicisticii bârlădene, începând de la
„Semănătorul”, „Paloda politică”, „Paloda literară”, „Gheorghe Lazăr”, „Făt-
Frumos”, „Freamătul”, „Florile Dalbe”, „Ion Creangă”, „Miron Costin,
„Răzeşul” până la „Graiul Nostru”, „Vremuri bune” şi „Scrisul Nostru”.
G.G. Ursu, împreună cu George Nedelea, sunt autorii „Antologiei
scriitorilor bârlădeni” în care sunt prezentate crâmpeie de carte ale unor
scriitori bârlădeni: Al. Vlahuţă, Alexandru Philippide, Iacov Antonovici, G.
Diamandy, C. Hamangiu, Ionescu Raicu-Rion, G. Tutoveanu, Elena Farago,
Corneliu Moldovan, Victor Ion Popa etc. şi promiteau o continuare, în
completare, care să cuprindă scriitorii şi opera celor care nu se născuseră la
Bârlad, dar aparţineau lui prin munca depusă aici şi opera scriitoricească
creată.
„Cele mai frumoase poezii româneşti”, antologie pentru tineret, în două
volume, „Lirice” şi „Epice”, apărute în Editura „Cugetarea” Bucureşti, în
colaborare cu profesorul Const. Solomon, din care la sfârşitul volumelor se
indică într-un tablou, pentru fiecare clasă, poeziile care ar trebui citite şi recitite
de elevi, sunt de un interes care cheamă la lectură şi pe maturi. Mai ales că
versurile înmagazinate nu-s selecţionate după importanţa întregii opere a celui
cuprins în antologie, cât mai ales pentru perfecţiunea versului, a talentului care
probează valoarea, ca în cazul lui Mateevici cu „Limba noastră”:

218
 „Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste”…

Autor de poezie alături de care apar nume mari ale literaturii române:
Tudor Arghezi, George Topârceanu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Vasile
Alecsandri, George Coşbuc, Gr. Alexandrescu, George Bacovia, Otilia
Cazimir, Elena Farago, Nichifor Crainic, Şt. O. Iosif, D. Anghel, Al. Vlahuţă,
George Tutoveanu, de la ultimul reţinându-ne atenţia din volumul „Tinereţe”,
expusă poezia lirică „Soră” de mare sensibilitate, dovadă de perfecţiune
artistică:
„Pe cărarea dintre vii,
Coboara o fată…
Erau luncile argintii,
Cerul fără pată…

Şi cânta cu glas domol,

O poveste-amară…
Treceau păsările stol
Înspre altă ţară…

Şi spunea de-un dor cumplit,

De-ndrăgiri uitate…
Ascultau în asfinţit
Măgurile toate…

Erau lacrimi şi eres,

Taine de la horă…
Eu de-atunci am înţeles.
Că mai am o soră!”

În „Mica bibliotecă critică”, la Editura pentru literatură, Bucureşti,

1961, studiul monografic „N. Beldiceanu” constituie alt prilej de adâncire şi
reliefare a vieţii şi operei unei personalităţi care a trăit între 1844-1896, despre
care mulţi dintre noi am cam uitat.
219
 Căsătorit în 1873 cu Aglaia, fata preotului şi învăţătorului Gh. Lateş din
satul Rădăşeni, de lângă Fălticeni, se desparte după 20 de ani de convieţuire,
părăsit. Aglaia la vârsta de 37 de ani se recăsătoreşte cu Hristodor Pantazi,
originar din comuna Pogoneşti, judeţul Tutova.
În urma despărţirii Beldiceanu rămâne cu o fată, Elena, şi cu un băiat,
Nicuşor, scriitorul N. Beldiceanu de mai târziu, iar despărţirea sa de Aglaia,
soţia sa, spune G. Ursu, îl apăsa, grija copleşitoare fiind „viitorul copiilor săi”,
faţă de care se consola spunându-şi: „Nu le las avere, dar le las un nume cinstit
prin muncă”.
Drama casnică, prelungită mulţi ani, era exprimată şi în scrisorile către
o prietenă din Iaşi care purta acelaşi nume cu a fostei soţii – Aglaia M.: „Aşa
cum sunt un dizgraţiat al vieţii, credeam că ar fi mai bine să nu supăr pe cei
buni cu mine, în câtă vreme viaţa ce o duc nu este decât ce a fost: o neagră
elegie, căci vă asigur, doamnă, urâtul mă întunecă şi pustiul mă îneacă” – scria
la 17 decembrie 1893.
Iar legătura dintre cele două nume, Aglaia, îl făcea să clameze: „În
limba clasică a Eladei, îi scria poetul, prietenei, numele care-l purtaţi înseamnă
lumină, strălucire; calităţile sufleteşti ce vă împodobesc merită acest nume: vă
doresc, dar, un viitor luminos şi o fericire strălucitoare”.
Dragostea pentru cea din sufletul său găsea ecou şi în dragostea faţă de
oameni, de popor. În martie 1894 când îi încredinţează poetului Steuerman-
Rodion, pentru tipar, poemul „Ţăranii” – spune G. Ursu, îi prezintă amicului
său pe Moş Dănilă, ţăran venit din Preuteşti, satul naşterii sale, îl aşează pe
scaun şi de faţă cu el citeşte poemul – un protest „al ţăranului asuprit şi stors”:

Sărmane bordeie
Ce să vă mai deie?
Doar pe oftare
Să mai puneţi dare”.

Beldiceanu s-a stins lovit de o congestie cerebrală în locuinţa sa din

strada Bucşinescu nr.2 – Iaşi. La înmormântare actorul State Dragomir a citit
poezia „La mormântul lui N. Beldiceanu scrisă de Radion:

„Te-nalţai din lumea noastră

Unde binele e-o crimă
Într-o lume fermecată,
Într-o viaţă mai sublimă
Fără patimi, fără rele,
Fără uri şi lăcomie.

220
 Viaţa ta a fost un geamăt,
Iar cuvântul tău un plâns,
Pentru toată suferinţa,
Pentru chinul celui stins
De nevoie şi de jale,
Jalea negrei asupriri”.

Era poate reproşul adus celor care îi deposedase de pământ pe părinţii

săi, boiernaşi de ţară la Preuteşti – Fălticeni, eveniment pe care poetul însuşi îl
evocase acuzator în preajma revoluţiei de la 1848: „Moldova zăcea sub
guvernul despotic al lui Mihai Sturza. Lacom de avere, Mihai-Vodă, prin
schimburi frauduloase, despoia pe particulari; astfel, în judeţul Suceava, prin
meşteşugurile slugii sale Petrache Asachi, răpi unei familii moşia Preuteşti-
Adam printr-un schimb viclean făcut cu mânăstirea Slatina”.
Acum, la 2 februarie 1896 N. Beldiceanu se întâlnea cu pământul, intra
în pământ.

Un alt volum a lui G.G. Ursu este cel intitulat „Mereu doi” scris la
vârsta deplinei maturităţi profesionale şi literare, prezentat de apreciata şi
cunoscătoarea Nina Cassian, la Editura „Litera” Bucureşti, în 1971. Volumul
de debut, spune Nina Cassian, în care ai pe „autorul surprizelor”.
Născut din dragoste pentru poezie, pentru poeţi, pentru litere dar şi
pentru dragostea în doi, dar nu neaparat încorporată într-un cuplu, cum spune
Nina Cassian în „Cuvânt înainte”, ci spărgând perechea circumscrisă în sine”,
poezia oferită, face ca iubirea să devină explozivă şi totală, un spectacol al
lumii, dar nu fizic, ci în delirul literelor şi al cuvintelor…
Important este că „Mereu doi” este o poezie a sufletului, de sine
stătătoare, neasfixiată politic, eu făcând dovada fie şi numai cu sonetul intitulat
chiar: „Sonetul Sone” care-mi pare pilduitor:

„Când nu vei mai fi tânără, iubito,

Când anii cârd s-or iscăli în tine
Cu semnături citeţe şi haine
Şi vei fi umbra celei ce-am iubit-o

Când sânilor tăi – rodii levantine

Omătul anilor le-o apleca mândria
Şi-n loc de cer privi-vor veşnic glia
Şi-un verb nemţesc va bate „ich errinne”…

221
 Când liniştit şi moale va fi pulsul
Şi vei gândi la inima - tăciune,
Ecou – izbăvitoarea ei risipă,
De-i auzi vorbind de Gheorghe Ursu

Vei tresări: „El m-a iubit” – vei spune

Şi ochii tăi s-or lumina o clipă”.

G. Ursu este un literat complex şi complet care nu-şi uită niciodată

menirea: de a fi şi de a lucra mereu pentru tineri, nu pentru operă în sine. Pe
această traiectorie se înscriu alte opere ale profesorului, şi el nu îndeajuns de
cunoscut în zilele noastre. „Literatura română şi memorialistica”, 1970;
„Memorialistica în opera cronicarilor”, 1972; „Un capitol Eminescu de istorie
literară; „Veronica Micle”, Bucureşti, 1964; „Iubita de la Ipoteşti – prototip al
creaţiei eminesciene”, Bucureşti, 1965 completează ceea ce a scris despre alte
prietenii ale lui Eminescu cu Mite Kremnitz şi Cleopatra Lecca Poenaru, cu
ecouri în viaţa „Luceafărului”, dar mai puţin evidenţiate. Apoi să nu trecem cu
vederea alt studiu: „Eminescu în viziunea lui Tudor Vianu”, Bucureşti 1968;
„Sensuri umaniste şi valori artistice în opera lui Mihail Sadoveanu”, Bucureşti
1966. Lucrările realizate în colaborare fie cu Florin Mihăileanu („Analize şi
interpretări literare – pentru bacalaureat şi admitere la facultate”), „Noţiuni ale
literaturii” – manual pentru clasa a VIII-a realizat în colaborare cu I.Const.
Chiţimia, M. Negoescu, M. Novicov, Al. Piru în 1963, ori studiul „Literatura
română contemporană”, lucrare elaborată împreună cu S. Bratu, din seria
„Analize şi interpretări”.
„Istoria literaturii române” – secolul al XX-lea, vol. I 1965, pentru uz
intern, înmănunchează prelegerile făcute în faţa studenţilor de la „Institutul
pedagogic”, facultatea de filologie, Bucureşti şi cuprinde în cele aproape 300
de pagini dactilografiate referiri importante la cei pe care i-a apreciat: Şt.
Petică, D. Anghel, O. Goga, Panait Cerna, G. Bacovia, Ion Minulescu, G.
Topârceanu, C. Hogaş, I.Agârbiceanu, Mihail Sorbul, Nicolae Iorga, Garabet
Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, cu întreaga viaţă şi opera lor
prevăzută în programa şcolară.
Emulului său – poetului G.Tutoveanu – în 1928 îi dedică o plachetă
specială, pe care o încredinţează cu autograf unei alte personalităţi pe care o
aprecia: G. Ibrăileanu.
„Viaţa lui Sadoveanu la Fălticeni”, 1941; „Tecuciul literar”, studiu de
istorie şi geografie literară, editat la Bârlad în 1943; „Ştefan Petică – contribuţii
la reconsiderarea vieţii şi operei lui”, Bucureşti 1962, sunt lucrări care ne
opresc atenţia. În „Tecuciul literar”, autorul, în cele peste 150 de pagini,
cercetează atent legăturile scriitorilor tecuceni cu pământul lor natal, urmăreşte
222
„reflexele ţinutului tecucian în opera lor”, reuşind să redea nota caracteristică a
Tecuciului, dar şi a reuşitelor celor cuprinşi în lucrare: Vasile Alecsandri, Al.
Vlahuţă, N. Iorga, Const. Doboş, Costache Conachi, Theodor Vârnav, Al.
Papadopol-Calimah, Vasile Bucur, Theodor Şerbănescu, Calistrat Hogaş, Ion
Nădejde, Constantin Radovici, N. Petraşcu, Ştefan Petică, Ion Petrovici, Ştefan
Zeletin, Tudor Pamfile, Vasile Pârvan, generaţia scriitorilor din familia
Boureanu, I.Iordan, Al. Lascarov-Moldoveanu, Mihail Manoilescu, Pamfil
Şeicaru, I.C. Bistriţianu, Ion Dangorozi, familia de scriitori Th. Şerbănescu-
Petraşcu, I. Valerian, Constantin Narly, Natalia Negru şi Şt.O. Iosif, Hortensia
Papadat-Bengescu, Georgeta Mircea Cancicov.

Studiul despre tecuceni cuprinde referiri de esenţă şi la Victor Ion Popa,

G. Diamandy, George Nechita, Constantin Solomon, Gabriel Drăgan, Mariana
Solomon şi nu numai, cu priviri critice asupra fiecăruia.
Vorbind despre G. Ursu, nu trebuie pierdut din vedere activitatea sa
desfăşurată, ani şi ani în preajma şi alături de G. Tutoveanu şi de alţi creatori
de poezie la Academia Bârlădeană, al cărui secretar literar a fost, şi de unde s-
a născut alt volum amintit, cunoscut cititorilor – „Salcâm uituc”.
Lângă cele de mai sus, alte şi alte lucrări importante – în afară de
permanenta lui grijă pentru a ţine trează în amintirea concetăţenilor
personalitatea şi activitatea lui G. Tutoveanu – „Academia Bârlădeană”, 1992;
„Viaţa şi formaţia lui Emil Gârleanu”, în revistele de la Galaţi „Revista vremii”
şi „Orizonturi”, un ciclu de 16 articole 1936-1940; „Un profesor al lui Ion
Creangă „Părintele Grigorescu din Fălticeni” în „Convorbiri literare”, 1942;
223
„Un mod de a vedea în istoria literară” în „Analele Moldovei”, Tecuci, 1943;
„Bârladul literar” – 1919-1943, studiu în manuscris; „Grădini şi cimitire”, caiet
de poezii în manuscris; „Viaţa lui Mihail Sadoveanu 1880-1920 în „Moldavia”
şi „Convorbiri literare” 1941.
Alt studiu „G. Ibrăileanu şi Bârladul”, contribuţie la formaţia spirituală
a marelui critic, tipărită în 1939 la Fălticeni vine să prezinte însăşi formarea,
ascendenţa şi succesele literare ale celui care, pornind de la „Orientul” şi de la
revista romaşcană „Şcoala Nouă” dă consistenţă mişcării poporaniste de la
„Viaţa românească”, G. Ursu încheindu-şi dizertaţia pentru emulul său în
aceeaşi notă în care aş face-o şi eu pentru cercetătorul despre care scriu:
„Bârladul nu va uita pe Ibrăileanu (nici pe G. Ursu, adaug). Aici a suferit, aici a
visat, de aici şi-a luat înaltul avânt. Aici s-a hotărât pentru totdeauna aceea ce a
fost pe lumea asta. Aici a înflorit întâia oară frumuseţea lui sufletească de
totdeauna. Grădina noastră publică i-a plimbat tinereţea arzătoare de gând.
Frunzişurile ei i-au împletit adânca melancolie de la 18 ani. În nopţile limpezi
de vară, când parfumurile-s mai tari şi amintirile mai grele, copacii blajini s-ar
clătina a tristeţe. În preajma lui Vlahuţă, ei vor mângâia o umbră mai mult”.
*
Fără ca medalionul dedicat profesorului G.G. Ursu să fie complet,
mărturisesc că l-am făcut pentru ca cititorii să înţeleagă că adesea modestia
unor asemenea oameni îi fac să rămână în uitare, iar critica literară deficitară în
a-i menţiona. Alături de el am pus în pagină şi numele altor şi altor scriitori şi
poeţi bârlădeni, faţă de care unii condeieri actuali trebuie să manifeste respect
şi reţinere atunci când vin cu aprecieri de genul acesta într-o revistă apreciată
cum este „Elanul” de la Chirceşti- Găgeşti-Vaslui, când cineva analizează
poezia unui tânăr poet, socotindu-l „contribuţia cea mai de preţ a Bârladului la
cultura românească”, deşi lângă cel lăudat mai există un Lucian Vasiliu, un
Cezar Ivănescu, un… (vezi Simion Bogdărescu „Poeme maxime”, colecţia
Salonul literar, Ed. Cronica Iaşi, 2007, 82 p. în Elanul nr. 64 / iunie 2007).

Despre omul, profesorul, poetul dar şi prietenul G.G. Ursu, despre ceea
ce înseamnă pierderea lui pentru literatura română şi mai ales pentru prieteni,
cunoscuţi şi cititori, model de referire la opera sa citim în „România literară”,
iunie 1980, în cuvinte măsurate, bine cugetate, semnate de C.D. Zeletin, fost şi
el secretar al „Academiei Bârlădene” ca şi precursorii Virgil Duiculescu,
Vasile Damaschin, G.G. Ursu, George Nedelea şi George Constandache, aşa
cum ştie şi reuşeşte el să o facă, de fiecare dată, când ne vorbeşte:
„Într-un sfârşit de iunie, când fenomenele meteo-rologice năprasnice
răstoarnă sănătăţile şubrede, când la Bârlad abia încep să înflorească
salcâmii uituci, întâia, nu a doua oară, a plecat dintre noi un poet adevărat, s-
224
a stins o strună autentică în ale cărei vibraţii existau unele frecvenţe numai
ale lui. Am pierdut o comoară de om... L-am văzul bolnav vreme de patru
săptămâni, l-am revăzut în ultimele trei zile, când purta pe chip încremenirea
unui zâmbet blajin şi sceptic, trei zile, repezi ca lectura a trei rondeluri, cât a
mai întârziat fără viaţă printre noi, înainte a intra în sânul ţărânii şi a
cunoaşte alte şi alte rosturi de taină ale ceasornicului, de veşnicii întors, al
universului…
Am pierdut un cărturar, un eminent cercetător al istoriei literare,
moldoveneşti mai cu seamă, un animator de viaţă literară, un orator bun şi un
admirabil profesor, întâi de liceu, apoi de universitate, care a predat - prin har
şi nu numai în virtutea calificărilor profesionale - limba noastră natală, limba
românească, ştiind ca puţini alţii să trezească interesul pentru limbă şi
literatură prin deşteptarea mai întâi a dragostei pentru ele, lucru nu tocmai
uşor. Cu peste două decenii în urmă, am asistat pentru întâia oară la o lecţie
pe care a ţinut-o la Liceul „Aurel Vlaicu” din Capitală; cum se plimba cu paşi
rari prin faţa catedrei, am avut o clipă impresia că-l am în faţă când pe bunul
Ion Creangă, când pe adâncul Miron Costin. Se legănau ramuri înflorite prin
aerul dulce al clasei şi iarba veacurilor arse îşi strecura până la noi aromele...
În ce mă priveşte, am pierdut pe unul dintre cei mai buni prieteni într-
ale literaturii, prieten de peste 25 ele ani. reazăm sufletesc în unele ore, zile şi
ani neprielnici. Ne întâlneam săptămânal, iarna pe Aleea Frigului, unde
locuia, primăvara în Parcul Libertăţii, iar înainte ca toamna să-şi sfâşie
brocaturile, în cimitirul Belu, unde ne citeam unul altuia poezii sau cercetam
mormintele personagiilor din studiul său monografic, rămas în manuscris,
Eminescu în necropola capitalei. De multe ori hoinăream, uitaţi prin labirintul
vechilor străzi bucureştene. În întâlnirile noastre ne bucuram de tovărăşia
unor scriitori care nu mai sunt: V, Voiculescu, Ion Buzdugan, Radu D. Rosetti,
A. Mândru, D. Iov, N. Crevedia, B. Iordan sau a preţuiţilor noştri
contemporani, Vasile Netea, Ion Larian Postolache, Virgil Carianopol. La
Bârlad mergeam să-l vedem - totdeauna şi întâi de toate - pe bătrânul poet
George Tutoveanu, urcat la un moment dat de surpările din jur ale morţii pe
soclul de nisip al decanului de vârstă al scriitorimii româneşti. G. G. Ursu îi
rămăsese credincios nu numai lui, ci şi Bârladului, căruia îi închinase cărţi şi
încă avea să-i mai închine. Iubirea lui pentru oraşul natal era o voluptate, un
mijloc de a se şti pe sine existând în întregime. El însuşi a fost un Bârlad,
migrat asemeni continentelor. Îl cunoscusem la venirea mea din Bârlad în
Bucureşti, ca student al Facultăţii de Medicină, după ce George Tutoveanu îl
sensibilizase prin scrisori călduroase asupra venirii mele.
Astăzi, prin plecarea lui, s-a frânt o scară de aur înălţată spre trecutul
plin de fervoare spirituală al Bârladului comun, oraş de provincie, oraş de
ctitori, în care au apărut, pe întinderea unui veac, peste 200 de ziare şi reviste,
225
cele mai multe cu caracter predominant literar. Spre Bârlad ne atrăgea lumina
de stea matinală a lui George Tutoveanu, căruia G. G. Ursu i-a fost şi i-a
rămas până la urmă fiu sufletesc şi de la care a preluat, pe o altă liră,
multicordă şi mai fierbinte, dragostea plaiurilor natale. George Tutoveanu îl
chemase la Academia Bârlădeană, pe care o înfiinţase în 1915 împreună cu
Toma Chiricuţă şi Tudor Pamfile, ca să fie secretar literar al revistei „Scrisul
nostru”. Mai târziu, Nicolae Iorga l-a solicitat la revista „Cuget clar”, al
cărei colaborator asiduu a fost.
Meditând în aceste zile la destinul poeziei sale, constat, ceea ce ştiam
de mai multă vreme, că G. G. Ursu este un poet care nu-i încă citit atât cât
merită. Cărţile sale de poezie, Salcâm uituc (1973), Dealul brânduşelor
(1974), Fulg şi zăpadă (1978), cât şi alte numeroase poezii risipite prin reviste
timp de jumătate de veac, pot satisface şi exigenţe moderne de gust, prin
subtilitate, lipsă totală de ostentaţie, prin muzicalitate, firesc şi consecvenţă cu
propriul stil. Am pierdut un poet căruia îi cunoaştem poezia până în miezul ei
zămislitor, până la zona de zbucium sau extaze ascunsă sub o crustă de calcar
fin fisurată. Căci poezia lui G.G. Ursu este filtrată prin multe straturi ale
sufletului până să ajungă la echilibrul în care lumina nu ustură, emoţia nu vine
cu turbiditate şi dezordine, până să ajungă la suveranitatea discretă a notelor
sale originale: duioşia şi nostalgia. Această nostalgie îşi găseşte la el
semantica primordială, care conţine etimonul algos - durere, suferinţă. Într-
adevăr, poezia lui e structurată mai mult pe suferinţă, decât pe tristeţea
desprinderii de solul natal.
Strălucirea este, atât în artă cât şi în fizica optică, un fenomen de
suprafaţă; în poezia lui G. G. Ursu, însă, lumina vine din adâncuri, din
schelăriile complicate ale sufletului, vine liniştită, fără să aibă nevoie de nici
un exhibiţionism, de nici o opintire, de nici o contaminare cu infantilismul
acrobatic şi sec al modelor literare ori cu experimentalismul cu orice preţ,
simptom de nevroză. Viteza crescută a forfotei ambientale cere de mai multă
vreme şi pretutindenea şi poeziei să i se supună, dar poezia îşi are tempo-ul ei,
curgerea optimă prin vasele comunicante ale sufletului omenesc, ea nu se
schimbă, aşa cum nu s-a schimbat viteza de mişcare a electronilor în jurul
nucleului atomic, oricât s-au îngrămădit în spatele omenirii secolele şi oricât a
sporit viteza trenurilor ori a avioanelor de colo până colo. Natura poeziei nu
s-a schimbat, ci mai degrabă firea cititorului, deoarece - vai! - trăim mai puţin
în veacul cititorilor, şi mai mult într-al frunzăritorilor de poezie. Din neliniştile
acestei superficialităţi decurge legarea forţată de spectacol şi de alte arte,
ajutătoare, tendinţa de a o fragmenta şi a o redispune oricum, ca şi cum s-ar fi
pierdut speranţa în singurătatea sufletului atent şi a minţii pătrunzătoare.
Melodioasă şi caldă, poezia lui G. G. Ursu a rămas poezie: nici anti, nici pro,

226
nici supra, nici infrapoezie. Ea slujeşte înălţarea şi atât, iar înălţarea cunoaşte
un singur sens.
Am aşternut repede pe hârtie aceste câteva rânduri pentru prietenul
drag şi venerat, cu teama de a nu greşi faţă de felul în care el ar fi dorit
exprimarea într-o atare împrejurare: adevărată, cu măsură, sobră, demnă şi
discretă. El însuşi era adevărat în toate, era măsura, era sobrietatea, era
demnitatea, era răbdarea, era discreţia împinsă până în vecinătăţile anulării
de sine, cu care mulţi din apropiaţii lui nu erau de acord.
Unde sunt însă toate acestea acum: purtarea sfielnică, statornicia,
aşezarea, pasul lin în afară dar bine apăsat în adânc, nemărginita lui dragoste
de limba românească şi de poezie, de şcoală, şcolăriţe şi şcolari, unde este
tăcerea lui, în care simţeam deseori uşorul recul al înţelepciunii, unde este
impulsul ferm după care, în faţa bunelor întreprinderi, indiferent de interesul
propriu, era de partea cui zicea da, nu de partea cui zicea nu?!... I le vom
regăsi numai în amintirea omului şi în realitatea operei”.

(Publicat în „România literară” – iunie 1980)

*

Animator al unor reviste de provincie, mai ales de la Bârlad şi Tecuci,

cercetător al literaturii regionale şi nu numai, G.G.Ursu este şi un producător
de poezie, unele din versuri cu împrumuturi de la Mihai Codreanu şi George
Tutoveanu, vibrant, cald, făcând din el un cântăreţ amabil, cultivator de
bucurii, de a trăi şi visa – crede despre el Al. Piru.
D. Petrescu îl vede ca pe un elegiac.
Perpessicius – ca pe un poet delicat, unul al melancoliilor.
Constantin Ciopraga îl crede şi contemplativ şi evocator, înclinat spre
elegie şi în căutarea graţiosului, seraficului, a cuvântului pur, dar şi realizator al
poeziei de elevaţie, de înălţare, a calmului, al odihnitorului şi meditaţiei…
Nicolae Iorga, Pompiliu Constantinescu îl văd…
Către care direcţie pendula G.G. Ursu în acele zile ale spitalizării, când
privea de la înălţimea etajelor panorama Bucureştilor, unde-l purtau gândurile?
Sigur către Bârlad, oraşul de naştere şi al copilăriei, al dorurilor lui:

Bârladul e Lancrămul meu,

E prispa de lut de-altădată,
Fântâna cu lanţul ei greu,
Salcâmul din poarta uitată.

(Rondelul fiinţelor de azur, 1969)

227
Precis către mama sa , cu gândul că ar fi sosit momentul revederii:

Tu, mamă, vii, cu tâmpla argintie,

Ca-n alte vremuri să-mi arăţi cărarea
Şi cum îmi eşti aşa de-aproape, mamă,
Un fulg pe obraz îl simt ca un sărut.
(Sonet mamei, 1959)

Sau poate trăia constatarea îmbătrânirii personale:

Îmbătrânim, poeţi, îmbătrânim

Ratăm cu orice strofă dăltuită.
E o poveste-a muzelor ispită.
Poetul nu-i nici mag, nici serafim.
…Râzând de tot ce scris-am pe hârtie,
Voi nu veţi şti că scrisul meu cel mare
Eu l-am luat cu mine-n veşnicie.
(Anonimul, 1945)

Căutările şi întrebările poate l-au purtat şi către plopii de la Bârlad:

„Voi, plopi, mai departe, la fel veţi foşni”.

Sau către „Rondelul unui epicureu” – (1939):

„Codri verzi, flori albe, dragi femei, eu vouă

Bucurii ascunse, rob vă sunt, ca ieri…
S-aşteptăm lumina altor primăveri,
Nu vreau să mă-ngroape toamna asta nouă”.

Şi acuzator, dar încrezător:

„Satana râde-anume
Şi moartea dă cu cotul,
Dar mai trăim pe lume
Şi n-am murit cu totul.

Prieten de-departe,
Mai scrie-mi, nu te teme
Şi nu-mi vorbi de moarte:
Ea va veni, la vreme”.
228
 Şi ca un testament, o poruncă, revenind la „Un plop sonor”, 1966 (tot de
la Bârlad?):

„Nimicul dulce-al vieţii îl cunosc.

Prieteni, pot pleca fără regrete.
La căpătâi nu-mi puneţi chiparos,
Nici salcie cu răvăşite plete.

Ci doar un plop, la orice adiere,

Vibrând din rădăcini, cu glas amar,
În toamna grea de aur şi tăcere
Un plop sonor să-mi cânte în zădar”.

Timpul a lucrat şi undeva, S.M. notează pe scurt despre G.G. Ursu care
zilele acestea ar fi trebuit să împlinească 96 de ani, dar a murit în 1980, la 69
de ani:

„Zilele acestea, se împlinesc 96 de ani de la naşterea celui mai

pătimaş cântăreţ al urbei Bârladului: scriitorul G.G. Ursu. Este cel care a
împletit atât de sugestiv, în poezia ”Rondelul amintirii”- două stări de
început, tinereţea şi primăvara: „Au înflorit salcâmii la Bârlad,/ Oraşul e-
o legendă de ninsoare,/ Voi, tineri, prindeţi clipa să nu zboare/ Cât florile
pe caldarâm nu cad”. Marele om de cultura C.D. Zeletin spunea despre
Ursu: „A fost un mare cărturar, un eminent cercetător al istoriei literare,
moldoveneşti mai cu seamă, un animator de viaţă literară, un orator bun
şi un admirabil profesor universitar”. G.G. Ursu a absolvit Facultatea de
Litere şi Filozofie a Universităţii Iaşi, unde profesorul său Garabet
Ibrăileanu i-a remarcat talentul şi i l-a şlefuit. Câţiva ani a fost profesor de
limba română în mai rnulte oraşe din zona Moldovei. Ulterior, a fost
inspector şcolar al regiunii Galaţi, inspector de română în Ministerul
Educaţiei Naţionale, inspector general în Ministerul Învăţământului. A
devenit lector universitar, apoi conferenţiar la Institutul pedagogic
Bucureşti, prodecan al Facultăţii de Filologie, şeful catedrei de Filosofie a
aceleaşi facultăţi. În 1969, a devenit doctor în Filologie. A colaborat cu zeci
de reviste literare româneşti şi a fost prezent la multe evenimente culturale
din ţară. Dintre volumele sale, amintim: „Antologia scriitorilor
bârlădeni”, „G. Ibrăileanu şi Bârladul”, „Tecuciul literar”,
„Memorialistica în opera cronicarilor” (teza sa de doctorat), „Salcâm
uituc”, „Dealul brânduşelor”, „Fulgi de zăpada” etc. A murit în 1980 la
vârsta de 69 de ani, departe de urbea pe care a cântat-o atât de suav şi de
nostalgic. Tot Zeletin spunea: „Iubirea lui pentru oraşul natal era o
229
voluptate, un mijloc de a se şti pe sine existând în întregime. El însuşi a
fost un Bârlad, migrat asemenea continentelor”. (S.M.).

În 1938, G. Tutoveanu, într-un sonet intitulat „Lui G.Ursu” publicat în

revista „Cuget clar”, presimţindu-şi apusul spune G.Petrescu în 1973 în
„Prefaţă” la volumul „Salcâm uituc” de G.G. Ursu, făcea din fostul secretar al
Academiei Bârlădene moştenitorul său spiritual:

„Avar o viaţă-ntreagă-am adunat,

Cu griji pe care nu ţi le pot spune,
Comori cum încă nici un împărat,
De când e lumea, n-a ştiut s-adune…

Să le păstrezi şi-n alte lumi mai bune,

Acestea toate ţie ţi-am lăsat”.

În 1938 G. Tutoveanu avea vîrsta de 66 ani, iar G.G.Ursu doar 27.

George Tutoveanu a murit la 20 august 1957 – a mai trăit încă 19 ani din 1938,
la vârsta venerabilă de 85 de ani, iar G.G.Ursu în 1980, când avea doar 69 de
ani.
Cine cunoaşte, ştie că G.G.Tutoveanu, ca un premergător, nu l-a
dezamăgit pe cel care-l lăsase moştenitorul său spiritual, dar şi G.G. Ursu a
rămas un chezaş. Bârladul odinioară şi astăzi – oameni şi fapte, în toate cele
trei volume ale sale, operă realizată în 1984 sub redacţia eminentului şi
harnicului Romulus Boteanu ne rămâne o mare şi veşnică mărturie în această
privinţă.
*
Despre Eugen Lovinescu, G.G. Ursu are părerile domniei sale: „Dl
Eugen Lovinescu, competenţa de pae, care a căutat să facă din Cerna un
învechit; din Caragiale un efemer, din Coşbuc un plagiator; din Iosif un
mediocru, din Vlahuţă un anacronic; D. Eugen Lovinescu întrupează mai mult
ca oricând, acum, când e ucis literariceşte în conştiinţa oricărui român,
întrupează afirmaţiile profesorului Nicolae Iorga, care, adresându-se unuia din
poeţii sămănătorişti, le spunea să nu se tulbure dacă vreun „măgar critic” ar
căuta să zvârle „o pereche de copite” în ei, fiindcă: „nebunia şi farsa prostească
îşi pot avea ceasurile; bunul simţ are eternitatea”!
Când omul care este personalitatea dominantă pe toate tărâmurile
spiritului cu adevărat românesc a afirmat acestea, nouă nu ne rămâne decât să
aşezăm câteva versuri ale lui G. Tutoveanu, pe care „onorabilul” critic şi
romancier de ocazie, d. Eugen Lovinescu, le defaimă; să le aşezăm alături de
230
câteva strofe de-ale beteagului şi gongoricului saltimbanc literar d. Camil
Baltazar, a cărui „operă poetică „ e ridicată-n slavă de „criticul” atins de „aripa
morţii”…

George Tutoveanu:
„Cântări fără de număr, îşi murmură fanfara
Tresare lumea-ntreagă, de clocotul vieţii;
Spre tainele-ndrăgirii, spre larma tinereţii
Cu mii de guri o cheamă… o cheamă primăvara”…

Camil Baltazar:
„Sară de sară, luna ar fi fost înger halucinat
Grăbit să ne poarte caleaşca…
Cântă trupurile-n noi şi-şi cer apropierea”…

Aşa lua apărarea G. Ursu poetului pe care îl venera şi-l analiza în

studiul său „Poetul G.Tutoveanu”, apărut la Tipografia C.D. Lupaşcu din
Bârlad în 1928.
La trei ani de la moarte, revista „Lumina” găzduia cele de mai jos
despre Eugen Lovinescu (1881-1943) scrise chiar dl Camil Baltazar:

„…De câte ori îl zăream pe bonomul

cu păr argintiu, proptit cu un deget de frunte
şi ascultând ceasuri întregi, nemişcat, lectura
unui roman sau a unei piese interminabile,
nu încetam să-i admir răbdarea şi
tenacitatea. Aceasta erau însă râvna, truda de
suprafaţă, exterioară. Dar un fapt pentru
care va rămâne neşters în amintirea
generaţiilor este că atunci când prindea să-ţi
preţuiască scrisul, când descoperea în
manuscrisul adus filigranul nevăzut al
vocaţiei dobândeai de la sufletul şi pana lui
emulaţie, încurajare şi îndemn la lucru.
Se ştie, fiindcă-s pe buzele tuturor
Eugen Lovinescu numele unei întregi pleiade de scriitori, care
de la începuturile lor şi până la reuşită, s-au
înfruptat, s-au adăpat din prisosul acesta de suflet şi înţelegere, din
această preţuire şi iubire activă, creatoare, expresia cea mai pregnantă a
unui om despre care se spunea că nu iubeşte, că n-a iubit...

231
 Dar ce alta decât iubire activă a fost îmbrăţişarea atâtor scriitori,
pe care, ca oameni de multe ori nu putea să-i sufere – susţinerea lor,
intervenţia binefăcătoare în procesul creaţiei lor, creându-le un climat
prielnic dezvoltării? Susţinere ce devenea mai stăruitoare atunci când
aceştia erau contestaţi sau negaţi – care mergea până !a ridicarea lor pe
scut, în văzul tuturor, pentru că omul demn din critic, cetăţeanul, avea
curajul opiniei sale critice şi nu şovăia să afirme acest curaj. Odată
îmbrăţişat, scriitorul nu mai era părăsit, indiferent de rasa sau clasa
căreia aparţinea – în magistratura criticului dominând principiul estetic şi
nu cel etnic.
„…Nu s-a stăruit asupra laturii sociale a activităţii sale şi nu s-a
insistat asupra faptului foarte important, că biroul şi casa lui Lovinescu au
fost o oficină din care s-a luptat împotriva obscurantismului în epoca de
tragică memorie a ultimilor cronicari. Dacă cetăţeanul brav – şi curajos
plasticiza această fermă poziţie antiobscurantistă, sub formă glumeţ-
ironică, în această dedicaţie pusă pe prima filă a volumului III din
Memorii: Poetului Camil Baltazar cu regretul de a mai fi cu toţii încă în
libertate (dedicaţie datată 2 aprilie 1937) nu de glume se ţinea Siguranţa
Statului, atunci când într-o bună zi, prin 1942-1943, a poftit la sediul său
pe venerabilul scriitor. Pasămite cenaclul instalat în Bulevardul Elisabeta
era… casa conspirativă comunistă prin anumiţi scriitori care o
frecventau”…
Datorită curajului său de a impune scriitori, care nu aveau decât
însuşirea de a fi creatori şi nimic altceva, omul de nobleţă şi de atitudine
rectilină a trebuit să se despartă de vechi prieteni şi şi-a făcut duşmănii, şi-
a creat inmiciţii, care l-au costat înfrângeri în viaţă.
Dar demnităţii, integrităţii acestei exemplare făpturi de senior nu-i
păsa de rumoarea pieţii literare sau a coteriilor.
M-am întrebat adeseori cum se explică devotamentul acesta faţă de
scriitori şi artişti şi prieteşugul a 23 de ani cu distinsul boier moldovean,
m-a făcut să înţeleg că fiind el însuşi un creator şi temperament de artist,
vedea, în fiecare ins ce îl vizita cu un manuscris, un creator virtual şi-l
respecta ca atare. Aci creatorul şi omul social, ce întregeau pe critic, l-au
depăşit pe critic.
Poate că insul ce întrunea în făptura-i pământească un umanist, un
critic sagace, completat de un creator literar, care şi-a sporit capitalul de
exeget al scrierilor altora cu universul experienţelor proprii, fiind şi un
remarcabil romancier, a ofensat ca om prin perfecţiunea atitudinii sale în
viaţă. Astfel se explică cum în juru-i a plutit uneori acea atmosferă de
ranchiună şi răzbunare, atât de streină firii sale. Dar poate tocmai pentru
că a depăşit, prin armoniozitatea lui condiţia om-zeii nu au ascultat ruga,
232
de atâtea ori adresată lor, de cei mulţi, ce îl iubeau şi stimau – şi nu i-au
dăruit încă câteva decenii de viaţă, spre a-şi putea desăvârşi opera, încât
criticul cu suflet liric, lăsând vorbă ca la incinerarea lui să i se cânte
Eroica, s-a stins cu zile şi creaţia sa a fost frântă la jumătate de o moarte
timpurie. Dar a murit eroic,pe câmpul de luptă al scrisului, combatant şi
apostol”.
*
Şi mai citim în acelaşi număr: „Poetul bârlădean George Nedelea are în
manuscris o traducere foarte bună: „Turgheniev” de Andre Maurois, apărută în
urmă cu ani la Paris în editura „Grasset”.
Despre această traducere cunoscutul scriitor Isaiia Răcăciuni după ce a
citit-o a scris următoarele rânduri: „Am citit şi originalul şi traducerea
(corectă), ar fi păcat ca această lucrare să nu vadă lumina tiparului, o recomand
călduros pentru editare”. n.n.: A achiziţionat vreo editură această importantă şi
necesară carte?
În sumar mai reţinem: Eugen Relgis „Literatura de mâine”; dr. Ion
Paloda: „De la Lucreţius Corus la Haekel şi mai încoace”…; dr. Nican
„Preocupări postbelice”; Daniel Constantinescu: „Interviu cu dl. George
Silviu” etc.
*
Decembrie 1946 numerele 23-24, tipografia C.D.Lupaşcu:
● Ion Andronache: „Descentralizare”; ● Miltiade Băcăuanu:
„Frământări”; ● T.H. Popa „Binecuvântare către noul veac” (versuri); ● Apoi
cronici, comentarii, cărţi şi reviste primite, note, ştiri, redacţionale, recenzii
etc.; ● Isaiia Răcăciuni: „Ciclu anacronic” şi „Iisus 1943”; ● Herman Hesse:
„Premiul Nobel pentru literatură – „Iubesc femei” şi „Târziu pe stradă”; ●
Gravură: „Maternitate” de Kaete Kollwitz.
*
„…Cele mai multe fiinţe omeneşti nu sunt oameni, ci abia candidaţi la
umanitate” adevăr rostit de înţeleptul Amiel”.
„…În pagina 5, două poeme semnate de Hermann Hesse (1877-1962),
romancier şi poet umanist german, stabilit în Elveţia, laureat al Premiului
Nobel pentru literatură 1946, în traducerea dlui Isaiia Răcăciuni cu nota
traducătorului: „Hermann Hesse, cetăţean elveţian din 1921, este unul dintre
scriitorii germani cei mai umanitarişti. Are astăzi 67 de ani. Autor al
romanelor: „Sub roată”, „Gertruda”, „Peter Camenzind”, „Demian”, „Lup de
stepă”, „Sinhatra” „Jocul cu mărgelele de sticlă”, „Muzica singuraticului”,
„Cântatul la orgă”, „Trepte” şi „Das Glasperlenspiel”. Modest şi izolat, juriul
din Stokholm a făcut dreptate unui mare creator”.
233
 Spre edificarea cititorilor iată şi cele două poeme scrise de Hermann
Hesse: Mai întâi „Târziu pe stradă”:

„În jilavul asfalt, prin noapte,

Lanterne se-oglindesc.
La ora asta doar păcatul
Şi-urâtul mai pândesc.

Salut voi toţi câţi mai vegheaţi

Şi duceţi anii grei,
Voi, ce chefuiţi şi râdeţi
Şi cari sunteţi cu toţii fraţii mei”.

Dar şi poemul „Iubesc femei”

Iubesc femei ce-au fost cândva cântate,

Cu mii de ani’nainte, şi-adorate.

Iubesc cetăţi cu ziduri vechi şi care

Deplâng apuse şi regeşti vlăstare.

Iubesc oraşe ce se vor ivi,

Când cei de azi pe glob nu vor mai fi.

Iubesc femei – subţiri şi minunate

Ce dorm în poala vremii ne'ntinate.

Vor semăna-n valoarea lor stelară

Cu visele-mi zglobii de-odinoară.

Poetul Herman Hesse (1877-1962

234
Iar mai departe „Ciclu anacronic” de Isaiia Răcăciuni:

Şi plouă...
Şi toate-au trecut,
Penumbră şi colb pe birou...
În urmă, totul mi s-a părut
C-a fost un ecou...

Femeia cu ochii satanici

Şi vinul...
Şi seara, pe lac,
Şi cheful burghez,
Totul: o „fata-morgana”...
Ascult doar ploaia
Şi visez...

II
În juru-mi se-agită
Dorinţi şi femei.
O veche ispită
Mă cheamă la chei.

Vapoarele - aşteaptă
Dar ancora mea
În mâl e 'ngropată,
Elanul mi-l ia.

E focul din vreascuri ?

Şi totuşi cândva
Pe oceane albastre
Cu ea voi pleca...

III
Ispită, tu ce eşti?
Trăieşti împăiată
O viaţă întreagă,
În port ancorat...
Dar vine o seară
Cu stele de vis...
E noapte... e vară:
Străbun paradis!

235
De-ajuns e un zâmbet,
Un trup şerpuit...
Odgonul se rupe,
Şi nava-a pornit...

În larg te aşteaptă
Femeia de foc…
Şi totu-i minciună
Sau farmec şi joc...

IV
Aşa, tinereţe!
La tine era
Ispita cea veche
Ce-n larg mă momea...

La tine şi seara
Cu sălcii pe lac,
Cânta primăvara
Tristeţi fără leac.

Amurgul de sânge,
Tot ceru-l brăzda
Cu fulgere – Plânge
O vioară – undeva.

V
Ai trupul de şarpe
Şi ochii de vis.
Te simt iar aproape,
Miraj din abis...

Dar eu; tâmple sure.

Iar tu: un bujor!...
Mă las să mă fure
Străvechiul fior.

Oh ! Lasă-mă, demon
Sau înger, ce eşti!...
Mai vreau ca să sânger
Pe smalţ de poveşti.
236
 VI
Las lira să-mi cadă...
Cu greu mă despart
De vechea-mi ogradă
Cu vin înfundat.

E vechiul meu suflet

Îl ştiu! L-am uitat?...
Dar ochii tăi aprigi
Din hău m-au chemat...

VII
Zburdalnică fată
Tu viaţă îmi dai.
Mai vreau înc-odată
Să intru în rai…

Să zburd! Herghelia
Din mine să salte
Spre stele, spre lună,
Spre piscuri înalte…

VIII
Pe urmă, nu-mi pasă
Va fi iarnă iar,
Chilia-mi retrasă
Va fi sanctuar.
De-aduceri aminte,
De vise ce-au fost.
Vei merge 'nainte
Iar eu, fără rost,
Pe lumea aceasta
Calvaru-oi urca.
…………………

Pe tine, Agastra,
Nu te-oi mai uita…

237
 Isaiia Răcăciuni

Apoi poezia Iisus 1943 de acelaşi autor:

Răzbate dangăt grav de clopot

Din turlele îndepărtate
Până la mine 'n casa mică
Şi izolată din cetate.

...Iisus, eu l-am trăit odată…

Şi zbuciumul învăpăiat
De şapte ani stă 'ncarcerat
În drama scrisă, sigilată2...

Dar omenirea îţi urmează

Calvarul nebulos 'nainte;
Se sfâşie printre morminte
Şi crezul mi-l parodiază...

Aşi trebui, din nou, pe cruce

Să urc şi să mă răstignesc.
Ca barbaria s-o opresc,
Şi biata lume s-o apuce
Pe drumul meu ceresc.

2
Poetul face aici aluzie la drama sa „Ieşua” care va apărea în volum odată cu fresca
dramatică „Mosè” ce se va juca cu George Calboreanu în rolul principal.
238
Dar n-am s-o fac !...
Ajunge odată!
Istoria nu se repetă,
Şi nici Irod şi nici Caiafa
Nu mai revin pe-astă planetă...

II
A fost odată în Iudeia
Un basm ciudat şi dureros
Şi a rămas o dâră numai
Din tot acel prinos...

Păgânii nu-l vor înţelege...

Zadarnic clopotele bat!...
Enigma noastră, s-o dezlege
De-a surda naţiile se zbat.

Vor trece veacuri... Ca şi-n mine

Şi 'n alţi urmaşi va mai trăi
Blândul profet, dar omenirea
Etern se va maimuţări...
S-o mântuiesc? De ce, şi cum?
………………………………..
Din toate va rămâne scrum.

Iar pentru sclavi, noaptea-nvierii

Va fi acelaşi vodevil,
Jucat de popi şi de norod,
Când şovăiesc, vag, temnicerii...

O noapte doar le dau răgaz

Şi cântecele îi îmbată.
Apoi, din nou, întreaga gloată
Va omorî, va face haz...

III
E-o comedie prea bătrână
Şi ţine cam demult. De-ajuns!
Hai Raabi, să te iau de mână,
Vino cu mine, blând Iisus...

239
 Hai înapoi, la Ghetsemani,
Ne-aşteaptă dealul cu măslini.
Şi lasă ca să curgă anii
Peste eternii asasini...
*
M. Vrabie, cu o epigramă, intervine într-un… „duel”:
Dlor ing. Vl. Cazacu şi farmacist Hary care se duelează:

Înţeleg şi eu duelul
Demn de orice cavaler
Însă nu duelul vostru:
Un cazac cu-n biet spiţer…
*

Th. Călin Delapraja merge…

SPRE LUMINĂ
„…Dar din mers, la o răscruce,
Când am stat şi-am răsuflat,
Singur, eu, m-am întrebat:
Unde merg?
Pe care drum
Să-mi îndrept paşii de-acum?
Înapoi,
Spre întuneric şi război?
Să calc iarăşi pe morminte
Într-o viaţă zbuciumată
Cu răni şi sânge fierbinte?
Niciodată, niciodată!
Înainte!
Vreau să merg tot înainte
Şi cu braţele amândouă
Să cuprind o lume nouă,
Să m-avânt în Univers
Pentru pace şi progres,
Şi să urc culmea senină,
Spre lumină, spre lumină!...

Daniel Constantinescu semnează cronica literară la volumul de versuri

„Fierb valurile Tisei” de Dumitru Gh. Fometescu, sublocotenent de geniu.

240
 În pagina 8 se consemnează: „Lumina e singura revistă din ţară care
publică pentru prima dată în numărul de faţă două poeme de Hermann Hesse,
laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 1946, în excelenta traducere a
colaboratorului nostru dl. Isaiia Răcăciuni”.

Februarie 1947, numerele 25-26, tipografia Lupaşcu. Din sumar:

● „Fata cu armonica” de Cezar Drăgoi; ● Lazăr Beneş: „Dr. I. Weinfeld

(Ion Palodă) septuagenar”; ● „Bârlad 1944”, poezie de Vadimir Cazacu; ●
„Prelecţia muncii literare” de dr. Nican Herşcov; ● Ultima ştire: „A murit dr. I.
Weinfeld”.

Am reţinut din „Note”: „În conformitate cu o recentă decizie,

colaboratorii noştri dnii Eugen Relgis, Isaiia Răcăciuni, Camil Baltazar şi I.
Gruia fac parte din comisia instituită de ministerul Artelor pentru a cerceta
manuscrisele primite la acest departament în vederea premierii lucrărilor
meritorii”.

Cezar Drăgoi semnează:

Fata cu armonica
– acuarela –

O gamă
strident de fals
un vals
(de ani de zile demodat! –)
Atât ştia.
Şi ochii ei cu luciu mat
de catifea,
plângeau –
cereau,
cu ţipăt mut
fărâma de pâine
pe care tu şi eu –
o risipim în van
când ne rămâne…
Cu părul blond
şi greu,
cu obrazul ars de vânt,
cu buzele subţiri
241
 şi cu piciorul gol,
pe trotuar,
lipită de un felinar
cu geam murdar,
cânta strident şi fals
– cu degetul zgârcit pe clape –
un vals,
o fată cu armonica
şi nimeni n-o chema
să-i dea
un ban
(Din „Poemele străzii”)

În acelaşi număr, Cezar Drăgoi semnează cronica teatrală la spectacolul

prezentat la Bârlad cu piesa: „Nunta lui Stroe”.
În articolul „Note la aniversarea unui mare intelectual: dr. I. Veinfeld
(Ion Palodă) „septuagenar” Lazăr Beneş scrie:
„În luna aceasta doctoral I. Weinfeld cunoscut în publicistica noastră
sub pseudonimul Ion Palodă, împlineşte şaptezeci de ani de rodnică viaţă.
Intelectual de mare rassă, medic, literat, filosof, muzician, conferenţiar
etc., doctorul Weinfeld pe cât e de multiplu, pe atât e de modest. Tot ce a
muncit în atâtea domenii de activitate ştiinţifico-culturală, a fost pentru
luminarea marei masse a poporului, dezinteresat băneşte, neglijându-şi
ocupaţia de medic şi cheltuind multă energie umană, fapt ce face ca astăzi la
aniversarea împlinirii vârstei de 70 ani, să se găsească greu bolnav la pat.
E mai mult ca o datorie din partea noastră a celor ce-i cunoaştem
lunga sa activitate, să dezvăluim amănuntele în legătură cu această mare
personalitate, cititorilor revistei noastre, în care scop scriem aceste rânduri:
Doctorul I. Weinfeld, născut la Bârlad în anul Războiului Independenţii
la 1877, a făcut studiile la liceul local, acum Colegiul „Codreanu”, pe care
le-a absolvit în 1898, după care s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iaşi
pe care o termină cu succes în anul 1905. Pleacă la New York unde avea un
frate care urma dentistica şi după doi ani se înapoiază la Bârlad, unde în scurt
timp e recunoscut ca un apreciat medic, cu numeroase simpatii în public.
Încă din liceu, la vârsta de numai 14 ani, scoate o revistă literară
intitulată „Revista” care s-a bucurat de mare succes, având colaborări bune,
iar articolele semnate de elevul din clasa V-a Weinfeld erau cele mai gustate.
Tot de pe băncile liceului înfiinţează o societate literară şi joacă roluri
importante în piesele de teatru iniţiate de el.
Face parte efectivă din societăţile culturale, cu renume în acea vreme.
(1907 şi mai încoace); „Cercul Cultural” care avea şezători săptămânale,
242
„Liga Culturală” şi „Academia Bârlădeană” la care doctorul Weinfeld
depunea o intensă activitate pe teren muzical şi literar. Iar din anul 1915
colaborează la revistele literare: „Cronica Moldovei”, „Graiul Nostru”,
„Vremuri Bune”, „Răzeşul”, „Orientări”, „Însemnări Medicale” etc., unde
publică pe lângă proză originală, excelente traduceri din Teffi, Linkeuns,
Multatuli, Schullzler şi alţii.
În acelaşi timp, doctorul Weinfeld, care din frageda copilărie avea
aplicaţii spre muzică, se afirmă în mod serios şi pe acest teren, luând parte
activă la înfiinţarea a două societăţi muzicale „Armonia” şi „Filarmonica”,
societăţi care au dat numeroase concerte la Bârlad şi în alte localităţi din ţară.
În vremea războiului din 1916-1918 sublocotenentul medic Vainfeld
ia parte cu Regimentul 2 Roşiori la toată campania şi în urma luptelor de la
Oituz e decorat cu „Coroana României” cu spade în gradul de cavaler cu
panglică de virtute militară” pentru bravura şi devotamentul cu care a îngrijit
răniţii pe câmpul de luptă, pansându-i chiar şi sub focul violent al
inamicului”. Din anul 1932 d-rul Weinfeld e colonel în rezervă (în timp ce
camarazii d-sale au fost de mult avansaţi).
Şi ca edil – fiind ajutor de primar – a dat dovadă de mare capacitate în
conducerea treburilor obşteşti, acelaşi lucru ca profesor de higenă la Colegiul
„Codreanu”.
După enumerarea atâtor ani de muncă constructivă depuşi de doctorul
Weinfeld, e cazul să spicuim din cele scrise de numeroşii d-sale admiratori,
personalităţi proeminente din ţară.
Astfel cunoscutul medic d-l prof. universitar dr. Gh. Plăcinţeanu de la
Universitatea din Iaşi scrie următoarele:
„D-l Dr. Weinfeld un om cu multe calităţi: eseist, muzician, literat,
medic, daruri ce le întruneau oameni de odinioară, daruri ce rare ori azi sunt
cumulate de aceiaşi persoană”. Şi mai departe reliefează într-un mod sincer:
„În virtutea acestei sclipitoare inteligenţi congenitale dr. Weinfeld este
săltat din cuibul sihăstriei sale şi ne apare sporadic în acest personaj de
causeur, extraordinar de agreabil, un causeur însă approfondi, meditativ,
analist, - cu o legătură, milimetrică în gândire şi cu o expunere filosofică
literară deosebită”.
Iar binecunoscutul poet şi literat ieşean Enric Furtună citând mai multe
articole publicate de dr. Weinfeld încă acum 30 de ani, printre altele îi scrie:
„Preţuiesc puterea ta de judecată, de discernere filosofică şi de
literaturizare a gândurilor abstracte, la adevărata ei valoare”.
Cu altă ocazie, entuziasmat, Enric Furtună i se adresează astfel: „Şi
felicitându-te sincer pentru extrem de profundul, de interesantul şi frumosul
articol, regret sincer în acelaşi timp că în tot decursul ai fost atât de modest
sau atât de leneş”.
243
 …Orator înflăcărat, bine documentat cu privire la cauza ce o susţine,
meticulos când e vorba de adevăr, spiritual şi convingător, iată câteva însuşiri
cu care reuşeşte să domine masa ascultătorilor.
Acelaşi lucru şi în presă: numeroasele sale articole apărute în revista
„Lumina” şi în ziarele „Păreri Tutovene”, „Unirea”, „Răspunderea” etc.
atrag atenţia cititorului prin stilul, fondul şi forma în care sunt scrise.
„…La şaptezeci de ani cântă la quartetul „ARLUS” şi este principalul
îndrumător al Şcolii de Artă şi Dramă din localitate”.

Şi, pe ultima pagină, în chenar negru: „În ultima clipă aflăm cu

mult regret încetarea din viaţă – în urma unei grele suferinţe – a celui ce a
fost doctorul I. Weinfeld, colaboratorul atât de preţios şi apreciat al
revistei „Lumina”.
Moartea doctorului Weinfeld lasă un gol imens în rândurile
animatorilor care şi-au jertfit fără preget munca pentru cultură şi
umanitate.
Transmitem familiei îndurerate sincerele noastre condoleanţe.
Revista „Lumina”.

Din sumar, alte materiale: Dr. Nican Herscov: „Protecţia muncii

literare”, Nicolae Pandelea: „Alexandru Ioan Cuza în lumina reală a istoriei”;
Vladimir Cazacu, Marieta I. Creangă, Cezar Drăgoi, B. Ciovică, Mihai Vrabie,
Liviu Sebastian – versuri; apoi cronici, comentarii. Cărţi şi reviste primite,
note, ştiri redacţionale, recenzii, clişee, epigrame etc.

Iată una din epigramele adresate celor de la „Păreri Tutovene”:

În „Păreri” se duielează diferiţi.

Au ca armă-n bătălie doar catrenul;
N-au bagaj cu… greutate, cum se cere.
Nu-i mirare: regulat se pierde… trenul!
Semnează… Dan

Martie 1947, numerele 27-28, tipografia Peiu:

● O cronică dramatică semnată C.D.; ● rubrica „Poezie contemporană”
semnată de Cezar Drăgoi; ● Ancheta revistei „Lumina”: Arta contemporană –
de vorbă cu domnii Tudor Arghezi, Eugen Relgis şi Isaiia Răcăciuni –
interviuri luate de Cezar Drăgoi; ancheta sfârşeşte cu informaţia: în continuare
vom publica interviuri cu dnii F. Aderca, G. Bacovia, Camil Baltazar şi Gala
Galaction.

244
 George Tutoveanu oferă revistei poezia:

PÂINE
Şi câţi dintre cei care mănâncă pâine
Au stat să vadă boii prinşi la plug,
Cum trag şi cum se opintesc în jug
Crestând cu brazde – ogoarele bătrâne…

Şi cum, pe largul mărilor de grâne

În fiecare om s-aprinde-un rug
Când peste tot al snopilor belşug
Zăduful crunt al cerului stăpân e…

Şi cum, în nori de praf batoza plânge

Şi-adună lacom aurul din clăi
Şi-ngroapă-n vrafuri fete şi flăcăi

Zvârlind cu pleavă-n zările de sânge…

Când de prin slăvi s-aud chemări păgâne
În goana lor aprinsă… după pâine.
(Din volumul „Poezii Alese” în curs de tipărire la „Editura de Stat”.

G. Ursu semnează „Balada pâinii”- dedicată poetului gălăţean Emil

Maur, iar Cezar Drăgoi poezia „Marea febră”:

BALADA PÂNII
Vijelioasă noapte cu spulber de zăpadă,
Văzduhul scânteiază din stelele-i de gheaţă,
Harapnice aprinse ne biciuiesc pe faţă,
Iar vântul se boceşte, înnebunit, pe stradă,

Ci uşa unei cârciumi, deodată, s-a crăpat

C-un cerşetor în zdrenţe, zvârlit în brânci, pe scară,
Un cântec de beţie a răbufnit afară
Şi un geamăt lung, în golul imens, a răsunat.

- Uitată-ntredeschisă – pe uşă se strecoară,

Ca un pribeag al morţii, scheletic, sur, un câine:
Cu dinţii, de pe-o masă, apuc-un colţ de pâine
Şi speriat aleargă cu trista lui comoară.

245
Dar cerşetoru-l vede şi tresărind, deodată
Un foc i-ncinge ochii, se ia pe urma lui,
S-apleacă, smulge pâinea din gura câinelui
Şi muşcă, apoi, lacom, dintrânsa, o bucată.

Şi-n timp ce bietul câine privea umil, pierdut,

Din boţul lui de aur cum bietul om mănâncă,
Cu bulgări de-ntuneric, eu ochii mi-am umplut
Şi-am fugit în noaptea lugubră şi adâncă.
G. Ursu

Marea febră

Şi „Golul” creşte-n mine

ca ros de un sobol
cu ghearele de diamant
s-a înălţat, s-a adâncit,
în zeci de coridoare strâmbe,
în zeci de catacombe,
în care,
preoţii în odăjdii grele rătăcesc
(cadenţe regulate)
şi clatină
cădelniţe cu mirodenii arse.

În orice coridor
sunt rătăcit în mine -.
Sunt unele în care
pe gura dărâmată,
s-au aşezat painjenişuri
de febră şi uitare,
brumate,
de rouă îngheţată.
Tresare din adâncuri
un fulger de-ntrebare
şi spintecă în larg
catapeteasma.
Tăcerea are gheare
de aur şi de neastâmpăr…
Şi vine febra, „Marea febră”…

246
 Floare de tutun! Floare de tutun!
Când l-am simţit sub epiderma palmelor,
tot trupul unduia
rotund şi cald – cu plăsmuiri de rod,
Iar ochii tăi sunt mari, adânci,
sticlind de febră,
Ţi-e părul răvăşit,
o flacără...
ea este „cea din urmă candelă”…

Cu deget de minciună şi mătase

am plăsmuit statui de lut
cu ochi de „Stele – suspendate –
de – Cerul-Dens-de-Sticlă-Mată”.
În munţii din apus…
Cu un picior adânc înfipt în mâzga de pe mal
şi altul în şuvoi,
zlătarul spală, spală, – aplecat nisipul
cu ochii ficşi şi arşi de febre,
cu fruntea năduşită.
Grăbit parcă de-un demon
el clatină mereu
cu braţele osoase –
şi istovite – şi murdare –
o sită plină de noroi…
şi geme – râde – speră – plânge –
şi la atâtea site strânge
abia un „Fulg de Stea” –
ce poate mâine va luci
pe-un deget alb şi nemuncit.
Cu degetul zgârcit pe coardă
Încerc „Povestea Vasului Nălucă”
ce poate-o să mă ducă „Dincolo”.
Când lanţul ancorei a lunecat
ţipa prelung – metale chinuite –
frecându-se de punte.
(Din „Preludii”, volum în manuscris)

Rubrica „Să citim”: G. Bacovia „Stanţe burgheze”. Ilustraţii de Florica

Cordescu, Editura „Casa Şcoalelor”.

247
 Din sumarul revistei: Eugen Relgis: „În marginea proceselor
criminalilor de război – Problema cea mare”; Paul Teodorescu: „Cooperaţia,
factor de transformare a societăţii”; Camil Baltazar: „Alexandru Dominic”;
Daniel Constantinescu: „Comentarii la romanul romanţat”; T.H.Popa: „Poem
pentru tine, libertate”; G. Iuteş: „Dincolo de”…; „Dragon – Scrisoare
deschisă”; cronică literară, ecouri, note redacţionale, clişee de Sol Omovici.

August 1947, numerele 29-30, tipografia N. Peiu.

În acest număr colaborează: prof. dr. Gh. Tudoranu, G. Tutoveanu,
Lazăr Beneş, Cezar Drăgoi, G.E. Iuteş, George Nedelea, ing. Vladimir Cazacu,
dr. I. Littman, Th. Călin Delapraja.
Prof.dr. Gh. Tudoranu: în „Bârladul – oraşul amintirilor” – scrie:
„Bârladul este pentru mine oraşul amintirilor. Mi-am făcut aici şcoala
primară şi liceul. Întrucât tatăl meu era sărac, o meditaţie căpătată în clasa a
patra primară mi-a asigurat existenţa pentru acel timp.
Am fost mândru când elevul meu, care nu excela la învăţătură, a ajuns
mai târziu general, lăsându-mă în urmă pe mine, care n-am ajuns decât maior
şi acela… în rezervă. În liceu am avut cei mai străluciţi profesori; n-am avut
nici o înclinare spre matematici şi de aceea m-am înscris la modernă. Aveam
latina de opt ori pe săptămână, aşa că de două ori pe săptămână o aveam de
două ori pe zi, ceea ce înseamnă că fiind tare puţini în clasă, ora întâi
profesorul mă asculta pe mine întâi şi ora a doua, pentru variaţie, eram
ascultat al doilea. Până la sfârşit m-am făcut tobă de latină – aşa fel încât unul
din colegii mei ajunsese să spună profesorului în ultima clasă: „Domnule
profesor, hai s-o vorbim!” Deşi în universitate nu m-am înscris la litere, totuşi
mi-am câştigat existenţa în primii ani de facultate ca pedagog de latină la unul
din liceele din Iaşi. Dar Bârladul nu era reputat numai prin latină. La secţia
reală erau vestiţi profesorii de matematică, ceea ce făcea ca mulţi elevi să
colaboreze la „Revista Matematică” şi să ajungă mai târziu unii profesori la
Politehnică, iar alţii ingineri cu mare renume.
N-aş vrea să subestimez pe ceilalţi profesori, chiar şi pe cei de
dexterităţi. Cine nu-şi aduce aminte de fermecătoarele lecţii de muzică ale d-
lui Ghinescu? Ori de câte ori mă întâlnesc cu colegii mei, pe primul plan stau
amintirile de la dl Ghinescu, amintiri pline de un umor irezistibil.
În cursul superior am activat la Societatea „Stroe Belloescu”, societate
unde se remarcau multe talente literare şi ştiinţifice. În Bârladul din epoca de
glorie de pe vremea mea, era un cenaclu literar cu scriitori renumiţi ca: Emil
Gârleanu, Dimitrie Nanu, fostul meu profesor de franceză, George Tutoveanu
şi mulţi alţii.
O bucată de vreme „Academia Bârlădeană” îşi ţinea şezătorile la
„Dealul Mare” la Lupu Costache – boier de viţă veche din neamul
248
Costăcheştilor. Eu eram mândru că aceste reuniuni se ţineau în comuna mea
natală.
Bârladul a trecut mai apoi prin mari cumpene: inundaţii catastrofale,
cutremur de pământ, războiul şi secetă. Cei ce cunosc Bârladul înfloritor de
mai înainte, nu pot să nu aibă un sentiment de tristeţe la aspectul actual al
oraşului.

În prima pagină: Gravură în lemn – o schiţă uşoară a machetei după care dl

profesor M. Guguianu va tăia în marmură o statuie pentru holul Liceului de fete
„Iorgu Radu” din Bârlad – vecină cu articolul „Răpirea lui Ganymede” –
prezentare, semnat C.D. (Cezar Drăgoi) realizator al „legendei” maestrul M.
Guguianu, care la expoziţia operelor sale, aşteptată pe toamnă, va încălzi sufletele
care pot cuprinde „întreg frumosul”.

Bârladul pare acum îngropat în mâlul inundaţiilor; casele cu etaj au

rămas numai cu parterul, de la cutremur. O mână de oameni, care-şi dau
seama de măreţia trecutului, caută să-l dezgroape aproape ca pe Pompei din
lava Vezuviului. Sunt încredinţat că ar avea concursul celor ce au învăţat la
Bârlad. Nu mă îndoiesc de reuşită, întrucât numai la Facultatea de medicină
din Iaşi sunt actualmente 7 profesori care au făcut liceul la Bârlad şi care cu
siguranţă ar pune umărul pentru ridicarea Bârladului”.
249
 George Nedelea cu…

Rondel pentru oameni

Dă mâna ta-ntr-a mea, aşa e bine,

Să ne-nfrăţim, în viaţă, cât trăim!
La-acelaşi soare doar ne încălzim
Ş-aceiaşi lună bate-n geam la tine...

Iar inimile să ne fie pline

În loc de ură – un ideal sublim…
Dă mâna ta-ntr-a mea, aşa e bine,
Să ne-nfrăţim, în viaţă, cât trăim!

Ş-aceleaşi gânduri calea ne lumine

Pân' dincolo de-aici o să păşim!
Hai, îndrăzneşte... hai să ne iubim,
Ajung atâtea veacuri de ruşine!
Dă mâna ta-ntr-a mea, aşa e bine!

În paginile 4-5, ancheta revistei „Lumina”: Arta contemporană – de

vorbă cu domnii Camil Baltazar, Gala Galaction, George Silviu şi Raul
Teodorescu – interviu realizat de Cezar Drăgoi – în care, la întrebarea: există o
criză a culturii româneşti? – răspunsul este: „Nu există!” – aducându-se
argumente şi vorbindu-se despre Tudor Arghezi – „titanul versului românesc
de azi”.

Lui Th. Călin-Delapraja i se publică…

La prăşit
În ritmul muncii, la prăşit,
S'aude-un cântec pe ogor...
Şi'n cântec e atâta dor,
Că prins în vrajă s'a oprit
S'asculte'n drum un trecător...

În soare sapele lucesc

Prin frunze verzi de păpuşoi,
Şi lacrămi, trudă şi nevoi -
În zvon de aur se'mpletesc
Pe glie, doinele la noi.

250
 Născuţi pe brazda lor, ţăranii,
Bătuţi de soare, ploi şi vânt,
Pe buze cu acelaşi cânt,
Frământ'-alături cu plăvanii
Acelaşi petec de pământ...

Îi văd pe lanuri înşiraţi,

Cu fruntea de sudoare plină,
În viaţa simplă şi senină,
De ţarină ei sunt legaţi,
Muncind mereu fără hodină.

Şi cântului de la prăşit.
Răspund ciocanele în cor
Pe faţa nicovalelor,-
Căci azi în muncă s'au unit,
Uzine, fabrici şi ogor.

Din volumul „Poezii Alese” în curs de tipărire la „Editura de

Stat”, redacţia publică poezia lui George Tutoveanu:
Ea coase
Ea coase… şi-n văzduhuri nunteşte Primăvara…
Cu mii de voci îşi cântă chemările-ndrăgirii,
Schimbând în paradisuri ascunsurile firii,
Şi zărilor de flăcări îşi murmură fanfara.

Pe drumuri de văpaie, din bolţile senine,

Smaralde plutitoare, alunecă prigorii;
Şi-n tainice şiraguri, se-nvăluie cocorii
Doinindu-şi bucuria pe vers de piculine.

Săgeţi înaripate, pe-albastru de cicoară,

Se leagănă prin aer un roiu de rândunele;
Pe străzi, copiii poartă mănunchiuri de smicele,
Şi inimile toate, de farmec se-nfioară.

Ea coase, şi cum vine zefirul pe ferestre,

Să-mprăştie-n odaie miresmele grădinii.
S-apleacă-ncet s-asculte la magica poveste,
Pe care-o spune dânsul cu nalbele şi crinii.

251
 Şi ochii trişti şi umezi, sub vinete pleoape,
S-aprind, atinşi în treacăt de-a dorului aripă;
Obrajii mici şi palizi, se pârguie o clipă,
Şi-un basm de foc, încearcă, din suflet să-şi dezgroape.

Cu firele de aţă, pe pânza străvezie,

Se deapănă trudelnic, şi nopţi pustii, şi zile…
În griji mistuitoare trec clipele-i umile;
O frunză rătăcită pe marea-n vijelie…

Cântări fără de număr, îşi murmură fanfara,

Tresare lumea-ntreagă, de clocotul vieţii;
Spre tainele-ndrăgirii, spre larma tinereţii
Cu mii de guri o cheamă… o cheamă primăvara.

Amurgul desfăşoară hlamide luminoase

Pe turnurile albe… prin plopi… în pragul zării…
Şi-un glas de flaut umple cuprinsul înserării
Cu-o vrajă de săruturi sălbatice… Ea coase…

Iar G. Ursu, în „Amintirea doctorului Isac Weinfeld, scriitorul Ion

Palodă”, puncta în stilu-i caracteristic celui care iubea literatura şi pe literaţi,
făcându-l cunoscut cititorilor pe cel de care întreg Bârladul se despărţise:

„Cu doctorul Weinfeld se scufundă o parte din tinereţea noastră. L-am

cunoscut, acum mai bine de douăzeci de ani, pe când, ca simplu elev de liceu, abia
intrat în cursul superior, cu buzunarele doldora de manuscrise literare, băteam la
porţile de aur ale „Academiei Bârlădene”.
Dacă poetul G. Tutoveanu era preşedintele, doctorul Weinfeld era criticul,
„Academiei Bărlădene”. G. Pallady, sonetistul impecabil, se cobora rareori între
noi. Doctorul Weinfeld ne comenta versurile, le analiza, le diseca şi dădea sentinţa
definitivă, care era aşteptată cu teamă, cu înfrigurare.
Am spus-o şi cu alt prilej; în afară de G. Ibrăileanu, profesorul meu de la
Iaşi, n-am cunoscut de aproape un comentator mai fin, mai subtil al poeziei ca
doctorul Weinfeld. Avea o putere de pătrundere neobişnuită în miezul adânc al
unei opere literare, era un spirit lucid şi clar, care, împletit cu o bogată lectură, te
plimba prin toate literaturile. Doctorul Weinfeld a fost îndrumătorul primilor
noştri paşi - căci „Academia Bârlădeană”, - a fost în adevăr o şcoală literară, -
învăţându-ne să ne ferim de primejdia unui tradiţionalism îngust şi obscurantist,
dar şi să evităm celălalt pericol al unui modernism exagerat.
Mi-aduc aminte cum preconiza o literatură care să nu evoce la nesfârşit
haiducii autohtoni, pentru ca, altădată, să veştejească goana cu orice preţ după
252
originalitate. Era un spirit măsurat şi liber, care nu se lăsa încătuşat de nici un
sistem. Când unul dintre noi înlocuise într-un vers expresia firească: „să bată
vântul”, cu aceea silită: „să cadă vântul”, doctorul ne-a făcut o lecţie neuitată de
ceea ce înseamnă naturaleţea în poezie. Altădată, într-o altă şedinţă intimă, ţinută
în marea sală a Casei Naţionale, doctorul ne-a arătat de ce retorismul este
duşmanul poeziei.
Dar criticul era dublat de-un artist. Figura lui boemă, încadrată de-o
cunună de plete, care deveneau tot mai argintii cu trecerea anilor, lavaliera lui,
sprinteneala mişcărilor lui, sufletul cald, entuziast, pasiunea nebiruită pentru
muzică ce data din liceu, - martore sunt amintirile bârlădene ale scriitorului
Lascarov Moldovanu, - dar şi quartetul „Academiei Bârlădene”, de la şezătorile
publice, neuitatele, unicele; zâmbetul de îngăduinţă de pe faţa-i veşnic senină, -
toate sunt trăsături nu numai ale unui om, ci şi ale unui artist.
Prieten cald al tinerimii, doctorul se simţea bine printre tineri, avea mereu
elasticitatea spirituală de a-i apropia şi înţelege. Când am scris împreună cu
poetul G. Nedelea „Antologia scriitorilor bârlădeni", doctorul a făcut tot ce-a
putut ca să se tipărească lucrarea noastră. Era o lucrare închinată oraşului căruia
doctorul i-a dăruit toate puterile de muncă şi de iubire ale vieţii lui. O asemenea
întreprindere nu-l putea lăsa nepăsător. Iar când, în vara anului 1937, împlinise
60 de ani, el a ţinut ca să-şi sărbătorească melancolica aniversare într-un mod ca
totul original: a chemat pe doi tineri scriitori, pe Nedelea şi pe mine, să ne plimbe
o zi întreagă prin grădina publică a Bârladului, pe toate uliţele, prin toate locurile
care se confundau cu viaţa lui trecută.
La un pahar de vin generos, doctorul Weinfeld îşi dezvăluia deplin
comoara lui sufletească. „Causeurul” din el devenea de neimitat. Evoca tinereţea
lui încălzită de idealul socialist încă de pe băncile liceului „Codreanu”, ne vorbea
de publicaţia lor juvenilă „Revista”, scrisă împreună cu nuvelistul Ion Manolache-
Holda şi alţii, (pe care mă rugase s-o caut la biblioteca „Academiei Române”), de
întrunirile lor secrete dintr-o casă aproape de Oborul de vite, cenaclu literar şi
socialist, de care păcat că n-a scris nimeni, zugrăvea figuri pitoreşti ale Bârladului
de odinioară ca acel Voinescu, socru al scriitorului Emil Gârleanu.
O lume întreagă învia ca din pământ, însufleţită de doctorul Weinfeld. Sunt
ceasuri rare care au rămas în sufletele noastre şi se vor duce cu noi în veşnicie. De
câte ori n-am regretat, nu ne-am spus că şedinţele „Academiei Bârlădene” aveau
nevoie de un stenograf, care să înregistreze bogăţia de idei, de evocări ale
doctorului!
Era un cititor inimitabil, vibrant, nuanţat, lecturile lui la şezători, fie din
schiţele originale sau traduse, fie din alţi scriitori, erau ascultate cu delicii.
Dar câte nu se pot scrie despre Doctorul Weinfeld! Graba cu care venea la
căpătâiul prietenilor lui bolnavi, - bunătatea lui, umanitatea lui, - eu am simţit-o
adânc ca atâţia alţii, în vremuri grele. Iată de ce noi n-am înţeles deloc pe acei
fanatici, care ne reproşau, prin 1937, lui Nedelea şi mie, „crima” de-a fi trecut în
„Antologia scriitorilor bârlădeni”, pe prozatorul Ion Palodă!
253
 Era omagiul firesc cuvenit unui om şi unui scriitor pe care-l găsim prezent
în toate manifestările culturale ale Bârladului, în ultimele decenii.
Debutând la „Revista”, publicaţie bârlădeană pe care o scoate în 1896,
colaborează la „Cronica Moldovei”, „Graiul Nostru”, „Vremuri bune”,
„Răzeşul”, „Ţara de Jos”, „Orientări”, „Moldova”, „Însemnări Medicale”,
„Veacul Nostru”, „Lumina”, „Păreri Tutovene” etc.
Pe lângă schiţe originale, a publicat multe şi savuroase traduceri din Teffi
şi Multatuli. Pseudonimul literar – Ion Palodă – nu e lipsit de semnificaţie.
Doctorul Weinfeld şi-a ales numele legendar al străvechii Palode, cetatea romană
care ar corespunde Bârladului, din dragoste şi credinţă faţă de oraşul său natal. E
păcat că nu şi-a tipărit schiţele într-un volum, după cum e păcat că nu a scris mai
mult şi mai ales că activitatea sa de critic literar a rămas necunoscută pentru cei
mai mulţi, fiind pur orală. Dintre bucăţile originale alegem poemul în proză
„Pesimism” pentru ritmul săltăreţ al frazelor şi sarcasmul ce învăluie scena de
cruzime a naturii: „Sus pe ram, o păsărică, mică, rotundă şi plină de haz, saltă şi
cântă, şi râde, şi ţipă. E numai iubire în cântecu-i dulce. Are ciocul în formă de
cui. Lumina o îmbată, iubirea o îneacă şi trupul cel mic e numai văpaie. Cu ochii
bea lacom lumina de soare, cu aripile întinse vrea să cuprindă toată natura la
pieptul ei mic. Are cicoul în formă de cui. Pe trunchiul bătrân cu scoarţa crăpată,
o fiinţă plăpândă, verzuie, păroasă, urâtă şi moale, se strânge, se-ntinde, se urcă
de trudă. Îşi târâie trupul hâd, în neştire pe calea ursitei întunecate. Cântăreaţa
inspirată o zăreşte. Îşi curmă în grabă, pentru o clipă, cântecul sfânt al iubirii… şi
se repede… o înţeapă şi o înghite… Printre ramuri pasărea mică, saltă şi cântă, şi
râde şi ţipă. E numai iubire şi gingăşie în cântecu-i dulce… Are ciocul în formă de
cui…
Acest poem în proză, precum şi alte schiţe, între care o adevărată pagină
de antologie este „1 Mai”, pun în lumină posibilităţile artistice ale lui Ion Palodă,
cu o variată gamă de tonuri, de la humorul cel mai senin la sarcasmul cel mai
întunecat, cu obsedante leit-motive muzicale.
Dar omul s-a dus. Voi merge la Bârlad şi nu voi mai întâlni originala,
romantica, luminoasa lui figură. O flacăra vie s-a stins, în oraşul în care a luminat
până la sfârşit”.

Ultima pagină din revista „Lumina” din august 1947 – care se pare că a
fost şi ultimul număr, cuprindea articolul „Eugenetica şi politica demografică
la antici” de dr. I. Littman, pe care îl redăm în întregime:

„În istoria popoarelor antice se găsesc adevărate comori de eugenetică şi

politică demografică. Poporul evreu, bazând principiile sale pe concepţii
religioase, avea legi sociale care ar putea şi azi servi de exemplu multor naţiuni.
Familia ebraică era dominată de patriarhalism, dar sentimentalismul unea
familia, formând o celulă a comunităţii. Exista poligamia, dar respectul şi
dragostea pentru femeie înălţa familia la un nivel de demnitate şi nobleţe. Copiii
254
erau iubiţi, fetele nu erau dispreţuite. Sclavii făceau parte din familie. Abstinenţa
sexuală, în circumstanţe determinate, era o precauţiune igienică pentru evitarea
unor urmaşi taraţi sau molipsiţi de boli. Leviticul spune: „nu te apropia de femeia,
care are scurgerile toate lunile”. Oprirea fecundării nu era permisă. „Onan, soţul
lui Tamara din Cananea fu blestemat de Dumnezeu”.
Moisă Rabenu opri căsătoria între rude. Profilaxia bolilor infecţioase era
splendid organizată. Alcoolismul era pedepsit. Prostituţia şi adulterul erau sever
pedepsite. Ele putând fi exercitate numai de străine. Sinuciderea era o încălcare
religioasă şi socială. Sinucigaşul era blestemat de D-zeu şi religia îi refuza
onorurile funebre. În certuri, evreii aveau obişnuinţa a mutila organele genitale.
Moisă opri intrarea acestor eunuci în Templu. La poporul indian, legislaţia
igienico-socială se bazează pe Codicele Manù. Prevalând familia patriarhală,
poligamia şi concubinajul au contribuit la sporirea populaţiei adulterine. Fiii
adulterini trebuiau adoptaţi de soţ. Căsătoria în tânărăetate, în afara dezvoltării
precoce, era datorită şi prejudecăţii de a nu ţine copiii în casă. Sfătuieşte de a nu
lua soţie o femeie, care descinde dintr-o familie fără fraţi, pericolul fiind, de a nu
avea urmaşi de sex masculin. Înaintea căsătoriei, omul trebuia examinat în ceea ce
priveşte forţa virilă. Sfătuieşte căsătoria cu femeia frumoasă şi bine făcută, dă
sfaturi asupra igienei matrimoniale şi creşterii copiilor. În antica Grecie,
organizaţia medico-socială variază de la stat la stat, de la epocă la epocă, de la
Atenieni la Spartani. Familia ateniană reprezintă tipul perfect al familiei sacre,
legate de reciproce îndatoriri sacre. Statul se interesa de conduita familiei, cu
puteri absolute. Statul controla casa, pentru ca să nu se piardă averile din lipsa
fiilor; intervenea dacă fiul maltrata părinţii şi controla legăturile adulterine.
Numai născuţii din femeia greacă erau cetăţeni. Femeia care avea o moştenire,
trebuia să se căsătorească cu o rudă apropiată. În casă legăturile extraconjugale
erau oprite, tolerate însă în afara locuinţei.
În Sparta, femeia era mai liberă şi educaţia familială era înlocuită cu
educaţia statală. Celibatarii erau excluşi din funcţiile statului şi la Atena şi Corint,
acestora nu li se permiteau funeralii publice. Căsătoriile sterile pentru a avea fii
erau obligate la legături extraconjugale. Era permis ca o femeie căsătorită cu un
bărbat bătrân să aibă legături extraconjugale cu un om tânăr. Graviditatea era de
importanţă morală şi Licurg obligă femeia gestantă de a purta haine largi. Plutarc
şi Pitagora sfătuiau a nu se procrea în timpul beţiei căci „din beţivi se nasc fii
beţivi”. Mai mult, Grecii îmbătau pe sclavi şi expunându-i publicului, crea un
spirit de oroare pentru băutură.
Statul căuta exercitarea fizică a tineretului. Copiii slabi şi diformi erau
aruncaţi de pe muntele Taiget. Copilul la 7 ani era luat de Stat şi educat. Solon
(630 a. Crist.) nu permitea divorţul şi cetăţeni erau acei născuţi din căsătorii
legale”.
*

255
 Într-o recenzie făcută cărţii „Iudaismul – concepţie şi misiune” scrisă şi
tipărită din resurse personale de către rabin dr. D.Şafran – în „Neamul
evreiesc” din 13 decembrie 1946, în pagina „Cultură, artă, teatru” se
consemnează: „Autori evrei, care să aibă o viziune de ansamblu a iudaismului,
nu întâlnim în limba română. N-a existat nici mediul, nici atmosfera. Dintre
puţinii care s-au ocupat de filosofia iudaică, în lucrări admirabile, analizând
teme clasice ca: „Pakuda” şi „Saadia Gaon”, sau probleme actuale în iudaism
ca: „Din morala veacurilor” şi „Duhovnicul, prietenul, educatorul” sau lucrări
de pedagogie teoretică, ca „Personalitatea profesorului” şi „Pedagogia morală
la F.W. Foerster”, de rabin dr. D.Şafran a simţit dorinţa de a prezenta o
concepţie personală şi unitară a unei concepţii de viaţă, unice poate în istoria
gândirii.
Concepută ca o biografie romantică a unei teme anume: viaţa,
sărbătoarea, judecata, moartea, nemurirea, aspectul lor spiritual, compensate în
trăiri şi atitudini străvechi trădează originalitatea operei şi frumoasa tratare ce i-
a fost acordată”.

De asemenea, în revistă se publica „Epigrama” destinată de Virgil

Cazacu „unui tânăr întreţinut”:

„De baba lui la braţ purtat,

La fete se gândeşte;
Ea îi vorbeşte ne-ncetat,
El – tace ca un… peşte”…

Dar şi caricaturile realizate scriitorilor Victor Eftimiu şi N.D. Cocea,

prilejuite de apariţia cărţilor lor: „Gânduri” la Editura Socec şi „Vinul de viaţă
lungă” la Întreprinderea de editură.
În editura „Ministerul informaţiilor” erau anunţate apariţia lucrărilor
„Raporturi culturale româno-bulgare” de profesor P. Constantinescu-Iaşi şi
volumele „Mihail Kogălniceanu” şi „România în reconstrucţie” de G.C.
Nicolescu.
*
La 29-30 august 1947 „Lumina”, revistă politică, literară şi de cultură
generală îşi înceta apariţia tocmai atunci când, din prima pagină, îşi
transmisese dintr-un chenar salutul”cu sinceră bucurie„ pentru „apariţia
primului volum al „Capital-ului” de Karl Marx, socotit „ca un eveniment de o
mare importanţă pentru cultura românească”.
Ziarul „Păreri Tutovene” independent, democratic, bisăptămânal de la
10 iulie 1946 – la 7 noiembrie 1949, avea să devină la 7 noiembrie 1949

256
„Steagul roşu”, organ al Comitetului judeţean al P.M.R. (Partidul
Muncitoresc Român) şi al Comitetului Provizoriu al judeţului Tutova.
În perioada 1950-1952 „Steagul roşu” apare săptămânal, în format mic
(32-45 cm), iar cu numărul 336 din 8 iulie 1954 – format mare şi săptămânal,
joia şi duminica, iar de la 14 aprilie 1955, cu numărul 416 – cu apariţie zilnică.

Din 10 septembrie 1950 „Steagul roşu”, urmare a noii reforme

administrative, era organ al Comitetului regional P.M.R. şi al Comitetului
provizoriu, regiunea Bârlad era formată atunci din raioanele Bârlad, Vaslui,
Huşi, Murgeni şi Zeletin. Din august 1952, regiunea Bârlad, datorită altor
modificări administrativ-teritoriale cuprindea raioanele Bârlad, Murgeni,
Tecuci, Focşani, Panciu, Vrancea, Adjud şi Zeletin.
Ziarele orăşeneşti-raionale „Calea nouă” de la Focşani şi „Înainte” de la
Tecuci îşi încetau şi ele apariţia, iar colectivele redacţionale desfiinţate, unii
dintre redactori fiind absorbiţi de redacţia regională „Steagul roşu”.
Eliberat din armată, cu stagiul serviciului militar de 3 ani îndeplinit,
şcolarizat între timp în calitate de corespondent voluntar la ziarul militar
„Glasul patriei”, citat pe ordin de zi pe Armată în 1954 pentru activitate
deosebită de bună depusă ca gazetar militar, la 10 noiembrie 1954 deveneam
redactor la ziarul „Steagul roşu”.
Despre activitatea şi aducerile aminte de la ziarele armatei aveam să
scriu în 2005 (în volumul „Cu capul pe umărul meu… jurnalistică împreună cu
cititorii” p. 8): „Pentru cine are în sine trebuinţa ziarului nu-i bucurie mai mare
decât aceea de a fi cititor şi corespondent sau colaborator la o publicaţie unde,
măcar din când în când, la rubrica „Ne scriu cititorii”, să-ţi vezi scris numele şi
notate fie şi foarte pe scurt, faptele pe care le-ai comunicat, după o
documentare obositoare şi dificilă la început”.
Iar despre viaţa de angajat la redacţie, acolo unde şi de unde am
cunoscut oamenii, am crescut odată cu ei, împreună am împărţit bucuriile dar şi
neîmplinirile, tot acolo notam: „Am trăit din plin această bucurie, împlinită şi
cu ceea de a fi ziarist. Salariile erau mici, nevoile mari, dar ele se completau şi
257
se acopereau cu alte sume care proveneau din plata colaborărilor de la alte
publicaţii, din materialele realizate peste norma lunară la locul de muncă,
pentru că totul se contabiliza şi achita. Corespondenţii – oameni ai muncii, erau
şi ei remuneraţi pentru articolele lor. Nereglementat, decât doar prin
instrucţiuni interne ori, poate, păstrat în tăcere de neştiinţa noastră, dreptul de
autor, atunci, era la mare preţ.
Banii aceştia, atmosfera mereu încărcată de neprevăzut, cum e viaţa de
gazetar, de când există presa, dar mai ales tinereţea noastră, învingeau toate
obstacolele. Dar şi vârstnicii nu se lăsau copleşiţi…
Banii aveau valoare şi şi-o menţineau; îi primeai la timp şi îi puteai
gospodări. Apoi, între noi, nu existau diferenţieri prea mari pentru ca să se
nască invidii şi duşmănii, ci doar dorinţa de performanţă. Nu-i vorbă că nici
visele de ordin material nu ne erau prea încărcate; nu se gândea nimeni la vilă
sau limuzină personală, iar despre consumul cafelei şi a alcoolului nu auzeai.
Căutarea cuvintelor potrivite în fraza elaborată era preocuparea de
bază”…
Scriind cele de mai sus, gândul şi cuvintele acuzau o perioadă de după
1989, când lucram la „Monitorul” Iaşi, condus de un domn Florin Zamfirescu,
care, la sfârşitul anului 2002, deşi lucram performant, a adus ziarul în stare de
faliment, iar colaboratorii, angajaţi cu salarii deosebit de mici, faţă de ce
încasau cei din conducere, ne-a lăsat neplătiţi pe o perioadă de 3-4 luni, nici
astăzi neştiindu-se ce s-a făcut cu salariile noastre…
Trebuie să adaug însă, tot în perioada aceasta de la „Monitorul” şi
„Obiectiv” am beneficiat de serviciile unui gazetar cu numele Michael Astner
editor de opinii sau foto-editor, membru în consiliul editorial, pe care personal
nu l-am cunoscut niciodată, dar care ocupându-se de materialele paginii cu
rubricile mele, le-a lăsat să ajungă la cititor aşa cum erau concepute, fără a le
cenzura cât de cât.
Existau şi necazuri personale în perioada lucrată la „Steagul roşu”, farse
pe care ni le organizam, mâhniri trecătoare…
„Cel mai mare necaz l-am încercat noi, gazetarii, atunci când se reducea
tirajul ziarului, când ziarul trecea de la cotidian la săptămânal ori, ferească
Dumnezeu, îşi înceta apariţia. Şi am avut destul de des asemenea momente
pentru că, nu de puţine ori, bugetul oferit de partid pentru cultură şi presă era
firav şi neputincios, lucru pe care l-am simţit mai ales în 1958, când, după
desfiinţarea ziarului „Steagul roşu”, Bârladul n-a mai avut un ziar timp de 40
de ani…
Încolo, totul era bine şi frumos. Ne împrieteneam lesne, ne purtam
sincer unii faţă de alţii iar despărţirile deveneau dureroase şi lăsate cu…
prietenii care însemnau viitoare reîntâlniri.

258
 Era frumoasă viaţa de gazetar, iar cu colaboratorii şi corespondenţii, dar
şi cu tipografii, cu vingalacul cărora ne consumam nopţile la corectura ziarelor,
uneori organizându-ne concursuri de performanţă în depistarea greşelilor
tipografico-ziaristice, eram ca fraţii. Împreună făceam excursii şi petreceri
liniştite şi recreatoare, cu grijă să lăsam curat când ieşeam la iarbă verde”…
Unii dintre noi, din rândul cărora făceam parte şi eu, trăiau şi angoase
despre care iată ce consemnam: „Continuau să existe, desigur, de ce să n-o
recunosc, şi destule temeri. De a nu afla că ne-au fost trecuţi părinţii sau rudele,
fie şi cele îndepărtate, în rândul chiaburilor, a duşmanilor de clasă, ori noi să nu
fim învinuiţi, cumva, pentru vreo ocheadă mai vinovată, că am încălcat morala
proletară, că atunci, totul, dar totul, numai de la partidul, care ne conducea,
venea”…
*
Dar cea mai mare mâhnire care stăruie şi astăzi în mintea şi inima mea
este cea referitoare la poetul George Tutoveanu, în preajma căruia am stat
adesea în sala de lectură a cenaclului literar „Al. Vlahuţă” care îşi avea sediul
la Casa Naţională „Stroe Belloescu”. La 21 noiembrie 1947, când prietenii i-au
asigurat la Casa Ion Manta-Roşie şedinţa festivă dedicată sărbătoririi
maestrului cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viaţă, procesul verbal al
manifestării l-a scris şi semnat M. Negreanu, redactor.
După ani, la 18 august 1957, înainte de a împlini vârsta de 85 de ani,
poetul pleca şi presa centrală din România a consemnat moartea şi
înmormântarea lui George Tutoveanu. În perioada 18-20 august 1957, ziarul
„Flacăra Iaşului”, organ al Comitetului regional al P.C.R. Iaşi, dar şi „Steagul
roşu” de la Bârlad, unde eram redactor, ba şi răspunzător de pagina cultural-
literară, s-au ocupat de toate dar n-au scris nici o vorbă despre marea pierdere,
deşi toţi vorbeam şi ne dezaprobam comportarea, tăcerea.
De-abia la 26 octombrie 1957, într-o sâmbătă, ziarul nostru „Steagul
roşu” avea să publice poeziile „Vouă, celor tineri” şi „Strămoşii” de George
Tutoveanu, ca omagiu adus dispărutului, iar în chenar negru „George
Tutoveanu” de Constantin Ciopraga, un documentar preluat din „Iaşul literar”
nr. 9/1957.
Ca reparaţie, dacă aşa se poate numi, iată ceea ce publicam noi, cu mare
întârziere, la plecarea dintre bârlădeni a delicatului şi atât de apropiatul de
tineri – George Tutoveanu:

Vouă, celor tineri

Cântaţi acum, sub cer de primăvară
Cât timp vă sunt cuvintele sonore
Şi-n ochi purtaţi fantastice - aurore
Şi-n muşchi de fier vi-i sângele de pară.
259
Cântaţi acum, cât sufletul vă este
Vârtej cumplit între pământ şi stele,
Şi pururi fraţi simţirilor acele
Întregul gând vi-i numai o poveste…

Cântaţi acum, că n-o să mai revie

Din zborul ei secunda care trece
Şi nici visaţi ce grabnic stă să plece
Din minţi de foc, aprinsa măreţie…

Cântaţi acum, că-n largurile vieţii,

Cât ţin în zări câmpiile-i aride,
Numai odată foile-şi deschide
În veci slăvita floare-a tinereţii.

Strămoşii
Nu, nu, eu nu-s un călător pe mare
Purtat de valuri oarbe, nu, să ştiţi;
Crescut din vlaga brazdei milenare
Le sunt urmaş cohortelor de Sciţi.

Aud mereu, în frecare noapte,

Cum vine-adus pe clocotul din zări
Şi mă-mpresoară-ncet, un roi de şoapte
De plâns, de cânt, de aprige chemări.

Şi când cobor-amurgurile roşii

Pe culmi de dealuri, umbre şi mister
M-ajung din goana cailor, strămoşii
Mă prind de mâini, mă caută, mă cer.

Iar dacă urlă trăsnetu-n câmpie

Şi ceru-i strâmt, sălbatic şi-ncruntat
Îi văd cum trec în zbor de vijelie
Şi cum îl frâng pe Darie-mpărat...

Aici sunt toţi, din vremuri tumultuoase

Hotnogi de strajă-n calea tuturor.
În ţărna asta-i pulbere de oase
Şi-n vânt aleargă sufletele lor.

260
 Când vor porni zăpoare lungi, cocorii
Şi-or cerne codrii frunza pe poteci,
Cu glas domol să-mi cânte roata morii
S-adorm în paza liniştii de veci.

Şi pururi visul meu să nu se curme,

Aşa precum îl ştiu de la bătrâni,
Şi cât va fi Ceahlăul baci de turme
S-ascult ce spune doina de la stâni.

G.Tutoveanu
Constantin Ciopraga

„La optzeci şi cinci de ani s-a stins la Bârlad cel mai vârstnic poet
român, - G. Tutoveanu. Pentru cine cunoaşte specificul vieţii culturale de
provincie, cariera literară a lui G. Tutoveanu a însemnat un mare
devotament pus în serviciul artei până la sacrificiul de sine. Personalitatea
harnicului poet reprezenta pentru Bârladul cultural ceea ce bătrânul
cărturar G. T. Kirileanu reprezintă pentru Piatra Neamţ iar D. Furtună
pentru Dorohoi.
După ce şi-a petrecut copilăria în satele tutovene Cârjeoani, Sălceni
şi Pupezeni, viitorul poet (născut în Bârlad la 20 noiembrie 1872) şi-a făcut
studiile la Bârlad şi Bucureşti, pentru a deveni învăţător. Tânărul
învăţător G. Ionescu, care-şi ia pseudonimul literar după ţinutul natal, a
activat în domeniul învăţământului la Craiova, Olteniţa, Focşani,
instalându-se definitiv la Bârlad. Aici a fost un timp şi profesor de română
şi filozofie la şcolile secundare. Pentru zelul cu care sprijinea în toate
împrejurările culturalizarea poporului, i s-a încredinţat misiunea de
inspector general cultural, - misiune asemănătoare cu aceea deţinută în
tinereţe de Mihail Sadoveanu.
Pasionat de poezie, G. Tutoveanu a beneficiat de exemplele
precursorilor bârlădeni, devenind el însuşi un animator. Bârladul
cunoscuse mişcarea culturală din jurul publicaţiei Sămănătorul (1872-
1876) scoasă de profesorii de la liceu, crezuse în talentul lui Vlahuţă,
urmărise debutul cultural al lui G. Ibrăileanu, Raicu-Ionescu-Rion şi al
altor elevi străluciţi ai Liceului Codreanu, printre care Paul Bujor. Poetul
G. Tutoveanu trebuia să fie continuatorul bunelor tradiţii. Această
misiune şi-a considerat-o el ca o datorie sacră a vieţii lui, iar viaţa atât de

261
lungă şi dragostea faţă de oraşul ţinutului natal l-au ajutat să vegheze
neîntrerupt la dezvoltarea culturii de aici.
Exista între cele două războaie mondiale aspiraţia unor cărturari
de provincie de a afirma prezenţa provinciei în cultura ţării. Bârladul,
Craiova şi alte câteva oraşe oferă exemplul unor respectabile realizări, alte
centre rămânând în stadiul bunelor intenţii, ofilite datorită vicisitudinilor
timpului.
Ce datoreşte istoria noastră culturală lui G. Tutoveanu au arătat-o
pe larg, cu entuziasmul unor discipoli, profesorii de origine bârlădeană G.
Ursu şi G.Vrabie. Concepţia etică şi estetică a lui G. Tutoveanu se
desprinde cu claritate din Istoria Literară a Bârladului (1936) de G. Ursu,
rolul lui, de animator poate fi judecat după informaţiile bogate din
Bârladul cultural (1937) de G. Vrabie iar locul poetului după Antologia
scriitorilor bârlădeni (1937), de - G. Ursu şi G. Nedelea.
Activitatea poetică a lui G. Tutoveanu a început încă înainte de
1900, la „Convorbiri Literare”, „Literatură şi artă română” şi la alte
periodice. Simpatiile faţă de popor şi admiraţia faţă de Vlahuţă l-au atras
printre primii colaboratori ai „Sămănătorului”. Colaborează apoi la
revistele sămănătoriste „Luceafărul” şi „Ramuri” şi la alte periodice cu
orientări diferite: „Săptămâna” „Arhiva”, „Flacăra”, „Cuget clar”,
„Vremea nouă”, „Foaia tinerimii”, „Cosânzeana”, „Gânduri bune”,
„Însemnări literare”, „Mioriţa” „Zări senine”, „Vremuri bune”,
„Avânturi culturale”. Multe din acestea sunt, precum se vede, efemere
reviste de provincie.
Voind să dea impulsuri literare poeţilor moldoveni, G. Tutoveanu a
întemeiat şi condus în Bârladul vechiului „Sămănătorul”, cu preţul multor
sacrificii personale, câteva reviste dintre care cea mai importantă e Făt-
Frumos. Scoasă în 1904, sub influenţa „Sămănătorului”, trece după un an
sub conducerea lui Emil Gârleanu, pe-atunci ofiţer la Bârlad. Din
gruparea revistei mai făceau parte D. Nanu, Corneliu Moldovanu şi A.
Mândru. Colaborau aici ocazional O. Carp, D. Anghel, Brătescu-Voineşti,
I. A. Bassarabescu, M. Sadoveanu şi alţii. Urmară cu timpul alte reviste de
culturalizare, îndreptate spre popor: Florile dalbe (1919), Graiul nostru
(1925), Scrisul nostru (1929). A condus de asemenea,' ziarele bârlădene
Răsăritul (1911) şi Moldova (1928).
Militant pentru prestigiul şi apărarea drepturilor oamenilor de
litere, G. Tutoveanu a făcut parte în 1909 din gruparea celor 47 de
membri fondatori ai Societăţii Scriitorilor Români. Din rândurile acelora
mai trăiesc Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, N. Dunăreanu, Natalia
Negru.

262
 Bârladul cultural a dat ţării câteva nume de intelectuali şi literaţi
de seamă: Al. Vlahuţă, Al. Philippide, Elena Farago, Corneliu Moldovanu,
N.N. Tonitza, Victor Ion Popa şi alţii. Ca unul care a cunoscut de aproape
aceste personalităţi culturale şi literare (bârlădeni autentici sau numai
legaţi temporar de acest oraş), poetul G. Tutoveanu a înţeles să-i unească
pe statornicii molcomului oraş moldovenesc într-o asociaţie culturală:
Academia bârlădeană. Ca preşedinte al acesteia, poetul a vegheat asupră-i
un sfert de veac. În atmosfera „Academiei bârlădene” s-au format o seamă
de scriitori şi intelectuali de prestigiu: Victor Ion Popa, G. Vrabie, G.
Ursu, Const. Solomon, Cezar Cristea şi alţii mai noi. Sub patronajul
acestei academii s-au organizat şezători şi reuniuni literare. Academia era
un cenaclu activ.
Timp de peste şase decenii G. Tutoveanu a slujit poeziei cu un
devotament rar. Mai toate publicaţiile contemporane au tipărit din
versurile acestui fecund şi modest zelator al frumosului literar. În anii din
urmă, versuri de G. Tutoveanu au apărut în „Iaşul Literar” şi „Tânărul
scriitor”. Un poem i-a fost reprodus în recentul volum omagial la
semicentenarul morţii pictorului Grigorescu.
Numai o parte a operei poetice şi-a adunat-o G. Tutoveanu în mai
multe volume cu parfum arhaic-nostalgic: Albastru (1910), apărut în
patru ediţii Balade (1919), Tinereţe (1924), Patria (1924), Poezii alese
(1925), Logodnica lui Vifor (1935), Sonete (1938). Sub titlul Gedichte
Auswahl (1939) A. Flachs a tradus în limba germană cele mai
caracteristice poezii ale lui G. Tutoveanu.
Critica vremii, cu excepţia celei favorabile semănătorismului, a
înregistrat cu răceală activitatea poetului bârlădean. Interes îi arată
Ilarie Chendi în Schiţe de critică literară (1924) şi mai ales N. Iorga în a sa
Istorie a literaturii româneşti contemporane (1934) care-l consideră „un
poet de talent, cu subiecte variate şi o formă deosebit de limpede”.
Corectitudinea formală i-o remarcă şi G. Călinescu în Istoria literaturii
române (1941). Un studiu amplu i-a consacrat profesorul G. Ursu: Poetul
G. Tutoveanu (1927).
Inspiraţia poetului se încadrează într-un senin clasicism rural, de
un echilibru care uneori oboseşte prin lipsa varietăţii. Poezie de expresie
simplă, creaţia lui G. Tutoveanu se caracterizează printr-un lirism direct,
de o discreţie permanentă. Exemplele vechiului clasicism idilic sunt
prelucrate de poetul bârlădean cu multă acurateţă şi adaptate solului
moldovenesc. Cu alte cuvinte, clasicismul întâlnindu-se cu folclorul
naţional se integrează unui tradiţionalism specific provinciei.
Pietatea pentru trecutul eroic, dragostea de popor, simpatia pentru
folclor, slăvirea patriei, idealizarea calmului rustic şi a iubirii la ţară,
263
elogiul tinereţii - sunt temele frecvente ale poetului. Între modelele
preferate sunt Eminescu şi Coşbuc. Folclorul îl îndreaptă spre balada-
eroică. În momentele de restrişte pentru popor glasul poetului îndeamnă
la acţiune ca în 1907 şi în anii întâiului război mondial. Dacă mijloacele de
expresie ale poeziei lui G. Tutoveanu rămân fără strălucire, orientarea lui
spre popor e un merit care-l onorează atât ca om de litere cât şi ca
animator.
Calmul poetului contemplativ contrastează cu chemările dorului,
febrile şi aprige, de aceea sub cerul estival el îşi face imputări;

„Şi tu mai stai, visând epitalamuri,

Pe câmp de flori şi-n aerul fierbinte...
Din sălcii cad perdele lungi de ramuri,
Şi iarba-i 'naltă, moale şi cuminte”...
(Zi de vară - Albastru)

O duioşie romantică pătrunde în viziunea sa de un clasicism suav.

Cântecul unei fete ce coboară printre vii e încărcat de „lacrimi şi eres”
(Soră) Imaginea fetei din această poezie din Tinereţe e candidă ca şi
dragostea poetului, care înţelege că „mai am o soră!”
Ceahlăul (Patria) e o mândrie naţională şi un păstrător al încrederii
în virtuţile populare:
„Privind la dânsul mă gândesc:
E cel mai vechi străjer al ţării”.
Cel care în anii întâiului război mondial se temea că moartea îl va
surprinde departe de vechiul „pământ fermecat al Moldovei!” şi-a înnoit
cu un an înaintea sfârşitului (într-o poezie publicată în ,,Iaşul literar”)
aceeaşi dorinţă a integrării calme în pământul moldovean:

,,Când va suna-ntr-o zi şi pentru mine

Din turla veche clopotul de-aramă
Şi voi porni spre zările senine
Şi de pe cer se va mai stinge-o stea,
Să mă cuprinzi cu dragoste de mamă
La sânul tău cel cald, Moldova mea!”

Patriotismul curat al lui George Tutoveanu îi încoronează în lumini

imaginea cu care intră în posteritate. Seninul şi albastrul spre care a
năzuit poetul, trecut în moarte la vârsta patriarhilor, sunt darurile
spirituale pe care acest adorator al păcii le încredinţează urmaşilor,
însetaţi de ele.

264
 După circa un an, când „Steagul roşu” decedase şi el, o încercare de
comemorare a poetului avea să fie contramandată fără nici o explicaţie. La
mormântul lui George Tutoveanu de la cimitirul „Eternitatea” din Bârlad,
pelerinajul n-a încetat nici astăzi pentru că respectul şi dorinţa de poezie bună
sunt veşnice. Cele scrise pe lespedea frumoasă la „Eternitatea” –Bârlad a
maestrului amplifică regretul nostru pentru că nu l-am respectat îndeajuns pe
cel care a iubit atât de mult „Moldova mea”:

„Când va suna-ntr-o zi şi pentru mine

Din turla veche clopotul de-aramă
Şi voi porni spre zările senine
Şi pe cer se va mai stinge-o stea,
Să mă cuprinzi cu dragoste de mamă
La sânul tău cel cald, Moldova mea!”
*
Anii s-au scurs. Întâmplările din decembrie 1989 au înflorit multe
speranţe. Majoritatea foştilor mei colegi, ca şi mine, au făcut ziaristică şi după
evenimente, fiecare sperând către un bine care-l aşteptam încă din primii ani de
viaţă activă, bine care, de ce să nu recunosc şi eu, pe ici pe acolo, se întrevedea.
Constituiţi în sindicate ori în asociaţii profesionale puternice, oamenii şi-au
soluţionat multe probleme. Scriitorii, în Uniunea lor, au reuşit ca pentru
activitatea depusă să aibă un surplus la pensiile iniţiale. Breasla ziariştilor însă
nu mai are tăria şi coeziunea de altădată, poate nici interesul pentru sprijinirea
foştilor lor colegi…
Aşa se şi explică de ce foarte mulţi din cei care am lucrat în presă
înainte de 1989, anii serviţi atunci nu le sunt folositori astăzi, după ce s-au
pensionat. Dar să ne explicăm. În calitate de oameni ai condeiului, după
introducerea „Carnetului de muncă”, noi am scris întotdeauna în ziare ceea ce
spuneau însăşi indicaţiile acestuia: „Carnetul de muncă este unicul act pe baza
căruia se calculează toate drepturile ce se cuvin posesorului lui din activitatea
depusă, inclusiv dreptul la pensie”. Cum acest document se păstra la unitatea
angajatoare era gestionat şi completat sub controlul Ministerului Muncii, cu
filiale în teritoriu, exista o garanţie a seriozităţii, că datele înscrise în el sunt
reale şi complete, conform cerinţelor prezente şi de perspectivă. Această
garanţie se conjuga şi completa cu aceea referitoare la activitatea de arhivare a
documentelor în unităţi şi obligativitatea controlată a depunerii lor la Arhivele
statului după o anumită perioadă. În instrucţiunile speciale ale arhivării,
întocmite de Ministerul de Interne, se prevedea că statele de salarii au termen
„permanent” de păstrare. Cum activitatea de întocmire, păstrarea şi predarea la
Arhivele statului a tuturor actelor unităţilor se desfăşura sub îndrumarea
265
calificată a lucrătorilor Arhivelor Statului exista siguranţa că totul se
desfăşoară normal.
În cazul că ar fi existat anumite deficienţe ele aparţineau organelor de
stat răspunzătoare în problemă, iar angajaţii unităţilor predătoare trebuiau
protejaţi, întocmai cum se întâmplă cu erorile de acte de stare civilă – naştere,
căsătorie, deces – care sunt supuse „cenzurii” şi „corecturii” de către instanţele
judecătoreşti.
Nu aşa s-a procedat în cazul „carnetelor de muncă” şi a „statelor de
salarii”. În 2005, în iulie, când a avut loc o corelare şi recalculare a pensiilor,
s-a constatat că la foarte mulţi salariaţi lipsesc din arhive statele de salarii de la
unităţi iar în carnetul de muncă nu sunt trecute salariile primite până în anul
1963. În loc să prevadă în lege posibilităţi de îndreptare a erorilor care nu
aparţin cotizanţilor pensionari, ci organelor statului, Hotărârea de guvern a
stabilit că pensiile se recalculează numai în baza adeverinţelor tip cu privire la
aceasta iar în lipsa lor, în baza salariului minim pe economia naţională de la
data prestării muncii. În felul acesta am fost grav prejudiciaţi în drepturile
noastre, salariile de 800-1000 lei care se încasau de noi în 1954, au devenit de
166 lei, iar cele de 1800-2000 lei în 1962, de doar 350-400 lei lunar.
Prin aceasta furtul anilor noştri de muncă devine clar, faptă cu atât mai
de neînţeles cu cât ea este pusă în practică de un Guvern care a aparţinut unei
alianţe care şi-a spus „Dreptate şi adevăr!”, dar care numai „Dreptate” nu a
făcut pentru că în totul a lipsit tocmai „Adevărul” invocat. În felul acesta
măsura aplicată a devenit pentru noi o mare ticăloşie, acuzaţie care este folosită
şi atribuită de zeloşii „apărători” ai drepturilor noastre doar pentru adversarii
lor politici. Or, poate măsura luată, a excluderii acestei categorii de foşti
salariaţi de la posibilitatea de a-şi apăra în justiţie drepturile cu ticăloşie furate,
în dispreţul oricărui adevăr şi fără dreptate, constituie măsura punitivă aplicată
nouă, celor care am lucrat în presă înainte de 1989?
Altor categorii mai implicate în câmpul unei asemenea acuzări li se
asigură totuşi pensii de zeci de milioane. Cine, cu dreptatea şi adevărul de
mână, înlătură ticăloşia aplicată nouă care ne-am risipit anii de tinereţe pe
colile de hârtie şi în noxele tipografiilor, făcând ziaristică?
O ultimă măsură luată din iulie 2007 de a transforma salariul minim în
salariu-mediu, într-o nouă recalculare, a însemnat încă 30-50 lei adăugaţi
pensiilor noastre, cum făcea şi Ceauşescu, când se afla la greu, dar aceasta nu
acoperă ticăloşia pe care o condamnam.
Revenind la ceea ce reproşam tinerilor – lipsa de solidaritate cu ziariştii
bătrâni – vă întreb: aţi văzut dvs. un articol de ziar sau talk-show pe tema
furtului pricinuit nouă?

266
 - Bine dar nu numai dv. ziariştii suportaţi astfel de consecinţe, ci
categoria unor astfel de salariaţi este mult mai largă; ni s-ar putea obiecta de
către cineva care cumpăneşte fără părtinire drepturile omului.
- De acord, dar excluderea de la actul de justiţie prin act guvernamental
a mii de oameni, amplifică ticăloşia actului admis şi necontestat chiar şi de
parlamentari ca Adrian Păunescu şi Sergiu Andon, care au mâncat pâine de
ziarişti, de profesionişti ca Mihai Băcanu şi Cristian Tudor Popescu implicaţi
în activitatea Clubului Român de Presă şi care tac şi pentru că în ceea ce îi
priveşte, interesele lor sunt total satisfăcute, cel puţin pecuniar.
În orice caz, o prostituţie profesională şi politică, o vinovăţie fără de
margini este să nesocoteşti anii de muncă ai unor profesionişti, dar să pozezi
că faci politică socială în folosul unora care nici n-au muncit vreodată!
Trăiesc o compensare a timpului. Activitatea petrecută în bibliotecă şi
prin arhive, răscolind şi scoţând la lumină ceea ce alţii păstrează, nu-i decât o
prelungire a timpului şi aducerea lui în actualitate, cu tot ceea ce ne-au lăsat
înaintaşii.
Ce, parcă numai banii ne ţin? Fac prin aceasta şi o altă dovadă – că nu
am fost şi nici nu am rămas omul căpătuielilor, cum fusesem învinuit într-o
vreme de către potrivnicii mei, lacomi să ocupe un scaun de care mă dispensam
pentru a mă putea mişca liber.
Dar despre „întâmplarea” cu „Căpătuiala”, poate, pe altă dată.

267
 Cronică
De mult timp îmi formasem obiceiul ca două-trei ore din timpul trudnic
al zilelor să mi-1 petrec la sala de „periodice” a Bibliotecii universitare „Mihai
Eminescu” din Iaşi. In ultimii ani revin zilnic aici nu numai pentru a răsfoi
ziarele şi revistele arhivate, ci mai ales pentru că de instituţia aceasta mă leagă
şi sentimente puternice de ordin personal. Aici, acum mai bine de o jumătate de
veac, am făcut cunoştinţa unei fete cu care am legat temeinică şi iubitoare
prietenie, devenindu-mi soţie. Cum între timp ea a plecat - acolo unde toţi
muritorii ajung - venirile, statul sau plecările mele de la i Bibliotecă capătă
nuanţe pe care numai cei aflaţi în situaţia mea le pot înţelege, iar asupra lor las
închipuirile oamenilor să le vorbească.

În fotografii spaţiul unde a avut loc întâlnirea cu Sergiu: Biblioteca Universitară „Mihai
Eminescu şi „Parcul Voievozilor” proiectat de arh. C. Iotzu, cuprinde voievozii: Dragoş Vodă şi
Alexandru cel Bun (autori: Ion Jalea şi Ion Iordănescu), Ioan Vodă cel Viteaz şi Petru Rareş
(autori: Iftimie Bârleanu şi Ion Dămăceanu), Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul (autori: Ioan C.
Dumitriu-Bârlad şi Ion Jalea), Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir (autori: Mihai Onofrei şi Ioan
C. Dumitriu-Bârlad). În anul 1934 (anul amplasării) în locul lui Ioan Vodă cel Viteaz se afla
Carol I, iar în locul lui Petru Rareş se afla Ferdinand I.

La Biblioteca „Mihai Eminescu” din Iaşi, la sfârşitul lui septembrie şi

începutul lui octombrie 2007 ne-am dat întâlnire de revedere, eu, Ion N. Oprea
şi Şmil Helembrand, astăzi Sergiu Brandea, foşti colegi de clasă la colegiul
„Gheorghe Roşea Codreanu” din Bârlad, prin 1948-1949, frecventatori ai
clasei a VIII-a.
Nu ştiu cât timp a stat el în faţa mea urmărindu-mă când răsfoiam vraful
de publicaţii - porţia zilei - cu care mă alimentaseră pentru ziua aceea,
binevoitorii mei de la bibliotecă, dar atunci când am ridicat capul şi l-am zărit

268
pe Sergiu, repede l-am recunoscut, ca şi el pe mine, deşi trecuseră de la ultima
noastră vedere la faţă atâta amar devreme...

Îmbrăţişarea noastră a fost pe măsura anilor scurşi şi a prieteniei rămase

mereu proaspătă. Apoi, retraşi pe o bancă în parcul de vis-a-vis de Bibliotecă,
despărţit doar de statuia lui Eminescu, timp de mai bine de trei ore, favorizaţi şi
de o zi frumoasă de toamnă, am depănat amintiri despre Bârladul nostru,
despre profesori şi colegi, mulţi dintre ei plecaţi în lumea umbrelor - şi i-am
regretat, despre reuşitele ori neîmplinirile noastre din viaţa de până acum; şi
chiar a colegilor, încât n-am ştiut când s-a scurs timpul.
Ce am constatat eu? Spre deosebire de
noi, cei cu permanenţa acasă, care ne vedem
mereu şi pentru multă vreme înfundaţi în
proiectul nerealizărilor, pentru noi, dar mai ales
pentru societate în general, Sergiu mi-a dat o
mare „boabă de speranţă”: „România e de
nerecunoscut, ea creşte în bine de la an la an”,
spuse care mi s-au demonstrat că nu erau deloc
protocolare...

Înarmat cu un aparat
foto performant, Sergiu m-a
măsurat în obiectivul
acestuia, tocmai în momentul
în care, singur pe bancă,
poate mă gândeam la anii copilăriei noastre şcolăreşti de mult depăşiţi, la foştii
colegi şi profesori, poate la fata pe care o cunoscusem, legasem căsătorie
temeinică, cu responsabilităţi reciproce, dar acum cineva mi-o luase...
Ajutat ad-hoc de un tânăr, aparatul a făcut minunea să ne înregistreze în
inima sa şi împreună: Sergiu Brandea şi Ion N. Oprea în parcul cu grupul
statuar al Voievozilor, Iaşi, septembrie-octombrie 2007, spre amintire.
Cea mai mare minune a urmat după aceea. Ajuns în Israel, Sergiu mi-a
şi expediat fotografiile, dovedindu-se şi de data aceasta a fi un om de cuvânt. în
replică, eu îi expediasem, cam în acelaşi timp, volumele: „Dorohoi - capitala
Ţării de Sus în presa vremii, 1874-2000”, pentru că Doamna sa este născută în
269
partea de sus a Moldovei, dar şi „Mălin vestitorul revoluţiei”, eroul cărţii mele
fiind fiul fostului nostru coleg Alexandru Gh. Tacu, şi el elev în clasa a VIII-a
prin 1948...

Cum timpul îşi are neprevăzutele lui, să sperăm, Sergiule, într-o altă şi
altă întrevedere...
Ajuns la sfârşit de cronică intimă, îţi zic: Viaţă numai cu bine şi... la
revedere, la Iaşi, în anul...

Ion N. Oprea

270
 Bucureşti, septembrie 2007. De la stânga la dreapta: Constantin Dimofrache
(C.D. Zeletin), Sergiu Brandea, Didiţa Antonescu, Paul Dimoftache

De la stânga la dreapta, foşti colegi din 1949-1950: Dr. ing. Mircea Romaniţă,
Anca (fost Georgescu), prof. univ. dr. Milea, soţia lui, soţul Ancăi, Didiţa
Antonescu, ing. Sergiu Brand, soţia lui Basoc, pictorul Corneliu Vasilescu, dr. ing.
Jean Basoc, ing. Paul Dimoftache, prof. univ. dr. Constantin Dimoftache

Foto Sergiu Brand

271
 Postfaţă
E vorba de sânge sau simpatie evreiască, m-a iscodit un confrate căruia
i-am dat să lectureze în premieră cartea de faţă şi căruia i s-a părut că prea
atârnă către aceştia balanţa textului reţinut din spusele redactorilor.
La cea de a doua parte a întrebării i-am răspuns oferindu-i crâmpeie din
propria-mi viaţă. La Priponeşti-Tutova, locul de naştere, n-am avut colegi evrei
în clasele primare, iar la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi, unde am
promovat clasele gimnaziale, nici atât.
In casă la noi, după 1944 şi până prin 1948 au intrat însă mulţi evrei.
Veneau de la Iaşi să cumpere vin şi rachiu de la podgorenii din localitate, dar
treceau şi pe la tata. Născut şi crescut în oraşul Bârlad până pe la 17-18 ani, el
cunoştea lumea evreilor şi se acceptau reciproc. în ce mă priveşte, îi
cunoscusem mai dinainte, că prin 1941-1943, mergând la Pereschiv, cu vitele
la păscut „am făcut negoţ” cu unii dintre ei, dându-le ceapă şi usturoi cu
mămăliga care mi-o punea mama în trăistucă să le am ca hrană până
revenea^seara acasă de la... muncă.
In drumul nostru spre locul de păşunat a vitelor, la Pereschiv - era aşezat
un şantier-lagăr cu evreii care lucrau îndeaproape supravegheaţi la şanţurile
antitanc, iar oamenii erau mereu înfometaţi.
La Liceul „Gheorghe Roşea Codreanu” din Bârlad, în timpul stagiului
militar, la facultate ori în anii de serviciu am avut parte de muţi colegi nu
numai români sadea, ci şi evrei, maghiari, ţigani, greci etc.
Cu nici unul n-am purtat pricină de invidie ori duşmănie. La toate am
fost ca fraţii, la bine şi la rău. Port şi astăzi sentimente de aleasă recunoştinţă
unor profesori pe care i-am avut şi s-au numit Hary Zupperman, Puiu
Şailovschi. dr. Isac Weinfeld. Dar şi simpatie colegilor Leibovici Bernard
(Lucian Raicu), Dolfi Solomon (Dumitru Solomon), Şainfeld Avram, Blecher
Marcel, Helembrand Şmil, Solomonovici Levi, dar şi unuia Spiratos Panaghi,
grec de origine – cu care am făcut actorie într-o piesă de teatru, regizată de
prof. Zupperman.
Care dintre colegii de facultate nu-1 au proaspăt în minte pe Jack
Mathes, Iaşi, strada 23 August nr. 40, telefon. 40331, care ne mobiliza la
întâlnirile periodice a promoţiei cu profesorii noştri?
Cine 1-a avut şef pe Rubin Şuhlimzohn, omul care totdeauna cântărea cu
atenţie calităţile noastre individuale şi ne retribuia pe măsură, cum să nu-1
evoce cu mult respect şi dorinţa de a-l revedea măcar odată?

272
 La ziarul „Steagul roşu” şi „Flacăra Iaşului” am avut mulţi colegi de
redacţie evrei, fete şi băieţi. Cu toţii am format o echipă care a făcut din noapte
zi, dând ziare de calitate, căutate.
Că sentimentele ne-au, fost reciproce, folosesc drept mărturie reportajul
care urmează, publicat în „Revista mea” din Tel-Aviv de Ionel Ştiru, fost
redactor şi secretar de redacţie la „Flacăra Iaşului (alias Ş. Hevian), la rubrica
„Din viaţa culturală şi artistică” intitulat „Surpriza de la Muzeul literaturii”:
„Ce face, câteodată, întâmplarea. Numai ea!
în timpul vizitei noastre la Iaşi, în octombrie, cu prilejul Salonului
internaţional de carte românească (când am avut bucuria de a lansa un volum)
am făcut o plimbare, bineînţeles, prin Copoul plin de nostalgii.
Trecând prin faţa Muzeului literaturii - situat în acest spaţiu - am zărit o
uşă deschisă şi lume în sală.
- Hai să vedem ce noutăţi mai există, ne-am spus, curioşi.
Şi am intrat.
Tocmai se desfăşura o adunare literară comemorativă Aurel Leon
(condeier de forţă, cu care am lucrat împreună) şi vorbea sfătos confratele
Grigore Ilisei, fost director al Studioului local de radio şi - ulterior - al celui de
televiziune.
Luăm loc şi ascultăm, o bună bucată de timp, interesanta conferinţă.
Când ne ridicăm să plecăm, chemaţi de treburi, se ridică de la locul său
un bărbat zâmbitor, între două vârste, priveşte îndelung, după care ne
îmbrăţişează afectuos, adresându-ni-se pe nume şi asigurându-ne că-i face
plăcere revederea.
După ochi, îl ştiam, parcă, dar (spre ruşinea noastră) nu ştiam de unde
să-l luăm... I-am răspuns că şi noi ne bucurăm de acest gest prietenesc, ne-a
fost jenă să-l chestionăm de una, alta şi am plecat, nedumeriţi foarte, de această
surpriză care ne-a urmărit o vreme.
Câteva zile după reîntoarcerea noastră la Tel-Aviv, surpriza a fost
spulberată. Un bun prieten din Petah Tikva, Rubin Schulimsohn, ne-a anunţat,
între altele, că a primit o carte interesantă din laşi care se ocupă de ziaristică şi
care nu ocoleşte unele persoane trăitoare în Israel, dimpotrivă, le exprimă un
omagiu de recunoştinţă. Şi mi-a împrumutat, spre lectură lucrarea, un volum de
peste 300 de pagini intitulat „Cu capul pe umărul meu... Jurnalistică împreună
cu cititorii”, autorul fiind Ion N. Oprea.
Pe coperta ultimă a volumului, surpriza noastră: fotografia domnului
Oprea. L-am recunoscut într-o clipă: el e cel care ne-a încredinţat, la laşi, un
surâs prietenesc şi o îmbrăţişare colegială!
Om aşezat, moldovean sadea, purtând în priviri un aer destins, a realizat,
într-adevăr, o carte interesantă, de fapt, amintiri de la ziarul „Steagul roşu” din
Bârlad - unde a funcţionat un timp şi contribuţii ale sale la ziare ieşene precum
273
„Monitorul” şi „Ziarul de Iaşi” etc., publicaţii care au găzduit fără zgârcenie
talentul şi destoinicia acestui publicist neastâmpărat.
Sunt tablete mai mici sau mai largi, incisive ori pline de duioşie, care
consemnează cu har un fapt, creionându-l cu fineţe ori - după caz - cu tăişul
floretei.
însemnări desfăşurate armonios şi bogat, pe parcursul câtorva ani trudiţi
la masa de scris.
Surpriza plăcută de la laşi a dezvăluit, aşadar, prezenţa a încă a unui
prieten de departe. Şi totuşi atât de aproape. E puţin lucru?
Dovadă a prieteniei dintre un român şi un evreu, astăzi în Israel, sunt şi
fotografiile făcute în septembrie-octombrie 2007, în Parcul Voevozilor din Iaşi
de către fostul meu coleg de liceu Sergiu Brandea care, sosit la Iaşi, n-a ezitat
să mă caute.
Cât priveşte spaţiul acordat în carte celor care au realizat revistele ori
ziarele „Păreri”, „Păreri tutovene”, ori „Lumina” el nu favorizează pe nimeni.
Atunci, ca şi mai târziu, au făcut ziaristică la Bârlad atât români cât şi evrei, iar
ce au scris ei mai semnificativ a fost preluat şi pus între coperta? de carte, după
nici un criteriu, decât valoarea.
În ce priveşte răspunsul la prima parte a întrebării aş folosi spusele lui
Al. Vlahuţă: „Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios şi un popor
atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-
ţi ridici fruntea ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: sunt
român!” Indiferent de etnia lor, românii, iubitori de ţară, au luptat împreună ori
de câte ori a fost nevoie: şi în 1916-1918, şi în 1940-1945...
„...sunt român şi tatăl meu este român, şi bunicul meu a fost român, şi
tatăl tatălui lui tot romanţ spun reţinând din ceea ce spunea Paul I. Papadopol
în „Un sol al biruinţei” poetul Şt.O Iosif.
Român care a făcut gazetărie la Bârlad şi la Iaşi împreună cu alţii,
români şi români-evrei, mândrindu-ne de realizările noastre.
Sentimentul născut din ţărână românească îi readuce cât mai des către
casă pe mulţi dintre cei plecaţi într-altă parte. Şi aceasta e bine. E încă deosebit
de bine.

Autorul

274
 Cuprins

Cuvânt de început………………………………………....... 5
Mărturisiri…………………………………………………... 7
Bârladul…………………………………………………….. 10
Bârladul cultural……………………………………………. 15
Documente bârlădene………………………………………. 18
Păreri……………………………………………………….. 21
Păreri tutovene……………………………………………… 42
Făt-Frumos…………………………………………………. 77
Florile dalbe……………………………………………….... 77
Scrisul nostru……………………………………………….. 77
Graiul nostru………………………………………………... 78
Lumina, revistă politică…………………………………….. 141
Steagul roşu………………………………………………… 257
Cronică……………………………………………………… 268
Postfaţă……………………………………………………… 272