Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Oprea
BÂRLADUL ÎN PRESA
VREMURILOR
De la revista „Păreri” – la ziarul
„Steagul roşu” – 1932 – 1949
Iaşi, 2007
De acelaşi autor:
● Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene – 1870-2003, Editura TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2004.
● Bucovina în presa vremii I (Cernăuţi 1811-2004), Edict,
2004.
● Bucovina pământ românesc II – Presa din Rădăuţi – 1893 –
2004, Edict, 2005.
● Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii,
cuprinzând parte din publicistica autorului, Editura TipoMoldova,
Iaşi, 2005.
● Mălin, vestitorul revoluţiei – antologie ziaristico-
scriitoricească dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu, obiectiv
informativ al securităţii din România într-un fel de proces al
postcomunismului, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2006.
● Vaslui – Capitala „Ţării de Jos” în presa vremii -1875-2005,
Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005.
● Dorohoi – Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii 1874-
2006, Edict, 2007.
● Huşul în presa vremii – de la Melchisedec până în zilele
noastre – 1869-2006, Edict, 2007.
Ion N. Oprea
BÂRLADUL ÎN PRESA
VREMURILOR
De la revista „Păreri” – la ziarul
„Steagul roşu” – 1932 – 1949
Iaşi, 2007
Redactor de carte, culegere şi tehnoredactare: Constantin Huşanu.
I.S.B.N.
Cuvânt de început
A scrie despre „Păreri Tutovene” şi „Lumina”, publicaţii care, una şi-a
făcut apariţia la Bârlad în 1932 şi alta în iunie 1945, ca autor care evocă o
epocă, este riscant, dar înseamnă şi o cutezanţă. Mi-ar plăcea să fiu socotit
cutezător, pentru că şi perioada de după 1944 a fost o treaptă care trebuie
cunoscută, iar despre ea se va tot vorbi.
Unii ar putea crede că o fac din simţăminte nostalgice, ori că a fost
timpul răsăririi unor muguri care au degenerat în ceea ce visătorii nu au dorit-o,
perioadă la care încă destui fac referiri aducătoare de elogii, dar eu mă refer la
ea, pur şi simplu, deoarece trebuie cunoscută şi de unde poţi afla nişte lucruri,
dacă nu decât răsfoind ziarele şi revistele acelei vremi. Le răsfoieşti şi constaţi
că şi atunci au funcţionat nişte instituţii, multe dintre ele aservite unei anumite
puteri – ca de altfel mai întotdeauna la noi, unde ne-am scăldat din tranziţie în
tranziţie şi ne-am împuns unul pe altul, fiindu-ne necesară dădăceala
consiliantă – au existat oameni care au avut crezul lor şi l-au spus în gura mare
ori pe la colţuri sau în surdină, dar au vieţuit şi destui care au făcut
administraţie şi cultură, ba chiar şi literatură într-un oraş ca Bârladul, aşezare
obişnuită să-şi îndemne oamenii să caute în cărţi sau în stele, să viseze…
Răsfoind ziarele şi revistele vremii, într-un fel fac memorialistică, pun
pe hârtie nostalgia şi modul de viaţă al trăitorilor, le sondez trăirile,
prospeţimea sau vestejirea simţămintelor, a energiei consumate, pofta de viaţă
pe care au avut-o cei pe care îi admir ori îi contest. Pentru că, orice s-ar spune,
şi oricât am blama perioada anilor de după 1944 şi până prin 1989, ea a fost
totuşi o viaţă din multe puncte de vedere sinistră, dar care s-a constituit în
marile sau marea iubire, în prieteniile, vacanţele ori concediile noastre. Atunci
ne-am distrat, am învăţat, ori am avut primele peripeţii ale vieţii, marile bucurii
– căsătoria, sosirea copiilor, gânguritul lor, momente de care rămânem legaţi.
Nu totul a fost urât sau atât de urât în perioada comunistă. Generaţia
noastră recunoaşte, iar celor tineri le rămâne drept moştenire, nu doar sărăcia şi
privaţiunile, minciunile care se puneau la cale, noua terminologie, noile relaţii
între persoane, între persoane şi instituţii, ci şi bucuriile tinereţii noastre, visele,
cântecele şi dansurile care ne plăceau, petrecerile, cum ne costumam hainele pe
care le purtam, modul cum ne vorbeam, cum ne respectam profesorii şi noi
înde noi, filmele, spectacolele, conferinţele, preţul produselor, nivelul
salariilor, cum se făcea literatura, care erau publicaţiile, cine erau participanţii
la actul de cultură şi cum se oferea spaţiul publicistic, preferenţialul şi
activitatea de gaşcă literară lipsind cu desăvârşire în lumea noastră.
5
Produs al societăţii acelor ani, multă vreme cu carnet de membru
P.C.R., până pe la 1978 am trăit şi am încercat să nu ne lăsăm striviţi de
tăvălucul ideologic sau de opresiunea securităţii, iar dacă am fost afectaţi am
ştiut să renaştem din apăsarea care venea peste noi din toate părţile.
Textele frumoase de odinioară, puse în carte, sunt o dovadă că hrana
sufletească cu care ne-am încălzit inimile odinioară nu şi-a pierdut totuşi
consistenţa şi vitalitatea. Amintirile, găzduite în ele, rămân mărturisiri
nepieritoare, mereu de reîmprospătat, făcându-ne să ne simţim astăzi ca şi ieri,
mereu tineri adolescenţi care au înţeles că dincolo de toate, viaţa e o luptă, din
care ies învingătoare caracterele mari, cât de cât cultivate.
În ce priveşte iniţiatorii şi întreţinătorii publicaţiilor la care m-am referit
atunci ca şi astăzi, merită să le oferim toate elogiile, şi pe ei îi aduc în prim-
planul cititorilor mei, pentru că, se ştie, unii dintre ei care au slujit în presa
dintre 1944-1989 au fost pur şi simplu excluşi de la existenţa diurnă. Lor le-au
dispărut statele de salarii, arhivele le-au înmormântat de mult existenţa, iar
Statul român, cu pretenţii europene, prin guvernele şi parlamentarii săi, le-au
asigurat pensii echivalent la 100 lei/lună, salariul minim pe economia naţională
atunci, deşi se ştie că stăpânii nu-şi plăteau deloc rău slujitorii care încasau în
medie salarii de la 800 la 2000 lei lunar. Au fost însă demnitarii noştri destul
de generoşi cu o altă categorie a slujbaşilor de atunci – securitatea, care n-a
lucrat numai cu creionul în mână şi bloc-notesul, ci şi cu cătuşele, asigurându-
le astăzi pensii de zeci de milioane de lei, mult superioare nu ziariştilor de
atunci, ci pentru majoritatea salariaţilor, bugetarii de astăzi. Revenind la
publicistica veche, cea de dincolo de '89, ea merită cunoscută şi pas cu pas, iar
cine are ochi şi urechi reuşeşte să şi vadă, dar să şi audă destul de bine.
Judecata perioadei trecute, ca de fiecare dată, o vor face mai cu temei cititorii.
Lor şi numai lor le sunt adresate rândurile care urmează. Numai lor, pentru o
documentare mai profundă le recomand şi colecţiile, care, spre deosebire de
statele de salarii ale celor care s-au ocupat de ele, s-au mai păstrat fie şi
incomplete. Aşa că volumul de faţă merită parcurs. Au fost şi atunci oameni de
calitate, care, cu multă demnitate, lasă ce au scris, ca o moştenire, copiilor lor.
Autorul
6
Mărturisiri…
După ce am pus punct pe finalul acestei cărţi – a opta din palmaresul
autorului – şi în mare parte procesate de mine, ca vechi prieten al domnului
Ion N. Oprea, mă văd obligat la mărturisiri, după cum însăşi domnia sa mi-a
sugerat titlul confesiunilor.
Pentru început am să-i respect selecţia şi am să redau pe scurt conţinutul
unui mesaj trimis prietenului comun: Constantin Clisu, bârlădean neaoş,
devenit canadian prin adopţie fortuită, căruia eu îi mai ung inima sângerândă
după patrie cu informaţii din ţară, din când în când:
„În fiecare luni dimineaţă, la ora 9, mă văd cu prietenul meu, domnul Ion
N. Oprea, în sala de periodice a Bibliotecii universitare „Mihai Eminescu” din
Iaşi. El îmi dă un dosar doldora cu manuscrise şi copii xerox după ziarele vremii
pe care, apoi mă întorc acasă şi încerc să le descifrez şi să le pun în pagină. Ţi-a
băgat un mic fragment din romanul „Mama nu e vinovată” (şi ce va fi voi mai
vedea). Am ajuns la pagina 290 cu cartea lui construită din materiale care au
apărut în anii 1933, 1944, 1945-1948 în ziarul „Păreri tutovene” şi revista
„Lumina”, dar şi în alte documente ce conţin informaţii cu privire la „trecutul de
glorie” al Bârladului lui George Tutoveanu, George Nedelea şi toată pleiada de la
„Academia Bârlădeană” – după care – zic eu, viaţa spirituală a intrat în declin
din cauza schimbării orânduirii sociale, a migrării „materiei cenuşii”, a
dispariţiei celor care i-au ctitorit faima. Oricum, în publicaţiile de la Bârlad au
poposit multe creiere luminate şi este meritul lui Ion N. Oprea că le deshumează
acum din negura timpului şi le aduce la lumina tiparului pentru a înnobila această
urbe cu umbrele trecutului.
M-au surprins două poezii de o profunzime rară scrise de Elena Farago –
a cărei fotografie ţi-o trimit chiar acum pentru a vedea şi tu chipul unei poete
premiate de Academia Română la vremea respectivă şi care mie mi s-a lipit de
suflet”.
Scriam aceste rânduri prietenului meu Constantin Clisu aflat în Canada,
la Edmonton – Alberta, şi Ion N. Oprea a găsit cu cale să le pună în cartea sa,
obiceiul său fiind de a culege tot ce-i cade sub mână şi având caracter de
document autentic. Ca de altfel şi întreaga lucrare de faţă constituie o filă de
istorie autentică şi cu îngăduinţa d-sale am să-mi permit să mai adaug câteva
impresii la vasta sa întreprindere istoriografică, de care societatea de astăzi are
atâta nevoie, măcar pentru a-şi cunoaşte originea ascunsă timp de 5 decenii sub
oblocul unei ideologii ce s-a dorit novatoare şi transformatoare de lume, dar
care în final, după ce a bulversat o generaţie întreagă în toată fiinţa sa, a ridicat
7
mâinile în sus a neputinţă. Marile transformări de conştiinţă visate şi marile
fericiri de natură economică s-au dovedit o utopie.
În schimb, această utopie înnobilată de către oamenii de serviciu ai
orânduirii cu titlul de „epocă de aur” a tăiat adânc în firescul românesc şi
omenesc, încercând o operaţie fără anestezie pe trupul ţării. Ion N. Oprea face
o selecţie din bogata ofertă a presei din acei ani şi textele inserate ne lasă un
gust amar. Cuvinte, atunci poleite cu aur, ce au putut să însufleţească masele
„largi populare ale celor ce muncesc de la oraşe şi sate” şi să le întărească
credinţa într-un viitor „lipsit de grija zilei de mâine” s-au dovedit, după o lungă
aşteptare a miracolului socialist, vorbe goale lipsite de un conţinut real. Legile
imuabile care guvernează societatea omenească au învins pe atentatorii la
libertatea omului şi la înclinarea lui genetică spre proprietate.
Dacă Bârladul a ajuns pe o anumită culme a culturii, şi a fost scos din
anonimatul milenar, întunericul şi ruinele lăsate de năvălitorii turci şi tătari,
incendii şi cutremure, acest urcuş în timp s-a împlinit prin voinţa unor
personalităţi luminate despre care autorul aminteşte în prefaţă: Pălădeştii,
Epurenii, Sturzeştii, Cantemireştii, Rosettiştii, Cantacuzinii, apoi Al. Ioan
Cuza, Gheorghe Codreanu, Stroe Beloescu, George Tutoveanu şi mulţi alţi
latifundiari şi oameni de carte.
Toată această emulaţie pentru înălţarea unei urbe pe culmile civilizaţiei
şi progresului, o dată cu perioada istorică de care se ocupă Ion N. Oprea, cade
în duritatea unei ideologii dizolvante de trecut. Ultimii mohicani
supravieţuitori (George Tutoveanu, George Nedelea, G.G. Ursu) încearcă să
mai salveze ce se mai poate din moştenirea culturală a Bârladului cultivată în
Academia Bârlădeană şi, pe ici, pe colo, mai fac pact cu diavolul.
În fruntea comunităţii se instalează clasa muncitoare. Preşedinţii
consiliilor populare provizorii sunt muncitori ceferişti, ţărani săraci, oameni de
bună credinţă pentru regimul comunist care îşi începuse „opera” de
transformare a societăţii, dar lipsiţi de cultura necesară. Intelectualitatea veche
este decapitată, iar cea colaboratoare suspectată şi supravegheată. În asemenea
condiţii, avântul cultural al Bârladului intră într-un con de umbră. Trecutul lui
de aur avea să fie recunoscut şi „deconspirat” abia în 1984 prin tipărirea
lucrării „Bârladul odinioară şi astăzi, file de istorie", sub redacţia lui Romulus
Boteanu.
Dar timpul trecuse, o altfel de cultură se punea la dospit. Învelite în
foiţă de aur, cuvintele însufleţeau masele supuse unei îndoctrinări acerbe şi noii
oameni de condei, care se năşteau în focul „revoluţiei culturale”, preamăreau
munca, pacea şi partidul.
Această perioadă este cercetată de Ion N. Oprea, cu discreţie, cu
conştiinciozitate, cu autenticitate, fără comentarii, aşa cum fac eu, lăsând
scrierile alese să vorbească de la sine, să ne lovească cu francheţea lor, cu
8
realitatea lor, cu competenţa unui cercetător ce şi-a extins căutările dincolo de
ziarele comentate: în Analele Academiei Române, în dicţionare de specialitate,
în operele literare ale celor scoşi din anonimatul şi tăcerea vremilor.
Marele merit al autorului constă în aducerea în actualitate a figurilor de
seamă ce au vieţuit în Bârladul secolului trecut, făcându-li-se un act de dreptate
postumă. Dar dincolo de selecţia materialelor culese din mii de pagini parcurse,
cartea de faţă nu este o înşiruire plictisitoare de date şi cifre. Ea oferă cititorului
biografii, monografii, ilustraţii, capete de operă, vieţi trecute cu visele lor
dintotdeauna intrate acum în pământ. Ion N. Oprea le dezgroapă şi ni le
dăruieşte pentru a ne stârni mirarea şi consternarea, oprobriul şi plăcerea în
acelaşi timp.
În amintirea doctorului Isac Weinfeld – Ion Palodă, în august 1947, cu
ocazia înmormântării acestuia, profesorul G.G. Ursu, care l-a avut drept
îndrumătorul primilor săi paşi la Academia Bârlădeană şi ca îndrumător literar,
regreta că acesta nu şi-a tipărit lucrările publicate într-un volum, - citând din
bucăţile lui originale poemul în proză „Pesimism”, care este un model de operă
bună.
Cartea la care ne referim reproduce şi alte lucrări ale lui Ion Palodă:
„Bunul Samaritean”, „Condamnaţi la viaţă”, scrisoarea „Scumpă metropolă”,
„Jelui-m-aş şi n-am cui”, dar şi alte exemple de lectură din G.G. Ursu, Elena
Farago, Felix Aderca, Tudor Teodorescu-Branişte, Tudor Arghezi, Isaiia
Răcăciuni, Eugen Relgis, dar şi a mai proaspeţilor C.D. Zeletin, Ion Hobana,
Gica Iuteş, Cezar Drăgoi, George Nestor, Constantin Clisu făcând din spusele
lor adevărata memorialistică…
Reproducerea poeziilor lui Th. Călin Delapraja este o încurajare pentru
începători.
La ultima masă de lectură din sala de periodice a Bibliotecii universitare
„Mihai Eminescu” din Iaşi,(unde-l găsesc întotdeauna) loc de meditaţie asupra
istoriei, Ion N. Oprea îşi continuă cu osârdie cercetarea, după ce a făcut un raid
prin periodicele Bucovinei, (Cernăuţi-ului, Rădăuţilor Dorohoiului),
Vasluiului, Huşilor şi evident Bârladului, aducând trecutul în faţă în cele opt
„catastife”(numite aşa de mine în înţelesul cel bun).
La ultima noastră întâlnire m-a avertizat: „O să avem mult de lucru
împreună şi de acum înainte” – semn că va urma a 9- carte, a 10-a… carte!
Inserez şi această mărturie, pentru posteritate, ţine-o Doamne, cât mai
departe! Pentru că puţini sunt cei ce-şi frig degetele prin dogoarea şi duhoarea
veacurilor apuse şi care fac acum o muncă de arheologie socială.
Constantin Huşanu
9
Bârladul
„Bârladul reprezintă un nume şi o aşezare cu adânci rezonanţe în istoria
poporului român, existenţa sa pierzându-se în negura vremurilor apuse şi
împărţite de istorie în epoci de mii şi zeci de mii de ani.
Numeroase mărturii scoase la iveală de către arheologi, atât în
perimetrul aşezării actuale, cât şi în împrejurimi, confirmă existenţa milenară a
strămoşilor noştri pe aproape întreaga scară evolutivă a istoriei.
Trecând peste şirul epocilor istoriei vechi, bine reprezentate în sălile
Muzeului local „Vasile Pârvan”, Bârladul, ca aşezare atestată documentar,
poate fi semnalată, cu siguranţă, în anul 1401, când, la 28 iunie, domnitorul
Moldovei, Alexandru cel Bun, emite un act de danie în care, printre martori
figurează şi un boier, pe nume Negrea din Bârlad.
Acelaşi domnitor acorda negustorilor lioveni, la 6 octombrie 1408, un
privilegiu comercial în care, de asemenea, este pomenit numele Bârladului. Şi
alte documente, din perioada imediat următoare, vin să confirme existenţa
Bârladului.
10
Este vorba de două documente diplomatice externe: tratatul de la
Lublau (1412) şi un altul care confirmă prezenţa unei delegaţii din Bârlad
(Burlat), la consiliul ecumenic de la Constanta (Baden).
Este adevărat că s-au mai formulat şi alte puncte de vedere care s-au
dovedit a fi neconcludente. Este vorba de „Diploma bârlădeana” din 1134,
precum şi de un act datând din 1374 şi publicat de B. P. Haşdeu, la sfârşitul
secolului trecut şi faţă de care istoricii au diverse păreri (pro şi contra), dar noi,
bârlădenii, am vrea să fie veridice.
De asemenea, este controversată şi „Cronica rusească Ipatievskaia” în
care se menţionează, la 1174, existenţa unei formaţiuni statale în sudul
Moldovei, a berladnicilor cu centrul la Bârlad.
Se poate, deci, aprecia că geneza oraşului Bârlad s-a desfăşurat într-o
perioadă mai îndelungată, dar saltul calitativ spre cristalizarea vieţii urbane s-a
produs la sfârşitul secolului al XIV-lea. Apariţia şi dezvoltarea timpurie a
târgului Bârlad au fost determinate de aşezarea sa la răscrucea unor importante
drumuri comerciale care făceau legătura între centrul şi nordul Europei cu
lumea Bizanţului şi cea a Orientului.
14
Bârladul cultural
«Bârladul cultural», prezentat de d-l Gheorghe Vrabie, ia premiul
Demostene Constantinide, nu este numai o monografie în sensul obişnuit, adică
o înşirare de date, cât mai precise şi exacte, cu privire la viaţa culturală a
bătrânului târg moldovenesc. Ea este o lucrare, în care, pe lângă aceste date,
absolut necesare pentru stabilirea evoluţiei culturale a Bârladului, se evocă, în
forme literare cu totul particulare, momentele însemnate, precum şi figurile
proeminente care au dat relief şi caracter vieţii spirituale unui târg din
provincie, ajuns, tocmai prin aceasta, să capete o importanţă mai deosebită
decât multe altele.
Autorul, fiu al Bârladului, ne lămureşte, în preliminarele cărţii sale,
tocmai asupra acestui lucru, în cuvinte care impresionează prin sinceritatea şi
prin sentimentalismul de care sunt inspirate.
«S-ar fi spulberat, scrie el, toată dragostea faţă de oraşul la soarele
căruia mi-am încălzit inima în anii adolescenţei, în care am visat şi mi-am
făurit atâtea idealuri, în care am respirat prin toţi porii acel moldovenism pe
care 1-am purtat pe meleaguri îndepărtate, ca şi norii la adierea unei boare,
dacă, în ceea ce începusem (lucrarea) m-aş fi izbit de altceva, care să mă
antreneze într-o muncă, migăloasă şi îndelungată, zi de zi, în biblioteca
Academiei Române.
Şi anume: de acel suflu bogat de viaţa spirituală, închegat, cu fiecare
perioadă, într-un tot de organicitate rară, ca, apoi, acest tot, care formează
cultura bârlădeană, să se integreze perfect în marele fenomen al spiritualităţii
româneşti, spre a se vedea că manifestările culturale ale Bârladului n-au fost
simple izbucniri izolate, ţâşniri de izvoare, care să-şi irosească apa în sărăcia
unei oaze, ci fenomene produse de organica unei culturi.
Perioadele culturale ce se succed de-a lungul anilor în istoria Bârladului
dau impresia unor focuri aprinse pe culmi din ce în ce mai înalte. Iar animatorii
lor, de lampadofori antici, care treceau din mână în mână făclia aprinsă a
harului divin... Et quasi cursores vitae lampada tradunt!
Într-adevăr, astfel este făcută cartea, aşa de frumoasă şi de valoroasă, a
d-lui Gheorghe Vrabie. După un scurt capitol despre începuturile vieţii
bârlădene şi rolul, comercial şi politic, al Bârladului pe vremea vechii
Moldove, capitală a Ţării de Jos, urmează un capitol mai larg: Bârladul ca
focar de cultură, în care, sub titlul de «Tradiţionalism cultural»,. se face
istoricul a) vechii şcoale bârlădene, de la începuturile sale, modeste şi timide,
până ce deveni şcoală publică de Stat; b) fundaţiei boierilor Codreni, Gheorghe
15
începătorul şi Nicolae continuatorul de la «Clasul Codreanului», până la şcoala
normală de fete; c) contribuţiei boierilor Epureni, (Manolache C. Epureanu) cu
ideologia lui politică şi gimnaziul ce-i poartă numele.
Dar capitolul cel mai frumos, cel mai impresionant, şi, în acelaşi timp,
cel mai profund simţit, este acel pe care autorul îl intitulează, pe drept cuvânt,
«Mesianism ardelean» şi în care se ocupă de personalităţile şi activitatea
marilor şi idealiştilor dascăli şi profesori, veniţi de peste munţi şi care, în
Bârlad, ca şi în alte părţi ale patriei mume dar cu deosebire în acest Bârlad
moldovenesc, au avut un rol capital în organizarea şi evoluţia învăţământului,
ca şi în viaţa culturală şi spirituală a acestui oraş.
Figurile neuitate pentru acei ce i-au apucat şi înscrise cu litere
nepieritoare în amintirea urmaşilor: 1) acel vestit Ion Popescu, supranumit, - cu
drept cuvânt, Gheorghe Lazăr al Bârladului, care este şi va rămâne, pentru
toate timpurile, figura reprezentativă cea mai strălucită a apostolilor culturii
române, veniţi din Ardeal în vechiul Regat, în cursul secolului al XIX-lea, ca
să îndeplinească funcţiuni atât de necesare pentru împrejurările de aci, din ţară;
2) Solomon Haliţă cu revista lui «Gheorghe Lazăr» - ea însăşi un simbol, prin
numele său, al activităţii lui şi semenilor săi în Bârlad; 3) Stroe Belloescu, acel
inimos şi neobosit secelean, care, până la adâncile sale bătrâneţe şi la sfârşitul
său tragic, şi-a închinat toate puterile sufleteşti, toată bogăţia minţii sale
luminate şi toată agoniseala vieţii sale trudnice şi modeste Bârladului său iubit
şi instituţiunilor sale şcolare şi culturale; 4) ceilalţi dascăli bârlădeni, de origină
ardeleană, ca Ştefan Neagoe, cunoscut şi prin studiile sale de veche literatură
românească, cu Simion Mândrescu de la Râpa de Jos, ajuns mai târziu Profesor
Ia Universitatea din Bucureşti şi promotor al atâtor acţiuni şi manifestaţiuni
naţionale şi ca alţi care au trăit şi profesat, cu ideile şi concepţiile naţionale ale
unui Simion Bărnuţiu şi care au impregnat cu spiritul şi patriotismul lor
întreaga viaţa a societăţii bârlădene din acel timp. Dovadă caracterul ziarelor şi
societăţilor întemeiate şi susţinute de această societate.
Tot aşa de important şi frumos e capitolul pe care autorul îl consacră
figurilor de origină bârlădeană, care, prin activitatea lor intelectuală şi
publicistică, s-au încadrat, definitiv şi la locuri de onoare, în viaţa culturală a
neamului: Alexandru Vlahuţă, C. Hamangiu, Iacob Antonovici şi Al.
Philippidi. Urmează capitolul intitulat «Tradiţionalism literar» în care ni se
înfăţişează atmosfera literară, cu toate particularităţile ei (reviste, ziare,
societăţi etc.) a Bârladului dintre 1890-1910. Cunoscuta revistă, atât de
apreciată şi cetită la timpul său «Făt Frumos», a lui Emil Gârleanu şi a
tovarăşilor de literatură, G. Tutoveanu, D. Nanu, C. Moldovanu şi A. Mândru,
îşi are şi ea, cum se cuvenea un capitol aparte. Asemenea, activitatea, aşa de
bogată şi de variată, în domeniul folcloristic şi literar, a lui Tudor Pamfile, cu
revistele «Ion Creangă» şi «Miron Costin».
16
Perioada postbelică n-a fost nici ea uitată, prezentată fiind, cu acelaşi
interes şi cu acelaşi sentiment, ca şi celelalte, relevându-se toţi acei care, prin
scrisul lor, au continuat să dea – şi în această epocă, – atât de grea şi lipsită de
preocupări idealistice, manifestări care să menţină tradiţia culturală a
Bârladului până în ziua de astăzi la un nivel destul de apreciat.
Cartea cuprinde şi o serie întreagă de ilustraţiuni, ca documente ale
vremilor şi ale oamenilor de care e vorba şi care augmentează interesul şi
plăcerea cetitorului. Dacă la toate acestea adăugăm spiritul, atât analitic şi, mai
ales, sintetic, al autorului, căldura şi iubirea cu care înfăţişează evenimentele şi
figurile proeminente ale trecutului bârlădean, ca şi stilul său foarte îngrijit şi
deosebit de atrăgător, cred că sunt suficiente motive ca să recomand cu toată
căldura a se acorda publicaţiei d-lui Gheorghe Vrabie, premiul Constantinide.
Ar fi o mică şi neînsemnată răsplată – morală şi materială».
17
Documente bârlădene
P.S.S. Arhiereul Iacov Antonovici – membru onorariu al
Academiei Române.
18
D-l T. V. Stefanelli ceteşte următoarea propunere pentru a fi ales P.S.
Arhiereul Iacov Antonovici membru onorariu al Academiei:
«P. S. S. Arhiereul Iacov Antonovici de la Huşi, pe care-l propunem să-l
alegeţi membru onorar al Academiei Române, nu ne este necunoscut, pentru că
Academia a premiat anii trecuţi «Documentele Bârlădene», publicate de P.S.S.
Acest teolog a înţeles că nu numai cu Crucea şi Evanghelia poţi fi
folositor neamului tău, ci şi prin alte mijloace, menite să servească culturii şi
luminării neamului românesc, şi astfel s-a pus cu zel şi cu multă trudă să
dezgroape o parte din trecutul nostru prin publicarea documentelor emanate de
la strămoşii noştri.
Documentele din trecut sunt izvoare nepreţuite pentru cunoaşterea
datinilor şi obiceiurilor noastre de demult, a vieţii private a poporului nostru, a
întocmirilor sale sociale, politice şi administrative, a dreptului privat român, în
scurt a întreg trecutului istoric al neamului românesc, şi cine contribuie să
cunoaştem acest trecut şi să întemeiem pe el istoria neamului nostru, a adus
servicii reale culturii acestui popor.
Comorile ascunse nu folosesc nimăruia, şi documentele vechi ale
neamului nostru sunt comori nepreţuite, dar numai atunci când ajung să fie
dezgropate şi date la lumină.
P.S.S. arhiereul Antonovici a dezgropat o mare parte din trecutul nostru
istoric prin publicarea de documente ce le-a scos din noianul uitării şi a
contribuit astfel la studierea temeinică şi documentară a vieţii din trecut a
poporului românesc.
Prin aceasta a adus P.S.S. servicii mari culturii româneşti şi în deosebi
istoriei neamului nostru.
Recunoscându-i pe deplin aceste merite, propunem să binevoiţi a-l alege
membru onorar al Academiei Române.
Considerând valoarea însemnată a lucrărilor şi publicaţiunilor părintelui
Arhiereu Iacov Antonovici asupra istoriei naţionale româneşti, propunem să fie
ales membru onorar al Academiei.
- Se procede la vot, al cărui rezultat este următorul: votanţi 20; voturi
pentru 19, contra 1.
19
Iată scrisoarea de la Arhiereul de la Huşi:
„Mulţumind Onoratei Academii Române pentru proclamarea mea ca
membru de onoare al ei, îi exprim adânca mea recunoştinţă şi o încredinţez că,
în curgerea de vreme ce Dumnezeu mă va ţine în viaţă şi voi putea lucra, nu
voi înceta de a contribui şi eu cu acelaşi zel, ca şi până acum, la
desmormântarea trecutului nostru istoric – făcând astfel şi o neîntreruptă
mulţumire acelora care se interesează de modestele mele lucrări.
Să trăiască Academia Română!
20
„În iureşul frământărilor politice se ciocnesc astăzi forţele reacţiunii cu
cele progresiste, democratice. Având de ales între menţinerea populaţiei noastre
într-o stare de inferioritate, asemănătoare cu cea din evul mediu şi cea de rapidă
dezvoltare pe toate tărâmurile, într-o deplină libertate civică, noi am ales: optăm
pentru cea din urmă, pentru democraţie, pentru adevărata democraţie.
Şi am optat astfel, după o matură chibzuinţă. Am constatat că propuşii
naţionalişti ai străzii nu sunt decât trădători de neam şi ţară, punându-se în slujba
boierimii, ei vor să lovească în interior populaţia ţării – să ne răpească puţinele
libertăţi; să ne facă să strângem şi mai mult cureaua şi în locul deplinei dezvoltări
a independenţei naţionale, să ne pună jugul imperialismului hitlerist şi al
revizionismului hortist.
Aceasta n-o vrem noi, n-o vor antifasciştii, n-o vrea poporul întreg. Şi n-au
vrut-o şi nici nu o vor cei peste 1500 de antifascişti care zac în temniţele ţării
româneşti.
Luptătorii pentru interesele
mulţimii, intransigenţi atunci când
e vorba de dat poporului pâine,
pace şi libertate, aceşti antifascişti
sunt victimele terorii, a actelor
fascizante ale guvernului.
Să se facă dreptate!
Să fie redaţi societăţii
deţinuţii antifascişti. Şi în ciocnirea dintre fascism şi democraţie, între barbarie şi
progres forţele democratice să fie întărite cu cei care au ştiut să lupte şi să se
jertfească pentru apărarea libertăţilor şi nevoilor populaţiei.
Poporul nu are decât să câştige în urma acestui lucru. Şi ca exponenţi
sinceri ai cerinţelor populare strigăm: să se deschidă porţile tuturor bastiliilor
româneşti, amnistie pentru antifascişti”.
Ziarul „Păreri” reapare în septembrie 1944 ca tribună de luptă
democratică şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti, autorizat cu nr. 1/1944 de
către onor prefectura judeţului Tutova, proprietar şi redactor M. Negreanu,
redacţia şi administraţia în strada Al. Vlahuţă nr. 15 Bârlad cu apariţie zilnică
până la 18 noiembrie 1944, când este programat să apară săptămânal, iar de la
23 august 1945, când… „se va putea!”
Din septembrie şi până în 18
noiembrie 1944 ziarul cuprinde 50 de
numere, cu apariţie zilnică.
În editorialul primului număr al
ziarului „Păreri” din 1944 citim: „După
o prea lungă şi înăbuşitoare tăcere, gazeta noastră reapare pentru a putea da
glas tuturor aspiraţiilor drepte ale cetăţenilor, aspiraţiuni ce fuseseră sângeros
21
sugrumate de un regim care infectat de otrava hitlerismului fascist adusese
dezastrul complet asupra poporului român”.
Din numărul 2 al ziarului aflăm că „Păreri” este tribuna de luptă
democratică şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti; că este autorizat de onor
Prefectura judeţului Tutova, sub numărul 1/1944, redactor-proprietar este M.
Negreanu, redacţia şi administraţia este în Bârlad, str. Alex. Vlahuţă nr. 15, iar
tipografia o realizează unitatea lui Lupaşcu, strada Ştefan cel Mare nr. 6.
Joi 7 septembrie 1944, un editorialist într-un „Cuvânt de deschidere”
se întreabă: „Un ziar? O gazetă?”
Vineri 8 septembrie 1944, din numărul 3 cititorul află: „secţiunea
judeţeană Tutova a P.C.R. şi-a deschis sediul în oraşul Bârlad, str. Regală
(casele Pastia) lângă intrarea spre tribunal. Funcţionează acolo secretariatul şi
biroul de informaţiuni, între orele 4-6 d.a.
În acelaşi sediu s-a instalat şi Tineretul comunist din judeţul Tutova”.
Aflăm că „duminică 10 septembrie, ora 10 dimineaţa, are loc în sala
cinematografului „Scala” un mare concert popular dat de Tineretul comunist –
secţiunea Bârlad”.
„A murit scriitorul român Liviu Rebreanu”.
Sâmbătă 9 septembrie 1944, în numărul 4, sub semnătura Labeanu, cu
titlul „Un om – un ziar”, se publică:
„Cu sacrificii băneşti personale şi aproape singur – într-un oraş unde viaţa
mondenă era în floare – un om: M. Negreanu se dezbară de tot acest aflux de
tentaţiuni materiale şi din sudoarea muncii sale investeşte bani pentru a da viaţă
unei tribune de luptă între adevăr şi dreptate.
Din cauza crezului său, a luptei sale pentru ridicarea celui oropsit şi umilit
are de suportat multe neplăceri – din care ultima e despărţirea de familie şi
internarea într-un lagăr de muncă”.
Ultima oră: „Delegaţiei română care se află la Moscova şi e compusă
din domnii Lucreţiu Pătrăşcanu şi Barbu Ştirbei i s-a transmis de către
generalul Sănătescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, depline
puteri pentru semnarea armistiţiului”.
12 septembrie 1944, numerele 6-7 ale ziarului: „Un prim succes al
sindicatelor”: La tipografia Lupaşcu ivindu-se un diferend între lucrători şi
procuristul tipografiei, s-a apelat la Sindicatul breslei tipografilor, pentru
aplanare.
„Delegaţii sindicatelor, tov. Guţanu Gh. şi I.Kahaner, asistaţi ca martor
de directorul gazetei „Păreri”, au tranşat diferendul în sensul că salariile
lucrătorilor au fost majorate după cererea şi conform dorinţei lor.
Urmare a conflictului menţionat, în acelaşi număr, profesorul pensionar
G.D. Neştian semnează articolul „Organizarea liniştei”.
22
Ziarul din 12 septembrie mai anunţă o veste bună. Sâmbătă 16
septembrie 1944, ora 4 p.m, va avea loc în sala Teatrului judeţean un MARE
FESTIVAL organizat de ziarul nostru în cinstea Diviziei de panduri Tudor
Vladimirescu.
24
director, ajutat de domnii profesori: H. Zuperman, Paul Constantinescu, Thaler
etc. din donaţiile câtorva inimoşi părinţi”.
Citim dintr-un alt articol: „Inaugurarea anului şcolar 1944-1945 la
Bârlad”:
„…În aula Liceului Codreanu s-a făcut în ziua de miercuri 18 octombrie
1944 inaugurarea anului şcolar 1944 -1945.
Serviciul religios s-a oficiat de către preoţii Bărbuleanu şi Olaru, fiind
de faţă din cei peste 200 de profesori secundari din oraş numai domnii Paul
Constantinescu, Cezar Ursu, Gh. Gâlcă, Thaler, Zuperman, Budescu, David,
dna Nina Dumbravă, dna Ţiplică, dra Ana Bercu, dna ing.Glasberg, dna şi dl
avocat Vasilescu, dl Miron de la şcoala tehnică industrială, dl. Constantinescu,
directorul Şcoalei normale”.
25
Vom face apoi convocarea tuturor colegilor la sediul sindicatelor unite
şi vom proceda la constituirea în Sindicatul de breaslă”. Semnau M. Negreanu
şi N. Pandelea. Cu N.B.: Redacţia ziarului „Păreri” se află în oraşul Bârlad,
strada Regală, lângă Podul de Piatră.
26
Astăzi este Ziua Muncii
Sărbătoarea muncii noastre
S-o-nălţăm până la astre
Ca s-o ştie mâini şi pruncii
Astăzi este Ziua Muncii.
1 Mai 1945
16 iunie 1945
Cu numai un număr în urmă ziarul publicase materialul intitulat
„Condamnaţi la viaţă” de dr. Weinfeld, un fel de comentariu la moto-ul pe care
îl purta în faţă: „Nu vă mâhniţi noroade, iar voi bestii mârşave nu vă bucuraţi”,
care se bucurase de succes, motiv pentru care îl şi reproducem:
Condamnaţi la viaţă
de Dr. Weinfeld
27
răspundere în faţa omenirii, o evadare din faţa imensei datorii de a repara ce-au
făcut.
La auzul că Mussolini a fost împuşcat, toată lumea a simţit o groaznică
dezamăgire.
Cum? Numai atât!
Martirii nevinovaţi din vagoanele plumbuite ale trenului fantomă, implorau
cu lacrimi şi cu bani ca să fie împuşcaţi, dar călăii au înţeles ce binefacere li se
cerea şi au refuzat.
Din adânca antichitate acesta a fost sentimentul omenirii faţă de crimele
prea mari. Kain nu numai că nu e condamnat la moarte, ci aşa a zis Domnul:
„Cine va ucide pe Kain va fi pedepsit de şapte ori pe atâta”. Kain să nu moară, să
pribegească fără odihnă, încovoiat sub povara Vinei lui şi cu un semn, o dangă
(poate chiar o zvastică) în frunte, pentru ca oricine să-l recunoască, să fugă din
calea lui şi nu cumva să-l ucidă.
Ahasver rătăceşte de douăzeci de veacuri ducând în spinare povara
păcatului său. Vrea să moară, tânjeşte cu sete arzătoare după odihna supremă dar
nu poate să moară, nu-i este îngăduit să moară: e condamnat la viaţă!
Moartea ca pedeapsă e tâmpită.
Pentru criminali e prea mică iar în caz de eroare judiciară, e o grozăvie, e
ireparabil.
Dacă Dreyfuss ar fi fost vinovat de înaltă trădare, moartea ar fi fost o
graţie, iar dacă, cum s'a dovedit mai târziu, a fost victima unei năpaste, judecătorii
lui nu ar fi putut plăti moartea lui, până într'a şaptea spiţă şi omenirea nu mai
avea chip să repare monstruoasa nedreptate.
Moartea e o pedeapsă tâmpită.
Criminaliştii din Anglia s'au convins de mult că pedeapsa cu moartea nu
îngrozeşte pe criminal, care adesea primeşte executarea cu gesturi de erou teatral,
aşa că moartea lui nu serveşte ca sperietoare pentru alţii ci mai curând e un
îndemn pentru anumite temperamente scelerate care abia aşteaptă să se poată da
şi ei în spectacol şi să se răţoiască în faţa unui public interlop admirator al
gesturilor cabotine! De aceea au şi introdus, ei civilizaţi şi culţi, bătaia cu băţul de
cauciuc, bătaia usturătoare şi umilitoare. Nici un erou al bestialităţii nu e în stare
ca trântit cu faţa în jos, cu pantalonii lăsaţi şi primind lovituri la partea cea mai
umilă şi ascunsă a trupului, expusă la vedere, să mai facă gesturi de teatru şi să
inspire admiraţie fetelor şi flăcăilor de teapa lui.
Moartea e o pedeapsă tâmpită.
Este oare o dreptate ca bestii, care au pustiit provincii şi ţări întregi, să fie
sustraşi printr'un foc de armă, într'o clipă, de la repararea oraşelor şi satelor arse
şi dărâmate de ei, şi ca, în locul făptaşilor criminali, oameni cinstiţi printre cari
chiar şi victime schingiuite de aceste bestii, să muncească decenii, muncă de
osândit?
28
Nu, aşa de ieftină nu este viaţa sutelor de mii de femei, copii, bătrâni,
savanţi, artişti, muncitori, ca să le aplici criminalilor clemenţa de a stinge într'o
clipă tot chinul unei vieţi de remuşcare, muncă silnică şi oprobriu care îi aşteaptă.
Să trăiască şi să muncească din răsputeri, pentru repararea şi reconstruirea unei
lumi dărâmate de ei, iar în puţinele ore de odihnă să lupte zadarnic ca să
gonească amintirea crimelor şi vedeniile victimelor care cer răzbunare?
Bestiile să fie condamnate... la viaţă!”
*
În acelaşi număr, la rubrica „Duşman al poporului”, în articolul
„Primarul comunei Priponeşti” semnat „Un ţăran din Priponeşti”, adică un
anonim, se vorbea despre un anume sătean Petre Scumpu, care „a crezut că şi
azi îşi poate îngădui să terorizeze sătenii şi sătencele prin apucături
antonesciene”.
Se relata cum au venit oamenii din Priponeşti, la târg, s-au plâns
prefectului, s-au plâns la „Frontul Plugarilor”, la poliţie, şi cum peste tot sunt
oameni care lucrează pentru popor, s-a făcut dreptate, căci în urma unei
percheziţii la domiciliul primarului Scumpu s-au găsit nu mai puţin decât
lucrurile care urmează: două arme ZB, un revolver cu şapte focuri, două benzi
cu cartuşe antiaeriene cu 7 cartuşe, o mască de gaze, un închizător ZB, diferite
cartuşe, o cartuşieră, un val de sârmă învelită , două baionete ZB, 16 saci
nemţeşti, una grenadă, jumătate ham şi jumătate şea, toate acestea fiind imediat
ridicate de către autorităţile care au făcut descinderea”.
„Suntem siguri că faţă de o asemenea pramatie de primar se vor lua
toate măsurile pentru dreapta şi aspra lui pedepsire” – se mai spunea în
articolul semnat de… nimenea.
Este adevărat, eram copil şi mi-aduc aminte ca azi că în una din zilele
următoare, însuşi prefectul, îmbrăcat în haine albe, de vară, a venit la primăria
din Priponeşti şi, în faţa întregului sat, cei mai mulţi fiind noi, copii, că părinţii
erau la câmp cu treburile lor, ni s-a adus la cunoştinţă că, gata! Petre Scumpu
nu mai este primar iar locul i l-a luat Petre Nacu, notarul. Dar temporar.
Cât despre cele găsite la primar acasă, noi n-am fost deloc impresionaţi
pentru că şi noi, restul copiilor, ca şi ai primarului, adusesem prin curtea
părinţilor tot felul de „captură de război” cărate tocmai de la şoseaua
naţională, cale de 4 kilometri, când ne întorceam cu vacile de la păscut. Că
imaşul era acolo, dincolo de apa Paraschivului şi podul cel mare de cale ferată,
aproape de apa Bârladului. Ţin minte că, împreună cu fratele, am jumulit de pe
caroseria unor camioane părăsite o foaie de cort veche, scorţoasă şi deloc
frumoasă la culoare. Atunci am adus în curte la tata până şi o slăbătură de cal
pe care oricât am camuflat-o, tata a depistat-o şi ne-a trimis să o ducem de
unde am luat-o, că el nu are nevoie să-şi „bată cuie în cap, când capul nu-l
doare.” Am dus calul, dar din foaia de cort îmbătrânită, poate înainte de vreme,
29
mama, pentru că în vremea aceea nu prea avea materiale şi nici bani de
cumpărat, ne-a şi croit şi însăilat coşcogemitea pantaloni cu care, deşi ne cam
deranjau la mers şi la joacă, tare ne mai mândream în faţa fetelor îmbrăcaţi cu
ei, căci restul băieţilor, nici pantaloni pe ei nu prea aveau uneori…
Revenind la primarul nostru, adăugăm că în numerele următoare „Păreri
Tutovene” relata şi despre alte fapte şi măsuri luate „împotriva primarilor
burghezo-moşierimii locale”; la primăria Heleşteni, unde se împărţise „cota de
porumb primită de la prefectură, ca urmare a muncii neobosite a Ministerului
Economiei Naţionale de sub conducerea domnului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi
a Ministerului de Interne de sub conducerea domnului Teohari Georgescu”
primarul Nicolae Patrazi luase din cota comunei un sac de porumb, pe care l-a
dus acasă la el. După controlul făcut, porumbul a fost găsit, sacul a fost pus pe
sanie, alături de primar, şi plimbat prin tot satul, în strigătul de pocăinţă a
vinovatului: „Cine va face ca mine, ca mine să păţească” – spre râsul satului şi
amuzamentul copiilor mai ales.
Costachi Cucu, fost primar la Floreşti, a fost trimis în judecată pentru
abuz şi ilegalităţi săvârşite cu ocazia distribuirii porumbului şi a zahărului,
Dumitru Vasilache, fost primar la Şerbeşti, a fost trimis în judecată pentru fals
în acte publice săvârşite în evidenţele de încasare a prestaţiei.
23 iulie 1945, în numărul 55, ziarul „Păreri” reţine că: „în ziua de 26
iunie 1945 s-a constituit secţia de artă dramatică şi muzică a ARLUS Bârlad
din care fac parte prof. Chaim David, dl. dr. I. Veinfeld – violă, dl profesor
Ursoiu la flaut”. Anunţă şi constituirea secţiei litere – filosofie a ARLUS
Bârlad având ca vicepreşedinţi pe domnii profesori Paul Constantinescu şi
Cezar Ursu, iar ca membri, printre alţii, pe dşoarele Tuchilă Veronica, Galiţă
Maria, prof. Negură Ştefania, dl. profesor Zupperman Hary, Goldsfard B, dna
prof. Maria Gâlcă.
Tot la 23 iulie 1945, dr. I. Weinfeld semna articolul cu titlul „Jelui-m-
aş şi n-am cui”… Să-l citim:
„De ziua Sfinţilor Petru şi Pavel 1941, era şi Sfânta Duminică, în ziua
aceea la Iaşi, huliganii noştri înfrăţiţi cu bestiile nemţeşti s-au năpustit asupra
evreilor şi au făcut măcelul ce va rămâne de pomină câte veacuri se vor mai
scurge de aici înainte.
Cu accent zguduitor şi sfâşietor, mult talentatul I. Flavius, evoacă această
crimă colectivă, această ruşine pe care bestiile au imprimat-o pe fruntea curată a
neamului românesc.
Şi se întreabă cu adâncă obidă tânărul scriitor (mi-l închipui tânăr). De ce?
Dar mirarea cea mai dureroasă a tânărului nostru prieten nu este că nimeni nu
răspunde la acest de ce, ci se miră că un mare om politic şi mare democrat
descriind, acum patru ani, eşafodul în care Hitler prefăcuse pământul Europei,
30
spunea că în fiecare săptămână plutoanele de execuţie ale bestiei Hitler sunt foarte
harnic ocupate în vre-o duzină de ţări.
Luni sunt împuşcaţi olandezi, marţi norvegieni, miercuri francezi sau
belgieni, joi cehi. Vineri sârbi sau greci, iar şapte zile pe săptămână, polonezi şi
nu aminteşte cu un cuvinţel măcar, faptul că toată săptămâna zi cu zi, la orice oră
din zi şi din noapte, sunt măcelăriţi evrei: bătrâni, bărbaţi, femei şi copii din
leagăne.
Se mai miră că, dacă în Rusia ţaristă când au fost omorâţi 43 de evrei în
pogromul din 1903, Lew Tolstoi a protestat printr-o scrisoare adresată „fratelui
Nicolae”, în 941 nici un învăţat, nici un poet n-a imitat pe apostolul de la Iasnaia
Poliana, nici un glas de protestare nu s-a ridicat, nimeni nu s-a adresat
dictatorului...
Iar eu, mă mir de mirarea D-tale scumpe prieten şi nu aprob tânguirea D-
tale.
Jălui-m-aş şi n-am cui… cânta poporul românesc, cel mai obidit neam,
după cel evreiesc. N-am cui!
Ca să te plângi, trebuie un al treilea, nu te poţi plânge chiar celui care are
interes să te împileze. Dar în cazul nostru nu există un al treilea. Hitler n-a fost un
accident, Hitler a fost un simptom, un „charge l'affaires” al imperialismului
disperat, cum am mai zis şi cu alt prilej.
Ştii desigur că în lumea asta, pe care foarte bine ai numit-o junglă, există
societăţi de protecţie a animalelor.
Ei bine, sunt convins că ori cât se vor osteni, aceste societăţi nu vor izbuti
să împiedice tăierea vitelor şi păsărilor şi asta pentru că omul se hrăneşte cu
carnea lor.
Numai când omenirea toată ar deveni vegetariană atunci, şi fără protestele
societăţilor generoase, măcelărirea asta ar înceta.
Până atunci S. P. A. se va mulţumi să protesteze împotriva modului de a
ucide, nu însă a uciderii însăşi. S-a cerut doar interzicerea tăierii vitelor rituale,
cu generozitatea căruia se lăudau Evreii şi s-a introdus ameţirea animalului cu o
lovitură de măciucă în cap, înainte de tăiere. Atâta, nimic mai mult. La fel cu
această înduioşare este şi aceea pe care am văzut-o chiar eu la Podu-Iloaiei în
iunie 1941. Un neamţ protesta, în gura mare, împotriva „trenurilor fantomă”,
zicând că e o barbarie să chinuieşti oamenii, dar fiindcă este absolut necesar
(cui?) ca evreii să fie exterminaţi, să li se facă o injecţie sau cel puţin să li se tragă
un glonţ în ceafă, la nodul vital (ştiinţific?...).
Vezi dar că generozitatea nu lipseşte în nici o epocă, dar necesitatea
dictează! Cui vroiai să te plângi? Democraţii erau de mult în mormânt sau în
lagăre şi temniţe, iar lumea bună din toată lumea, nu numai nemţii, era silită să
ameţească masele şi să le împingă la război şi la măcel, jaf şi bestialitate pentru a
câştiga o prelungire a privilegiilor de clasă.
Numai când nu vor mai fi clase privilegiate, când nu va fi imperialism, când
nu va fi exploatarea ignoranţei omenirii de către o minoritate de mehenghi,- numai
31
atunci rugăminţile generoase vor fi ascultate… dar nici nu vor avea rost, fiindcă,
măcelurile, şovinismele, antisemitismul şi alte frumuseţi ale civilizaţiei capitaliste,
vor dispărea de la sine ca nişte organe fără funcţie. Vezi, suntem în plină ştiinţă şi
ştiinţa asta se cheamă dialectica materialistă a istoriei.
Crezi în adevăr, stimate prieten că nu au răsunat nici odată cuvinte
generoase în apărarea noastră?
Timp de secole suflete alese au strigat împotriva schingiuirii noastre, dar
cu acelaşi rezultat ca şi când ar fi strigat lupilor să nu mai sfâşie oile.
Profetul Isaia prezice că va veni o vreme când lupul va paşte iarbă în bună
vecinătate şi frăţie cu oaia. Se poate. Dar cred că va mai trece mult timp până
atunci.
Ceea ce e mai sigur şi mult mai aproape, e dispariţia şovinismului,
războiului şi antisemitismului. Aceasta însă nu se va face prin implorări şi
generozitate.
Nu poţi cere claselor privilegiate să arunce, de bunăvoie, armele cu care îşi
apără situaţia.
În societatea capitalistă ajunsă în faza celui mai disperat imperialism, să
nu te miri că vezi marii antifascişti, antihitlerişti păstrând cu sfinţenie
antisemitismul, vorbind de crimele lui Hitler şi uitând a aminti de milioanele de
jertfe evreieşti. Ce să-i faci? Nu poate lepăda antisemitismul, acest talisman care
atrage atâtea inimi, şi o fi zis ca şi Dandanache din „Scrisoarea pierdută” de
Caragiale: „nu rupe scrisoarea, poate mai trebuie ş-altă-dată”.
În U. R. S. S. nu există ură de rasă; cele 50 de naţiuni trăiesc în pace şi
armonie. Acolo nu-e urât nici negrul, nici calmucul, nici mongolul, nici jâdanul.
De unde atâta dragoste? În fosta ţară a sotniilor negre şi a pogromurilor?
De acolo că, ne mai existând clase parazitare şi exploatatoare, nu mai are nimeni
nevoie de diversiune şi atunci tendinţa firească de apropiere între oameni nu e
împiedecată.
Şi aşa va fi, nu prea târziu (depinde de noi) în toată lumea.
Nu cu plânset şi implorări se va face aceasta, ci în chip ştiinţific prin două
procese paralele:
1. Descompunerea şi degenerarea sistemului capitalist prin însăşi
dezvoltarea lui.
2. Dezvoltarea şi precizarea conştiinţei de clasă a celor ce muncesc.
Înţeleg dar că, în loc să ne mirăm, în loc să întrebăm: „de ce?, în loc să ne
lamentăm implorând generozitatea acelor care nu pot fi altfel de cum sunt, să ne
aruncăm cu trup şi suflet în lupta pentru emanciparea muncitorilor, alături sincer
şi camaradereşte cu muncitorii cinstiţi din toate naţiile şi vom smulge ceea ce nici
o dată nu ni se va da din delicateţă.
În astfel de luptă, dacă mori, cazi pentru o cauză dreaptă, ca luptător
neprihănit şi viteaz, nu măcelărit ca o vită la abator!
32
Lasă mirarea şi bocetul poporul meu, îmbracă armura democraţiei şi ajută
şi tu la distrugerea parazitismului şi la construirea unei lumi în care singurul merit
va fi munca”…
*
Din acelaşi număr aflăm că profesorul Gheorghe Gâlcă şi doamnele
Tuchilă şi Negură au luat loc în tribuna amenajată în centrul oraşului, alături de
alte oficialităţi, în ziua de marţi 7 august 1945, când s-a făcut la Bârlad, cu un
fast deosebit, primirea a cinci unităţi din Armata Roşie, glorioasă, ce se
înapoiau de pe front.
Cititorii au reţinut că ziarul „Păreri” nu numai că nu mai apărea zilnic,
dar nici săptămânal – cum se anunţase -, ci când… se putea.
Cu numărul 19, de la 26 septembrie 1944 se pretindea cotidian de
luptă antifascistă şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti, ca redactor M.
Schwartz- Negreanu.
În acelaşi număr, din 23 august, dr. Weinfeld publica „Scrisorele din
Provincie” – un fel de satiră care viza însăşi Capitala care nu era încă în stare
să rezolve probleme ale minorităţilor. Iată scrisoarea:
„Scumpă Metropolă,
Reiau, cu multă satisfacţie, corespondenţa cu Tine, după o lungă
întrerupere din cauză de forţă majoră: dictatură, cuzişti, legionari, război
„sfânt”... etc.
Ştii doar că noi, iştia din provincie, am aşteptat întotdeauna de la Tine
lămuriri la nedumeririle noastre şi iată că iar suntem siliţi să te supărăm.
Dar mai întâi trebuie să constat, spre a mea bucurie, că Te-ai schimbat
foarte mult în vremea ce s-a scurs. Prin 1915, când ţi-am scris pentru întâia oară,
erai „micul Paris” vesel şi nostim.
Pe atunci noi ne întrebam cu îngrijorare: „intrăm sau nu intrăm”? iar Tu
porniseşi o mare anchetă asupra gravei probleme : „pot artistele să se mărite sau
nu”?
Azi s-au schimbat vremurile atât de adânc încât, din frumoasa şi zvăpăiata
bachantă ce erai, ai devenit o serioasă matroană şi faci mari anchete asupra unor
probleme de cu totul altă gravitate, de pildă: „Există o problema evreiască în
România?”
Şi iată-ne foarte nedumeriţi. Cum? După 2000 de ani în care evreii,
împrăştiaţi în lume, sunt dispreţuiţi, huliţi şi asupriţi în timp de pace, iar la
răstimpuri, nu prea rare, sunt măcelăriţi în războaie şi răzmeriţe, se mai întreabă
dacă există o problemă evreiască?...
— „Există”, răspunde un distins corespondent al marelui ziar cu ancheta,
„există în lume, dar nu în România, ţara ospitalieră şi generoasă”.
33
— „Bine”, zice provincialul naiv „cum se explică atunci, măcelurile şi
trenurile fantomă, exproprierile C.N.R., deportările în Transnistria”, „Nu sunt
acestea oare elementele unei probleme?”
„Există, răspunde distinsul corespondent, dar e creată de o minoritate”...
„Eu”, adaogă apoi, „ştiu că toţi trebuie să se încadreze în massa naţiunei române,
în felul acesta nu ar mai exista decât cetăţeni români de alte religii”.
Zice atunci provincialul: „Părerea D-voastră vă face cinste şi arată că
sunteţi un suflet ales. Din fericire, suflete alese n'au lipsit niciodată în România,
iar poporul Român e, în adevăr, plin de omenie şi generozitate. Dar noi am mai
fost nu de mult. „cetăţeni români de altă religie" şi am fost daţi afară, dintr'un
condei, din Cetăţenie, din Armată, din şcoli, din profesiuni!”. „Cum a putut o
infimă minoritate să-şi bată joc de toate actele de generozitate ale Poporului
român şi să-l acopere de ruşine, să-l aducă la marginea prăpastiei?. Parcă asta nu
mai seamănă a chestie evreiască, ci face mai curând impresie c'am fi în plină
problemă românească.
Ce s'a făcut cu acea minoritate? Unde a dispărut? Ce vrajă i-a dat puterea
să stăpânească, timp de zece ani, soarta României? Ce garantează că nu se va mai
ivi o astfel de minoritate criminală, înzestrată cu misterioase puteri? Ce măsuri
trebuie luate?”
„Dar distinsul corespondent pare a avea impresia că totul depinde de evrei,
şi că toată problema evreiască n'ar fi decât un fel de idee fixă a năbădăiosului
neam pribeag. Căci iată textual ce zice: „Populaţia evreiască este dominată de
ceea ce s'a petrecut în timpul războiului, de suferinţele şi sacrificiile făcute din
cauza urii aţâţate de hitlerişti. Ura şi procedeele hitleriste nu sunt specificul
românesc ci importate.
Românul e plin de omenie”.
Subscriem din toată inima celor de mai sus. Suntem însă nedumeriţi asupra
concluziei practice care pare a se întrezări. Ar fi de-ajuns în cazul acesta, ca evreii
să treacă cu buretele asupra celor ce s-au petrecut în timpul războiului şi
problema e rezolvată, nu mai există?
Admitem că se poate cere unei populaţii schingiuite şi măcelărite să nu fie
dominată de „ceea ce s-a petrecut”, că i se poate cere, pentru pace şi armonie, să
nu aibă gânduri de răzbunare, să nu păstreze ura, ba nici resentimentul, faţă de
poporul autohton bun, dar amăgit de o minoritate ticăloasă. I se poate chiar cere,
la nevoie, să renunţe la reparaţia pagubelor suferite...
Dar poţi oare să-i ceri ca să nu fi învăţat nimic din nenorocirile îndurate?
Poţi oare să-i ceri să-şi bizuie viitorul copiilor, pe generozitatea unui alt
popor, ori cât de bun ar fi acesta?
Când a fost oare întrebat Poporul? Când a fost ascultat Poporul?
Poporul nu şi-a putut ajuta sieşi în 1907, la Atelierele Griviţa, la Tătar
Bunar, în 1941. Poporul n'a fost în stare să-l scape, de la moarte în cazne, pe
marele său savant şi patriot Iorga, şi i se poate cere, în starea în care se află, să
garanteze bunăstarea Evreilor?
34
Nedumerire!
Îmi pare că problema e mai curând, o problemă românească şi nu
evreiască. Se poate oare cere ca aceşti evrei, poporul cărţii,' să nu înveţe nimic din
câte au trecut, bune şi rele, peste capul lui? Acest popor a văzut cum în generoasa
Franţă s-au declarat în 1789 „drepturile omului” şi cum asta n'a împiedecat ca
mai târziu să apară Drumond, Afacerea Drey-fuss, Cagularzi, Petain şi
colaboratori ai lui Hitler.
A văzut în Germania lui Herder, Lessing, Kant şi Goethe, apărând Hitler,
Rosenberg, Goering şi Himler.
A văzut în România lui Bălcescu, Kogălniceanu, Cuza Vodă... în România
care într'un elan de generozitate, a acordat drepturi egale evreilor în 1918,
apărând apoi A. C. Cuza, Codreanu, Borşa, Oradea Mare, legionarii, case verzi,
despuierea de dreptul sfânt la muncă, deportări, schingiuiri, ucideri în abator
(sensu proprio)!
Şi să nu înveţe cel mai elementar principiu social? Şi anume că: ceea-ce ţi
se dă din generozitate de către oameni generoşi, ţi se poate lua înapoi, într-o clipă,
de o minoritate criminală.
Şi a mai învăţat: că Poporul, oricât de bun şi ospitalier ar fi, nu poate
garanta nimănui nimic, câtă vreme nu-i el însuşi stăpân, câtă vreme el însuşi e
neîntrebat, împilat şi amăgit de o permanentă clică parazitară.
I se poate cere evreului să nu fi învăţat: că atâta vreme cât „o chestie”, „o
problemă” poate servi ca diversiune clasei stăpânitoare, această chestie va exista
şi va fi întreţinută?
Şi mai cu seamă i se poate cere să nu vadă că chestia evreiască e factice,
artificială şi că dispariţia ei de pe tapet şi din actualitate va fi automată din clipa
în care societatea omenească nu va mai avea antagonisme de interes şi de luptă de
clasă? Că în realitate problema evreiască e o vechea şi veşnic nouă diversiune de
la adevărata problemă: dispariţia parazitismului şi emanciparea omului care
munceşte?
Vezi, sunt foarte nedumerit scumpă Metropolă şi te rog din inimă:
lămureşte-mă!
Mulţumesc şi te salut cu respectul cuvenit.
Provincia
Pentru conformitate
Dr.Weinfeld-Bârlad”
Dându-se un pas-napoi,
A tăcut curcanu-apoi.
Şi voios că e Curcan
S-a umflat în pene
Nene
Cât cogemitea bostan!
Ce-a făcut cel
Cocoşel?
Întinzând puţin din gât
A răspuns numai atât:
„Tu, ori eu, ce mai scofală!
Ne aşteaptă tot o oală!”
36
şi: prof. Gh. Gâlcă cu doamna, dr. I. Weinfeld cu Dna, Dşoarele profesoare
Tuchilă, Ghimuş, Marieta Creangă, prof. Negură cu Doamna, prof. Zupperman
cu Doamna, prof. Paul Constantinescu”…
„Sărman cizmar
Ce demon te-a ursit să stai
Pe trepiedul tău barbar
În noaptea limpede de mai?”
38
În acelaşi număr de ziar, din articolul „Cum au fost înmormântaţi
luptătorii Ion Iacomi şi Neculai Vasiliu” aflăm: „Înmormântarea luptătorului
socialist Ion Iacomi s-a făcut cu fastul ce se cuvenea unui luptător ca el. Dacă
nu ar fi fost vremea ploioasă – prima ploaie binefăcătoare din primăvara
aceasta – apoi, desigur că lumea ar fi fost şi mai numeroasă. Nu au lipsit
reprezentanţii tuturor autorităţilor, nici tovarăşii lui de lagăr şi luptă care au
venit de la Focşani şi Tecuci să aducă ultimul salut lui Moş Iacomi.
…a vorbit preotul Barbu care a arătat ce a înfăptuit Iacomi pentru
mahalaua lui şi pentru cei mulţi. Apoi sicriul a fost purtat de către muncitori şi
tovarăşi de luptă, precedat de multe jerbe şi coroane aduse de autorităţi, de
Partidul Comunist, Sindicate, Comisia locală, primărie etc.
Au mai vorbit apoi la sindicate delegaţii Focşaniului şi Tecuciului-
Mihăileanu şi Voicu, apoi reprezentantul micilor patroni Vasile Petrea.
La primărie a vorbit primarul Paul Constantinescu, care a citit şi o
telegramă din partea ministrului informaţiilor, dl. profesor Petre
Constantinescu – Iaşi, iar la cimitir a vorbit Zainea Buhuşi şi secretarul celulei
Podeni, Căpăţână, care a rostit legământul tovarăşilor lui Iacomi de a
continua lupta pentru victoria democraţiei”.
În pagina I se publică: Din ciclul „Figuri bârlădene” următoarele
epigrame de V. Cazacu:
Lui Hary Goldstein despre care de o parte se spune că… trage sforile la
Prefectură, iar de altă parte circulă zvonuri referitoare la ciudăţeniile sale:
39
„Dintr-a lumii vorbărie
Nimic nu se potriveşte:
- Ba că faci „şurubărie”
- Ba că… „şuruburi” îţi lipseşte”.
În genunchi, ca la altare
Să-i aducem închinare
Ca s-o ştie pân' şi pruncii…
Astăzi este Ziua Muncii!
40
2 mai 1946, în numărul 67 de joi se publică o epigramă cu dedicaţia:
Dlui inginer Vladimir Cazacu, şeful uzinei electrice din Bârlad şi autor de
epigrame:
Pentru 1 mai
41
Alt drum porneşte mândru-n zare
Mai larg, mai mare
Şi mai blând,
Aşa cum n-a mai fost nicicând,
Pe care oamenii-şi zâmbesc
De câte ori se întâlnesc!
*
Cu 10 iulie 1946 „Păreri” devine „Păreri Tutovene” – ziar independent-
democrat. Iată-i frontispiciul:
44
face să se reîntoarcă pământul la acei de la care plecase, ceea ce s-a şi
întâmplat, cu vremea, într-o mare măsură.
Copleşiţi de camătă, mulţi din cei împroprietăriţi nu şi-au mai putut
achita datoriile contractate şi deci pământurile lor au fost vândute de bănci la
mezat, fie marilor proprietari, fie celor cu rezerve băneşti. Frumos, nu-i aşa?
Tare frumos! Totuşi aceasta a fost realitatea în toată duritatea ei”…
Succint, ziarul, în acelaşi număr, notează că „Vasile Georgescu-Bârlad
este vicepreşedinte al P.N.Ţ. Tutova”.
45
„Cu toată arşiţa şi seceta ce a transformat oraşul şi judeţul nostru într-un
imens cuptor, în care plantele sunt arse, vieţuitoarele sunt înfometate, iar
populaţia de la sate şi oraşe este cu feţele supte de lipsuri, piaţa Primăriei a
devenit neîncăpătoare pentru miile de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi să
asculte cuvântul de îmbărbătare şi îndemn la luptă a Partidului Comunist.
În mulţimea adunată acolo, se vedeau mii
de ţărani şi muncitori în hainele lor modeste sau
chiar zdrenţuroase, dar pe feţele lor supte de
muncă şi lipsuri se vedea limpede nădejdea în
zilele mai bune pe care le pregăteşte poporului
român muncitorimea încadrată în cele două
mari partide muncitoreşti, care stau la temelia
Blocului Partidelor Democrate.
Zeci de placarde şi lozinci, portretele
dragi muncitorimii şi ţărănimii, ale
conducătorilor actualului guvern, steagurile
mândre ale Patriei, Naţiunilor Unite, ale
muncitorimii, dau mulţimii adunate în piaţa
primăriei, un aspect de sărbătoare şi entuziasm.
Ioan Savin O fanfară intonează Imnul Regal Român şi
Internaţionala, amândouă ascultate cu respect şi smerenie de adunare. Apoi
încep cuvântările”.
*
Şcoala; ● Canalizarea; ● Scriitor în mizerie; ● Izvorul sacru al cărţii; ●
Prima femeie ministru în România; ● „Ajutaţi studenţii ieşeni!” ● Colegiul
Roşca Codreanu; ● Alt comitet de redacţie, apariţia bisăptămânală a ziarului
„Păreri Tutovene”.
46
Pentru ca acest capitol însă, care este şcoala, să fie lichidat pentru
totdeauna spre binele general, s-ar mai impune acum şi o reglementare a
taxelor şcolare. Spuneam o reglementare, pentru că nu ştim pe ce criteriu
anume s-au stabilit întotdeauna aceste taxe. De ce nu ar fi şi acestea socotite ca
şi impozitele, de exemplu, după puterea de plată a celor ce au fii la învăţătură?
De aceea ar fi nimerit ca în comitetele şcolare să intre părinţi cu situaţii
materiale modeste care au copii la şcoli şi care să stabilească taxele şcolare în
mod progresiv şi să găsească mijloacele necesare creării de fonduri care să dea
posibilitatea unor cât mai multe scutiri de taxe. Ar fi şi just şi omenesc.
De altfel, „Platforma Program a Blocului Partidelor Democrate”, la
capitolul „Cultură Naţională” prevede preocuparea serioasă a Blocului pentru
carte:
„Asigurarea învăţământului primar gratuit şi obligatoriu; generalizarea
pe tot cuprinsul ţării a gimnaziului unic cu gratuitate pentru toţi elevii lipsiţi de
mijloace materiale”.
„Reorganizarea şi dezvoltarea învăţământului profesional”.
„Acordarea de înlesniri pentru studii secundare şi universitare
elementelor înzestrate, fii de muncitori, ţărani şi funcţionari, dar lipsite de
mijloace materiale, prin ajutoare, burse, cantine, căminuri”.
47
4. Că până la definitivarea şi realizarea acestui program de lucru pentru
a se asigura pentru moment alimentarea cu apă a oraşului, trebuie începute şi
executate, chiar în această toamnă, următoarele lucrări care intră în cadrul
proiectului de alimentare cu apă:
a). Punerea în bună stare de funcţionare a captărilor de izvoare de la
Dealul Mare şi Trestiana, inclusiv conductele lor de aducţiune pe o distanţă de
4 kilometri, precum şi cişmelele şi sondele arteziene din oraş, lucrare care se
ridică la suma de lei 715.000.000;
b). Formarea unui puţ artezian de mare adâncime (200-270 m.l.) în
cartierul înalt din partea de Nord-Vest a oraşului, lucrare care se ridică la suma
de lei 3.000.000.
Total lei 1.000.000.000.
Suma de lei un miliard depăşind mijloacele noastre financiare, înseamnă
că aceste lucrări nu se pot executa decât prin acordarea unei subvenţii din
partea Statului…
Având în vedere că proiectul de alimentare cu apă a oraşului Bârlad se
află în faza finală şi definitivarea lui depinde numai de executarea forării
pentru studii a puţului artezian menţionat mai sus şi că aceste întreprinderi au şi
angajat o echipă de săteni şi oameni fără lucru la curăţirea captărilor de izvoare
de la Dealul Mare şi Trestiana, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a interveni pe
lângă Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Finanţelor Locale, pentru a ni se
acorda din fondul pentru ajutorarea regiunilor secetoase subvenţia necesară
executării planului de alimentare cu apă a oraşului Bârlad şi în primul rând lei
un miliard pentru lucrările care trebuie executate chiar în această toamnă”.
Directorul Întreprinderilor comunale Bârlad, ing. Vl. Cazacu.
49
Caragiale profesor
Răsfoind în presa vremii, în revista Elanul, nr. 62 din aprilie 2007, Ion
N. Oprea publica „Şcolăreasca cerere a lui I.L Caragiale – începutul literaturii
maestrului, probând însuşirile native ale preacunoscutului.
Cum timpul a trecut iar I.L. Caragiale a făcut de toate în viaţă, iată-l şi
profesor, ipostază oferită nouă de scriitorul C. Săteanu în volumul său
„Muşchetarii literaturii române moderne”, Iaşi, 1939, p. 19:
„Făcând într-o zi o lecţie de Istorie şi vorbind şcolarilor săi de Mihai
Viteazul, Caragiale, observase că unul dintre elevi se uita mereu pe fereastră, dus
cu gândul aiurea şi fără nici o atenţie pentru explicaţia sa.
- Bine, măi băiete, îi zise Caragiale, eu vorbesc de aproape un ceas şi ţie
nici nu-ţi pasă! Spune, încotro te uiţi şi la ce te gândeşti?
- Ascultam mierloiul din pom! răspunse elevul sincer, dar destul de
emoţionat.
Caragiale tăcu o clipă, fixă pe băiat şi îşi continuă apoi cursul de istorie.
Elevul însă nu-şi lua ochii de la fereastră. Explicând mereu şi observând că elevul
continuă a privi pe fereastră cu încordată atenţiune, Caragiale îşi întrerupse
explicaţia şi apropiindu-se de elev îi zise:
- Măi băiete, ştii una? haidem în grădină cu toţii să ascultăm mierloiul din
pom, ş-om vorbi despre Mihai Viteazul lecţia viitoare.
Ceea ce făcu cu întreaga clasă - şi ceea ce aminteşte minunata pedagogie a
lui Ion Creangă”.
*
C. Săteanu se stinge din viaţă, probabil la Bucureşti în ziua de 28
februarie 1949, ziarul Păreri Tutovene de la Bârlad consemnând dispariţia lui.
Publicist prin dăruire şi meserie, scriind la o sumedenie de publicaţii,
intervenţiile sale publicistice strânse cu destoinicie sunt cuprinse în volumele
Carnaval literar (1923), Anecdote literare (1930), Figuri din Junimea (1936),
Caragiale în anecdotă (1937), dar şi în Muşchetarii literaturii române
moderne (1939), cu „titlu nepotrivit", spune Florin Faifer în Convorbiri literare
nr. 5/mai 2006, în care înmănunchează medalioane - figurile literare ale
cvartetului A. Vlahuţă, I.L. Caragiale, Delavrancea şi G. Coşbuc.
„Sărutarea” o disertaţie care se vrea „plăcută, atractivă şi amuzantă”
oferită „cu mai puţină timiditate” sfârşeşte în reflecţii „romanţioase” atât în
viaţă cât şi în literatură. „Pictorul Octav Băncilă” (1930)?, extras din revista
„Arta şi arheologia” este o micromonografie asupra căreia nu trebuie trecut
prea grăbit, autorul dovedindu-şi priceperea în prevalarea operei şi a autorului
ei.
Că este aşa, Caragiale profesor, sper, a convins, scriam în aceeaşi
revistă „Elanul” de la Giurcani.
*
50
18 septembrie 1946, numărul 80 al ziarului informa că: „În urma
impresionantelor fragmente de scrisoare disperată a scriitorului C. Săteanu din
Iaşi, publicată în numărul trecut al ziarului nostru. am primit adeziuni şi
ajutoare de la domnii: Primarul oraşului dl. prof. Paul Constantinescu,
scriitorul G. Tutoveanu, dr. I Weinfeld, Iosif Epştein şi Max Făinaru care s-au
oferit să vie în ajutorul scriitorului C. Stăteanu – azi în mizerie”.
La rubrica „Puncte”… G. Nedelea notează:
„Îmi place să cred că fiecare cetăţean
care se respectă din această urbe a Bârladului,
ştie că la Casa Naţională”, ctitoria lui Stroe
Belloescu, există o bibliotecă publică şi o sală
de arte, cum puţine se găsesc, astăzi mai ales,
în lungul şi în latul ţării. Cu alte cuvinte o
instituţie care face şi va continua să facă
mândria de totdeauna a acestui bătrân oraş
moldovenesc.
Şi dacă, în adevăr, această presupunere
a mea este întemeiată, mă întreb, pentru ce
atunci, toţi aceşti „oameni care se respectă”,
nu au căutat să se intereseze niciodată din ce
fonduri anume se alimentează această nobilă
instituţie de cultură, unde tineretul şcolar vine
să se adape, în mod cu totul gratuit, la izvorul Stroe Belloescu
sacru al cărţii?
Crede cineva oare că tot ceea ce se face acolo, în numele şi pentru
cultură, este apanajul numai al câtorva şi ca atare nu trebuie să intereseze pe
nimeni? Nu, onorabili cetăţeni! Tot ceea ce se face acolo se face în numele
unui oraş întreg, în numele dvs. al tuturor şi deci, este de la sine înţeles, că
trebuie să vă interesaţi şi să puneţi umărul laolaltă, ajutând la bunul mers al
acestui aşezământ.
Nimic nu vă îndreptăţeşte să faceţi altfel. Numai cu ce poate da
Primăria şi din când în când unele instituţii şi autorităţi, nu-i suficient pentru
înzestrarea sa cu publicaţiile ce apar, mai cu seamă, când preţul acestora ne
este aşa de bine cunoscut. Se găsesc totdeauna banii necesari pentru a ne
împlini anumite capricii de moment dar nu aruncăm niciodată nici un leu
pentru susţinerea instituţiilor de utilitate publică.
Este o crimă, o crimă de neiertat.
Trăinicia unui neam rezidă în aceea a instituţiilor sale. Cu cât acestea
vor fi mai solid înălţate, adică se vor bucura de sprijinul şi dragostea tuturor,
cu atât acel neam va dăinui mai mult timp. Să nu uităm că în viaţa aceasta de
aici păşim o singură dată. Atât! Cu ce vom dovedi trecerea noastră prin ea,
51
celor ce vor veni după noi? Cu averea care am acumulat-o? Cu zilele, nopţile
şi banii pierduţi înaintea meselor de joc? Nu! Vom dovedi-o numai cu urmele
pe care le-am lăsat, adică cu tot ceea ce vom fi putut înfăptui pentru bine şi
progres. Şi ce satisfacţie mai mare este îngăduită cuiva decât aceea de a şti că
a contribuit într-o cât de slabă măsură, la trăinicia acestui edificiu! De aceea
refuz să cred, că rândurile însemnate aici vor rămâne fără ecou!”
*
52
Ministerul de interne a acordat şcolilor din Bârlad următoarele fonduri
pentru anul 1945 – 9.000.000 lei, total, din care Liceului teoretic „Gh.
Codreanu” 2.000.000 lei.
Ministerul Educaţiei Naţionale a mai acordat următoarele fonduri
pentru anul 1946, total 66.000.000 lei din care Liceului teoretic de băieţi „Gh.
Codreanu” – 10.000.000 lei.
Ziarul publica fotografiile alăturate ale lui I.V. Stalin şi a M.S. Regele
Mihai I, cu prilejul zilei onomastice a M.S. Regelui Mihai I şi a aniversării a 25 de
ani a Revoluţiei Socialiste din octombrie 1917.
53
26 octombrie 1946, numărul 86, în articolul „Ajutaţi studenţii ieşeni”
după ce sunt prezentate consecinţele războiului, ale celor doi ani de secetă,
greutăţile prin care trec studenţii Universităţii din Iaşi, reţinem…:
„…Frontul Democrat Universitar Iaşi, organizaţie studenţească de
ajutor naţional, a pornit o vastă acţiune pentru ameliorarea grelei situaţii în care
se găseşte studenţimea, prin colectarea de fonduri şi alimente de către studenţii
fiecărui judeţ. În acest scop s-a deplasat şi la Bârlad o delegaţie a F.D.U. Iaşi,
în frunte cu dl. Loghin Aurel vice-preşedinte, care a ţinut o întrunire cu
studenţii Bârladului la Colegiul Codreanu, în ziua de 19 octombrie 1946,
formând un comitet F.D.U. care să coordoneze această acţiune pentru
strângerea de fonduri şi alimente, prin organizarea de chete, festivaluri, baluri
etc. în timpul de la 21 la 28 octombrie în cadrul „Săptămânii Studentului
Ieşean”, acţiune menită să ajute studenţilor tutoveni care studiază la Iaşi”.
Alt articol informează despre „O importantă consfătuire a
reprezentanţilor guvernului cu profesorii secundari din Bârlad, care a avut loc
luni 21 octombrie în aula Liceului Codreanu, în cadrul căreia „D-nii profesori
Şt. Negură şi Cezar Ursu au asigurat pe reprezentanţii guvernului că între 1-15
noiembrie urmează să se facă alegerea unui nou comitet sindical al profesorilor
secundari precum şi despre faptul că „Liceul Codreanu din Bârlad împlineşte
un veac de existenţă” la 3 noiembrie 1946 devenind Colegiu.
„Cu acest prilej se va sărbători evenimentul printr-o mare festivitate
care se va desfăşura în Aula Liceului. Şi-au dat întâlnire la acea dată o serie de
foşti colegi ai acestui glorios Liceu, azi personalităţi de frunte în viaţa politică,
socială şi culturală a ţării”.
54
Nu ne îndoim că pilda celor de azi va fi urmată şi întrecută de cei de
mâine; nădejdea aceasta ne-a hotărât a da luminii tiparului munca făcută,
munca noastră.”Mai departe, în acelaşi articol, se mai spune:
„Mai găsim în dările de seamă ale Societăţii
„Stroe Belloescu” o minunată împletire a muncii
profesorilor şi a elevilor, în scopul promovării
gustului pentru literatură, muzică, artă, printre
numele celor ce au muncit atunci aflându-se mereu
pomenit numele profesorului Petre Constantinescu –
Iaşi, prof. Cezar Ursu, prof. P. Todicescu, elevii
Manta Roşie (azi magistrat la Tutova), Octav
Gheorghiu, G. Damaskin, P. Drangă, fraţii Leon şi
Iancu Aron, Mircea Pavelescu, B. Barbălată, Nicu
Tailer, C. Chirulescu, N.G. Patriciu”.
Repetate sunt numele dlui profesor Petre
Constantinescu-Iaşi, cu interesante conferinţe şi prezidări de şedinţe şi a
elevului Manta-Roşie cu conferinţe, studii, schiţe literare…
56
luminaţi, scuturându-se de otrava ce le-a fost şi poate le mai este şi azi picurată
în suflet de duşmani ai poporului.
Dl director Cezar Ursu a citit apoi câteva telegrame, scrisori şi felicitări
primite de la diferiţi absolvenţi ai liceului, astăzi aflaţi în Capitală ori în alte
oraşe din ţară. Un grup de absolvenţi din Bucureşti au trimis o sumă de bani cu
care să se ajute un elev merituos.
A urmat apoi programul artistic executat de elevi ai liceului. Corul şi
orchestra, sub conducerea profesorului Ştefănescu, au executat piese de concert
mult aplaudate de asistenţă. A urmat masa pentru oaspeţi şi pentru un elev al
liceului, ca reprezentant al tuturor elevilor, ales în persoana „modestului,
cumintelui şi harnicului elev”, cum l-a caracterizat directorul pe Dimitriu Radu
din clasa a VIII-a. Masa s-a servit în localul Şcolii de menaj, de sub
conducerea d-nei profesoare Ştefania Negură. Oaspeţii au fost cu deosebire
impresionaţi de curăţenia exemplară, de gustul cu care este amenajată sala de
mese a Şcoalei de gospodărie şi de sobrietatea şi delicateţea cu care masa a
fost servită de elevii de curs superior ai şcolii.
Un moment impresionant a fost acela când, aplecându-se asupra
condicii ca să noteze aprecierile, dl. inspector şcolar general Drăgoescu a dat
peste rândurile frumos caligrafiate şi ponderate ale regretatului savant dr. D.
Bagdasar, aşternute în această condică în urmă cu un an, la 31 octombrie 1945.
Toţi cei de faţă au păstrat atunci un moment de pioasă reculegere pentru acela
care a fost doctorul Bagdasar.
Dl. ministru Constantinescu-Iaşi, însoţit de d-nii prefect Andronache,
primarul prof. Paul Constantinescu, inspectorul general şcolar Cherincea,
Zanea Buhuşi, I. Savin, Gh. Dănăilă şi alţii au vizitat localul internatului
liceului din care numai o aripă este în parte ridicată şi a făgăduit sprijinul
pentru a se reîncepe în primăvară ridicarea întregii clădiri a internatului.
Tot aici, dl ministru a ţinut să stea de vorbă cu actualul director al
arestului preventiv Enache Ciucă, fost coleg de închisoare în vremea prigoanei,
cu care prilej şi-a amintit de lunile petrecute în închisoare la Bârlad, pentru
convingerile sale democratice. Socotim interesant să notăm mai jos cine sunt
actualii profesori ai Colegiului Codreanu:
Director şi profesor de istorie Cezar Ursu, prof. matematică Ştefan
Negură, Grigore Ionescu; prof. istorie: Ioachim Georgeta, C. Luca; prof.
geografie: I. Ursoiu; prof. ştiinţe naturale: Velicu Vasile; prof. fizico-chimice:
Ecaterina Ciocan, Gavăţ Silvia, inginer Mastacan, Gh. Gâlcă; prof. română:
prof. Marcel Demetrescu, Hary Zuperman; prof. religie: preot I. Busuioc; prof.
franceză: Ion Budescu, Alexandru Balaban (şi limba română); prof. latină: I.
Thaler (şi limba greacă), prof. Iancu; prof. higenă: dr. Marcel Veinfeld, dr.
Finkelstein; prof. filozofie: N. Iachim; prof. limba rusă: N. Dulamangiu; prof.
lucru manual: Daneş Vasile; prof. desen: I. Corpaci, Marcel Guguianu; prof.
57
educaţie fizică: Vasile Bădărău; prof. muzică: Stoenescu; prof. italiană: Florica
Vasiliu.
Dorim din toată inima, ca şi cei care au luat parte la serbare şi care au
avut cuvântul, ca vechiul aşezământ de învăţătură, care este Colegiul
Codreanu, să devină un focar de lumină, omenie şi bunătate pentru toţi fiii de
muncitori, ţărani, intelectuali ai ţării noastre, pentru binele nostru al tuturor şi
pentru propăşirea poporului român”.
58
4. Gh. Pruteanu, al patrulea candidat pe lista de Tutova: „În 1938,
alături de avocatul Sterian Dumbravă şi Alecu Jugănaru ia poziţie împotriva
partidelor istorice care pregăteau calea fascismului şi a războiului împotriva
Uniunii Sovietice.
La începutul anului 1944 face parte dintr-o grupare patriotică condusă
de Ion Andronache, actualul prefect al judeţului Tutova. Imediat după 23
august 1944 este ales primar al comunei Popeni”.
Rezultatul în cifre al votului exprimat la alegeri a fost următorul: în
oraşul Bârlad şi comunele din plăşile judeţului Tutova:
60
La rubrica „Puncte”… Gh. Nedelea consemnând că „în cursul lunii
decembrie 1946 Biblioteca publică a Casei Naţionale „Stroe Belloescu” din
localitate a fost frecventată de 451 cititori, care au consultat 582 volume, se
indignează şi înfierează pe „cei bogaţi şi mai ales îmbogăţiţi” care nu-şi leagă
cu nimic „numele de o operă valabilă”, argumentând: „Stroe Belloescu fără să
fi fost nici bogat, nici îmbogăţit, ci un simplu profesoraş, a făcut atâtea
binefaceri şi a ridicat atâtea altare”.
IMN PLUGARULUI
„Frate, plugar, frate
Din oraşe, sate,
Gândul meu cel bun
Ca pe-un snop l-adun
Şi ţi-l trimit ţie
Când munceşti de zor
Pe al tău ogor
Îndurând de toate,
Frate, plugar, frate.
62
Când te-o bate vântul
Să-ţi încorde-avântul,
Să-ţi lumine casa,
Când ţi-i pune masa,
Ş-apoi când trudit
Vei dormi tihnit,
Să-ţi vegheze somnul
Implorăm pe Domnul
Să-ţi dea sănătate
Frate, plugar, frate.
*
Piatră funerară; ● Bârladul cultural; ● Al patrulea an de activitate al
ziarului „Păreri Tutovene”; ● G. Tutoveanu deapănă amintiri; ● Alte gânduri
despre Bârlad.
65
Şi astfel, în camera scundă, cu bagdadia de lemn, a caselor d-nei Elena
Stratilescu, unde fusesem găzduit, ne întâlneam aproape în fiecare seară,
făcând să dârdâie ferestrele de veselia furtunoasă a tinereţii. În cenaclul
nostru, acela care îi făcea tot farmecul, era Dionise Zaharescu. Vlăstar al unei
familii de răzeşi din Boroaia, Dionisie era un flăcău înalt, mare, spătos, bine
legat, cu mersul domol şi ochii lucitori,… vorbea puţin, dar făcea pe alţii să
râdă mult… Din îmbrăcămintea strămoşilor, nu mai păstra decât pălăria cât o
roată de car, de sub streşina căreia nu i se mai vedeau niciodată privirile
şirete.
Bun şi prietenos, mai avea încă două daruri binecuvântate de
Dumnezeu: ştia să spuie jitii şi anecdote, aşa cum n-am mai întâlnit de atunci
un alt povestitor, şi… cânta din ceteră. Într-o duminică ne-am dus cu Dionisie
la Dolheşti, unde am umblat pe la toate autorităţile; iar după masă, mi-a şoptit
misterios: „Avem să mergem şi la prietenul Matei… stă tocmai la poarta
ţarinii, trăieşte aici de câteva luni la nişte rude… îi de prin Bucovina… el zice
că-i student… dar după câte-mi pare, nu se prea frânge cu învăţătura”…
Ajungând acolo, la Matei, ne-a întâmpinat un tânăr chipeş, în port
ţărănesc, înalt şi mlădios, cu părul dat pe spate şi ochii ca două sfredele de
foc… Odaia lui Matei, frumos împodobită cu lăicere noi, avea şi o mobilă care
m-a strigat de departe: era o poliţă de lemn pe care se odihneau, aşezate cu
multă grijă, vreo 200 de cărţi…
Se întâlniseră acolo, în bună tovărăşie: Alecsandri, Odobescu,
Bolintineanu, Ispirescu, Slavici, Eminescu, Creangă, Alexandrescu, Coşbuc,
Vlahuţă, Delavrancea şi Maiorescu. Pe când vorbeam cu Matei despre
biblioteca lui, la spatele nostru, Dionisie alerga neastâmpărat de la un perete
la altul, pufnind pe nas şi sporovoind: „A, stai, încă una!... Ia te uită frate!... n-
aş fi crezut cât lumea!… ştii că are haz!… această halima!... Tii, comedia
dracului!”...
Apoi, deodată, luându-mă de umeri, se răcătueşte la mine:
- Ia poftim, domnişorule!... Ia citeşte aici…
- Şi colea!...
66
- Şi dincoace!...
- Şi încă una!...
- Şi încă una!…
67
Pe drum, spre casă, Dionisie n-a mai scos nici un cuvânt. Şedea
cuminte lângă mine, privind îndelung la zările viorii ale înserării. Numai când
a început a se vedea crucea strălucitoare de pe clopotniţa „Adormirii” mi-a
zis, apucându-mă de mână:
„Asta-i singura mângâiere a voastră, a scriitorilor!.. Să ştii că vei trăi
măcar o clipă în sufletele altora… iată bucurii pe care nimeni şi niciodată nu
şi le va putea plăti cu toate comorile pământului”.
Întâmplarea de la Fălticeni, ca şi altele de felul ei, ca şi lumina
strălucitoare de bunătate, din sutele de ochi, care mă privesc în clipa aceasta,
m-au convins încă odată, că viaţa scriitorilor nu este numai o zădărnicie; că
sufletul lor înfloreşte şi în alte suflete şi că pentru strădaniile lor li se dă o
răsplată, care într-adevăr nu poate fi preţuită cu toate bogăţiile pământului”.
Mulţi ani mai târziu, în „Iaşul literar” din septembrie 1957, aveam să
citesc „Însemnări despre Artur Gorovei” de Al. Bardieru, referitoare la
prietenia şi munca cunoscuţilor Tutoveanu – Gorovei – T. Pamfile – Mihai
Lupescu:
„Pe Artur Gorovei scriitorul, l-am cunoscut cu mult înainte de a-l
cunoaşte personal pe Artur Gorovei omul.
Întâmplarea s-a petrecut aşa: eram prin ultimele clase primare, când
într-o zi de primăvara, învăţătorul nostru ne opri într-o după amiaza pe câţiva
şcolari mai răsăriţi să-l ajutăm la aranjarea bibliotecii.
Drept mulţumită pentru serviciul adus, bătrânul dascăl ne-a dat voie
să alegem fiecare câte trei cărţi de citit. Eu am ales la întâmplare un volum
din poeziile lui Tutoveanu, nişte amintiri de I. Dragoslav şi un volum semnat
de Artur Gorovei. La vârsta şi la vremea aceea, însă, nici un nume şi nici un
titlu nu-mi spunea nimic.
De ce anume, din mulţimea atâtor volume am ales tocmai pe acelea şi
nu pe altele, nu mi-am putut lămuri nici atunci şi nu-mi pot lămuri nici azi. Un
lucru doar ştiu limpede, fiindcă mi se desprinde luminos şi-mi apare stăruitor
în minte ori de câte ori încerc regruparea amintirilor, ştiu bine atât că cele trei
cărţi mi-au prilejuit emoţii pe care nu le-am simţit de atunci şi nu le voi mai
simţi niciodată cu acea primitivă şi nevinovată imensitate.
Zile şi săptămâni în şir am purtat la subţioară şi în trăistuţă cartea
scriitorului Artur Gorovei. I-am citit şi răscitit rândurile; mi-l imaginam
totdeauna ca un cercetător descifrând taina veacurilor, dar nu mi-am putut
imagina niciodată că va veni vremea când în locul cărţii la subsuoară, voi
merge la braţ ani şi ani în şir cu însuşi autorul acelei cărţi.
Despre el scrisesem un articolaş într-o gazetă de provincie şi Artur
Gorovei citise articolul osebit că mai citise ş: alte bucăţi de ale mele şi după
nume mă cunoştea. Deoarece disproporţia de vârstă între mine şi el era mare,
68
m-am hotărât cu mare greu să-i calc pragul. Totuşi am îndrăznit. L-am găsit
uşor, pentru că în Fălticeni îl cunoştea toată lumea. Locuia pe strada Mare, în
casa unde s-a născut, şi-a copilărit un alt scriitor de mare talent, prozatorul
Nicu Gane cu care se şi înrudea şi de la care a cumpărat casa.
Am bătut la uşă şi în prag s-a ivit un omuleţ potrivit ca statură, bine
legat, destul de gros, cu o mustaţă tuşinată, cu nişte ochi mici, albaştri şi cu o
gură mică, ţuguiată şi cărnoasă. I-am spus cine sunt şi Artur Gorovei
auzindu-mi numele, s-a bucurat de cunoştinţă şi m-a poftit înăuntru.
Am stat câteva ceasuri de vorbă şi din clipa aceea, potrivindu-ne-n
gând şi în păreri, ne-am împrietenit şi am rămas prieteni până în ziua când s-a
mutat pentru totdeauna din mijlocul nostru.
Eram dascăl la un liceu în Fălticeni. Plecam dimineaţa la şcoală şi
veneam acasă pe la vremea amiezii. Artur Gorovei, sau, cum îi spuneam noi
după moda veche „conu' Artur”, avea un obicei potrivit firii lui, dar destul de
bizar pentru noi ceştilalţi: scria seara până la unu după miezul nopţii, iar
dimineaţa dormea până pe la unsprezece înaintea amiezii. De cum se scula şi
dejuna, o-lua încetişor spre mine, şi tocmai când eu mă hodineam mai bine,
numai ce mă pomeneam că-mi bate la uşă : - Hai leneşule! Ajunge! Ce atâta
somn?! - zicea el în glumă. Cucoană - se adresa soţiei mele - am venit să-ţi
răpesc soţul.
Scena asta - în afară de iarnă şi vreme urâtă - se petrecea aproape în
fiecare zi. Eu mă sculam îndată şi la braţ cu conu' Artur colindam
împrejurimile: la Băncuţă, la Buciumeni, la Clopoţel, în Oprişeni, la Tâmpeşti
şi în alte locuri frumoase şi încântătoare.
După ce ne săturam de plimbat, ne retrăgeam într-o odăiţă dosnică de
la crâşma lui Hoişil de pe uliţa Rădăşenilor, unde pe vremuri Artur Gorovei
petrecuse ceasuri plăcute în prietenia maestrului Sadoveanu, Dragoslav,
Tutoveanu, N. Beldiceanu şi a altor mulţi scriitori care fie că s-au perindat în
treacăt, prin Fălticeni, fie ca s-au statornicit vremelnic acolo.
Aici, în faţa unui păhărel de profiriu şi a unui blid învârvonat cu
pastramă gustoasă de căprioară, stăteam la taifas până pe după apusul
soarelui, ascultam amintirile conului Artur pe care şi le dezgropa măestrit din
ceaţa vremurilor îndepărtate, evocând prietenia cu Creangă, Vlahuţă, Şt. O.
Iosif, Anghel, Eduard Gruber, N. Beldiceanu, Artur Stavri şi alţi mulţi şi
nenumăraţi condeieri străluciţi care s-au călătorit de mult de pe ţărmurile
noastre pământene”.
Dar importante mi se par şi părerile exprimate despre Artur Gorovei, cel
care a dat ţinută şi conţinut publicisticii culturale şi a promovat folclorul, fie că
e vorba de revista „Şezătoarea” de la Fălticeni, fie de „Ion Creangă” de la
Bârlad. Astfel, folcloristul Tudor Pamfile remarca: „Sunt împrejurări când nu
poţi spune despre un om – se înţelege, atunci când trebuie şi ai ce – prea
69
multe, fiindcă toate aceste „multe” sunt atât de strâns legate între dânsele,
atât de încrucişate, încât e greu să le desfaci pe câte una, să le scuturi frumos
şi să le pui la rând după o socoteală” (T. Pamfile în revista „Ion Creangă” nr.
3 din 1912, pagina 66).
Şi tot Tudor Pamfile, tot în „Ion Creangă”:
„De la Artur Gorovei aveam un spor şi tot de la d-sa a pornit dragostea
nebună – însumi mărturisesc pentru aceasta – care a cotropit atâţia bătrâni şi
tineri de la ţară… revista „Ion Creangă” este un fruct al acestei îndrăgostiri
şi cu smerenie se pleacă astăzi înaintea celui mai sârguitor al ei părinte
sufletesc Artur Gorovei” (T. Pamfile în „Ion Creangă” nr. 3, an 1912) Mihai
Lupescu un iscusit şi talentat scriitor popular, în acelaşi număr din „Ion
Ceangă” mărturiseşte: „Închin acest număr – acest exemplar - celui mai scump
prieten şi frate, celui mai vechi coleg de şcoală, celui mai cinstit sfătuitor,
acelui care m-a îndrumat să adun comori populare în semn de adâncă şi
neprihănită dragoste, în semn de cinstire şi veche prietenie”.
Despre activitatea depusă de A. Gorovei, Mihai Lupescu scrie: „a
muncit prietenul Gorovei muncă de rob, jertfindu-şi clipele slobode
„Şezătoarei”, fără nici o plată, alergând, prescriind, cercetând, sfătuindu-se
cu tipograful şi cu ucenicii săi, nişte băieţi care nici nu puteau citi bine şi
adesea era tehui de cap, de muncă, de ciudă şi de necaz”.
Colaborator atât la „Şezătoarea” cât şi la „Ion Creangă”, Al. Vasiliu-
Tătăruşi vorbea despre cel căruia îi datora începutul lucrului său: „Cunoştinţa
făcută cu domnul Gorovei – pentru mine care număram 36 de primăveri – a
fost de mare folos moral, căci m-a scos din rândul tinerilor care se lăudau cu
mergerea la baluri şi cu cunoştinţa multor fetişcane, şi m-a dat în rândul celor
care trăiesc nu numai cu zburdăciunea şi pânea trupească ci şi pânea
sufletului.” Şi mai departe adaugă: „Mulţi din cei ce au publicat material în
„Şezătoarea”, l-au avut pe domnul Gorovei un dascăl înţelept şi un bun
sfătuitor asupra chipului cum trebuie să se culeagă tot ceea ce priveşte
folklorul. Şi, datorită sfatului domniei sale, mulţi dintre vechii colaboratori ai
„Şezătoarei” au prins o adevărată dragoste pentru ştiinţa poporului, au cules
material mult, au făcut o seamă de studii pe care le-au dat publicităţii. În ce
mă priveşte… zice el – mărturisesc cu inima curată că puţinul ce am cules şi
am publicat îl datorez mai mult sfaturilor şi îndemnurilor luminate ale d-lui
Gorovei”.
Prietenia dintre Artur Gorovei şi Al. Bărdieru are valori mărturisite până
către trecerea în Eternitate a venerabilului: „Natura l-a dăruit cu o viaţă
îndelungată: 1864-1951 – deci 87 de ani dintre care, mai bine ca la 60 i-a pus
în slujba scrisului. Până în ultimele clipe ale vieţii sale a scris. Bătrân, cu
vederile slăbite, cu mersul anevoios, abia, abia târându-şi picioarele, Artur
Gorovei înfrunta cu dispreţ bătrâneţea. La orice oră m-aş fi dus la el, îl
70
găseam la măsuţa lui din mijlocul casei, de multe ori cu două perechi de
ochelari pe ochi, alteori chiar şi cu lupa întru ajutor şi scria, transcria
însemnări mai vechi, îşi revizuia manuscrisele, îşi punea în ordine
corespondenţa, descifra documente, citea, stătea mereu la datorie. Aşa a
rămas de când l-am cunoscut şi până în ultima clipă a vieţii.
În iarna lui 1950 a plecat la Bucureşti să-şi caute de sănătate. Avea de
gând să se opereze de o cataractă înaintată care-i stingherea vederea, N-a
apucat însă a se opera fiindcă în noaptea de 15 martie 1951 l-a lovit o
congestie cerebrală, şi-a pierdut conştiinţa şi până la ziuă s-a stins. A fost
înmormântat la Bellu în parcela scriitorilor”.
Iar mai departe, în aceeaşi pagină din „Păreri tutovene” nr. 117,
Hivernale de ing. Vladimir Cazacu:
72
Şi pornind ca la răscoală
S-aud cânii-ntr-o mahală;
Pe când fumul des al iernii
Peste case se aşterne”…
*
Şi acum câteva epigrame:
Una cu Moto: Capitalul a fost pus sub teascuri înainte de stabilizare:
„De mai zăboveşti sub teascuri
Îţi prevăd debut fatal:
Te vom admira-n vitrine
Din lipsă de Capital”.
(Candel)
Aceluiaşi:
„Când lumina ni se stinge,
Voi să nu luaţi în seamă…
Atunci scrie inginerul
Cea mai bună epigramă”.
Ion Şuşnea
73
Th. Călin-Delapraja semnează „Spovedanie”
74
Plecam apoi cu noaptea'n cap de-acasă.
La secere, la praşă sau la coasa.
Păşind încrezător şi plin de vlagă
Cu mămăliga rece în desagă.
75
reacţionare, grupări care nu au păstrat din istoria poporului nostru decât ceea ce era
retrograd şi au lepădat ceea ce era progresist, falimentul acestor grupări zic, a
însemnat de fapt şi falimentul noţiunii de Capitală-caracatiţă. Noua Românie nu
poate să mai sugă toată vlaga ţării în folosul câtorva îmbuibaţi cu poziţii înalte la
Bucureşti.
Pentru ca democraţia noastră populară să poată căpăta rădăcini solide
trebuie ca ele să fie întărite în popor, în cel mai mic orăşel, în cel mai neînsemnat
cătun de pe întinsul ţării. Capitala României de azi nu mai poate şi nu va mai
continua să exploateze ţara întreagă. Aşadar pentru toate oraşele şi satele din ţară
se ridică perspective noi şi foarte promiţătoare.
Se va ridica producţia, se vor construi întreprinderi noi, se vor crea
posibilităţi nemărginite de muncă rodnică, de muncă plăcută deşi grea (sau poate
pentru că va fi grea) în toate domeniile de activitate. Pe această bază materială va
trebui să înflorească şi va înflori o cultură nouă, liberă, plină de avânt, care va
atrage nu numai tineretul dar pe toţi oamenii preocupaţi până acum de problema
cum să-şi omoare timpul.
Greutăţile zilei de astăzi nu pot orbi decât pe cei ce nu vor să vadă. Ele sunt
greutăţi de creştere, care nu pot ascunde viitorul strălucit ce se deschide înaintea
întregii ţări şi deci şi a oraşului nostru. Oamenii vor avea treabă până peste cap: să
construiască, să producă, să se cultive şi pe sine şi pe alţii. Bârladul nu va mai fi un
oraş provincial. Aceeaşi viaţă va fremăta aici ca şi în marile centre, ca şi în
Capitala ţării.
Acei care iubesc munca şi iubesc opera pozitivă nu mai au de ce să opteze
pentru Bucureşti. Aici unde este totul de făcut pot face mai mult decât în altă
parte”.
*
Prin Decretul nr.155 din 17 martie 1966, publicat în Buletinul oficial al
R.S.R., Consiliul de Stat conferea Ordinul 23 August clasa I lui Barbu
Zaharescu, pentru activitate îndelungată în mişcarea muncitorească şi merite
deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul împlinirii vârstei de
60 de ani.
*
Barbu Zaharescu (pe numele său real Bercu Zuckerman) (n. 17 martie
1906, Bârlad; d. 2000) a fost un evreu comunist care a îndeplinit mai multe
funcţii în timpul regimului comunist, cum ar fi: rector al Institutului „Maxim
Gorki” (1952), ulterior ambasador în Argentina (1955-1956), Turcia (1956-
1959), China şi RPD Vietnam (1959-1961). A fost membru al CC al PCR
(1955-1974) şi membru al Comisiei Centrale de Revizie (1974-1984).
A fost printre cei admişi să prezinte teza de doctorat fără să
îndeplinească cerinţele. A fost membru al Academiei Române.
(De la Wikipedia, enciclopedia liberă)
*
76
„Ceva despre viaţa culturală a Bârladului” de G. Nedelea:…
„După Botoşani şi Iaşi, Bârladul este considerat ca al treilea oraş
cultural al Moldovei. Şi dacă am medita mai profund asupra acestui atribut se
va vedea că îl merită cu prisosinţă. Având încă din 1846 un liceu căruia pe
atunci i se spunea modest „Clasul lui Codreanu”, devenit cu vremea „Liceul
Codreanu” iar anul acesta „Colegiul Codreanu”, pentru ca mai târziu, adică
începând cu anul 1870 să existe şi o Şcoală Normală, era natural să
înflorească zi de zi aici, o astfel de mişcare culturală care să-l ridice la rangul
de oraş cultural. Natural pentru a se ajunge la aceasta, a fost nevoie de
oameni cu dragoste de atari preocupări, de oameni care au înţeles pasul
vremii, aşa după cum astăzi, la fel, alţi oameni ostenesc fără preget pentru
acelaşi lucru spre cinstea lor…
Singură „Academia Bârlădeană” a militat într-o oarecare măsură prin
şezătorile sale publice pentru cultivarea maselor, astăzi manifestările culturale
la care asistăm şi destul de numeroase, de altfel, tocmai pe aceasta pun
accentul.… O altă instituţie care a stat neprecupeţit la îndemâna tuturor,
contribuind cu mult temei la ridicarea maselor, a mai fost, de asemenea,
Biblioteca publică de la Casa Naţională care, cu siguranţă, n-ar fi existat dacă
sufletul nobil a lui Stroe Belloescu nu ridica pe a sa cheltuială imobilul Casei
Naţionale, pentru care bârlădenii trebuie să
rămână totdeauna recunoscători, instituţie căreia
conducătorii de azi din fruntea treburilor
obşteşti, îi acordă o mare grijă, înzestrând-o cu
cărţi şi publicaţii care să strecoare în suflete
dragostea de muncă, de popor şi de progres.
…Dacă în trecutul său Bârladul a reuşit
să pună în circulaţie unele publicaţii de înaltă
ţinută literară, ca revistele „Făt Frumos” şi
„Scrisul nostru” şi de cultură generală ca
„Răzeşul” şi altele, din paginile cărora s-a
ridicat o serie de talente, nu înseamnă că noi, şi
alţii ca noi, vom rămâne mai prejos, adică nu
vom crea aşa ceva mai ales astăzi”…
78
Preotul Toma Chiricuţă
*
Că între George Tutoveanu şi Mihail Sadoveanu prietenia s-a păstrat şi
s-a consolidat, stau mărturie şi câteva din scrisorile purtate între aceştia, redate
de Romulus Boteanu în valoroasele sale volume „Bârladul odinioară şi astăzi –
1984 – File de istorie, Academia Bârlădeană”, extrase din „tolba cu astfel de
mărgăritare a lui C.D. Zeletin, ucenicul maestrului, şi din care le reţinem pe
acestea:
Dragă Tutovene,
M-au cam surprins cele două misive ale tale, după o tăcere aşa de
îndelungată. Nu înţelegeam nici de ce nu mai apare ,,Făt-Frumos”, nici de ce
tu taci ca un moroi. În sfârşit, revista a apărut şi tu ai ieşit din tăcere.
Un volum din Povestiri, împreună cu cele trei numere din „Epoca”, cu
studiul lui Lovinescu, ţi-l voi trimite cât de grabă. Vei găsi în studiu multe
neexactităţi.
Bucata publicată în „Sămănătorul" e un fragment din poemul despre
care vorbeşti. Beldiceanu, cred că ştii, e la Rădăşeni. Marinescu - asta n-o ştii
- e la Dadilov, aici lângă Bucureşti. Despre Isac alta nu ştiu decât că poate s-a
întors de la Bruxelles.
Eu voi sta vacanţa aceasta la Bucureşti, ca să isprăvesc volumul care
cuprinde ciclul de povestiri cu subiecte din războiul din 77 - din care face
parte şi Luarea Griviţei şi Ceasuri de pace şi altele care vor apare în curând.
Salutări prieteneşti,
MIHAIL SADOVEANU
*
79
Domnului G. TUTOVEANU
Hotel „Cerbu”, Slănic (Moldova)
[22 iulie 1904, data poştei]
Dragă amice,
Ţi-am trimis cartea imediat.
Numerele din Epoca nu-mi stau la dispoziţie azi. Mâine cred că ţi le
trimit. Ai văzut „Luceafărul”? Reproduce toate poeziile din „Făt-Frumos”.
Ceva frumos.
Aştept şi alte veşti.
Noroc şi sănătate!
MIHAIL SADOVEANU
*
Domnului GEORGE TUTOVEANU,
Hotel „Cerbu”, Slănic-Moldova
Bucureşti, 30 iulie 1904
Dragă Tutovene, Am primit cele trei cărţi poştale. Iosif nu e în
Bucureşti. Duminica trecută i-a fost nunta lângă Tecuci, la Buciumeni; am fost
şi eu; a fost şi Iorga şi Scurtu şi Gorovei. Acum e în luna de miere; până acum
a fost în pârpîra însurătoarei. Am rămas eu cu conducerea revistei până în
septembrie, cred. Aceste două numere din urmă tot eu le-am făcut. Iorga totuşi
vine joia şi face revizia materiei şi corectura definitivă. Aştept cu nerăbdare
colaborarea ta cu o bucată „straşnică” şi o dată cu mine o aşteaptă toţi
ceilalţi pe-acolo pe unde sunt. Înfrăţirea va fi atunci definitivă. Am primit şi o
carte de la Emilgar, în care îmi vorbeşte de colaborarea mea, cerându-mi o
nuvelă din ciclul cu subiecte din războiul de independenţă.
Beldiceanu a tăcut toată vremea în valea Rădăşenilor. Azi s-a întors.
Mi-a spus că va trimite cât de curând, adică săptămâna ce vine poate, ceva
pentru „Făt-Frumos”.
Şoimii şi-au luai azi zborul. În curând vor ajunge şi la tine. Dacă încă
n-ai scris articolul în chestie ori dacă ai nevoie numaidecât de cele trei
numere, ţi le voi trimite.
Îmbrăţişări prieteneşti,
MIHAIL SADOVEANU
*
80
Domnului GEORGE TUTOVEANU,
Hotel „Cerbu”, Slănicul-Moldovei
5 august 1904, Bucureşti
Dragă Tutovene,
Aştept cu nerăbdare bucata ta. Am vorbit azi cu domnul Iorga despre
acest lucru şi i-a plăcut. I-am spus, de asemenea, că ai dorit să-l întâlneşti la
Slănic, dar lipseai.
Am primit şi un răvaş de la Emilgar. La toamnă veţi veni prin
Bucureşti? Foarte bine veţi face.
Cu dragoste,
MIHAIL SADOVEANU
D-na Zoe Frasin a trimis nişte versuri care s-au pierdut. O rugăm să le
mai trimită odată.
*
Domnului GEORGE TUTOVEANU,
Publicist, Bârlad
15 septembrie 1904, Bucureşti
Dragă Tutovene,
În adevăr că n-a produs bună impresie. Însă de aici şi până la a
abandona cu atâta nepăsare pe un tânăr „Făt-Frumos” - eu cred că mai este!
S-ar putea să-l laşi aşa, tu, care însemni la el mult? Eu socot că au sosit
oarecari diavoli care şi-au vârât coada în afacerile tale şi ale lui Emilgar - şi
n-ar fi bine să lăsaţi lucrurile baltă, mai ales că el vorbeşte cu dragoste de tine
într-o scrisoare pe care am primit-o alaltăieri.
Beldiceanu n-a primit nimic, deşi primise o făgăduială dublă. Eu, bazat
pe punctualitatea ta, i-am şi dat chiar suma aceasta, rămânând ca să mi-o
achite din mandatul trimis. Dacă încă nu i-ai trimis, ori dacă nu s-a trimis, -
atunci te rog fă ce-i face şi achită pe cel care în numele vostru şi al lui „Făt-
Frumos” a plătit. Aştept răspuns şi la aceasta, lucru destul de interesant, şi la
afacerea de mai sus, care e foarte interesantă.
Cu dragoste,
MIHAIL SADOVEANU
*
Domnului GEORGE TUTOVEANU,
institutor şi publicist, Bârlad
17 april 1905, Bucureşti
Dragă Tutovene,
Iţi mulţumesc pentru felicitări.
Auzisem acu vreo două săptămâni de la Corneliu Moldovanu, că vii la
Bucureşti. Te-ai hotărât în adevăr şi ai amânat? sau nici vorbă n-a fost?
81
Cum o duci, cred că nu e nevoie să întreb. Socot că eşti sănătos. La
vară pe unde ai de gând să-ţi iai zborul? Pe aici, pe la noi nu mai dai ?
Dar volumul, noul, pe când, pe când ?
Îţi voi trimite şi eu zilele acestea, imediat după sărbători, al cincilea:
Povestiri din război.
Petrecere frumoasă de Paşti! Şi noroc să dea Dumnezeu!
MIHAIL SADOVEANU
*
Dragă Tutovene,
De ziua numelui tău, primeşte felicitări. Să dea Dumnezeu ca Bucium
să fie flăcău voinic. Pe-aici bine-pace.
Vezi de trimite ceva pentru „Sămănătorul”.
Zilele acestea am fost la Brăila-Galaţi. Am stat trei zile şi am văzut
admirabile lucruri. Am fost la Beldiceanu.
Cu dragoste şi cu cinste,
MIHAIL SADOVEANU
Domnului G. TUTOVEANU
publicist, Bârlad
25 Fevruarie 1907, Fălticeni
82
Dumisale domnului GEORGE TUTOVEANU
literat, Bârlad
10 noemvrie 1936, Copou-Iaşi
Iubite Prietine,
Felicitarea dumitale a venit în lipsa mea la Iaşi: eu am petrecut Sf.
Mihai călător, cu destule năcazuri şi amărăciuni. Îţi mulţămesc pentru urări;
mulţămesc d-nei Tutoveanu îndeosebi. Vă rog să credeţi că la vârsta asta şi în
vremea asta prieteniile sunt singurul bun pe care îl socotesc de valoare. A
noastră e destul de veche, ca să rămână statornică şi tot mai bună până la
sfârşit.
Cu dragoste, cu salutări respectuoase d-nei Tutoveanu, al dumitale,
MIHAIL SADOVEANU
Mihail Sadoveanu
*
După cum se vede, cercul prietenilor lor era mult mai larg, iar
preocupările lor literare pe măsură. „Şoimii” lui Sadoveanu erau sub tipar. Nu
83
lipsesc ca şi amintiţii Şt.O. Iosif, Emilgar (Emil Gârleanu), Corneliu
Moldovanu, Zoe Frasin – soţia lui Tutoveanu, împreună cu care aveau să
întemeieze la 28 aprilie 1908 Societatea Scriitorilor Români, având ca
preşedinte iniţial pe Cincinat Pavelescu iar casier pe bârlădeanul Virgil
Caraivan.
Dar George Tutoveanu a purtat o corespondenţă susţinută şi cu Victor
Eftimiu, Duiuliu Zamfirescu, Cezar Petrescu, Artur Gorovei, Tudor Vianu, Ion
Adam, Ilarie Kendi, A.D. Xenopol, V. Voiculescu, I.A. Basarabescu, Tudor
Arghezi etc.
Iată în „Medalion” – „Poetul George Tutoveanu”, publicat de Tudor
Arghezi în „Păstorul Tutovei” din octombrie-decembrie 1942, când prietenii îi
sărbătoreau împlinirea vârstei de 70 de ani, „Tabletă” pe care C.D. Zeletin o
apreciază ca fiind „una dintre cele mai frumoase pagini pe care le-a scris în
prodigioasa lui carieră de prozator”:
„Sunt peisagii în care ai vrea să ai un bordei şi la o cotitură de munte
dai de o casă cu cerdac, în care ai dori să te hodineşti. Tutoveanu e un peizaj
cu brazi şi o casă cu cerdacul pe izvoare.
Nu m-am văzut cu poetul Bârladului de cinci ori într-o viaţă, dar ori de
câte ori am schimbat o strângere de mână, sau câteva vorbe cu poetul, am
plecat de lângă el cu o răcoare în suflet binefăcătoare şi totdeauna la fel.
Repeţirea identică, la mari intervale de timp, a impresiei e revelatoare. Îmi
place să mă gândesc la el şi-mi face bine. De ce nu i-aş mărturisi-o pe
neaşteptate, într-o scrisoare tipărită?
Dacă nici de astă dată nu m-aş învrednici să-mi împlinesc gândul, mi-
ar rămâne un gol. Şi poate că n-o să ne mai vedem niciodată, ca să-mi permit
încă o amânare. Mustaţa poetului e albă, ca şi a mea, şi cine ştie?... Poate să
nu-i mai pot scri eu şi poate să nu mai aibă prea mult răgaz a mă citi nici el.
Astăzi mai suntem.
Îmi place sufletul lui şi-mi place înfăţişarea care i-l cuprinde, figura lui
florentină, gulerul lui alb, sticlos, frânt pe o cravată nouă, meticuloasa lui
acurateţe de floare. Îmi place sunetul vocii, în care-i bate inima, ochiul lui
cinstit, lumina de statuie de parc a fizionomiei. Parcă ar avea o pelerină
lungă, neagră, şi parcă, dedesubtul ei, o spadă de smalţ.
De câtă multă vreme să nu-l fi văzut? Ieri, l-am salutat la o răspântie de
vagoane, în oraş. Aceeaşi aristocratică voie bună discretă, aceeaşi omenie
dulce. Ţinea în palmă cartea lui de „Sonete", ca într-o mână de sticlă o icoană
de ivoriu, atât îi era coperta de imaculată; înalt şi frumos desinat în costumul
lui de constantă ceremonie. Senin şi ascetic, chipul lui vine întotdeauna de
departe, din pergament, poate din Cina lui Da Vinci. Nu ştiu ce mi-a spus, ce
m-a întrebat; mă uitam la obraz, la degete, la surâsul lui de gingaşe bunătate
şi m-am dus în drumul meu cu surâsul lui învelit, ca într-o batistă albă de in un
84
pătrat de anafură; şi n-am vroit să-l pierd. Îi plagiez aici surâsul, ca să mai
păstrez ceva după ce a zburat şi să i-l restitui inefabil poetului, care m-a
bucurat cu el. Mi-ar plăcea să ştiu că Tutoveanu e un om fericit. Licăreşte în el
o candelă din noaptea Crăciunului pe zăpadă, o virginitate de naştere din nou,
şi trezeşte o aromă de zambilă din noaptea de Paşti, o transfigurare de înviere.
Mă farmecă şi mă obsedează, bătu-l-ar norocul!”
*
85
„Oameni simpli” de pe-ogoare, de prin fabrici şi birou
Să strigăm deci într-un suflet: „Să trăiască Anul Nou!”
Să clădim o viaţă nouă – fără liră şi dolar,
Să-ntărim democraţia şi regimul popular!...
87
Prima manifestare a acestei orchestre populare locale a fost concertul
popular organizat în sala „Teatrului Francez”.
După mulţi ani orchestra aceasta avea să poarte numele „Trandafir de la
Moldova”, care a avut în fruntea sa pe profesorul Nicolae Balan, cel care avea
să pună pe note şi să dea viaţă cunoscutului „Imnul oraşului Bârlad”, marş
pentru cor şi orchestră pe versuri de Constantin Clisu.
88
Constantin Clisu şi portativul Imnului „Bârlad, oraş moldovenesc”
II
Va dăinui peste vecii Bârladul,
Rodirile-i sporesc temeinicia;
Stegar în bătălii ne e Partidul,
Înalţă-n cânt de slavă ROMÂNIA.
III
Mănunchi de flori izbânzile-i aducem
Izvor de frumuseţe şi-omenie
Acestei ţări cu dimineţi de aur
În drumu-i spre nestinsa-i veşnicie…
CODA:
Bârlad, să te-nflorim: jurăm!
90
fuziunii perfecte dintre conţinutul versurilor şi expresivitatea melodică. Pentru
profesorul Nicolae Balan „expresia naturală a pasiunii face melodia” (Claudio
Monteverdi).
Nicolae Balan compune din sentiment şi nu falsifică cuvântul şi cântecul.
Succesul lui a fost asigurat de înţelegerea textului, de uşurinţa cu care
poate fi interpretat, ca şi formele sale simple, concise. El aduce creaţia muzicală
corală şi populară la rosturile ei de a-i face pe oameni mai răbdători şi mai buni,
mai modeşti şi mai cumpătaţi.
Muzica compusă ori interpretată de Nicolae Balan este vie, accesibilă şi cu
mare forţă generatoare. Este un izvor de apă vie care tonifică şi tămăduieşte
sufletul.
Prof. Nicolae Bălan este, cum ar spune Henry Mălineanu, „o fântână
arteziană din care ţâşneşte muzica”.
Ascensiunea sa artistică este pe măsura talentului său ieşit din comun.
Cele mai importante distincţii primite, până acum, sunt: Cetăţean de onoare al
oraşului Vaslui (1996} şi Ordinul „Meritul Cultural” (1999).
Maestrul Nicolae Bălan rămâne unul dintre cei mai mari muzicieni ai
judeţului Vaslui, omul cu suflet de floare.
Îl felicităm cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de
activitate şi-i dorim: LA MULŢI ANI ŞI BUNI!
Felicităm, de asemenea, conducerile Consiliului Judeţean şi Direcţiei
judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu pentru activităţile organizate în ziua
de 8 februarie 2005, pentru sărbătorirea profesorului Nicolae Balan. Să nu uităm
că „singura care mai poate face ceva pentru salvarea omului este muzica”
(Leonard Bernstein).
*
14 martie 1948, numărul 125, cu „Carnet bârlădean”: se vorbeşte
despre închiderea şcolii de cadre a P.M.R la care au participat peste 70
muncitori şi plugari din oraş şi judeţ, prilej cu care au vorbit dnii Gh. Candel,
Nicolae Pandelea şi Borş, după care a urmat un program cultural-artistic”…
O pânză-n depărtare
92
Deasupra razelor cunună,
De subt a apelor genuni:
Dar răzvrătita vrea furtună
De parcă pacea e-n furtuni!
Iar I. Şuşnea îşi aduce aminte de-o „datorie” şi înserează catrenul sub
explicaţia: „Dl ing. Cazacu, poet şi epigramist, se miră că-s prea mulţi
analfabeţi”:
93
„De-am greşit într-o măsură
Prin rimă, vers necadenţat
Nici un elev nu mă înjură
De felul cum a învăţat!”...
9 mai 1948, numărul 131 dezvăluie că Vl. Cazacu face parte din „Noul
birou al Filialei ARLUS Bârlad, ca vicepreşedinte (şedinţă care a avut loc în
Aula Colegiului Codreanu), precum şi din Comitetul de reconstrucţie a oraşului
Bârlad şi judeţului Tutova”, ca director al Întreprinderilor comunale”.
*
97
23 august 1948, numărul 140: „La împlinirea a 12 ani de la procesul
antifasciştilor judecat la Craiova”:
„La 19 august 1948 s-au împlinit 12 ani de când au fost judecaţi la
tribunalul din Craiova cei 17 antifascişti.
…Ziarul nostru local „Păreri” – consecvent pe linia luptei de apărare a
drepturilor omului şi a adevăratei democraţii - a ridicat glasul său în apărarea
celor ce sufereau pentru credinţa şi idealurilor lor.
…Pentru atitudinea sa curajoasă în sprijinul maselor muncitoare,
guvernul liberal, prin reprezentantul său de atunci de la Tutova, prefectul Ionel
Guriţă – a exercitat o adevărată teroare asupra colaboratorilor ziarului nostru,
sfârşind prin a-l suspenda.
Reproducem mai jos articolul publicat în numărul 8 al ziarului „Păreri”
din anul 1936, după care ziarul nostru a fost suspendat:
*
„Bilanţul unei stagiuni”, menit să dezvăluie „ce spectacole vor masele”
era semnat de M. Negreanu în ziarul număr special închinat zilei de 23 august
şi care făcea referiri la „Festivalurile artistice” şi la „Filmele sovietice” rulate
pe ecranele cinematografelor locale. Cititorilor li se inocula ideea că
„festivalul, ca şi filmele sovietice sunt o înaltă şcoală de principialitate, de
morală proletară, de optimism creator, de adâncă şi caldă omenie”.
*
Deşi sunt înscrise în manuale de istorie pe care astăzi nimeni nu le mai
citeşte, merită să reproducem în această carte un „Bilanţ al înfăptuirilor clasei
muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare sub permanenta conducere a
99
Partidului Muncitoresc Român” publicat în nr.140 din 23 august 1948 al
ziarului „Păreri tutovene” – ce reflectă paşii din aproape în aproape ai
conducerii comuniste a ţării – care culminează în final cu „victoria deplină a
socialismului în ţara noastră” – cum se scria pe atunci:
Dintre neştiutorii de carte între 10-50 de ani din judeţul Tutova femeile
sunt mai numeroase ca bărbaţii, cu toate că diferenţa numerică între femei şi
bărbaţi reprezintă doar la noi, un procent de 4% din numărul total al populaţiei.
La oraş femeile sunt cu 945 mai multe ca bărbaţii, iar neştiutori de carte
avem (între 10-50 ani) 507 bărbaţi şi 1343 femei. Aceasta înseamnă că la 100
analfabeţi corespund 265 analfabete.
101
19 septembrie 1948, numărul 144 cu articolul „Ziarul nostru acum 4
ani”:
104
Cu ce greşiam atuncea când
Cătând
Dreptatea şi-o ceream cuminţi,
Voi ne loviaţi ca scoşi din minţi
Şi ca pe răii făcători
Ne aruncaţi în închisori ?
Astăzi!
când gândurile nu se mai ascund
în tainiţi zăvorâte cu tăcere;
astăzi, când visele se împlinesc
visele plămădite în taină –
astăzi când vremea îşi leapădă vechea haină
de care amintirile dureroase ne povestesc;
astăzi să rupem baierele inimii
şi să lăsăm apele sufletului să se reverse
peste viaţa ce ne înconjoară;
caldă
vie
105
plină de farmecul tinereţii
– tinereţea eliberată,
nu tinereţea roşie scuipată
în batistele muncitorilor –
astăzi să deschidem calea dimineţii
şi să creăm tipare aprigi zorilor
care se înalţă izvorând din ochii noştri
– ochii care până mai ieri erau tulburi
şi care s-au limpezit
cu leacul iubirii de oameni flămânzi…
astăzi să ne ascuţim lucitorul cuţit
al urii de clasă
şi să nu mai fim blânzi
cu acei care-aruncă venin
peste zâmbetul pruncilor,
peste lacrimile mamelor
peste cerul senin,
astăzi să păşim hotărâţi către zare
cu cântecul muncii pe buze,
cu cântecul bucuriei în priviri
şi vom simţi cum creşte tot mai mare
– clocotitor de doruri şi'mpliniri,
făcând să se renască'n plin ogoarele
din suflete şi gânduri – SOARELE
106
Schimbarea denumirii unui număr de 134 străzi din oraşul Bârlad era
anunţată în ziarul nr. 155 din 12 decembrie 1948. Astfel, strada Sf. Ion devine
Progresul; strada Dobranici – Ilie Pintilie, Bulevardul Epureanu – Karl Marx;
Ion Codrescu – 30 Decembrie; Lascăr Catargiu – Vâşinski, strada Căpitan
Costache – Gheorghe Doja, strada dr. Costin Bălcescu – Leonte Filipescu.
Strada B.P. Hasdeu – Răsăritului, strada I. Juvara – Friederich Engels…
108
Dar ce-mi scria el pentru ca să fiu covârşit de o melancolie infinită?
Nimic trist. Nici un cuvânt, nici o frază obicinuit patetică la vârsta când mai
toţi afectează o deziluzie închipuită.
Eram eu trist în momentul când îi citeam scrisoarea? Nu, căci de
dimineaţă primisem o altă scrisoare.... Eram vesel - înainte de a deschide
plicul, şi cu toate acestea din acele rânduri rari şi pornite oblic de sus în jos,
din acele litere cu un aer secular, din acele câteva dorinţe liniştite, dintre cari
cea mai îndrăzneaţă era de a petrece împreună «vacanţa în munţii
Neamţului», se revărsa o melancolie misterioasă.
Şi stam pe gânduri, agasat că nu pricepeam de ce-mi tresărea în
imaginaţie o privire umbrită, un chip resignat şi un glas... ca şi cum aş fi auzit
din depărtare nişte acorduri religioase, şi grave prelungi. - «E absurd să mi-l
închipuiesc aşa, din câteva rânduri liniştite şi cuviincioase». Şi am băgat
scrisoarea în plic şi plicul în buzunar.
Peste câteva luni, întorcându-mă în
ţară, ne-am întâlnit. Am tresărit.
Era întocmai cum mi-l închipuisem în
odaia de pe «rue de la Sorbonne»? Nu şi da.
Nu, căci nu mi-l închipuisem cu un păr
negru – corb cu lumini albăstrii, nici atât de
palid, nici cu nişte priviri care să se piarză în
infinit fără a se frânge de obstacolele
materiale, nici atât de blând la mers, la gest şi
la glas.
Ne-am înţeles de la primele cuvinte: el
vorbind rar şi puţin, eu mult şi repede.
Ne-am mutat în aceeaşi odaie, la otel
Metropol.
Şi când mi-a recitat «Dormi iubito – o
auzeam întâia oară – am înţeles ceea ce îmi
trecuse prin minte în odaia de pe «rue de la Sorbonne».
Era noaptea, la lumina slabă a unei lumânări. Privirea lui pierdută
într-o lume nebuloasă, glasul lui vibrant ca al unui predicator catolic,
imobilitatea lui de statuă, şi imensa putere de a melancoliza - a versurilor lui
care se desfăşurau unele după altele ca talazurile unei mări înainte de
tempeste, m-au convins că avusesem, cu câteva luni mai înainte, viziunea unui
real Vlahuţă.
D-le Müller, d-ta ai un bun portret al lui Vlahuţă în fruntea volumului
de «Icoane Şterse», doar privirea este ca în momentul când vorbeşte şi când
atacă, o privire care scapără, privirea leului care îşi risipeşte într-o clipă
melancolia din pleoape pentru a zdrobi…
109
Vlahuţă este uneori aşa, dar foarte rar. În el e o bunătate nemărginită
pe care nu am văzut-o turburată de cât de două ori în 12 ani... şi atunci
Vlahuţă semăna perfect cu portretul pe cari ţi l-ai procurat d-ta.
Totuşi e greu să bănuieşti, din privirea portretului, clemenţa cu care se
poartă acest spirit înalt faţă de cele mai cumplite impietăţi...
Primeşte, d-le Müller, felicitările mele pentru curajul cu care
întreprinzi popularizarea literaturii române în cea mai luxoasă şi cea mai
ieftină editură.
5 Maiu 1895
DELAVRANCEA.
111
„Pactul Atlanticului de Nord, care vădeşte tendinţa de dominaţie a lumii de
către continentul Nord-American, în numele democraţiei, libertăţii şi demnităţii
omului mi-a adus aminte de unele întâmplări văzute şi auzite de mine personal, în
călătoriile mele în Canada.
Mă aflam la Edmontov, capitala provinciei Alberta; luasem bilete în staţia
Troyn-City pentru Jarvie şi aşteptam să vină soţia mea, care rămăsese în urmă
după nişte târguieli. Nu era cine ştie ce lume, doar vreo 9 inşi, aşteptându-şi
rândul unul după altul la ghişeul casei de bilete. Al patrulea în rând era un chinez.
Când acesta a ajuns la ghişeu, funcţionarul „democrat” l-a expediat cu
înjurătura: „Marş la coadă, dumnezeul tău, porcule!” Chinezul s-a executat
imediat fără să zică nimic, cu un zâmbet umil pe buze şi totuşi, cu aceeaşi
înjurătură, a mai fost trimis de două ori la coadă, până n-a mai rămas alt pasager
decât el singur. Nu ştiu dacă între timp trenul lui nu plecase.
În Canada chinezii nu sunt primiţi în fabrici sau ateliere şi nici la alte
lucrări, Sunt rău priviţi, ca pleava societăţii, ca nişte animale. Sunt totuşi două
meserii, cu care se pot ocupa fără a fi stingheriţi de cineva: restauratori de mâna a
doua şi spălători de rufe.
Într-un restaurant chinezesc se află o singură masă, lungă aproape cât sala
şi lată cât ar putea mânca două persoane stând faţă în faţă. Pe masă sunt diferite
feluri de mâncăruri, mai mult reci: carne de porc afumată (bakon), friptură rece
(roas-beef), fasole-conserve cu sos de roşii, mazăre, turte de cartofi, peşte; apoi
nişte pâinişoare mici cu stafide înăuntru (pudding), iar din loc în loc câte un
ceainic mare cu ceai foarte tare şi cafea foarte slabă şi, alături de ele, castroane
mari cu zahăr şi castronaşe mai mici cu lapte condensat.
Pe atunci se mânca pe săturate, iar la plecare clientul punea pe masă un
quarter (un sfert de dolar din vremea aceea).
Când intră, clientul dă bună ziua la meseni, fără să se uite la patronul
chinez, iar după ce mănâncă şi pune banul pe masă, pleacă grăbit ca toată lumea
de pe acolo. Patronul chinez face o plecăciune, cu o îndoitură mare de mijloc, cu
un „thank-you, mister” (Vă mulţumesc, domnule). Nu i se dă nici o consideraţie
chinezului, cu toate că pentru un sfert de dolar clientul mănâncă ce-i place şi iese
din restaurantul lui, sătul.
A doua lor meserie, am spus, este spălarea rufelor. Chinezul umblă cu nişte
boccele mari pe la case şi adună rufe pentru spălat; face de la fiecare casă un
pachet, îi pune un semn, îşi notează cum ştie el într-un carneţel şi pleacă.
Nu-l ştie nimeni de unde vine şi unde îi este atelierul, dar el aduce la timp
rufele curat spălate. Dacă le lipsesc nasturii, îi completează; rufele rupte le
cârpeşte foarte fin şi ciorapii găuriţi îi ţese. Nu cere nimic în plus pentru aceste
mici reparaţiuni, primeşte banii, face o plecăciune adâncă cu acelaşi: „tank your,
mister” şi cu zâmbetul lui obişnuit pleacă la un alt client.
De mai multă cinste se bucură un căţeluş, decât aceşti oameni cinstiţi şi
harnici. În Canada chinezii nu au voie să stea mai mult de trei ani şi plătesc anual
la stat o taxă destul de mare, mi se pare cam vreo trei sute de dolari.
112
Chinezoaicele nu sunt primite în America, afară numai de soţia consulului,
iar copilul născut de ea nu se trece la oficiul stării civile. Acelaşi tratament îl au şi
japonezii, dar dintre aceştia am văzut foarte puţini.
De ce toate acestea? Fiindcă sunt oameni de culoare (galbeni) şi fiindcă,
după concepţia americană, sunt consideraţi de aceştia ca fiind de rasă inferioară.
*
Dar mai sunt şi negri în Canada şi tratamentul lor este oarecum deosebit
de al chinezilor. Ei sunt primiţi în fabrici şi ateliere, mai mult separaţi de albi şi
întrebuinţaţi mai ales la munci brute. Sunt veniţi din Statele-Unite şi nu-s prea
numeroşi. Majoritatea iau pământ de la stat (Homestead) şi fac agricultură. Sunt
şi „funcţionari”, bunăoară măturători de stradă, îngrijitori de vagoane, la
curăţitul canalelor, spălători de vase la restaurante şi alte ocupaţii asemănătoare.
Albii nu se amestecă cu ei la aceeaşi lucrare. Dacă un negru este chemat, i se
strigă: „Halloo Johnny”. Cuvântul Johnny este o luare în râs sau o poreclă.
Niciodată un alb n-o să stea la discuţie cu un negru, numai în cazuri foarte rare,
ca atunci când se face propagandă politică sau la vreun interviu, când negrul e
campion la box sau o altă celebritate.
Ca religie, negrii sunt în majoritatea lor metodişti, ca şi americanii; însă
au biserici separat şi chiar preoţi negri. Niciodată un alb nu va intra în biserica
negrilor.
Niciodată un alb nu va dormi în casa unui negru. Totuşi mie mi s-a
întâmplat să dorm.
Făcusem drumul pe jos, cu un prieten al meu, francez, de la Beareveck la
staţia de cale ferată West-lok şi ne-a apucat noaptea la o fermă, în drumul nostru,
cam pe la Swit-lok şi am bătut la uşa casei, fără să ştim că proprietarul este un
negru. Când am dat cu ochii de el, francezul a strâmbat din nas şi mi-a spus că
mai bine doarme afară, decât în casa unui negru.
Se înserase bine şi proprietarul probabil că a priceput gestul francezului,
totuşi ne-a poftit cu insistenţă: chiar dacă nu vroim „să dormim la un negru”,
măcar să ne odihnim puţin şi să mâncăm ceva.
Cu toată sila francezului, am consimţit să găzduim la el. Ne-am
recomandat, apoi şi el ne-a spus ca se numeşte Felipe; ne-a poftit în odaia lui cea
mai curată, ne-a aranjat masa şi ne-a servit chiar el personal.
Înainte de a aduce la masă, se întredeschide uşa, un cap de negresă apare
şi întreabă în limba spaniolă: „Se puede servir, el senores?” (Se poate să servesc
domnii?) şi don Felipe al nostru răspunde: „No se puede, torna al cabindo!” (Nu
se poate, întoarce-te în cameră!).
M-a surprins plăcut asemănarea acestor cuvinte cu cele româneşti. L-a
întrebat prietenul meu ce limbă vorbeşte în mod obişnuit şi el ne-a spus că
spaniola. Mama lui a fost din Mexico, iar tatăl lui din Noul-Orleans, în sudul
Statelor-Unite, unde s-a născut şi el; ne-a mai spus că ştie puţin franţuzeşte, dar îi
e ruşine să vorbească, deoarece vorbeşte prost această limbă „un dialect al
113
negrilor din partea locului”; totuşi ne-am înţeles foarte bine cu franceza lui şi ne-a
apucat miezul nopţii discutând.
Se simţea foarte fericit că are oaspeţi pe nişte „domni aşa de distinşi”, cum
suntem noi, apoi ne rugă să-i permitem, ca mâine dimineaţă când vom pleca, să ne
însoţească şi, dacă vrem, chiar până la West-lok: „Ca să vadă vecinul meu, un
englez, care nu-mi făcea cinstea să-mi răspundă la salut!”.
A doua zi, la plecare, vrând să-i plătim, s-a supărat foc. Ne-a spus, în
simplitatea lui, că el are obligaţii faţă de noi, că suntem primii albi care i-am făcut
deosebita onoare să găzduim sub acoperişul lui.
…Mi-am amintit toate acestea acum, când „civilizaţia” nord-americană
tinde la supremaţia lumii, în numele „democraţiei”, al libertăţii şi demnităţii
fiinţei umane”…
M. Tarază
114
În tinereţe lucrase în Canada la defrişarea lozurilor rămase după violentele
despăduriri de la începutul veacului, iar la Paris, unde o vreme fusese
restaurator, se ocupase cu sculptura în lemn. Un admirabil candelabru există
şi astăzi la biserica ortodoxă de acolo, ales prin concurs din mai multe. Artist
oricum l-ai fi privit şi muncitor cum nu se mai poate, Dimitrie Tarază perpetua
spiritul seriozităţii profesionale şi cultul cărţii la Casa Naţională într-o vreme
când acesteia i se desfăcea carnea de pe oase. Îmi aduc aminte cu o emoţie
dureroasă cum ne-am strecurat într-o seară împreună în clădirea comunităţii
israelite de peste drum, improvizată subit în magazie de cărţi nefericite şi tout-
à-l'égout al sublimităţilor pedepsite, unde zăceau claie peste grămadă tomuri
scoase cu toptanul din aşezământul bătrânului Belloescu, aruncate care cum
se nimerea şi pornite pe un drum fără
întoarcere. Câţiva bibliomani de s-au mai
înfruptat orbeşte din acel ospăţ al nimănui,
salvând cu patima apucării câte ceva din
recuzita acelui spectacol de avion prăbuşit.
După douăzeci de ani încă am mai dat în
Bucureşti peste câte o carte ce lăsa să
transpară ştampila Casei Naţionale din
Bârlad, pensulată cu grijă în bronz inutil!...
Dacă George Nedelea (1903-1975) a fost
disciplina, Dimitrie Tarază era sfinţenia
faţă de obiectul de artă, faţă de carte şi faţă
de relicva istorică sau arheologică”. (Din
C. D. Zeletin „Bârladul odinioară şi astăzi – oameni şi
fapte”, 1984, p. 838-839).
După alţi ani, prin 1956-1958 l-am întâlnit şi eu pe Dimitrie Tarază
oficiind meseria de restaurator la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad. Era
ajutorul de bază al profesorului Vasile Palade, directorul instituţiei, care aduna
istorie şi arheologie din toată zona Bârladului.
Era, de-acum, bătrân, cocârjat, ciolănos dar întotdeauna migălos şi
vorbăreţ cu obiectele care-i desfătau ochii, mâinile şi sufletul.
Mâinile Mariei
de G. Nedelea
115
Că mâinile tale nu mint
Nici trândăvesc,
Ci, lacome, trudesc
De când prima dată ai privit
Cum urcă soarele în răsărit!
„Uşi albe, Uşi negre”, marginalii de S.H. la cartea lui I. Ludo, constituie
nu numai un prilej de „răscolire în mâlul istoriei Statelor-Unite, cu un popor
tânăr şi viguros”, cât mai ales un mesaj al înţelegerii între naţionalităţi şi
indivizi, până a înţelege că războiul nu-i de conceput nici chiar între două mari
puteri ale lumii: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Mesaj care după atâţia ani
nu-şi pierde calitatea. Hai să-l citim!
116
Nu! Sunt nişte uşi pur şi simplu. Numai că unele pot fi deschise numai de
albi, altele sunt rezervate (în exclusivitate!) negrilor.
Într-o ţară de basm? Nu! În America. Titlul a fost sugerat de procesul
intentat lui Glen Taylor, candidat la vice preşedinţia Statelor-Unite, care a comis
crima de a fi… „încercat să ia parte la o conferinţă a tineretului din sud, intrând
pe o uşă pe care scria: „Pentru Negri”. Şi, candidatul la vice-preşedinţie tot s-a
ales cu ceva: 6 luni de închisoare. Cu ce s-ar fi ales un negru care ar fi intrat pe o
uşă pe care ar fi stat scris: „Pentru albi?” Probabil cu un neînsemnat linşaj (dacă
păstrăm proporţia culorii infractorilor).
Pornind de la acest incident, care în America pare banal prin frecventa lui
repetare, D-l I. Ludo răscoleşte mâlul istoriei Statelor Unite pentru a scoate la
suprafaţă, toate contradicţiile şi falsificările pe care această istorie orgolioasă
caută să le escamoteze. Istoria poporului american tânăr şi viguros, ar trebui să
curgă vijelioasă şi cristalină ca un râu spumegat din munţii Alegani; din păcate e
tulbure şi împotmolită, căci aluviunile odioase ale rasismului discriminatoriu au
spurcat-o.
Pornind din 1775, an în care americanii încep lupta de eliberare de sub
tutela engleză, ni se perindă nenumăratele reforme, decrete, legiuiri care se înşiră
de-a lungul unui veac ca nişte jaloane infamante, nu pentru negri, cărora le erau
sortite, ci pentru onorabilii autori albi. Legea lui Jim Crow, prohibitivă pentru
orice gest de emancipare a negrilor, perfidă prin forma ei aparent inocentă,
„legea” lui Lynch – legiferare a crimei nepedepsite, „legea” Ku-Klux-Klanului,
amintind de odioasele practici ale întunecatului Ev Mediu şi multe alte legi actuale
care lovesc în proletariatul de toate culorile (un progres!?). Asta a fost răsplata
pentru munca de robi (la propriu) pentru îmbogăţirea plantatorilor sângeroşi,
pentru vieţile generos oferite în războaiele victorioase al Americii.
Pentru a scrie istoria tragică a negrilor din America ar fi trebuit un
material imens mai ales că, în afară de istorie, ştiinţele sociale ar fi fost puse la o
serioasă contribuţie. Dar D-l I. Ludo nu e un istoric (sau nu lasă să se vadă). D-sa
e un polemist… Poate, în alte împrejurări, ar fi fost un reporter: nu al faptului
divers, cotidian, ci al faptului social, al evenimentului care interesează
colectivitatea.
D-l Ludo nu atacă direct la faţa locului. Critica sa e un dizolvant de la
distanţă. Dar dizolvantul e foarte concentrat pentru că are ca materii prime:
informaţii, ştiri, articole, reportagii, statistici, furnizate chiar de presa americană:
cu revoltă de cea progresistă, cu cinism de cea reacţionară.
Construcţia diferitelor capitole capătă astfel un aspect geometric prin
simetria ei, de perfect silogism; articolele din presa americană devin premize,
autorul trăgând numai concluziile implacabile şi arzătoare. Prin concentrata masă
de fapte şi cazuri, circulă tonul polemic ca un curent de înaltă şi constantă
tensiune.
117
Aflăm astfel că există cartiere pentru negri, universităţi pentru negri,
compartimente pentru negri (cimitire nici nu mai e vorbă) şi bineînţeles... uşi
pentru negri.
Aflăm că… li se face cinstea de a fi chemaţi din când în când, să se bată în
războaie, dar vai de subofiţerul negru care s-a aşezat într-un autobuz pe scaunul
rezervat albilor!
Sunt şi negri bogaţi în America. Cel mai bogat este antreprenor de pompe
funebre! Condiţia umană a negrilor este insuportabilă. Nu există compartiment de
viaţă care să nu fie viciat de cancerul discriminărilor rasiale îndreptate contra
negrilor. Condiţii de viaţă mizerabile, drepturi politice înăbuşite prin teroare,
manifestări spirituale interzise prin legi de concepţie medievală.
Acesta e tabloul sumbru (chiar mai întunecat decât faţa lor) al existenţei
negrilor. Cărticica „Uşi albe, Uşi negre” ar fi trebuit să conţină, după aspect,
poeme calde şi luminoase, create de înaripata fantezie a unui poet; din păcate, e o
tragedie având ca eroi 15 milioane de negri, peste care apasă, nu destinul
tragediei antice ci, pur şi simplu, mâna „democraţiei” americane.
Dacă eroii tragediilor antice se supuneau destinului „moira” lăsând în
sufletul spectatorului deprimantul sentiment de groază, resemnarea în faţa unor
forţe implacabile, negrii sunt ceva mai... realişti. Iată declaraţiile lui Philipp
Randolph făcute - în Aprilie 1948.
„Negrii din Statele Unite sunt sătui. Ei au ajuns la limita a ceea ce pot să
îndure şi refuză să se lase din nou înregimentaţi într-o armată Jim Crow – pentru
a se duce să fie ucişi într-un război – aşa zis pentru democraţie – o democraţie pe
care negrii n-au cunoscut-o niciodată. Soldatul negru care s-a bătut în rândurile
armatei americane în cursul celui de al doilea război american, a fost chemat să
lupte împotriva ameninţării rasiale a lui Hitler. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie
supus în acelaşi timp la cele mai grave umilinţe rasiale în sânul armatei din care
făcea parte.
Acest factor rasist nu există însă într-un eventual război între Statele Unite
şi Uniunea Sovietică. NOI, NEGRII, NU AVEM NICIUN MOTIV SĂ NE BATEM
ÎN ACEST RĂZBOI”.
E primul fascicol de lumină care se strecoară prin uşa neagră, pe care
americanii n-au zăvorât-o chiar aşa de ermetic”.
*
20 februarie 1949, numărul 164:
…pe marginea consfătuirii cititorilor romanului „Negura” de Eusebiu
Camilar, I. Delamisa prezintă atât cartea dar şi explicaţii privitoare la rostul
seriei recenziilor cu public, iniţiate în Bârlad de Librăria Noastră, urmărindu-se
şi un dublu scop; dezvoltarea gustului pentru citit prin cunoaşterea calităţilor
operei recenzate şi aflarea opiniei celor mulţi asupra producţiei literare actuale;
la recenzia prezentată de d-şoara profesoară Cornelia Stegaru, la discuţii au
118
luat parte: ing. Glasberg, utemistul Ciocârlan, publicistul Marcu Schwartz,
funcţionarul Rosner şi muncitorul Creţu.
„Trăiască Republica!
Aceste cuvinte
De-a pururi ne crească
În inimi, în minte.
Cu ele pe buze
Şi fruntea spre zare,
Ogoarele mândre
Plugarii să are.
În fabrici, birouri,
În tot ce e muncă,
Doar ele să fie
Îndemn şi poruncă!
119
Şi-n drumul ce-l batem
Luptând pentru pace,
Lumina lor vie
Pe toţi ne îmbrace!
Trăiască Republica!
Aceste cuvinte
De-a pururi ne crească
În inimi, în minte!”
Cu aceeaşi temă Ion Hobana semnează „Plug şi tractor”, iar Vl. Cazacu
răspunde tovarăşului Gh. Candel care „în epigrama ce-mi adresează”
recunoaşte că e „zaharisit” activ”:
121
Rasismul l-a formulat Gobineau.
Superioritatea nemţilor a proclamat-o Chamberlain.
Wille zur macht şi dispreţul milei a filosofat-o Nietesche.
Sălbăticia şi brutalitatea teutonă e milenară (Tacit). N-a creat-o Hitler.
Antisemitismul a fost un permanent mijloc de
diversiune în mâna guvernelor tuturor naţiunilor.
„Drang nach osten” şi „spaţiul vital” e un vis
secular al nemţilor şi nu numai al lor. Nu Hitler i-a
învăţat pe italieni să viseze un „Imperio” în Africa, pe
japonezi să viseze cucerirea Chinei şi Americii, pe
români să viseze un guvernământ al Transnistriei. Nu
Hitler a inventat imperialismul, şovinismul, ura de
rasă, lăcomia de pradă şi mai ales pe „jandarmul
Europei” şi „brâul sanitar”.
Aceste toate le-a găsit Hitler în funcţiune la
toate naţiile, la cele mari şi la cele minuscule şi
neînsemnate. Nici o naţiune nu se credea prea mică şi
slabă încât să nu viseze cucerirea de teritorii,
stăpânirea de minorităţi, şi mai cu seamă să nu se
creadă obligată de a apăra civilizaţia şi cultura
europeană împotriva „barbariei roşii”, împotriva dezrobirii muncitorilor.
De murea Hitler acum zece ani sau dacă nu s-ar fi născut, nu se schimba
nimic. Nu! Hitler n-a fost un Mahomed nici pentru lume, nici pentru naţia lui. N-a
fost nici epileptic, nici genial, nici profet, nici erou. A fost un gealat foarte uşor de
înlocuit.
Drang nach osten şi spaţiul vital ar fi putut fi înăbuşit foarte uşor, când s-a
prins de veste că Hitler pregăteşte un război. Nu se întreabă oare admiratorii
geniului lui Hitler, cum a putut învinge el opoziţia în ţara lui şi cu ce bani a putut
să se înarmeze?
Oare cu marca ridicată care valora a milioana parte dintr-o centimă aur?
Banda neagră a paraziţilor din întreaga lume a vrut războiul şi l-a pregătit pe
Hitler şi poporul său. Brutal şi îndobitocit, Hitler n-a fost decât un „Chargé
d'ffaires” sau mai potrivit, o excreţiune fetidă a organismului putred capitalist
mondial! Grangurii paraziţi ştiau prea bine că stăpânirea teutonă asupra lumii
întregi este un vis deşert şi caraghios, ştiau însă totodată că această idee fixă
poate fi utilizată pentru scopurile lor. Da, „Drang nach osten” nu se speriau, ci
groapa lor era. „Drang nach Westen” a emancipării muncitorimii.
De aceea au privit cu atâta linişte şi cinism la scandalurile din Reich, la
arderea cărţilor, la deportarea, schingiuirea şi uciderea oamenilor. Nu numai că
nu au protestat, că n-au intervenit, dar au contribuit, cu grele miliarde, la
construirea acestei uriaşe şi monstruoase maşini de război şi crimă!
122
Nici o cheltuială nu li s-a părut prea mare
acestor granguri ai tuturor naţiilor. Până şi evreii,
care aveau să fie cele mai lamentabile victime, au dat
prinosul lor pentru înarmarea apărătorilor
burtăverzimei! Hitler n-a cucerit teritorii. A intrat în
ele ca la complici. Nu el a creat Quislingii, Lavalii,
Codrenii şi Antoneştii. I-a găsit gata pregătiţi, şi nu în
grabă, ci de generaţii.
Într-o adunare publică, tov. Marusi, din partea comisiei de stat pentru
aplicarea legii Sfaturilor Populare propune, şi cei prezenţi aprobă, prin aplauze
entuziaste, Comitetul provizoriu în următoarea formulă:
123
Ioan Andronache, învăţător, preşedinte: Chiper Victoria, muncitoare
agricolă, vicepreşedinte; Jecu Gheorghe, ajustor mecanic C.F.R., secretar;
Curpăn Ioan, picher C.F.R., membru; Herşcovici Nisen, contabil, membru.
Delegaţiile muncitoreşti şi ale organizaţiilor de masă aduceau câte „un
cald salut Comitetului provizoriu, asigurându-l de cel mai larg sprijin al
maselor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea la oraşe şi sate”.
Poeţi sovietici
Vladimir Maiakovski
Poetul despre care I.V. Stalin a spus:
„Maiakovski a fost şi rămâne cel mai bun şi
talentat poet al epocii noastre sovietice” a
răscolit şi continuă să răscolească spiritele.
În lumina caracterizării istorice a tov. I.V.
Stalin, el poate fi considerat drept cel mai
reprezentativ poet al epocii socialiste. Nici
astăzi opera lui nu încetează a fi comentată
şi s-ar putea spune chiar că influenţa ei
asupra maselor începe de-abia să se
exercite. Conştient de faptul că revoluţia a
spart zăgazurile formelor în care erau
conţinute până atunci valorile poetice şi că,
dacă unele cuvinte caracteristice
capitalismului au dispărut, în schimb altele
izvorâte din practica de zi cu zi a
milioanelor de creatori ai acestei revoluţii
Vladimir Maiakovski:
Gravură în lemn şi-au căpătat dreptul de cetăţenie,
de sculptorul M. Tarază Maiakovski a devenit reprezentantul poetic
al acestui şuvoi lingvistic adus de masele
revoluţionare.
Sunt mulţi cari i-au adus, sau îi aduc acuzaţii de a fi prea tăios, aspru
şi necioplit în maniera de a scrie. Aceştia însă, nu i-au înţeles poezia. El nu a
scris o poezie căutată'n forme şi nici n-a putut pune înaintea fondului forma.
Fără a ridica asprimea la rangul de virtute, el a fost sincer şi tăios acolo unde
exprima energia şi revolta revoluţionară a maselor. De aceea poeziile sale,
atunci când sunt interpretate cu pricepere, nu pot lăsa pe nimeni indiferent.
124
Poporul a ştiut şi ştie să aprecieze talentul său şi numele lui Maiakovski va fi
de-a pururea slăvit de cei în numele cărora a scris: oamenii muncii.
S-a născut în satul Bagdadl (Georgia) la 19 iulie 1895 şi a murit la 14
Aprilie 1930. A luat de tânăr parte la mişcările revoluţionare, fiind arestat în
repetate rânduri şi apoi întemniţat.
Poezia ce o publicăm în traducere a apărut prima dată la 5 martie
1922 în ziarul „Izvestia”. Era de fapt prima manifestare a poetului, într-un
mare ziar politic.
Această poezie a fost remarcată de V. I. Lenin. La 6 martie 1922, în
raportul prezentat în faţa fracţiunii comuniste a conferinţei pan-ruseşti a
metaliştilor, Lenin s-a exprimat astfel despre această poezie:
„…de mult nu am mai simţit o aşa de mare plăcere, din punctul de
vedere politic şi administrativ. În poezia sa, el îşi bate joc de şedinţe şi
persiflează pe comunişti pentru că ei se tot întrunesc şi răsîntrunesc. Nu mă
pot pronunţa din punct de vedere poetic, dar din punct de vedere politic
garantez că aceasta este foarte just. Într-adevăr, noi ne aflăm în situaţia
acelora (şi trebuie de arătat că e o situaţie destul de prostească), care se tot
întrunesc, alcătuiesc comisii, compun planuri până la infinit... îndeplinirea
practica a decretelor, care le avem într-un număr mai mult decât suficient şi
care le coacem cu acea grabă ce ne-a zugrăvit-o Maiakovski, nu este îndeajuns
de controlată”. (Ed. rusă. vol. XXVII, pag. 177 şi 178 şi volumul „Lenin
despre literatură” (Editura P.M.R., pag. 155).
Aceste geniale cuvinte ale lui Lenin sunt şi astăzi actuale, în particular
şi în ţară noastră, unde P.M.R. a iniţiat şi duce o luptă acerbă în contra
birocratismului şi tuturor manifestărilor lui.
Sunt încă unii care mai văd activitatea lor principală în aceea de a ţine
şedinţe cu discuţii, întruniri, conferinţe, uitând să urmărească „îndeplinirea
practică” - cum spune Lenin - a măsurilor hotărâte.
Pentru aceştia toţi – strofele poeziei lui Maiakovski sunt biciuitoare”, se
spunea.
Biciuitoare şi tot atât de actuală şi în tranziţia actuală în România
postdecembristă, când, dacă oamenii politici vor să îngroape o problemă,
importantă pentru electorat, după discursuri furibunde, atacuri care mai de care,
de râsul lumii civilizate, întrunindu-se, mai fac o comisie pentru documentare
şi studiu, iar rezultatele nu le mai află cei cu votul la urnă, niciodată.
Cine crede că am greşit, n-are decât să vină cu argumente, să probeze
că Vladimir Maiacovski nu-i tot atât de actual astăzi ca şi atunci, când scria
„Răsîntruniţii!” Actual în România de astăzi, atenţie!...
125
1 Mai 1949, numărul 175: „Poem pentru 1 Mai” de Mioara Şianu.
I. Roimişer semnează „Povestea unei întreceri” cu o gravură în lemn de M.
Tarază.
22 mai 1949, numărul 178: „În ziua de 21 mai s-au instalat în oraşul
Bârlad şi plăşile judeţului Tutova comitetele provizorii. În oraşul Bârlad –
preşedinte Ion Vasile, muncitor C.F.R.; Mihailovici Neculai, funcţionar,
secretar.
În pagina „Culturale”, sub un citat din Maxim Gorki, şi subtitlul „Două
culturi”, erau prezentate faţă în faţă, aspecte din U.R.S.S. şi U.S.A., punându-
se accent pe superioritatea sistemului cultural sovietic faţă de decadenţa
culturală americană, apoi se explica, pe un spaţiu larg, cum se realizează
„Ploaia” la rubrica „Ştiinţa pe înţelesul tuturor”, urma o recenzie a filmului
„Tânăra gardă”, dar şi veşti din U.R.S.S. despre cum „pionierii iau parte activă
la extinderea reţelei radiofonice la sate”.
Într-o altă pagină, la rubrica „Ultimele ştiri”, se aduceau informaţii
despre instalarea comitetelor provizorii. „În ziua de 21 mai s-au instalat în
oraşul Bârlad şi plăşile judeţului Tutova comitetele provizorii. În oraşul Bârlad
– preşedinte Ion Vasile, muncitor C.F.R.; Munteanu Ion, muncitor, membru;
Mihailovici Neculai, funcţionar, secretar. La plasa Bârlad: Ion Ursache,
muncitor, preşedinte; Ion Luncă, muncitor, membru; Blănaru Gheorghe,
funcţionar, secretar. Plasa Epureni: Voicu Grigore, muncitor, preşedinte; Ion
126
Cojocaru, ţăran sărac, membru; Ion Nicu, funcţionar, secretar. Plasa Criveşti:
Sava Florea, muncitor, preşedinte; Bercea Pricop, ţăran sărac, membru; Perju
Chiril, funcţionar, secretar. Plasa Unţeşti: Gheorghe Buhuşi, muncitor,
preşedinte; Răianu Matei, ţăran sărac, membru; Teodor Forţu, funcţionar,
secretar. Plasa Pueşti: Gopşa Iancu, muncitor, preşedinte: Chiriac Şt., ţăran
mijlocaş, membru; Huiban Vasile, funcţionar, secretar.
VOM BIRUI
„Vom birui, vom birui
În lupta noastră pentru pace!
Noi adevărului slujim,
Cu voi, călăi, minciuna toarce.
128
Ce-aţi dat voi bun acestei vieţi
De când tot chinuiţi pământul,
Voi care astăzi vreţi război?
Hai, vrem să v-auzim cuvântul!
În noi e viitor-ntreg!
La voi trecutul mârşav zace!
Vom birui, vom birui
În lupta noastră pentru pace!”
129
voie să facem colectiv, aşa cum scrie în Rezoluţie”. Aşa le vorbea ţăranilor
muncitori, prin luna martie, femeia muncitoare Catinca Bleoju, mamă a şapte
copii, din satul Sârbi jud. Tutova. Suferise Catinca mult amar de timp din cauza
robiei pe la boieri; şi bărbatul l-a pierdut de pe urma secetei din 1947.
- Da, Catincă, decât să mai argăţim chiaburii alde Panait Codreanu sau
Feliche, de la care nu ne alegem cu nimic, mai nimerit, zău, să punem umărul cu
toţii să muncim în colectiv şi ştim o socoteală dreaptă, că muncim pentru binele
nostru şi nu pentru trântori, răspunde ţăranul muncitor Vasile Martac, fost zeci de
ani argat la boieri şi chiaburi.
- N-oi uita nici în mormânt câte am tras din cauza moşierului Sava, care
m-a jefuit ca în codru pentru petecul de pământ luat în arendă... O viaţă întreagă
tot dator îi eram. Se ţinea boierul de mine, ca râia de câine, se amestecă în vorbă
ţăranul sărac Sterian Ganea.
130
- Chiaburul Ţugulea, care o viaţă întreagă nu a vrut să ştie de omul sărac,
acu' se făcuse bun ca tata… „măi Simioane, măi Ionică, măi finule” şi numai cu
cuvinte dulci umbla, doar ne-o îndepărta gândul, de la colhoz, - aşa zicea
chiaburul colectivului ce-l înjghebam noi… dar nu i-a mers. Iaca azi suntem mulţi
şi hotărâţi.
Am cerut de-acu' aprobarea, zicea Simion Munteanu, cu bucuria celui ce
vrea să uite de povara trecutului.
10 August 1949
Soarele ridicat la cinci suliţe de pământ, arde aman de tare. La o
harbuzărie din şesul Bârladului, sub un stufiş umbros şade un grup de oameni.
Printre ei se află moş Petrache Anton de 75 ani, ţăranul muncitor Ştefan Codrenu,
care abia de câteva zile s-a înapoiat din Uniunea Sovietică pe care a vizitat-o.
„Îmi pare rău că nu sunt atât de tânăr ca nepotul meu Bleoju, ca alături de el să
muncesc şi eu la colectiv, la ridicarea satului nostru – zice moş Petrache, după ce
ascultase pe Ştefan Codreanu, care vorbise limpede şi frumos despre viaţa fericită
a ţăranilor din Uniunea sovietică. Acum păreau mai nerăbdători să pornească mai
repede pe drumul nou pe care cu aproape şase săptămâni în urmă călcase Fănică
al lor, ceea ce i-a făcut să se hotărască cu toţii să dea numele de „Drum nou”
gospodăriei lor colective.
131
Satul Sârbi a trăit duminică o zi de mare sărbătoare. Cu casele văruite
proaspăt, cu drumul reparat, cu gardurile drepte şi cu buruienile îndepărtate,
alături de arcuri frumos împodobite cu ghirlande de stejar şi steaguri roşii, satul
Sârbi trăieşte cu adevărat un început de viaţă nouă. La fostul conac al moşierului
Jean Sava, unde altădată sălăşluiau luxul şi lenevia, se afla instalată administraţia
Gospodăriei. Aici a avut loc festivitatea semnării Actului de constituire a
Gospodăriei colective „Drum nou”.
Hotărâţi şi nerăbdători, bătrâni, tineri şi femei iscălesc fericiţi actul de
constituire, ştiind că numai astfel vor avea parte ei şi copii lor de un trai mai bun
şi mai omenos.
Curtea gospodăriei e o mare de capete. Sunt familiile colectiviştilor şi
foarte mulţi ţărani muncitori veniţi anume din satele vecine: Banca, Zorleni,
Mitoc, Satul Nou etc. În mijlocul lor zăresc pe văduva Ileana Cordon, bătrână de
60 de ani, mamă a opt copii şi membră în colectiv. O aud vorbind:
- Măi, oameni buni, greu ne-a fost până acum. Bine că am primit
aprobarea de la partid şi guvern, deamu, muncind împreună, alungăm sărăcia din
casele noastre. Iaca aşa să faceţi şi voi, cei din satele megieşe…
Ar mai fi continuat mătuşa Ileana, dar se opri din cauza lacrimilor de
bucurie ce începuseră a se prelinge pe obraz.
132
La 9 iunie 1950, în Monitorul oficial nr.51 se publica H.C.M. nr. 617
pentru înzestrarea unor gospodării agricole colective prin „trecerea din
patrimoniul statului în folosinţă pe veci a respectivelor bunuri materiale în
dreptul fiecăreia, G.A.C. „6 Martie” din comuna Băcani atribuindu-i-se:
137
subiectele care îl interesează. „Păreri Tutovene” a ajuns una dintre cele mai
reuşite publicaţii ale momentului, intrată definitiv în circuitul presei naţionale”.
Mărturie veridică a faptului că presa de astăzi constituie trepte noi către
presa de mâine…
139
Lumina revistă politică, literară şi de
cultură generală, redactor Lazăr Beneş,
redacţia şi administraţia în strada Vasile
Lupu nr. 6, apare bilunar, tipografia
Lupaşcu, în opt pagini.
141
1 ianuarie 1945, numărul 1, în „În loc de editorial” revista îşi propune
ca program: „Lumină – cât mai multă lumină”. Ea instituie de îndată „un
concurs cu premii importante, pentru cea mai bună nuvelă cu caracter social
care să nu depăşească mai mult de 8 pagini de caiet. Manuscrisele , inedite, se
vor trimite până la data de 30 ianuarie pe adresa revistei „Lumina”. Rezultatul
concursului se va publica atât în revistă cât şi în marile cotidiene ale Capitalei.
Poezia „De vei fi rănit, iubite” de Iosif Utilin, traducere din limba rusă
de către Mihail Beniuc.
Revistă postdatată, în „Notiţe locale” sunt anunţate: „Sub patronajul
Uniunii Patriotice are loc luni 25 decembrie 1944, orele 19, în sala „Alexandru
Vlahuţă”, primul spectacol al Teatrului Uniunii Patrioţilor cu piesa „Omul care
a văzut moartea” de Victor Eftimiu, dar şi îndemnul. „Pregătiţi-vă pentru balul
Apărării Patriotice din 31 decembrie 1944”.
Th. Călin Delapraja – semnează poezia „Muncitorii”
Mihai Beniuc, „Oraşul pierdut. E slobod să mai cânt”.
Lazăr Beneş semnează articolul comemorativ „Nicolae Titulescu” –
patru ani de la moartea sa, în care scrie printre altele:
„…În timpul când Titulescu se afla bolnav la St. Moritz, semnatarul
acestor rânduri i-a transmis în numele unei adunări o telegramă omagială cu
urări de sănătate. Ori acum cinci ani, a face acest lucru era un act subversiv
şi… comunist. Fapt pentru care mă trezesc într-o noapte cu o percheziţie
făcută de autorităţi şi înaintat Legiunii de jandarmi. După 48 de ore de
detenţie, un domn maior, al cărui nume nu-l reţin, mă cercetează şi mă
descoasă, punându-mi fel de fel de întrebări cu anumite dedesubturi, căutând
cu tot dinadinsul să-i declar că sunt comunist. Ori, la urmă, mi-a declarat că
această concluzie a tras-o numai din faptul că am trimis o telegramă lui
Nicolae Titulescu, care, aici în ţară, era considerat dacă nu comunist, prieten
bun al acestora”.
La revistă mai semnează Nicolae Pandelea, locot. V. Luduşanu, K.
Sandu, farmacistul A. Aronov, L.A.B.
142
„Întâi ochelarii. Pe urmă, părul stufos şi creţ. Obrazul, peste care anii
trec fără să lase urme. O siluetă sveltă şi în permanentă agitare. Este Otto
Marcovici. Dar nu întreg. Ca să-i completaţi personalitatea, adăugaţi: o
inteligenţă vie, dublată de o rară putere de muncă; un spirit inventiv în cele
mai variate domenii; un animator. Mă leagă de el o colaborare şi o prietenie
de peste 20 de ani. L-am văzut la „Adevărul” şi „Dimineaţa”, în zilele cele
mai bune şi în zilele cele mai grele. Activ, energic, găsind cu uşurinţă soluţia
celei mai complicate probleme, prieten cu lucrătorii din tipografie, cu
redactorii şi vânzătorii de ziare, trecând din atelier în birou, din birou în
stradă. Marcovici era adevăratul motor al acestei mari uzine de presă. Totuşi,
acest vast câmp de activitate, nu-i ajungea; în acelaşi timp Marcovici
conducea un teatru şi două cinematografe.
După aceea, când am întemeiat „Jurnalul”, am fost iarăşi împreună. A
dus şi acolo aceleaşi minunate însuşiri de animator şi de tovarăş. „Jurnalul” a
fost suprimat de guvern şi au venit timpurile întunecate ale stăpânirii nemţeşti
în România. Otto Marcovici a continuat lupta. Alungat din presă a luptat în
teatru. „Baraşeum” n-a fost numai adăpostul atâtor actori şi scriitori evrei, ci
şi refugiul ultimului spirit de protestare cetăţenească, tot ce s-a mai putut
spune împotriva injustiţiei şi intoleranţei, s-a spus acolo, înfruntând grave
riscuri personale. Marcovici a reuşit să treacă prin cenzura cea mai infamă
textele cele mai îndrăzneţe. Ce nu se îngăduia scris în ziar şi nici şoptit la
cafenea, se cânta şi se spunea la „Baraşeum”, în aclamaţiile publicului
entuziast.
Acesta este meritul cel mai de seamă al lui Otto Marcovici.
Un cald animator. Un excelent organizator. Dar peste toate acestea, un
mare luptător în faţa căruia nu există piedici şi nici primejdii”.
În acelaşi număr Ion Palodă semna:
„Bunul samaritean”
„Fariseului care l-a întrebat pe Isus „cine este aproapele meu, Iisus i-a
răspuns prin următoarea pildă: „ Un om cobora din Ierusalim la Ierihon, a căzut
între nişte tâlhari care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au
plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un
preot şi când l-a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un Levit trecu şi
el prin locul acela şi când l-a văzut a trecut înainte pe alături. Dar un Samaritean,
care era în călătorie, a venit la locul unde era el şi când l-a văzut, i s-a făcut milă
de el. S-a apropiat de el, i-a legat rănile şi i-a turnat peste ele untdelemn şi vin.
Apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a
pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: „ai grijă de el şi orice
vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere". Care, din cei trei, ţi se pare că a dat
dovadă, că este aproapele celui care căzuse între tâlhari?” (Luca 10 Matei 22).
143
De atunci sunt aproape două mii de ani şi în tot timpul acesta mii şi mii de
bărbaţi şi femei din toate neamurile şi de toate credinţele au dat dovadă că merită
titlul de Samaritean sau Samariteană, ba chiar cu mii de ani înainte de Iisus, au
existat şi s-au manifestat foarte mulţi inşi cu simţirea acestui cinstit samaritean.
Sublima pildă a Mântuitorului pare că se reazemă pe o însuşire eternă a
sufletului omenesc. Mila şi dragostea de aproapele n-a lipsit nici odată din
omenire: ceea ce însă a lipsit mereu a fost priceperea.
Puţini sunt aceia cărora sublima pildă, de mai sus, le aminteşte de reaua
alcătuire a Societăţii în care mişună bătăuşi, tâlhari, criminali şi victime dând
atâta de lucru bunilor samariteni. Puţini au fost întotdeauna, cei care au văzut clar
că societatea omenească trebuie lecuită radical. Aceşti puţini, şi foarte mari
văzători au fost însă ucişi de marea mulţime a omenirii, în care se aflau, desigur,
şi foarte mulţi buni samariteni. Iisus, Socrate, Giordono Bruno, Huss, Liebknecht,
Roza Luxemburg şi câţi alţii, au fost ucişi de bietul norod năcăjit şi bun, dar orb şi
neînţelegător. („O sancta simplicitas”, „Iartă-le Doamne, că nu ştiu ce fac”).
Să înţelegem şi să nu uităm că manifestările noastre individuale
samaritene şi instituţiile caritabile sunt semne (simptome) că lumea sufere de o
boală profundă şi ruşinoasă. Da, sărăcia, adică faptul că o parte din membrii
societăţii umane are nevoie de mila şi ajutorul altei părţi, nu e numai o durere şi
umilire pentru cel miluit, dar e o ruşine şi o primejdie pentru bunul samaritean
care-l miluieşte.
E o ruşine ca bunele noastre sentimente să fie condiţionate de mizeria,
boala, murdăria şi incultura aproapelui nostru, (vezi parabola care vorbeşte de
tâlharul care l-a dezbrăcat, jefuit, bătut zdravăn şi lăsat mai mult mort, de parcă
aşa ceva e inerent unei societăţi omeneşti, căci altfel bunul samaritean n-ar avea
prilej, să-şi plaseze bunătatea!)
Dar e şi o primejdie pentru toţi.
Boala contagioasă a celui sărac şi murdar, nu se sfieşte să viziteze şi
casele curate şi luxoase ale simandicoşilor noştri.
Obiceiurile, viciile şi limbajul cartierelor mizerabile pătrund în sufletele
copiilor celor mai bine crescuţi; hoţii, criminalii sunt, în bună parte creaţi de
sărăcie şi incultură.
Dar cea mai mare ameninţare e că într-o societate în care e posibilă
sărăcia, nimeni din noi, dar absolut nimeni, nu e sigur că, chiar dacă azi posedă
avere, mâine, el sau copiii lui, nu vor cădea în prăpastia puturoasă a sărăciei!
Rog să fiu bine înţeles; Nu neg meritul bunului samaritean, nu pretind că
în societatea de azi, aşa cum este, să ne abţinem de a face cât mai mult bine
aproapelui nostru, dar să înţelegem şi să nu uităm o clipă, că aceste gesturi de
bunăvoinţă şi de iubire, nu uşurează decât o prea mică parte din suferinţa omenirii
şi că omenirea trebuie vindecată radical, atacând cauza, reaua alcătuire care face
posibilă sărăcia.
Chiar atunci când, împărţind cămeşi şi săpun am fi siguri că primitorii nu
le vor vinde pentru a-şi procura rachiu, n-a alungat sărăcia.
144
Chiar dacă un mare proprietar (individual) ar împărţi toată moşia sa
ţăranilor sau un fabricant ar preda fabrica sa lucrătorilor, n-au făcut nimic. Cu
aceasta nu se schimbă nimic din structura societăţii. Noii proprietari vor fi tot ca
şi cei vechi. Trebuie schimbată norma, şi aceasta o putem face. Să înţelegem
timpurile şi să nu ne complăcem în confortul indiferentismului nostru cras, atât
timp cât fratele nostru lipsit se zbate în ignoranţă, în lipsă şi în asuprirea tiranilor.
Iar apoi, după ce am înţeles, trebuie să luptăm cu votul nostru, cu solidarizarea
noastră, cu puterea massei luminată care cere însănătoşirea radicală a
gospodăriei omeneşti, o adevărată Democraţie, propăvăduită de Mântuitorul, că
fiecare om este frate şi fiu al aceluiaşi Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu care
este împărăţia binelui şi adevărului, a dreptăţii şi a egalităţii, care se sprijină pe
iubirea dintre toţi oamenii. Iubirea face să înceteze mizeria, boala, sărăcia şi
suferinţa.
Iubirea este angelică.
Timpurile au sunat. Să fim vrednici de ele”.
145
Ani de zile Stroe a cântat şi jucat pe cele mai bune scene din Capitală
şi chiar în străinătate precum şi la posturile noastre de radio.
Alături de Vasilache, bunul său amic, mort atât de timpuriu, a turnat şi
un film românesc care se bucură de un real succes.
Stroe creează şi joacă pentru popor cu subiecte din viaţa trudită a
acestui popor. Popor de muncitori şi plugari, convinşi luptători antifascişti
care ne-au adus Pacea.
Şi o amintire personală din viaţa lui Stroe: Am copilărit împreună cu
Stroe pe valea Tazlăului în judeţul Bacău. În vacanţa şcolară, venea regulat la
ţară şi unul din sporturile noastre favorite era înotul. Zilnic făceam fel de fel
de zburdălnicii în apa repede a Tazlăului, dar ce-i plăcea mai mult lui Stroe
era să se aşeze sub zidul iazului care oprea apa pentru o moară din apropiere.
De sus, de la înălţimea de trei metri, cădea zgomotos apa – ca o cascadă – şi
Stroe cânta puternic, vrând să întreacă cu vocea lui zgomotul produs de
căderea apei. L-am întrebat de ce face acest lucru ? Stroe a răspuns: „Vreau
să mă fac artist, să joc şi să cânt, iar aici, sub acest iaz, îmi formez vocea”.
Avea atunci 9 ani. Tot în acea vreme, îşi formase în sat o echipă de
„artişti”, din care uneori făceam şi eu parte. Reprezentaţiile se ţineau, de
obicei, într-o magazie şi în caz de forţă majoră, într-un încăpător grajd alături
de cai şi în faţa unei asistenţe cam tot de vârsta noastră. Preţul intrării la
„spectacol” era un bunghi sau doi, după importanţa piesei a cărei autor era
tot micul artist de atunci N. Stroe.
Da, încă din frageda copilărie Stroe visa scena. Iubea teatrul citind
mereu lecturi din acest gen şi aşa a ajuns popularul comic de astăzi.
N. Stroe e compozitor şi conducător de teatru a ajuns la apogeu, omul
cu cele mai mari succese din ultimul timp. Mărturia acestui lucru e şi publicul
care vine în mare număr să vadă şi să asculte pe Stroe. Cine nu a văzut sau
auzit de apariţia lui Stroe în Napoleon pe scena teatrului „Atlantic”, unde
artistul are una din cele mai perfecte creaţii, profetizând lui Hitler, măcelarul
civilizaţiei, că locul lui este mai preferabil în mormânt decât în viaţă... Şi
faptele ne arată că Napoleon – respectiv Stroe – a avut dreptate, căci o dată cu
moartea lui Hitler, a venit pacea”.
*
146
Septembrie 1945, numerele 6-7, bilunar, N. Peiu, clişeele şi gravurile
de Nell Cobar şi Miasereel. Aceiaşi colaboratori: dr. Weinfeld, Th. Călin
Delapraja, Isaiia Răcăcuni, dar revista anunţă pentru numărul următor
colaborări de la scriitorii din Capitală…
MOLDOVA
de Isaiia Răcăciuni
„Cuvânt magic ce-a făcut în totdeauna să tresalte în inima mea o coardă
tainică şi să vibreze sonor şi profund… Ca ecoul unei orgi, oricât de departe aşi fi
fost de ţară, pentru mine acest cuvânt însemna lunca Siretului, satul copilăriei,
dealurile de la Bălăneasa şi drumurile şerpuite ce duc în munţii Oituzului, printre
stânci cu zvon de şuvoaie de ape reci şi iuţi…
147
Mai însemna şi bisericuţa din Borzeşti, lângă care poposeau cei patru
murgi, când veneam în zilele de vară din cătunul meu insignifiant şi mergeam spre
Slănicul cu lux occidental…
În anii prigonirii rasiale, şi chiar mai înainte, în epoca de infuzare a otrăvii
antisemite în masele populare româneşti, îmi puneam adesea, intrigat, întrebarea
de ce mă emoţionam în copilărie la amintirea voievozilor moldoveni, de ce
participam cu atâta foc la toate actele patriotice, la ce scriam poezii ce cântau
plaiurile înflorite ale ţării, când mie mi se trecea prin prisma ironiei şi a
suspiciunii orice sentiment ce l-aş fi avut pentru pământul meu natal. Cum poţi să
mai iubeşti o ţară şi un neam care te-a scuipat ca pe-o măsea stricată din gură?...
Şi... totuşi.., sentimentele ce-au fost sădite în noi din primele zile când am deschis
ochii pe aceste meleaguri, nu pot fi smulse cu rădăcină cu tot... Nu pot aşterne o
pată neagră peste ţăranii cu care am copilărit şi crescut, nu pot să colorez în
cenuşiu amintiri însorite, pentru o psihoză care a bântuit atât de aprig, adusă de
un vânt străin, peste un popor încă fraged faţă de maturitatea civilizaţiei... Şi am
preferat să rămân ridicul faţă de mulţi corelegionari, decât să mă smulg din
mediul prietenilor autohtoni cu care am îndurat şi bune şi rele...
Înainte de a fi scris „Paradis uitat”, în 1936, am poposit o zi în satul meu.
Birjarul care m-a luat de la gară, negustorii de pe la uşa dughenelor, ţăranii de pe
drumul ce urca la fostul conac în care mă născusem, se uitau ciudat şi întrebător
la mine şi se mirau de un târgoveţ, care venise să se plimbe o zi prin acele locuri,
fără nici o treabă precisă. Dar eu, în acea zi, adunasem în mine toată mierea ce
aveam s-o revărs în cele patru sute de pagini ale romanului ce evocam un
„Paradis uitat”...
Acum, după aţâţi ani şi atâtea întâmplări, când împrejurări vitrege m-au
oprit să văd Moldova, mă străduiesc să-mi imaginez cum o fi arătat satul, cum vor
fi trăind ţăranii cu noile orânduiri... Trei generaţii de agricultori ce mi-au
transmis în sânge dragostea de peisagiul românesc, glăsuiesc în acest târziu de
noapte în mine, când scriu acest fugar articol, făgăduit lui Lazăr Beneş, pe care l-
am văzut pentru prima oară, băieţel de trei anişori, pe malul Tazlăului. Şi-i revăd
şi pe acei ţărani trudiţi şi paşnici, pe cari i-am urmărit ani de-a rândul la coarnele
plugului, la secerat şi treierat, la horă şi priveghiuri, suduind printre dinţi pe
vătafi sau tocmindu-se în zilele de sărbătoare cu negustorul cu vorbă tărăgănată
dar inofensivă…
Pasionant şi interesant ar fi pentru mine să văd cum îşi exploatează
pământul singuri acei care şir de veacuri au trudit pe ogoarele boierului, şi
nutresc un vis. Să-i văd peste ani de zile, în sate curate, higienice, aşa cum am
văzut în occident, dând frumoasei noastre Moldove, un aspect pe care nu l-a avut
niciodată. Căci ce-i lipseşte acestei provincii ca să devină o grădină etern
înfloritoare?... Cum îl ştiu eu pe ţăranul nostru harnic, înţelept şi sfătos, el ar
trebui să profite de aceste împrejurări, când i s-a dat ce are el mai scump: pământ.
Şi cum nostalgia după porturile misterioase şi îndepărtate s-a stins, ultimul
vis este acela de a-mi sfârşi zilele lângă aceşti vânjoşi ţărani ai judeţului meu şi pe
148
un pământ pe care îl vad brăzdat de tractoare şi presărat cu hambare doldora de
grâu şi poame binecuvântate”.
149
Doina vremii
150
Iată ce nota Mihail Sebastian în 1941, şi cât de sigur era el atunci de
victoria Sovietelor. Cu câtă frenezie trebuie să fi scris el aceste rânduri, cu câte
speranţe, cu câte gânduri în viitor!
Viitorul lui M. Sebastian!… Nefericite prieten, ai fost prea dur, prea tăios,
prea neîngăduitor şi neiertător cu tine însuţi.
Ce te-a făcut să scrii la 22 Decemvrie 1942, în „jurnalul” tău aceste
rânduri?
„Fără disperare mă gândesc că asta se cheamă un ratat. Eu, la 35 de ani
nici o meserie, nici o resursă, nici o prietenie reală, nici o scăpare. Tot ce am făcut
a eşuat lamentabil. Hainele mi se jerpelesc. Ghetele arată din ce în ce mai prost.
Sunt jigărit, sunt obosit, sunt terminat, sunt inutil. De aici până la a întinde mâna
şi a cere, cât mai e?”
Întrebam mai sus „ce te-a făcut să scrii aceste rânduri”. Dar mi-am adus
aminte. Parcă ai dreptate... Era în iarna lui 1942. Erai un biet profesoraş, – în
lipsă de altă ocupaţie, – din ghetto-ul, în care te azvârlise legile naziste. Aveai
cinci mii de lei pe lună din care ţi se scădeau vreo trei, iar din rest cât se mai
putea. Păreai elegant, dar curios, hainele – aşa cum spui – începuseră să se roadă.
De prieteni – nu mai vorbim. Dacă ai scris: „nici o prietenie reală”, se vede că
ştiai mai mult decât noi, care te invidiam când auzeam numele istorice ale acelora
cărora nu uitai să le telefonezi în fiecare recreaţie.
Un singur cuvânt însă l-ai greşit. Un singur cuvânt din cele pomenite mai
sus ne doare cumplit: ratat. Cuvântul ne arde ca nişte colţi adânc înfipţi în noi.
Mihail Sebastian, – ratat!.., Ce ironie! Una din multele tale ironii...
*
151
Două muşte
Alexandru Dinu Ifrim semnează poezia „Zile de pace” din care redăm
ultima strofă:
„…Uitând de-amurgul rece al vremurilor de zbucium
Din dragoste, iubire refacem ideal…
La viaţă… cânte doina, la târlă sune bucium
Şi plugurile păcii – răstoarne brazda-n deal!”
Cântece negre
de Ion Caraion
Unii nu'nţeleg, se uită
trişti la cântecele negre, pline:
„Pentru ce nu scrie ca'nainte?
Cântecele astea nu's frumoase”…
Sigur, nu toate cântecele sunt frumoase pentru toţi
Unele au mâlul şi pietrele din noi,
unele sunt tulburi, sunt aspre, sunt schimbătoare,
altele răvăşite ca nişte sârme,
unele sunt ca o luptă
pe care o purtăm cu noi, cu memoria şi sângele nostru,
unele sunt blânde ca spicul aplecat.
Nu mi-au plăcut niciodată cântecele blânde.
Unii vor zice:
„De ce nu scrie ca'nainte?”
Poeţi! Nu vă temeţi de adevăruri,
153
Fiţi aspri şi calzi ca sângele vostru.
Cei rămaşi pe urmă nu vor mai ajunge niciodată la voi,
Numai cei care vor veni singuri au dreptul
„Cântecele astea nu-s frumoase”…
Mai mult proză:
Braţe,
Marş,
Dreptate –
Oamenii cei noui intraţi în curte,
Merg la câmp cu tălpile crăpate.
Alte dăţi, din gări mucegăite
– Numai sângele acela curs din vată!...
se urneau vagoanele de marfă
cu toţi munţii lor de oameni ciungi
şi de carne roşie, exilată.
„Cântecele astea nu's frumoase pentru toţi”…
Altădată, – aduşi ca să se uite
ochii mici ai plozilor de şcoală
fâlfâiau de plâns. Din zări streine
soseau în trenuri cei trimişi să moară.
Se reîntorceau desfiguraţi, pământii, goi
în paturi de campanie, pe gratii bucăţi de vată,
schijă, ciolane schilozi, cranii zdrobite, bandaje
grupe, companii, batalioane –
se reîntorceau pe acoperişuri, ca nişte păsări.
Unii nu'nţeleg nimic; se uită
trişti la cântecele mele brute, aspre.
– „A uitat de tot ce-i poezie…
– „Crede acum că scrie pentru sute de mii.
– „Se înşeală!”
Nu, prieteni, nu mă înşel.
N'am uitai nimic şi nu voi uita nimic.
N'am uitat poezia mea neagră si urâtă.
N'am uitat libertatea voastră de a privi
într-un lighean cu apă.
N-am uitat bibliotecile voastre, în care puteţi
Intra şi citi din Mallarmé.
Voi însă nu veţi înţelege acest lucru decât târziu,
Voi mai aveţi timp să fiţi poetici şi să vizitaţi America,
Voi mai aveţi timp să vă întoarceţi din Franţa.
Voi mai aveţi timp să răsfoiţi propria voastră operă
154
Voi mai aveţi timp să fiţi dezamăgiţi
Şi să spuneţi;
„Acesta a fost cuvântul Istorie”.
Nu, prieteni, n'am uitat nimic,
Iar viaţa e aşa de puternică,
Încât eu n'am putut, niciodată s'o văd
răsturnată într-un lighean cu apă.
Carnea mâinii trece mătăsos
peste nervii tâmplelor uscaţi,
luaţi cazmalele, poeţi, să ridicaţi
cerul stors ca un tampon de vată!
Văd lemnul porţii tânăr, sărat,
l-aud tăcând în carnea mea bălană
trec dimineaţa cu el în memorie
prin piaţa oraşului– şi-i mângâi fruntea,
coaja culcată rotund lângă el
ca o promisiune la adolescenţă.
Tinereţea cântecelor noastre
va izbucni ca un glonte, ca o dinamită,
Străzi, oraşe, sate
au ieşti din cuibare
au năvălit din ganguri
au răsărit din funduri.
Totul se agită,
Totul există.
Poeţi! Voi trebuie să agitaţi lumea,
Voi existaţi odată ca tot ceea ce există,
Voi nu v-aţi născut pentru întuneric
pentru camerele încuiate,
pentru perdelele trase,
pentru femeile care aşteaptă;
voi v'aţi născut pentru tot ceea ce e viaţă, flux, campanie,
Voi v-aţi născut să fiţi permanent între oameni,
alături de ei, odată cu ei, în frunte cu ei.
De aceea, prieteni, eu n'am uitat nimic,
Voi însă nu veţi înţelege acest lucru decât târziu.
Voi, mai aveţi timp să fiţi poetici şi să vizitaţi America,
Voi mai aveţi timp să vă întoarceţi din Franţa,
voi mai aveţi timp să vă consolaţi propria voastră operă,
voi mai aveţi timp să fiţi dezamăgiţi,
şi să spuneţi cu propriul vostru gând:
155
„Acela a fost cuvântul Istorie. Cât de greu l-am putut înţelege!”
Nu, poeţi! Nu vă temeţi de adevăruri!
Numai cei care vor veni singuri au dreptul.
Moş Crăciune,
Nu ţi-am scris de ani de zile
Un rând cât de scurt măcar
Şi s-au rupt atâtea file
Din al vremii calendar…
156
Şi-au trecut aşa, în goană,
Timpuri care ne-au bătut
Cu furtună şi prigoană
Şi dureri de necrezut…
157
În aceeaşi pagină cu titlul „Metoda lor” era semnat un articol care
îndemna la vigilenţă:
Metoda lor...
Zvonul, intriga, colportarea, minciuna şi întreaga gamă a bârfelilor ieftine
şi senzaţionale nu mai prind, mai ales după conferinţa de la Moscova şi urmare a
rezultatelor adunării Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Londra. Problemele
mari, internaţionale şi interne ale ţărilor, se dezbat în lumina discuţiunilor
serioase ale făuritorilor victoriei antihitleriste şi a păcii trainice.
De aceea reacţiunea internaţională, ca şi cea de la noi, caută alte metode
şi cele mai întrebuinţate sunt sabotajul şi specula manifestate sub diferite forme,
care trebuie combătute şi sancţionate cu severitate. Şefii reacţionarilor cumpărând
conştiinţele celor slabi (cu duhul) – care se vând pentru un blid de linte – îi
conrupe pentru a îndemna „băeţii” la spargeri de geamuri, loviri, ruperi de lozinci
democrate şi împiedecarea a tot ce are legătură cu dezvoltarea democraţiei reale
şi în folosul maselor populare, reînviind astfel vechile sisteme, de care aparent
credeam că vom fi scutiţi. Îşi mai închipuie oare huliganii că ideile se nasc şi
dispar sub comanda bâtei, uitând că băţul are două capete?
Muncitorii cinstiţi, truditorii cu mintea şi braţele, ei ştiu că aceiaşi ticăloşi,
care propăvăduiau „omul şi pogonul”, astăzi umblă să înapoieze pământul
moşierilor şi să răpească libertăţile muncitorilor prin învrăjbirea poporului.
Uită lichelele, că libertăţile cucerite prin luptă nu se pierd şi vai şi amar va
fi de ei, când poporul răbdător va spune: „ajunge!”.
Oare zevzecii, stâlpi ai cafenelelor, speculanţii netrebnici, nu-şi dau seama
că prin balele care le împroşcă, duhnesc a cadavre?
Sau în meschinăria lor, cavalerii crucii încârligate şi ai gardului de fier îşi
închipuie că se vor mai găsi alienaţi, care să-şi pună viaţa în primejdie pentru
pieirea ţării?
Diversiunile nu vor mai acoperi mult pe cei care în dosul vostru îşi umplu
şi azi pungile cu aur, criminalii de război, fasciştii şi reacţionarii, adevăraţii
vinovaţi, pe care vă siliţi zadarnic să-i camuflaţi, căci nici o minte sănătoasă nu vă
mai dă crezare minciunilor voastre.
Vă cunoaştem. Mai ieri ne-aţi trimis în războiul „sfânt” să-i ucidem pe cei
mai buni fii ai poporului, ne-aţi vândut ţara hitleriştilor, pentru ca astăzi să ne
zbatem în nevoi. Aţi contribuit la distrugerea oraşelor şi satelor, aţi condamnat şi
omorât milioane de oameni, în numele şi din comandamente străine poporului
român, iar astăzi tot voi îndrăzniţi să scoateţi capul şi să deschideţi gura.
Aflaţi, canalii, că nu va trece mult şi aţâţările voastre, datorită „mustului
care fierbe” vor înceta!
Vă asigur,
Trifan Ştefan
Deci, în 1945 au apărut 7 numere ale revistei „Lumina”
158
*
● Un gazetar la 50 de ani; ● „Năpasta” de I.L. Caragiale la Bârlad; ●
versuri de G. Nedelea; ● Carol Beneş despre Ion Iacomi; ● M. Andone despre
„Misiunea revistei „Lumina”; ● G. Ursu – versuri pentru pictorul Ionel Peiu şi
rânduri de proză prietenului său Th. Călin Delapraja.
Curge vremea
159
Oricât mintea-n zare scurmă
Tot în ţărnă cade-n urmă…
Tot acelaşi hău se cască
Pentru om şi pentru broască…
Cine crede-n nemurire
Se înşeală peste fire!
E un copil îmbătrânit
Ce din basme n-a ieşit…
Ce e visul ce ne-mbată
Când stă inima să bată?
Melodia unui cânt
Coardele dacă s-au frânt?
Frunza ce s-a dezlipit
De pe ram, ce-a devenit?
Cum vrei tu, poet sărac,
Să trăieşti veac după veac
Universu-n loc să steie
Pentru versul tău – Scânteie?
În zădar plângi şi suspini
Şi de toate te anini
Ca să faci să întârzie
Noaptea care o să vie!...
160
Relgis; „Roosevelt” de Emil Ludwig; „Munca” de Emil Zola; Th. Călin
Delapraja pune în pagină „Cântecul copilăriei”:
Înrudirea raselor
Fără îndoială că este anevoios să se determine limitele raselor şi mai ales
să li se stabilească compoziţia chimică. Când e vorba să se separe ascendenţii
semiţi de ascendenţii arieni, mai rău se încâlceşte.
În realitate cum se face că poporul evreu, care se reproduce mai mult decât
alte popoare, scade în loc să crească?
După calculele demografilor reputaţi evreii ar trebui să fie astăzi măcar în
număr de 36 milioane.
Dar atunci unde sunt cele 24 de milioane de evrei, deoarece statisticile nu
arată astăzi decât 12 milioane de israeliţi? Este probabil că neevreii au asimilat,
în timpul generaţiunilor precedente îndoitul numărului celor care rămân încă.
Arianul care prestează un jurământ solemn în faţa autorităţilor naziste
pentru a afirma că printre strămoşii săi nu există nici unul de sânge evreu, cam
exagerează.
Acest avantaj sau dezavantaj nu poate fi revendicat nici chiar de Ferdinand
catolicul, care în 1492 alungă evreii din Spania. Chiar el a trebuit să recunoască
mai târziu că propria sa mamă era nepoata frumoasei evreice din Toledo: Palamo.
Kayserling, care a studiat epoca inchiziţiunii, ar putea să dea
compatrioţilor săi germani detalii impresionate. În lucrarea sa, el demonstrează
că destinul jonglează mai mult cu ironia decât cu înţelepciunea. Propria nepoată a
lui Ferdinand catolicul se căsători cu fiul lui Alfons de cabaleria, din întâmplare,
evreu din Aragon. Pentru ilustrarea acestor două incidente familiale, trebuie
remarcat faptul că între descendenţii cabalerilor se găseşte Carol V. Dar se pot
întâmpla lucruri şi mai anapoda. Hans von Bulow a scris o istorie a aristocraţiei,
în care descrie lucruri uluitoare. Astfel când în Armenia şi în Georgia au domnit
evreii, s-a urcat pe tron în 1802 un rege numit David, care pretindea a fi
descendentul marelui David. Dar ceea ce von Bulow nu a trebuit să demonstreze şi
mai ales să scrie, este că papa Anaclet II (1138) era de asemenea de origine
evreiască şi culmea, obligă pe regele Siciliei, Roger, să ia în căsătorie pe sora sa.
Câteva generaţiuni mai târziu, ţarul Ivan-Alexandru al Bulgariei (1331-1365) avu
ciudăţenia de a lua în căsătorie o evreică numită Sara, care îl făcu să zidească,
pentru a mulţumi lui Dumnezeu, zece biserici frumoase, care există şi acum.
Mai aproape de noi, o rudă a poetului Heine, numită Alice Heine, reuşeşte
să cucerească inima lui Albert I, prinţ de Monaco, devenind nevasta lui.
Imaginaţi-vă pe descendenţii tuturor acestor regi şi prinţi chemaţi să facă
un jurământ de onoare în faţa unui tribunal arian! Interesante în deosebi vor fi
imprecaţiunile ariene ale tuturor prinţilor germani înrudiţi cu familia regelui
George III al Angliei; căci nu-i un secret pentru nimeni, că soţia prinţului de
162
Glucester era evreică şi aparţinea familiei Anna Norza. Apoi toată lumea cunoaşte
mariajul, de altfel foarte fericit, al prinţului de Saxa Coburg cu frumoasa
Constanţa Deiger. Se ştie că descendenţii lor s-au înmulţit covârşitor în provincia
germană. Aceasta şi explică pentru ce în Germania se află atâţia oameni obligaţi
să presteze jurământ pentru a dovedi că nu sunt evrei.
Soţia legitimă a prinţului Henric XII de Reiss nu era decât umila Mariana
Meyer, care după părerea lui Goethe, a fost cea mai frumoasă femeie a epocii. Şi
familia Vassan-Sarrebrucken s-a încrucişat de mai multe ori cu familia
Loewenthal. Prinţul de Hess, a cărui descendent este colaboratorul intim al lut
Hitler, a fost căsătorit cu evreica Mautner...
165
oarecum că nu-i chiar chiabur cum îl ştie satul, umblă prost îmbrăcat. Vârsta 50 –
55 ani. Puţin adus de spate.
Ajungând în dreptul lui Ion, se opreşte şi după ce se uită la el câteva clipe
foarte atent, se apropie de bancă.
Vlad (mieros)
Bun noroc, măi dragă fine,
Ce mai spui, ce mai gândeşti?
Ce nu mai dai pe la mine?
Ori şi tu mă ocoleşti?
Crezi şi tu ce spune satul
Că's chiabur? Că's înstărit?
În zadar sunt bănuit, în zadar îmi trag păcatul!
Vlad
Sigur! Şi pot să ţi-o jur
Fără nici-un înconjur!
166
Tu, doar mă cunoşti, mă ştii,
N-am nărav să spun prostii!
Ion (necruţător)
167
Vlad (gest de aprobare)
(Cu ironie)
Ion (necruţător)
Ion
George Nedelea
170
Dar te-am lăsat să-ţi faci Jocul
Ca să-mi pot vărsa tot focul!
Mă îndemni să uit trecutul?
Te apasă? Nu-ţi mai place
Şi ai vrea să facem pace?
Nu! O dată cu pământul!
Piei din faţă-mi, lipitoare!
Tu, ce din a mea sudoare
Şi a altora ca mine,
Inimă neagră de câine,
Ţi-ai supt traiu-mbelşugat
Cu care te-ai lăudat.
Cred şi eu că nu-ţi prieşte
Şi te strânge ca-ntr-un cleşte
Colectiva ce-o croim,
Însă noi atâta ştim:
Că prin ea o altă viaţă
Vom cuprinde dârji în braţe.
În zadar cu temenele
Şi tot soiul de momele
Te trudeşti să sfărâmi zidul,
Căci în frunte cu Partidul
Noi un pas n-om da-napoi
De pe drumul vieţii noi!
172
Sunt în acest volum unele bucăţi, ca, bunăoară, Era o fântână, Iubeşte-
mi mâinile, O fecioară bătrână plânge, cu ritmuri, cadenţe şi rime atât de
potrivite sentimentelor ce se descriu într-însele încât îţi par nu bucăţi de
versuri, ci melodii.
Volumul cel de al doilea, „Din traista lui Moş Crăciun”, cuprinde
poveşti şi istorioare în versuri pentru copii, dintre care unele sunt foarte
reuşite. Negreşit, ambele volume ale doamnei Farago merită acordarea unei
părţi din premiul divizibil la care au fost propuse”. (Din Analele Academiei
Române, Tom. XLI, 1920-1921, p. 133-134; 164.
Era o fântână
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea
– Ca toate şoselele lumii –
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea
Era o fântână cu ciutura grea
Căci apa-şi clădise, trecând peste ea,
În straturi pojghiţele humii...
173
...Era o fântână cu cumpăna grea
– Ca toate fântânile vieţii –
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apă sălcie şi caldă şi rea, –
Dar furca cu braţele 'ntinse pândea
Momind de departe drumeţii...
Sărutul Iudei
Din volumul „Nu mi-am plecat genunchii”
174
Trecea un om pe drum…
Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu ? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum –?
Zi de Paşte. În grădină,
Nicu, gingaşa Didină,
George şi bălaia Mara,
Petre şi cu Mărioara,
- Şase hoţi cuminţi de tot –
Şi cu Guţă Stricătot,
Musafir neaşteptat,
S-au jucat ce s-au jucat
Pituluşul, baba-oarba,
S-au purtat pe rând, cu roaba,
Şi-apoi flămânziţi, voioşii,
Cozonac şi ouă roşii
Şi-au adus frumos din casă
Şi-au întins pe-o bancă, masă.
Când să-nceapă cu ciocnitul,
Nicu ridică cuţitul,
Ca pe-o spadă-n jurământ:
- Guţă dragă, pe cuvânt
Că nu ai vreun ou de lemn?
- Nu, făcu, cu capul, semn,
Guţă Stricătot, îndată,
Dar din gură nici o şoaptă
La-ntrebare n-a răspuns.
(Că-l avea, oul, ascuns
Sub batistă-n buzunar.
Şi l-a scos, ca un tâlhar,
Făr' să bage nimeni seama
Şi a dat, prin ouă, iama).
Ah, ce bine-ar fi fost toate
Dacă Guţă Stricătot
Nu spărgea oule toate
Chicotind, ca un netot
Unu… două… patru… şase”…
176
Iar Elena Farago are în stupul producţiilor sale literare foarte multe
asemenea poezioare pline de nectarul necesar copiilor. Dar şi nouă. De ce nu le
folosim?
Spre ştiinţa cititorilor, Elena Farago s-a născut la Bârlad la 29
martie 1878 dintr-o familie numeroasă cu 7 copii. Francisc Paximade,
tatăl său, era de origine greacă.
În Bârlad a urmat cursurile şcolii primare, clasa I. la Pensionul
Varlaam, clasa a II-a la Institutul Nathalie Drouhet iar restul claselor la
Şcoala primară de stat nr. 1 de fete, pe care le absolvă în 1888, după care
se înscrie la Şcoala profesională de fete N.R. Codreanu de unde se retrage
după absolvirea clasei a III-a. Rămasă orfană de ambii părinţi, se mută la
Bucureşti, unde este adoptată de Gh. Panu şi I.L. Caragiale. Debutul în
literatură şi-l face în 1902.
Se stinge din viaţă la Craiova în 4 ianuarie 1954 la vârsta de 76 ani.
*
Din volumul „Antologia poeţilor de azi – 35 chipuri de Marcel Iancu,
apărut în 1925, alcătuit de către Ion Pillat şi Perpessicius, citm următoarele
despre Elena Farago:
S'a născut la Bârlad, în 29 Martie 1878. A debutat sub pseudonimul
Fatma, în România Muncitoare, Adevărul, Lumea Nouă, Epoca şi mai apoi
în Semănătorul şi Luceafărul, în a cărui tipografie din Buda-Pesta îşi
tipăreşte întâiul volum, Versuri, A pus sub tipar un volum de poeme Pe
Acheron. în editura Fundaţiei Principele Carol şi o ediţie integrală a
operei sale poetice la „Cultura Naţională”. Are în manuscris un roman
Eternul abis, din care au apărut fragmente în Sburătorul şi Ramuri.
Desfăşură o întinsă activitate în literatura pentru copii. A întemeiat,
împreuna cu alţi literaţi, revista Năzuinţa din Craiova, unde şi locueşte în
calitate de Directoare a Muzeului Aman. Premiată în câteva rânduri de
Academia Română, a fost distinsă, în 1924, cu premiul «Femina» din
Paris.
Opere: Versuri, „Luceafărul”, Budapesta, 1906. – Şoapte din umbră,
«Ramuri», Craiova, 1908. – Traduceri libere, «Ramuri», Craiova, 1908. –
Pentru copii, versuri, «Ramuri” Craiova, 1912; ed. II .1913. – „Din taina
vechilor răspântii, «Ramuri», Craiova, 1913, – Din traista lui Moş Crăciun,
«Alcalay», 1919. – Copiilor, «Ramuri», Craiova. 1914. – Şoaptele amurgului,
«Ramuri», Craiova, 1920, – Pasărea albastră, (trad. din Maeterlink),
«Ramuri», Craiova, 1920. Traduceri libere si reminiscenţe, «Samitca»,
Craiova, 1921. – Să nu -plângem, «Samitca», Craiova, 1921. – Bobocica.
«Samitca», Craiova, 1921. – Să fim buni, «Viaţa Românească», 1923. – Ziarul
unui motan, «Ancora», 1924.
177
Colaborare la reviste: Semănătorul; Luceafărul; Viaţa literară; Neamul
Românesc literar; Ramuri; Sburătorul; Sburătorul literar; Năzuinţa; Viaţa
Românească.
178
*
Scriind cele de mai sus, autorii ne spun că „Elena Farago, Felix Aderca
sau Eugen Relgis – pe care i-am reţinut şi păstrat în cartea noastră – fac parte
din generaţia poeţilor 1925, toţi înrudiţi prin idealul de artă slujit cu patimă”.
Despre notiţele bibliografice ni se spune că au fost împărţite în trei
categorii: „Opere”, cu subdiviziuni pe genuri, când autorul prezintă o activitate
mai dezvoltată, „Colaborări la reviste”, în care pentru simplificarea denumirii
s-au trecut şi ziarele, şi „De consultat” - o spicuire printre articolele şi autorii
ce au vorbit despre poetul respectiv, aici adăugându-se şi o explicaţie: când
articolul sau studiul au apărut în revistă s-a însemnat întâi anul revistei, apoi
numărul şi la urmă anul calendaristic.
Suntem atenţionaţi că notiţele bibliografice nu pot fi socotite complete.
*
Despre Ion Iacomi, directorul revistei scrie printre altele:
„…Alături de domnii Gh. Apostol, M. Levin, M. Cruceanu, Av. Groza,
Em. Socor, Matei Socor, Ion Gh. Maurer, Câmpeanu şi fraţii bârlădeni
Edelstein, Izu Steinberg, Gutlenmadrer şi I. Balaban (ultimul l-a ajutat foarte
mult materialiceşte), Ion Iacomi a avut de suportat ani îndelungaţi regimul
aspru al lagărelor de internaţi politici din Tg. Jiu pe care şi semnatarul
acestor rânduri (L.B.) tot atunci a avut „norocul” să-l cunoască. Acolo, în
„grupa 7-a comunişti” Ion Iacomi radia prin înţelepciunea sa, prin vorbele
pline cu duh, care aduceau raze de speranţe pentru zile mai bune… Dar
suferinţele îndurate înainte, din timpul şi după eliberarea sa din lagăr, au
imprimat răni adânci pe trupul firav al lui Ion Iacomi, astfel că în ultima
vreme avea înfăţişarea unui ascet… Ion Iacomi era consultat oricând se
constata că contribuţia sa este de mare folos mulţimii. Multe realizări edilitare
se datoresc numai iniţiativei pornite de la el. A fost un tovarăş sincer… Moare
sărac dar sfaturile sale vor folosi tuturor”…
179
multă măiestrie. În cei peste 30 de ani de muncă şi luptă pentru umanitate,
Eugen Relgis publică sute de articole în zeci de ziare şi reviste, care sunt apoi
reproduse în cele mai multe publicaţiuni din lume. Este autorul romanului
„Glasuri în surdină”, apărut în mai multe limbi europene şi elogiat de cele
mai mari personalităţi din Europa şi America, dintre care enumerăm pe
Romain Rolland, Ştefan Zweig, Philéas Lebesgue, Upton Sinclaire etc.
În această carte este descrisă cu multă pătrundere
psihologică copilăria şi juneţea autorului. Între timp
prelucrează „Biologia războiului” de Prof. Nicolai, care
s-a bucurat de mare succes. Rând pe rând apar diverse
cărţi semnate de Relgis ca „Drumuri în spirală”, „Căile
păcii”, „Bulgaria necunoscută”, „Europa cea tânără”,
,Umanism şi Eugenism”, „Cosmometapolis”, „Eseuri
despre judaism”, „Spiritul activ”, „Romain Rolland şi
Uniunea Sovietică” şi foarte multe altele din care
numeroase sunt traduse în atâtea limbi, toate mărturia
unei activităţi pentru o idee care cândva îşi va găsi
realizarea practică.
Cu prilejul rebeliunii din 1941, cu toate că eram
Eugen Relgis sub un regim fascist, Eugen Relgis are curajul să publice
cartea „Ultime poeme” în care se vede revolta înăbuşită a
omului pentru suferinţele semenilor săi, din care extragem următoarele:
Aparenţe
182
ce curg, se resfiră şi-apoi se topesc;
şi toate aceste motive de lene
ce-adesea ne poartă spre raiul ceresc;
Epigrame:
D. profesor Gh. Gâlcă a ţinut o conferinţă despre bomba atomică cu
taxe de intrare excesiv de mari:
În acelaşi număr:
Lui M. Negreanu, directorul ziarului „Păreri” – o epigramă:
183
Farmacistului H.G. ce şi-a descoperit a doua vocaţie în genul
epigramistic:
„Tu-nvăţat la galantar
Cu precizii de cântar:
Spiritul în epigrame
Nu se dă în miligrame!”
Vl. Cazacu
Harry
Rondelul minerilor
George Nedelea
În acelaşi număr:
Unui prieten mort – pictorului bârlădean Ionel Peiu – de G. Ursu:
184
„Se opreşte trenul iar ca o povară
Sfârşitul tău în gândul meu un chin e.
Atâta doar a mai rămas din tine
Prietene, o cruce lâng-o gară.
185
colţuros, dar monumental. Nu i-a plăcut dulcegăria în scris, ci robusteţea
târnacopolului. Cu el, literatura mondială pierde un mare scriitor”.
*
Rubrica „Primim la redacţie” este o prezentare succintă, plină de
interes, a cărţilor, revistelor şi ziarelor apărute în ţară.: „Vremea nouă”, gazetă
periodică, apare la Vaslui. Redactor Const. Gr. Antip.
*
Octombrie 1946, numerele 19-20:
Arlechinul politic
190
iar piciorul tău în funte
a lovit cu-atâta artă –
c'a sunat în toba spartă
tot ce fuse gol!
(Reverii Sculptate)
*
În revistă este anunţată „O lucrare de vaste proporţii, prin materialul
fotografic inedit” - „Ţara românilor”, 350 pagini, de M. Ionescu, Editura
Enciclopedia fotografică” care, cu privire la oraşul Bârlad, printre altele,
autorul scrie: „...păstrează aceeaşi viaţă anemică. Singura manifestare
importantă este în domeniul cultural, datorită mai ales, şcolilor înfiinţate în
bună parte de oameni bogaţi, dar iubitori de cultură”.
*
de G. Ursu
*
193
La 27 aprilie 1964, în Buletinul oficial al Marii Adunări Naţionale a
R.P.R. nr.6, se publica Decretul nr.184 din 25 aprilie 1964 prin care, pentru
îndelungata activitate şi merite în domeniul ziaristicei şi creaţiei literare,
Consiliul de Stat al R.P.R. conferă Ordinul Muncii clasa I ziaristului şi
scriitorului Tudor Teodorescu – Branişte cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la
naştere.
*
În acelaşi număr şi epigrame:
Epigramistului farmacist H. de la „Lumina”
Şi revistei „Lumina”:
194
Farmacistul Hary nu se lasă nici el:
195
- Aţi absolvit Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” din
Bârlad, o adevărată uzină de învăţământ. Care erau condiţiile şi prestigiul
dascălilor din acea perioadă şi ce personalităţi sunt astăzi afirmate dintre
colegii de generaţie? – era întrebarea reporterului de la „Tecuciul literar-
artistic” în aprilie 2007, pusă lui Vasile Ghica, astăzi autor de importante
lucrări literare, mult mai tânăr decât mine, dar, înţeleg, trăitor prin naştere din
aceleaşi locuri, Priponeşti, satul cu bisericile unde oficia atât de frumos şi cu
mare înţelepciune şi dăruire, cu vocea de „tenor celebru” preotul nostru
Constantin Pricopescu.
- Era o adevărată academie, caracterizează succint, consăteanul meu,
şcoala pe care am absolvit-o şi unul şi altul, dar în etape diferite. Am prins
finalul generaţiei de dascăli care strălucise în perioada interbelică. Bătrânul
Ghiţă Gâlcă citea cu lupa, deşi avea un copilaş dintr-o dragoste târzie. Preda
fizica şi chimia, dar ne recita uneori din limba greacă şi latină, ori ne povestea
scene palpitante din istoria universală. Tânărul Ţugulea ne-a dus pentru prima
dată la un concert simfonic, profesorul Craus ne chema seara la observatorul
astronomic şi ne ajuta să citim cerul. Profesorul H. Zupperman făcea un
învăţământ cu adevărat modern, în acei ani întunecaţi ai deceniului al şaselea al
secolului trecut, stimulându-ne sensibilitatea şi creativitatea.
M-a însoţit, deşi nu era obligat să o facă, la Bucureşti, la un concurs de
poezie al „şcolarilor” – îşi aduce aminte Vasile Ghica, fără a uita să spună
vorbe de apreciere şi la adresa excepţionalului Traian Nicula, profesor şi el, dar
şi cu privire la traiectoria unor absolvenţi ai Liceului, unii foşti şi colegi ai săi –
N. Creţu, Cristian Dragomir, Mircea Coloşenco, Cezar Ivănescu, Octavian
Stoica etc.
Reţinând cu mulţumire constanta de profesionist a dascălului H.
Zupperman, arăt că mai înainte cu vreo 15-20 de ani şi eu am avut bucuria să
mă caute pe acasă acelaşi profesor şi să mă expedieze în după amiaza aceleaşi
zile la un concurs literar, faza judeţeană, la care, chiar dacă nu am făcut mare
lucru, am fost, totuşi, reprezentantul Liceului, al clasei, mai ales că venisem la
el în clasă după un „heirup!” de două clase într-un an, iar domnia sa avusese
încredere în ceea ce eram eu, sosit de la Priponeşti…
N-am avut ca profesor nici pe Ţugulea, nici pe Traian Nicula, dar am
cunoscut în „academia” de la Liceul „Codreanu” alte şi alte piscuri ale
învăţământului: prof. Cezar Ursu, Ion Ursoi, Ion Budescu, H. Zupperman,
Negură Ştefan, Gâlcă V. Gh., dr.Weinfeld Marcel, Galiţă Ion, Ciocan Emilia,
Popescu Gh., Volcov Nicolae, Stoenescu Gh., Timuş Leonid, Tuchilă
Veronica, Tănase Traian, Grigore Ionescu, de la care am beneficiat fiecare elev
după putinţă şi interes. Dar profesorii noştri au fost nişte stele mari, stâlpii
noştri care ne-au pregătit şi ne-au făcut vânt în viaţă.
*
196
Vasile Ghica
Dascăl şi scriitor, cu aprofundate studii didactice ca cele din volumele
„Diriginţii despre educaţie” ori „Un posibil manual de dirigenţie”, cu aforisme
şi cugetări presărate în mai multe volume dintre care îl numesc pe cel intitulat
„Surâsuri migdalate”, prezent în „Desculţ prin univers de gând”, într-o ediţie
din Bucureşti, alături de (atenţie!) Balzac, A. Gide, Unamuno, Einsthein,
Heidegger, A. France, Eliot etc., un publicist şi eseist de clasă, concetăţeanul
meu onorează şi înnobilează prin muncă şi reuşite localitatea care l-a propulsat
în viaţă: Priponeşti.
Vasile Ghica
„Am ajuns acasă pe înserat, după un drum de şase ore pe jos, îmi
descălţasem sandalele şi le aduceam pe umăr legate una de alta. Urcasem drumul
satului, ajunsesem pe maidanul şcolii de unde începea şi gardul nostru, mama era
în grădină, era şi tata acolo, culegeau roşii şi le strângeau într-un cazan de tablă.
198
- Sărut mâna! – am strigat prin zăbrelele rare.
Tata s-a îndreptat din şale, s-a întors spre drum, a schiţat un gest din cap
şi m-a întrebat repede:
- Ai reuşit?
- Da, tată, am reuşit.
Au pornit amândoi să ocolească spatele hambarului şi să intre în curte.
Mi-am continuat drumul cam treizeci de metri şi când am ajuns în faţa casei, am
văzu cu uimire că mama deschidea porţiile mari.
- Ce te-ai apucat să faci, a întrebat-o tata înveselit.
- M-am zăpăcit şi eu, a zis mama. M-am zăpăcit de bucurie. Mă oprisem în
drum, nu ştiam ce să fac.
- Acum intră, Traiane, intră pe aici, m-a chemat ea. Am intrat pe porţile
mari, mama mi-a prins tâmplele şi m-a sărutat, îndată după aceea, tata a coborât
în pivniţă, a scos o oală cu vin negru şi a turnat în două pahare.
- Ia, m-a îndemnat el.
Nu îndrăzneam să întind mâna, să apuc paharul.
- Ia Traiane, ia paharul!
L-am luat şi el a ciocnit cu mine.
- Să trăieşti, băiatul tatei, bravo.
De bucurie m-au podidit lacrimile. Tata îmi arăta deschis preţuirea,
dragostea lui, cum nu ţin minte să mai fi făcut vreodată. Fraţii mai mici se
adunaseră de prin grădină, se urcaseră pe nesimţite în patul de lângă cuptor şi
căutau cu uimire la mine. Nu-mi păsa de prezenţa lor, aş fi vrut să fie acolo colegii
de şcoală din sat, să vadă cum tata, învăţătorul nostru, îmi face hatârul să stea şi
să ciocnească vin cu mine, aşa cum ciocnea cu oamenii mari.
- Ce problemă v-a dat la aritmetică? m-a întrebat după o vreme.
I-am enunţat problema: „Un lanţ lung de 18 metri se înfăşoară în jurul
unui grindei de 40 ori; să se afle volumul grindeiului ştiind că”...
Tata a luat un capăt de creion şi a prins a socoti repede, scriind cifrele pe
ziarul întins pe masă.
- N-a fost grea, a zis el.
- N-a fost grea, am zis şi eu.
- Băiatul popii Motoşanu, a reuşit?
- A reuşit, dar el n-a ştiut volumul cilindrului.
- Cum n-a ştiut?
- L-a întrebat pe domnul profesor şi domnul profesor n-a vrut să-i spună şi
băiatul popii a plâns şi-a stat jos.
Tata a întors faţa spre perete de parcă n-ar fi auzit ce-i spusesem, mi-a
răspuns totuşi cu voce înceată:
- Şi-o fi adus aminte pe urmă.
S-a ridicat apoi de la masă şi a ieşit din bucătărie. Fraţii de lângă cuptor
au început să coboare şi ei câte unul, treceau pe lângă mine fără să-mi dea atenţie
numai Liviu, care avea cam zece ani, s-a întors din uşă să mă întrebe:
199
- De ce, mă, a deschis mama porţile mari pentru tine?
- Pentru că şi eu sunt mare, am zis.
A scos limba, s-a strâmbat cu dispreţ, pe urmă a ieşit după ceilalţi lăsându-
mă singur.
Porţile mari, pe vremea aceea albe, din scândură nouă, legate în fier şi
întărite cu tablă la colţuri, erau acum ruginite de ploi, putrezite şi legate pe
alocuri cu sârmă, nu mai puteau fi deschise şi nici nu mai avea cine să le deschidă.
Am intrat după Maria lui Petre Dincă pe poarta mică, dărăpănată şi ea, care
poate ar fi căzut dacă cineva n-ar fi întărit-o cu nişte scânduri grosolane, bătute
curmeziş. Curtea era în întregime năpădită de nalbă, buruienele crescuseră în
neorânduială peste tot, oţetarii îndesiţi pe lângă gardul de la drum, toată vegetaţia
aceea sălbatecă sporea pustietatea, făcea casa noastră şi mai singură şi mai
părăsită. Un rond îngust pe lângă prispe, trei lilieci cu floarea scuturată de mult, o
tufă de iasomie lipsită şi ea de podoabă nu izbuteau să schimbe cu nimic paragina
generală. Nu se mai vedea nici un colţ din curtea bătătorită altădată în întregime,
nici unul dintre cei doisprezece copii n-o mai călca, părinţii odihneau şi ei alături,
lângă biserică, de peste două decenii. Stâlpii care sprijineau streaşina erau
scorojiţi, prispele dărăpănate, tencuiala albă căzuse pe alocuri, lăsând să se vadă
lutul negru ca nişte răni, câteva ochiuri de geam erau înlocuite cu bucăţi de
carton.
- S-a cam irosit totul, a zis Maria lui Petre Dincă.
Am clătinat din cap cu mâhnire. Pentru dânsa care nu părăsise satul, care
cunoştea bine casa aceea şi se obişnuise cu ea, îi deschisese uşile şi-i înlocuise
ochiurile de geam cu cartoane, poate că tabloul nu arăta atât de descurajant cum
îl vedeam eu. Mă privea cu un fel de milă şi cum stăteam locului, aproape de
poartă, fără a îndrăzni să merg mai departe, m-a apucat de umăr cu un gest
energic şi m-a scuturat zâmbindu-mi deschis, încurajator.
Priveam în jur şi totul îmi amintea de copilărie, de părinţi şi de fraţi, de
necazurile şi bucuriile prin care trecusem în casa aceea. Poarta rămăsese
deschisă, în deschizătura ei se oprise o bătrână puţintică la trup, adusă de spate,
se sprijinea într-un băţ mai lung decât dânsa. Privea în ogradă cu palma streaşină
deasupra ochilor, capul îi tremura uşor ca şi braţul în care ţinea băţul, ca şi palma
dusă la frunte.
- Cine-i acolo ? a întrebat ea.
- Eu sunt, mătuşă Marandă, a răspuns Maria lui Petre Dincă.
- Da' nu eşti singură.
- Nu sunt singură. A venit un băiat din familia Novac.
Bătrâna şi-a coborât palma încet, pipăind în faţa ei cu bastonul, a trecut
pragul porţii şi s-a oprit lângă noi. Îşi întorcea faţa de la unul la altul, în cele din
urmă a făcut un pas către mine şi cu mâna liberă a început să-mi pipăie obrazul.
- Nu-l cunosc, a zis apoi. Care dintre băieţi a venit?
- Traian, mătuşă Marandă, a zis Maria lui Petre Dincă.
200
- Traian?! s-a mirat ea. Traian ăsta avea o aluniţă pe umărul stâng. Aşa
este, sau am uitat eu?
Aşa este mătuşă, am zis. Eu sunt cel cu aluniţa.
Bătrâna fusese moaşa satului, după calculul meu trecuse de nouăzeci de
ani, nu mai vedea, sau vedea numai nişte umbre în loc de oameni. S-a îngheboşat
şi mai mult, s-a aplecat la pământ şi cu mâna tremurândă căuta în jur, degetele ei
desfăcute pipăiau bălăriile, treceau de la o tufă la alta încet. Nu ştiam ce caută, în
cele din urmă a rupt o floare de nalbă şi mi-a întins-o.
- Ţine, a zis. Floarea pentru tine, gândurile mele bătrâne pentru părinţii tăi
şi pentru toţi morţii. Aşa.
I-am luat mâna şi i-am sărutat-o. Bătrâna s-a întors clătinând din cap, a
ieşit pe poartă căutând drumul cu bastonul, eu am rămas răsucind floarea între
degete.
Maria lui Petre Dincă a deschis să-mi arate casa pe dinăuntru, apoi a
plecat, eu am rămas singur şi m-am aşezat pe marginea patului. Pe vremea când
familia. noastră era întreagă şi locuiam toţi acolo, în camera unde mă aflam nu
stătea nimeni. Îi spuneam odaia curată şi erau găzduiţi în ea musafirii, de obicei
vreun inspector de la judeţ sau învăţătorii din satele îndepărtate veniţi la cercurile
culturale organizate de tata când îi venea rândul. Din vechiul mobilier rămăseseră
doar patul cu tăblii de lemn, sipetul cu înflorituri şi o oglindă ovală fixată pe colţ
deasupra unei mese rotunde. Celelalte obiecte erau aduse din camerele
transformate în magazie. Între ferestre se afla un raft din cămăruţa tatei şi pe care
se vedeau câteva cărţi, caiete de şcoală, călimara lui cu gâtul întors şi un condei
cu peniţa ruginită. Între cărţile tatei ştiam că era şi prima ediţie a versurilor lui
Alecsandri, era şi un caiet mare, de forma unui registru, cu foile îngălbenite, scrise
cu cerneală violetă, o hotarnică în care erau descrise toate loturile de pământ ale
oamenilor din comună, cu aşezarea, suprafeţele şi megieşii de pământ, hotarnică
întocmită, scrisă şi semnată de inginerul Costache Conachi. Uneori, oamenii din
sat băteau în poarta noastră şi-i cereau tatei să consulte acel vechi document
dăruit mai târziu primăriei şi pierdut în timpul războiului.
După uşă era instalat dulapul de bucătărie unde se mai păstrau câteva
străchini, linguri de lemn, ceaunul, iar deasupra dulapului, rezemată de perete, o
tablă uriaşă din metal pe care era pictat în ulei Cuza Vodă, înalt, frumos, cu braţul
rezemat pe un colţ de scrin. Deasupra patului, un covor de lână, ţesut de mama,
reprezentând doi cocoşi încadraţi de flori şi chenare, acoperea peretele aproape în
întregime, peste covor erau fotografiile părinţilor înrămate sub geam, iar sub
fotografii diploma de „Mamă eroină”, primită de mama cu doi ani înainte de a
muri. Cel mai viu dintre obiecte mi se părea vioara tatei, agăţată într-un cui pe
colţul covorului, cu arcuşul având părul încă întins. Acordurile acelei viori
porneau din cerdac, umpleau liniştea serilor de vară, ne mângâiau inimile nu
numai nouă, copiilor, dar şi oamenilor de pe dealul satului aflaţi pe prispe şi
pândind stelele căzătoare.
201
Aş fi vrut să ating obiectele din jur, să le iau pe fiecare în parte, să le
cercetez şi nu îndrăzneam încă. Stăteam nemişcat pe marginea patului, singur cu
trecutul, în casa unde altădată nu se afla nici o clipă de răgaz, nici o clipă fără
neastâmpărul vieţii. Interiorul în care mă aflam, obiectele din jur, aerul cu iz de
scândură veche nu mai fuseseră tulburate ani de zile de ai noştri. Părinţii nu mai
erau, doi dintre fraţi trecuseră şi ei de viaţa aceasta, ceilalţi rămaşi se
răspândiseră în toată ţara, în alte case, fiecare având altă familie, altă lume decât
cea în care mă aflam eu în ceasul acela.
Priveam imaginile din ramele negre şi subţiri, mărite după nişte fotografii
de când părinţii noştri erau mai tineri, tata cu părul pieptănat într-o parte, cu
mustaţă, mama cu părul strâns în coc, îmbrăcată într-o bluză cu guler înalt, strâns
pe gât, îi priveam în ochi şi mi se părea că ei nu erau atât de trişti cum eram eu.
Erau liniştiţi în cadrele de lemn, nu-i mai putea tulbura nimic, nu-i mai putea
bucura nimic şi dintr-odată mi s-a părut că tata care mă privea din rama îngustă
şi neagră mă întreabă: „Ce faci tu, Traiane, pe-acolo pe unde eşti? Bine, tată,
muncesc, suntem sănătoşi”. „Mă bucur că sunteţi sănătoşi, noi ne-am străduit
toată viaţa să vă vedem la locurile voastre, dar ce faci tu acolo, ce fel de datorie
împlineşti, ia spune, Traiane!”. „Cum să-ţi spun, tată, treburile sunt bune, oamenii
din jurul meu sunt mulţumiţi de ceea ce fac”. „Dar tu ce zici, eşti mulţumit?” „Păi
să vezi, tată, eu cred că”... „Ce crezi, Traiane, de ce nu-mi răspunzi? De ce nu-ţi
duci gândul până la capăt, de ce ai tăcut, Traiane?” „Lasă băiatul în pace, a
intervenit mama, a venit băiatul acasă şi tu nu-l laşi în pace, aşa faci întotdeauna
când vin băieţii acasă”. „Tu să taci, a spus tata, ştiu eu de ce nu-i las în pace.
Spune Traiane, spune-mi dacă eşti mulţumit de cele care faci acolo, unde eşti!”
„Fac cercetare, tată, mă ocup de educarea oamenilor, ca şi dumneata când erai
învăţător aici, în sat”. „Lasă-mă pe mine, eu am fost doar învăţător la o şcoală
mică, lasă-mă pe mine, tu nu eşti ce-am fost eu, spune-mi cum îţi faci datoria, eşti
mulţumit sau nu?” „Lasă băiatul în pace, a venit acasă şi nu-l laşi în pace”.
„Bine, bine, uite că maică-ta nu tace, nu-mi dă voie să te întreb, iar tu nu-mi
răspunzi, dar va trebui să-mi răspunzi, până la urmă va trebui să-mi răspunzi dacă
eşti sau nu mulţumit de cele ce faci acolo, Traiane!”
Mă durea capul, începuse să mă doară capul, priveam fotografia tatei, îl
priveam în ochi şi mă durea capul. Voiam să-mi întorc faţa şi nu îndrăzneam, nu
eram atât de laş încât să-mi întorc faţa de la tata, iubirea, respectul adânc pentru
dânsul erau mai tari decât laşitatea care mă încerca. Dacă m-ar fi întrebat cu
adevărat, ar fi trebuit să-i răspund şi nu eram sigur dacă pot spune da sau nu, nu
ştiam eu însumi dacă sunt mulţumit sau nu de cele ce fac. Priveam ochii mamei şi
mama îmi zâmbea ca atunci când reuşisem la liceu, când se zăpăcise de bucurie şi
îmi deschisese porţile mari.
Am ieşit afară din încăpere, am dat de covorul de nalbă care năpădise
ograda, apoi pe portiţa cea mică din coasta hambarului, pe unde intram în
grădină. Grădina era mare, acolo puneam cartofi şi roşii, table de usturoi şi
ceapă, mărar şi pătrunjel, tata sădea pomi şi fiecare pom când ajungea să facă
202
fructe era chinuit de noi, copiii, care ne căţăram pe ramuri şi-i bătătoream
pământul în jur. Nu mai era nimic, pomii se uscaseră probabil, cineva îi tăiase,
poate că erau arşi de mult, în cine ştie care iarnă încălziseră soba cuiva dintre
vecini. Maria lui Petre Dincă semănase porumb, prin porumb se vedeau bostani,
nu se mai vedeau cărările făcute de noi ducând spre casa bunicului, spre nucul de
lângă şcoală, spre prunii şi corcodeii care nu mai erau.
Singurul pom rămas era un agud uriaş, unde fusese locul de treier, cu
fructe mărunte şi negre, sub care bunicul îşi petrecea mai toată ziua, mâncând
agude şi povestindu-ne întâmplări din armată, poveşti cu comori şi haiduci,
întâmplări din viaţa lui îndepărtată şi a altora. Bunicul mânca agude multe,
singura lui bucurie la bătrâneţe erau agudele, le aduna de pe jos sau agăţa cu
bastonul lui nou o ramură, o scutura, fructele mărunte cădeau, îi pătau cămaşa, el
le aduna din iarbă şi le mânca cu lăcomie. Avea răbdare să le adune în
grămăjoare mici ţuguiate, apoi lua din ele cu pumnii, cu amândouă mâinile odată,
le ducea la gură şi le molfăia repede între maxilarele fără dinţi, obrajii umflaţi se
ridicau şi se coborau ritmic, buzele îi erau strânse, atente să nu scape nimic.
Singurul aliment dulce, accesibil lui, erau agudele, agudele din pomul acela uriaş,
sub care îşi petrecea cea mai mare parte din zi când fructele erau coapte.
Am intrat în porumb, pe unde ştiam că altădată era cărarea, înaintam
încet, ferindu-mă de frunzele mari şi aspre care îţi pot zgârâia obrazul şi înainte
de a ajunge pe locul unde treieram grâul, l-am zărit sub dud pe bunicul. Era el,
sau numai am crezut că era acolo, sub agud, stând aşezat cu un baston alb alături
şi mâncând agude.
- Sărut mâna, bunicule!
El m-a privit, a înclinat capul de abia, ca şi cum m-aş fi despărţit de dânsul
atunci, cu un minut două în urmă şi n-a zis nimic la început, mânca agude, eu m-
am aşezat alături pe iarbă, i-am luat bastonul şi-i netezeam încet suprafaţa lucie,
roasă cu ciobul de sticlă, trecută prin flacără de paie şi lustruită îndelung, cu
migală, încât reflecta în ea firul ierbii.
- Ce frumos baston ai făcut, bunicule, i-am zis peste un timp, după ce el
isprăvise de mâncat agudele din grămăjoara adunată. La vorbele mele s-a întors,
îi râdeau ochii.
- Să ştii de la mine nepoate, a zis el, când faci un lucru să-l faci frumos.
Dacă lucrul ieşit de pe mâna cuiva e frumos, înseamnă că şi omul acela e frumos
la suflet.
- Eu nu fac bastoane, bunicule.
- Nu-i vorba de bastoane. Şi-o pălărie de paie dac-o faci să fie împletită şi
cusută frumos, şi-o casă dacă faci să fie frumoasă, şi-o vorbă dac-o spui, s-o spui
frumos.
Apucase şi el un capăt de baston şi în timp ce vorbea îi mângâia luciul cu
mulţumire.
- Ai mai venit pe acasă? m-a întrebat apoi.
- Da, bunicule, am venit.
203
- Nu mai e nimeni acasă, a zis el mai departe, s-au dus şi maică-ta şi taică-
tu. Voi v-aţi îndepărtat toţi...
- Da, bunicule.
- Eu n-am plecat, eu am rămas aici.
- Da, bunicule.
- N-am plecat decât, când n-am avut cum face altfel, decât atunci când m-
au luat în armată.
- Unde-ai făcut armata, bunicule?
- Ne-au dus mai întâi la Iaşi, apoi pe jos la Bucureşti, am mers săptămâni
de zile.
- Pe unde aţi mers?
- Nu ştiu pe unde am mers. Ştiu doar că lângă Focşani, unde-o fi, mi s-au
rupt de tot tălpile încălţărilor, am rămas numai cu căputele şi le-am lăsat pe capra
unui pod. Am mers mai departe desculţ şi-am făcut armată la Bucureşti şapte ani
de zile.
- Unde?
- La palatul regelui.
- Care rege?
- Carol I.
- Şi ce făceai acolo?
- Făceam de gardă, eram sergent, venea poştaşul cu scrisori, mi le dădea
şi eu le dădeam unui ofiţer.
- Şi regele te cunoştea?
- Cum să nu.
- Pe regină ai văzut-o, bunicule?
- Pe Lisaveta? O vedeam, cum nu. Trecea pe lângă noi, ne întreba de unde
suntem, dacă avem copii, nevastă.
- Şi era frumoasă?
- Frumoasă, dar când râdea, avea gura cam mare.
- Şi după armată?
- Am venit acasă.
- Şi ce-ai făcut?
- M-au pus primar. Ţin minte ca acum că într-o dimineaţă m-au chemat la
primărie pe nepusă masă. Când colo, cine crezi că era? Prefectul judeţului, unul
Ghioagă, cum îi spuneau oamenii, că la moşia lui bătea cu ghioaga. Am rămas în
prag cu căciula în mână; „Măi Manole, a zis el de cealaltă parte a mesei de unde
stătea, de azi înainte tu ai să fii primar aici în comună. Am auzit că eşti om
vrednic, cu armata făcută.
„Ai înţeles, mă?” „Să trăiţi, dom'le prefect, am strigat eu, nu pot lua
primăria, că nu ştiu carte!” „N-ai nevoie de carte, a zis prefectul. De iscălit ştii să
te iscăleşti?” „Nu ştiu coane”, am răspuns. „Daţi-mi o hârtie, a cerut el, şi după
ce a mâzgălit ceva pe ea, mi-a întins-o peste masă. Na, asta-i iscălitura ta”.
- Şi nu ştiai să te iscăleşti, bunicule?
204
- Mă învăţase unul în armată, dar n-am vrut să-i spun prefectului.
Îl ascultam pe bătrân, uitasem de tata, de vorbele lui, m-am întors, dar
bunicul nu mai era acolo, plecase de sub dud sau, poate, că nici nu fusese. Maria
lui Petre Dincă striga de pe prispa casei.
- Sunt aici, i-am răspuns. Vin îndată.
- Ai văzut grădina? m-a întrebat ea când am fost aproape.
- Am văzut-o. N-a mai rămas din ce ştiam eu nimic, numai agudul de lângă
arie, numai el a rămas.
- Da, a zis femeia. Se vede că agudul acela e inima grădinii, fiecare lucru
îşi are inima lui care piere mai greu sau nu piere de loc şi agudul acela e inima
grădinii.
Am plecat împreună spre gospodăria Mariei lui Petre Dincă, am ieşit în
drum spre casa ei, la câteva zeci de metri, în stânga rămânea gardul grădinii
noastre, în dreapta biserica, în faţă se deschidea maidanul şcolii, cu fântâna şi
casa Mariei. Şcoala unde fusese tata învăţător nu mai funcţiona, se construise
şcoală nouă cu opt săli de clasă, în altă parte a satului. Aceasta unde învăţasem
noi avea o singură clasă cu un antreu şi o cancelarie, cu câteva trepte de piatră în
faţă, în curte cu un clopoţel fixat pe o crăcăna înaltă şi cu funie subţire de care
trăgeam ca să chemăm copiii la cursuri. Nu se mai vedea clopoţelul, nici crăcăna
din curtea şcolii, bătrânul gutui cu crengile groase, lustruite de palmele noastre,
nu mai era nici el, gardul dispăruse cu totul.
M-am abătut din drum ca să calc pe treptele şcolii, să poposesc măcar
pentru o clipă în faţa uşii pe mica platformă de ciment unde ne jucam în nasturi.
- E încuiată, a zis Maria lui Petre Dincă. De aproape zece ani a luat-o
cooperativa.
Am coborât şi m-am dus la una din cele trei ferestre mari prin care ani de
zile, stând în bancă, priveam cerul şi ramurile gutuiului, aşteptând să ieşim în
recreaţie.
- Înăuntru sunt mărfuri de-ale cooperativei, a zis iar femeia. Nu e nimic de
văzut.
Eu totuşi vedeam, vedeam cele şapte rânduri de bănci, vedeam toţi colegii
mei în faţa pupitrelor, atenţi la lecţie, masa care ţinea loc de catedră, soba mare
de fontă cu burlanul străbătând aproape jumătate din lungimea clasei, mă vedeam
pe mine în rândul patru, pe mijloc, vedeam totul. Pe pereţi erau prinse în cuie o
seamă de planşe desenate de tata, mai multe tablouri, harta României, harta lumii,
harta judeţului. Unul dintre tablouri reprezenta năvălirea barbarilor, o
îngrămădire de oameni sălbatici, fioroşi, călări pe cai fără frâie, caii alergând cu
boturile spre pământ, cu coamele în vânt.
Tata ne preda acum elemente de fizică, lecţia era spectaculoasă şi noi,
elevii, eram interesaţi de cele ce făcea el la masa care ţinea loc de catedră. Avea
un cerculeţ de sârmă prins în poziţie orizontală pe un suport metalic, făcut de el, îl
avea de mulţi ani, era unul dintre puţinele aparate care constituiau laboratorul
şcolii. „Fiţi atenţi, copii”. A luat un ou de găină şi l-a aşezat în cerculeţul de
205
sârmă. „Priviţi cu atenţie! Trece oul prin cerc ?” „Nu trece, dom'le!” „De ce nu
trece ?” „Pentru că cercul e mai mic decât oul”. Tata a aprins o lumânare, a
încălzit cercul de sârmă, a pus din nou oul deasupra şi oul a trecut cu uşurinţă de
cealaltă parte. „A trecut oul, copii?” „Da, dom'le”. „De ce?” „Pentru că s-a
mărit cercul dom'le”. „Şi de ce s-a mărit ?”. „Pentru că a fost încălzit, dom'le, şi
sârma se măreşte la căldură, se dilată”. „Aşa, copii. Va să zică”.... Tata a ridicat
capul, a privit peste rândurile de elevi, a privit apoi spre fereastră. Nu m-a văzut,
i-am văzut numai eu ochii, chipul luminat de bucurie, de mulţumire că lecţia îi
reuşise, că elevii lui înţeleseseră ce aveau de înţeles.
- Nu-i de văzut nimic, a zis din nou Maria lui Petre Dincă. Hai să mergem.
Am plecat după femeie încet, cu imaginea tatei în inimă, mă întrebam unde ar
putea fi, pe unde s-o fi pierdut cerculeţul lui de sârmă!”
(Din volumul „Bârladul odinioară şi astăzi 1984, file de istorie, Academia
Bârlădeană”, vol. III, sub redacţia lui Romulus Boteanu, p. 655-660).
206
interes, cu ochii limpezi şi prietenoşi, a schimbat ciocanul din dreapta în
stânga şi mi-a întins mâna.
Nu voi reproduce fraze de ale lui, mi se pare o impietate să reproduci
după zeci de ani, cu pretenţii de exactitate, fraze rostite de oameni mari.
În anul următor, 1947, George Tutoveanu avea să împlinească 75 de
ani şi ar fi bucuros să ştie că prietenul său îşi va aminti de lucrul acesta. Tudor
Arghezi a zâmbit şi a spus că va consemna evenimentul, că e bine să-l sun la
telefon atunci, mai aproape de aniversare”.
Iar urmare promisiunii făcute, la 20 noiembrie 1947 în ziarul Adevărul,
la rubrica „Tablete” de Tudor Arghezi apărea: „Un medalion, Poetul G.
Tutoveanu”: „Un telefon al unui profesor din Bârlad:
- La 20 noiembrie, poetul nostru împlineşte 75 de ani şi-i pregătim o
sărbătoare.
- Cei mulţi înainte! am răspuns cu acelaşi tempo precipitat. Ce face
domnul Tutoveanu între trandafirii lui din Tutova, cu numele cel frumos?
- E bine sănătos.
Tudor Arghezi
208
Leagănă pe fruntea ta
Visul şi dragostea mea
Şi cântă în vijelii
Tristeţea vremii târzii
Legănând mereu, mereu
Arşiţa dorului meu”.
Să te-asemeni cu o floare
Şi ca ea să cazi înfrânt!
În zădar e orice cânt
Dacă flutură… şi moare
Într-o zi cu nor ori soare!
Cele citite mă duc, după atâţia ani, cu gândul la altă poezie „Rondelul
străzii-mele” evocată de Dumitru Nedelea, fiul autorului:...
209
M-am îndreptat cu paşi grăbiţi spre casă şi ajungând la
„Constructorul”, fosta casă (fabrică) de pâine Xenakis, am început să ridic
strada din copilărie, având limpede în memorie rondelul scris de tata, în anul
1969: „Îngândurat sau plin de bucurie/ Cum trec şi alţii, poate, cine ştie/ Cu
fiecare pas uşor sau greu,/ Aceeaşi stradă din copilărie/ Pe care înălţăm câte
un zmeu!/ Pe strada asta trec de ani mereu/ îngândurat sau plin de bucurie”.
(Rondelul străzii mele).
Casa mi se părea mai mică iar cei doi pomi de lângă gard aveau
aspectul unor steaguri coborâte în bernă. Cum am deschis poarta casei, aşa
cum o ştiam eu din copilărie, m-a întâmpinat doamna Calotă1, cu un vădit
regret în suflet şi cu ochii în lacrimi: „Aţi venit prea târziu, a decedat la
spital”.
În camera unde lucra şi stătea tata, totul era în ordine iar pe masa de
lucru: ziare, reviste, tocul cu călimara şi câteva manuscrise sub formă de
versuri. M-am aşezat la masă, neştiind cu ce să încep. După o oră de stat pe
gânduri şi tot privind prin casă, mi-am schiţat un plan cu tot ce era necesar de
făcut pentru înmormântarea care trebuia să aibă loc a doua zi”.
„Pe George Nedelea nu l-am mai întâlnit de prin 1958, când treburile
serviciului m-au purtat pe alte meleaguri.
Am aflat că, într-adevăr, într-o zi a căzut ca o floare, dar nu înfrânt...
Am revenit la Bârlad în toamna anului 2006, când localnicii
sărbătoriseră centenarul Bibliotecii „Stroe S. Belloescu” şi citiseră, poate,
volumul „Poeţi bârlădeni la Casa Naţională”, în care se vorbeşte şi de George
Nedelea. Ca şi Dumitru Nedelea, altădată, am urcat drumul pe lângă
„Constructorul” - strada Gheorghe Doja - să-mi încarc bateriile cu amintirea
anilor şi a locurilor când, elev fiind, treceam pe acolo şi de fiecare dată ardeam
să-l văd pe poet ori să mi-l închipui lucrând, migălind la cuvinte.
1 Doamna Afindita Calotă, pensionară, stătea cu chirie în casa lui George Nedelea – spune
211
lui tăcute să culegem urmele copilăriei moarte. Eram doi tineri bârlădeni, un poet
şi-un pictor, bucurându-se de regăsirea rară pe pământul oraşului lor natal.
Amintirile mă năpădesc copleşitoare. Mă văd alături de el în epoca
apăsătoare a războiului când între Tecuci şi Bârlad, trebuia să călătorim o noapte
întreagă. Atunci am hotărât amândoi să scriem o monografie închinată vieţii şi
operei marelui pictor bârlădean N. N. Tonitza. Ceasuri de sfânt entuziasm, când
planul lucrării noastre l-am scris pe faţa de masă de hârtie a unui local din Tecuci,
la un pahar de vin, ceasuri nemuritoare! Ne-am ţinut de cuvânt. El aduna
materialul, eu îl ordonam şi-l stilizam. Am scris două capitole: „Tonitza şi
Bârladul” şi „Tonitza, pedagog al artei”. A urmat negura refugiului şi, foarte
semnificativ, toate manuscrisele mele au fost salvate, în afară de cel consacrat lui
Tonitza. Fatalitatea a făcut să se piardă, în acelaşi timp, colaboratorul meu
neuitat, şi lucrarea scrisă cu el împreună!
Îmi amintesc o seară de decembrie, la Bârlad, când în căutare de
informaţii pentru lucrarea noastră, ne-am dus la profesorul de sculptură Tarază,
de la Şcoala de Meserii din Bârlad, rudă cu Ionel Peiu, care ne-a dat despre
copilăria lui Tonitza la Bârlad unele date importante, seară în care Ionel Peiu, el
însuşi a descoperit că împlineşte 29 ani!
Mă văd altădată dus de neastâmpărul lui neobişnuit într-un sfârşit de vară
luminos, la iarmarocul din Bârlad. Am petrecut cu el o seară neuitată în feeria de
mucava a iarmarocului. Iarmarocul şi grădina publică au fost cele două miracole
fundamentale ale copilăriei mele. Cu Ionel Peiu am încercat să retrăiesc o clipă
măcar legenda anilor duşi. Uitasem că aveam peste 30 de ani, de altfel cu Ionel
Peiu te simţeai totdeauna mai tânăr, mai pur. O parte din veşnica lui zburdălnicie
trecea în tine, fără să vrei. Am colindat toate panoramele, ne-am bucurat de toate
distracţiile iarmarocului. Ca orice artist autentic, Ionel Peiu păstrase un crâmpei
din naivitatea de altădată, ochii lui aveau încă în pupilele lor mirări de copil,
sufletul lui avea încă prospeţimi surprinzătoare.
Cu Ionel Peiu la Tecuci îmi astâmpăram nostalgia mea de Bârlad.
Strângeam în mănunchi pe toţi bârlădenii aciuaţi la Tecuci, iar când arşiţa dorului
ne dogorea mai cumplit luam trenul spre oraşul nostru. Un pahar de vin cu amicii
bârlădeni avea delicii superioare şi poetul Nedelea îşi poate aminti uşor cum la
asemenea reuniuni exuberanţa lui Peiu se întuneca de presimţiri tragice, cum îl
chinuia groaznic gândul unei posibile ratări. Războiul se prelungea, anii lui
treceau şi el se vedea, cu visul lui artistic sfărâmat înainte de vreme. Se amăgea
apoi cu planuri, deocamdată irealizabile, pentru ca să cadă iarăşi într-un
pesimism bolnăvicios.
Atunci ideea sinuciderii îi încolţea în minte şi-ţi trebuia ceasuri întregi ca
să cauţi să-l abaţi de la gândurile-i negre, să poţi aduce alinare sufletului lui
neliniştit. Ionel Peiu era de-o sensibilitate excesivă, numai bucuriile artei şi viaţa
trepidantă pe care-o trăia, puteau să dea un echilibru şi o armonie unui asemenea
om, care se ferea să rămână singur cu sine însuşi.
212
Bun până la uitare de sine, sociabil până dincolo de margini, Ionel Peiu
îmbrăţişa pe toată lumea. Sinceritatea lui totală i-a adus multe neajunsuri, ca şi
naturaleţea lui care nu se împiedica de convenţii. Încrezător în oameni fără nici
o măsură, a fost de-atâtea ori, până la sfârşit, victima lor. Îi repugna gravitatea
găunoasă, avea un mare dispreţ pentru toţi cei care, lipsiţi de orice sensibilitate
artistică, îşi plimbau prin viaţă golul sufletesc, respingea aceea ce el numea spirite
administrative, birocratice, formalistice. Prin amestecul de copilărie, de
generozitate şi neastâmpăr, Ionel Peiu a fost un original şi a lăsat după moartea
lui o amintire neştearsă. Poate un straniu presentiment al morţii apropiate îl făcea
să-şi trăiască tinereţea cu nesaţ, să nu piardă o clipă fără ca să-i stoarcă
maximum de plăcere. Era bântuit de pasiuni şi iubea viaţa ca pe-o operă de artă
perfectă. A căzut în toiul vieţii, trăite cu tensiune, plenar.
Ion Peiu s-a născut la 29 decembrie 1913 în oraşul Bârlad, ca fiu al d-lui
Nicolaie Peiu, a cărui tipografie are un rol însemnat în istoria culturală a oraşului
nostru prin imprimarea atâtor reviste şi gazete locale. A făcut, tot în târgul său
natal, şcoala primară şi liceul comercial pe care l-a absolvit în anul 1935. În iulie
1940 obţine diploma la secţia de pictură a Academiei de Arte Frumoase din Iaşi,
având ca profesori pe regretaţii N. N. Tonitza şi Ştefan Dumitrescu. Ionel Peiu a
păstrat un adevărat cult amintirii lui Tonitza, maestrul său.
Printre hârtiile rămase după moarte, găsesc o scrisoare a marelui pictor
trimisă de la Balcic la 5 Mai 1937, lui Peiu, din care spicuim câteva rânduri
semnificative: „Eu voiu fi la Iaşi cam pe la 10-12 Mai, când vom putea sta de
vorbă mai pe'ndelete. Până atunci, o ţâră de răbdare. În artă, mai ales, tot ce se
face fără răbdare şi fără chibzuială e mai întotdeauna un lucru ratat. La bună
vedere, al d-tale prof. N. N, Tonitza”.
Expune în toamna anului 1930 pentru prima oară la expoziţia colectivă
organizată de Societatea literară „Academia Bârlădeană” de sub conducerea
poetului G. Tutoveanu, în una din sălile de la „Casa Naţională”, alături de pictorii
bârlădeni G. Portase şi S. Wolfingher. Într-o cronică din „Universul” din 25 oct.
1930 se scria: „Cuvinte frumoase avem de spus şi despre cele opt pânze ale
tânărului Ioan Peiu, care deşi se află la primii paşi, a izbutit să ne reţină atenţia.
Cum genul unde ni se pare că d-sa reuşeşte să ne dea, în adevăr, ceva bun este
peniţa şi acuarela, îl sfătuim să se devoteze pentru totdeauna în această direcţie”.
Între 10 şi 30 septembrie 1933 expune împreună cu profesorii săi N. şi A.
Poplăcenel şi colegul Cristea Ionescu, tot la Bârlad, lucrări în ulei, acuarelă,
desen. Au fost remarcate de presa timpului pânzele: „Motiv din Poiana Ţapului”,
„Natură moartă”, „Amurg”, „Cap de studiu”, şi „Aleea din grădina publică”.
În anul 1933, tot sub auspiciile „Academiei Bârlădene” mai expune la
Bârlad, ca elev de liceu, 30 de lucrări, ulei şi acuarelă, expoziţie despre care nu
avem nici un comentariu.
În anul 1935, ca student în anul întâi, expune la expoziţia Academiei de
Arte Frumoase din Iaşi şi organizează cu pictorul G. Portase panourile expoziţiei
de pictură de la Bârlad, în cadrul lunii Moldovei.
213
La 12 septembrie 1937, în Pavilionul Primăriei, Societatea literară
„Academia Bârlădeană” îi organizează prima expoziţie personală cu un număr de
60 lucrări, - compoziţie, portret, peisaj, natură moartă, flori, ulei, acuarelă, desen
etc.
Expoziţia s-a bucurat de un succes deosebit. Desprind din „Neamul
Românesc”, 6 Oct. 1937, unele impresii şi caracterizări: „Ionel Peiu se relevă ca
un temperament citadin, cu inspiraţii aproape exclusiv urbane. Ochiul său
îmbrăţişa interioruri de oraş, cu un orizont împuţinat de zidurile cenuşii, case
vechi sau de mahala, uliţe întortocheate, cartiere mărginaşe, un univers îngust şi
sufocant, departe de lărgimea zărilor campestre. Lumea aceasta aparte e învăluită
într-o atmosferă proprie, întunecată. Rareori un peisaj mai senin, mai luminos. De
pe atunci, remarcam crezul lui Ionel Peiu,- culoarea, în „Case vechi la Bârlad”,
cu cerdacuri lovite de vreme şi „Florile”, atrăgătoare prin prospeţime. Îl numeam
atunci „pictorul cocioabelor şi al uliţelor”. Era un început aşa de promiţător!”
Din Septembrie 1941 până la tragica lui moarte, Ion Peiu a funcţionat la
catedra de caligrafie şi de desen de la liceul „D. A. Sturdza” din Tecuci, catedră
care fusese ilustrată de un pictor ca Hârlescu, care a avut şi el un sfârşit dramatic.
La 20 Mai 1942, Ionel Peiu îşi inaugurează la Tecuci o bogată expoziţie de
pictură în localul librăriei „Patron”, expoziţie patronată de Căminul Cultural
„Calistrat Hogaş” sub conducerea părintelui protopop N. Conduratu. Expoziţia
cuprindea peste 60 de lucrări, în majoritate motive moldoveneşti printre care
remarcăm: „Pe malul Bârladului”, „Pe gânduri”, „Iarnă la Tecuci”, „Interior de
dormitor”.
Crezul artistic al lui Peiu, culoarea, era pus în lumină cu putere. Te frapa
îndată spontaneitatea, prospeţimea, frăgezimea culorilor; sensibilitatea fină a
artistului era evidentă. Dar epoca de chinuitoare căutări de sine nu se încheiase.
În toamna anului 1942, expunând la Salonul Oficial, Ministerul Culturii îi reţine
pentru colecţiile statului lucrarea „Compoziţie de atelier”. În 1943, Ministerul
Artelor îi admite la Salonul oficial de pictură şi sculptură lucrările: „Prizonier
rus”, „Ion”, „Curte în mahalaua Tecuciului”. În noiembrie 1943, Ionel Peiu
obţine un premiu de 10.000 lei al Ministerului Culturii Naţionale la Salonul
Oficial al Moldovei pentru piesa „Peisaj din Iveşti”. Era o încununare
binemeritată a strădaniilor sale. Lucrarea reprezintă o germinaţie viguroasă de
verde, o vegetaţie grasă, îmbelşugată, o coloristică sobră, intensă, din care nu
lipseşte apa Bârladului, ale cărei unde, oricât de puţin cristaline, şi-au prelungit
existenţa în atâtea opere literare, ele făcând parte din peisajul moral al scriitorilor
bârlădeni.
Adversar al oricărei dulcegării în artă, Peiu realiza, tot mai mult o pictură
în care substanţa sensibilităţii sale se exprima în tonuri grele de culoare densă.
Tot în 1943. iunie, expune la Expoziţia profesorilor secundari de la Galaţi.
Dar toate făgăduinţele au intrat în pământ şi de câte ori îmi dezmierd
privirile cu cele patru tablouri ale lui Ionel Peiu ce-mi împodobesc casa, mă
cuprinde o jale, o milă nesfârşită. Faţă de visurile lui frânte, faţă de tot ce-ar fi
214
putut crea mai departe, faţă de puzderia de frumuseţi artistice risipite pentru
totdeauna. Cu el a murit o lume, s-a spulberat o nădejde a Bârladului şi-a
Moldovei, am pierdut un prieten unic, s-a sfârşit un om vesel, bun, sincer, dornic
de viaţă. Fără de el ne simţim mai singuri, am rămas sărăci şi goi în zbuciumul
cumplit şi în vâltoarea vieţii”.
Public mini-portretul lui Ionel Peiu nu
numai pentru că pana profesorului G. Ursu ni-l
prezintă în toată statura lui, dar şi ca răspuns la
iniţiativa lui C. D. Zeletin care, în „Academia
Bârlădeană” nr. 26/2007 (p. 2) cere recuperarea
picturilor acestui membru al Academiei
Bârlădene, ca un ajutor dat fiului editorului
Neculai Peiu din Bârlad „adânc implicat în viaţa
editorială a oraşului Bârlad”, pentru a-i ajuta pe
eventualii ofertanţi în identificarea măcar a o
parte din opera dispărutului, la care face trimiteri
exacte prof. univ. G. Ursu.
După ani şi ani, pun alături şi ce scria
Radu Şerban Palade despre însuşi pierderea lui
G.G. Ursu, din volumul III dedicat în 1984
Ionel Peiu Academiei Bârlădene de Romulus Boteanu:
218
„Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Autor de poezie alături de care apar nume mari ale literaturii române:
Tudor Arghezi, George Topârceanu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Vasile
Alecsandri, George Coşbuc, Gr. Alexandrescu, George Bacovia, Otilia
Cazimir, Elena Farago, Nichifor Crainic, Şt. O. Iosif, D. Anghel, Al. Vlahuţă,
George Tutoveanu, de la ultimul reţinându-ne atenţia din volumul „Tinereţe”,
expusă poezia lirică „Soră” de mare sensibilitate, dovadă de perfecţiune
artistică:
„Pe cărarea dintre vii,
Coboara o fată…
Erau luncile argintii,
Cerul fără pată…
Sărmane bordeie
Ce să vă mai deie?
Doar pe oftare
Să mai puneţi dare”.
220
Viaţa ta a fost un geamăt,
Iar cuvântul tău un plâns,
Pentru toată suferinţa,
Pentru chinul celui stins
De nevoie şi de jale,
Jalea negrei asupriri”.
Un alt volum a lui G.G. Ursu este cel intitulat „Mereu doi” scris la
vârsta deplinei maturităţi profesionale şi literare, prezentat de apreciata şi
cunoscătoarea Nina Cassian, la Editura „Litera” Bucureşti, în 1971. Volumul
de debut, spune Nina Cassian, în care ai pe „autorul surprizelor”.
Născut din dragoste pentru poezie, pentru poeţi, pentru litere dar şi
pentru dragostea în doi, dar nu neaparat încorporată într-un cuplu, cum spune
Nina Cassian în „Cuvânt înainte”, ci spărgând perechea circumscrisă în sine”,
poezia oferită, face ca iubirea să devină explozivă şi totală, un spectacol al
lumii, dar nu fizic, ci în delirul literelor şi al cuvintelor…
Important este că „Mereu doi” este o poezie a sufletului, de sine
stătătoare, neasfixiată politic, eu făcând dovada fie şi numai cu sonetul intitulat
chiar: „Sonetul Sone” care-mi pare pilduitor:
221
Când liniştit şi moale va fi pulsul
Şi vei gândi la inima - tăciune,
Ecou – izbăvitoarea ei risipă,
De-i auzi vorbind de Gheorghe Ursu
Despre omul, profesorul, poetul dar şi prietenul G.G. Ursu, despre ceea
ce înseamnă pierderea lui pentru literatura română şi mai ales pentru prieteni,
cunoscuţi şi cititori, model de referire la opera sa citim în „România literară”,
iunie 1980, în cuvinte măsurate, bine cugetate, semnate de C.D. Zeletin, fost şi
el secretar al „Academiei Bârlădene” ca şi precursorii Virgil Duiculescu,
Vasile Damaschin, G.G. Ursu, George Nedelea şi George Constandache, aşa
cum ştie şi reuşeşte el să o facă, de fiecare dată, când ne vorbeşte:
„Într-un sfârşit de iunie, când fenomenele meteo-rologice năprasnice
răstoarnă sănătăţile şubrede, când la Bârlad abia încep să înflorească
salcâmii uituci, întâia, nu a doua oară, a plecat dintre noi un poet adevărat, s-
224
a stins o strună autentică în ale cărei vibraţii existau unele frecvenţe numai
ale lui. Am pierdut o comoară de om... L-am văzul bolnav vreme de patru
săptămâni, l-am revăzut în ultimele trei zile, când purta pe chip încremenirea
unui zâmbet blajin şi sceptic, trei zile, repezi ca lectura a trei rondeluri, cât a
mai întârziat fără viaţă printre noi, înainte a intra în sânul ţărânii şi a
cunoaşte alte şi alte rosturi de taină ale ceasornicului, de veşnicii întors, al
universului…
Am pierdut un cărturar, un eminent cercetător al istoriei literare,
moldoveneşti mai cu seamă, un animator de viaţă literară, un orator bun şi un
admirabil profesor, întâi de liceu, apoi de universitate, care a predat - prin har
şi nu numai în virtutea calificărilor profesionale - limba noastră natală, limba
românească, ştiind ca puţini alţii să trezească interesul pentru limbă şi
literatură prin deşteptarea mai întâi a dragostei pentru ele, lucru nu tocmai
uşor. Cu peste două decenii în urmă, am asistat pentru întâia oară la o lecţie
pe care a ţinut-o la Liceul „Aurel Vlaicu” din Capitală; cum se plimba cu paşi
rari prin faţa catedrei, am avut o clipă impresia că-l am în faţă când pe bunul
Ion Creangă, când pe adâncul Miron Costin. Se legănau ramuri înflorite prin
aerul dulce al clasei şi iarba veacurilor arse îşi strecura până la noi aromele...
În ce mă priveşte, am pierdut pe unul dintre cei mai buni prieteni într-
ale literaturii, prieten de peste 25 ele ani. reazăm sufletesc în unele ore, zile şi
ani neprielnici. Ne întâlneam săptămânal, iarna pe Aleea Frigului, unde
locuia, primăvara în Parcul Libertăţii, iar înainte ca toamna să-şi sfâşie
brocaturile, în cimitirul Belu, unde ne citeam unul altuia poezii sau cercetam
mormintele personagiilor din studiul său monografic, rămas în manuscris,
Eminescu în necropola capitalei. De multe ori hoinăream, uitaţi prin labirintul
vechilor străzi bucureştene. În întâlnirile noastre ne bucuram de tovărăşia
unor scriitori care nu mai sunt: V, Voiculescu, Ion Buzdugan, Radu D. Rosetti,
A. Mândru, D. Iov, N. Crevedia, B. Iordan sau a preţuiţilor noştri
contemporani, Vasile Netea, Ion Larian Postolache, Virgil Carianopol. La
Bârlad mergeam să-l vedem - totdeauna şi întâi de toate - pe bătrânul poet
George Tutoveanu, urcat la un moment dat de surpările din jur ale morţii pe
soclul de nisip al decanului de vârstă al scriitorimii româneşti. G. G. Ursu îi
rămăsese credincios nu numai lui, ci şi Bârladului, căruia îi închinase cărţi şi
încă avea să-i mai închine. Iubirea lui pentru oraşul natal era o voluptate, un
mijloc de a se şti pe sine existând în întregime. El însuşi a fost un Bârlad,
migrat asemeni continentelor. Îl cunoscusem la venirea mea din Bârlad în
Bucureşti, ca student al Facultăţii de Medicină, după ce George Tutoveanu îl
sensibilizase prin scrisori călduroase asupra venirii mele.
Astăzi, prin plecarea lui, s-a frânt o scară de aur înălţată spre trecutul
plin de fervoare spirituală al Bârladului comun, oraş de provincie, oraş de
ctitori, în care au apărut, pe întinderea unui veac, peste 200 de ziare şi reviste,
225
cele mai multe cu caracter predominant literar. Spre Bârlad ne atrăgea lumina
de stea matinală a lui George Tutoveanu, căruia G. G. Ursu i-a fost şi i-a
rămas până la urmă fiu sufletesc şi de la care a preluat, pe o altă liră,
multicordă şi mai fierbinte, dragostea plaiurilor natale. George Tutoveanu îl
chemase la Academia Bârlădeană, pe care o înfiinţase în 1915 împreună cu
Toma Chiricuţă şi Tudor Pamfile, ca să fie secretar literar al revistei „Scrisul
nostru”. Mai târziu, Nicolae Iorga l-a solicitat la revista „Cuget clar”, al
cărei colaborator asiduu a fost.
Meditând în aceste zile la destinul poeziei sale, constat, ceea ce ştiam
de mai multă vreme, că G. G. Ursu este un poet care nu-i încă citit atât cât
merită. Cărţile sale de poezie, Salcâm uituc (1973), Dealul brânduşelor
(1974), Fulg şi zăpadă (1978), cât şi alte numeroase poezii risipite prin reviste
timp de jumătate de veac, pot satisface şi exigenţe moderne de gust, prin
subtilitate, lipsă totală de ostentaţie, prin muzicalitate, firesc şi consecvenţă cu
propriul stil. Am pierdut un poet căruia îi cunoaştem poezia până în miezul ei
zămislitor, până la zona de zbucium sau extaze ascunsă sub o crustă de calcar
fin fisurată. Căci poezia lui G.G. Ursu este filtrată prin multe straturi ale
sufletului până să ajungă la echilibrul în care lumina nu ustură, emoţia nu vine
cu turbiditate şi dezordine, până să ajungă la suveranitatea discretă a notelor
sale originale: duioşia şi nostalgia. Această nostalgie îşi găseşte la el
semantica primordială, care conţine etimonul algos - durere, suferinţă. Într-
adevăr, poezia lui e structurată mai mult pe suferinţă, decât pe tristeţea
desprinderii de solul natal.
Strălucirea este, atât în artă cât şi în fizica optică, un fenomen de
suprafaţă; în poezia lui G. G. Ursu, însă, lumina vine din adâncuri, din
schelăriile complicate ale sufletului, vine liniştită, fără să aibă nevoie de nici
un exhibiţionism, de nici o opintire, de nici o contaminare cu infantilismul
acrobatic şi sec al modelor literare ori cu experimentalismul cu orice preţ,
simptom de nevroză. Viteza crescută a forfotei ambientale cere de mai multă
vreme şi pretutindenea şi poeziei să i se supună, dar poezia îşi are tempo-ul ei,
curgerea optimă prin vasele comunicante ale sufletului omenesc, ea nu se
schimbă, aşa cum nu s-a schimbat viteza de mişcare a electronilor în jurul
nucleului atomic, oricât s-au îngrămădit în spatele omenirii secolele şi oricât a
sporit viteza trenurilor ori a avioanelor de colo până colo. Natura poeziei nu
s-a schimbat, ci mai degrabă firea cititorului, deoarece - vai! - trăim mai puţin
în veacul cititorilor, şi mai mult într-al frunzăritorilor de poezie. Din neliniştile
acestei superficialităţi decurge legarea forţată de spectacol şi de alte arte,
ajutătoare, tendinţa de a o fragmenta şi a o redispune oricum, ca şi cum s-ar fi
pierdut speranţa în singurătatea sufletului atent şi a minţii pătrunzătoare.
Melodioasă şi caldă, poezia lui G. G. Ursu a rămas poezie: nici anti, nici pro,
226
nici supra, nici infrapoezie. Ea slujeşte înălţarea şi atât, iar înălţarea cunoaşte
un singur sens.
Am aşternut repede pe hârtie aceste câteva rânduri pentru prietenul
drag şi venerat, cu teama de a nu greşi faţă de felul în care el ar fi dorit
exprimarea într-o atare împrejurare: adevărată, cu măsură, sobră, demnă şi
discretă. El însuşi era adevărat în toate, era măsura, era sobrietatea, era
demnitatea, era răbdarea, era discreţia împinsă până în vecinătăţile anulării
de sine, cu care mulţi din apropiaţii lui nu erau de acord.
Unde sunt însă toate acestea acum: purtarea sfielnică, statornicia,
aşezarea, pasul lin în afară dar bine apăsat în adânc, nemărginita lui dragoste
de limba românească şi de poezie, de şcoală, şcolăriţe şi şcolari, unde este
tăcerea lui, în care simţeam deseori uşorul recul al înţelepciunii, unde este
impulsul ferm după care, în faţa bunelor întreprinderi, indiferent de interesul
propriu, era de partea cui zicea da, nu de partea cui zicea nu?!... I le vom
regăsi numai în amintirea omului şi în realitatea operei”.
227
Precis către mama sa , cu gândul că ar fi sosit momentul revederii:
„Satana râde-anume
Şi moartea dă cu cotul,
Dar mai trăim pe lume
Şi n-am murit cu totul.
Prieten de-departe,
Mai scrie-mi, nu te teme
Şi nu-mi vorbi de moarte:
Ea va veni, la vreme”.
228
Şi ca un testament, o poruncă, revenind la „Un plop sonor”, 1966 (tot de
la Bârlad?):
Timpul a lucrat şi undeva, S.M. notează pe scurt despre G.G. Ursu care
zilele acestea ar fi trebuit să împlinească 96 de ani, dar a murit în 1980, la 69
de ani:
George Tutoveanu:
„Cântări fără de număr, îşi murmură fanfara
Tresare lumea-ntreagă, de clocotul vieţii;
Spre tainele-ndrăgirii, spre larma tinereţii
Cu mii de guri o cheamă… o cheamă primăvara”…
Camil Baltazar:
„Sară de sară, luna ar fi fost înger halucinat
Grăbit să ne poarte caleaşca…
Cântă trupurile-n noi şi-şi cer apropierea”…
231
Dar ce alta decât iubire activă a fost îmbrăţişarea atâtor scriitori,
pe care, ca oameni de multe ori nu putea să-i sufere – susţinerea lor,
intervenţia binefăcătoare în procesul creaţiei lor, creându-le un climat
prielnic dezvoltării? Susţinere ce devenea mai stăruitoare atunci când
aceştia erau contestaţi sau negaţi – care mergea până !a ridicarea lor pe
scut, în văzul tuturor, pentru că omul demn din critic, cetăţeanul, avea
curajul opiniei sale critice şi nu şovăia să afirme acest curaj. Odată
îmbrăţişat, scriitorul nu mai era părăsit, indiferent de rasa sau clasa
căreia aparţinea – în magistratura criticului dominând principiul estetic şi
nu cel etnic.
„…Nu s-a stăruit asupra laturii sociale a activităţii sale şi nu s-a
insistat asupra faptului foarte important, că biroul şi casa lui Lovinescu au
fost o oficină din care s-a luptat împotriva obscurantismului în epoca de
tragică memorie a ultimilor cronicari. Dacă cetăţeanul brav – şi curajos
plasticiza această fermă poziţie antiobscurantistă, sub formă glumeţ-
ironică, în această dedicaţie pusă pe prima filă a volumului III din
Memorii: Poetului Camil Baltazar cu regretul de a mai fi cu toţii încă în
libertate (dedicaţie datată 2 aprilie 1937) nu de glume se ţinea Siguranţa
Statului, atunci când într-o bună zi, prin 1942-1943, a poftit la sediul său
pe venerabilul scriitor. Pasămite cenaclul instalat în Bulevardul Elisabeta
era… casa conspirativă comunistă prin anumiţi scriitori care o
frecventau”…
Datorită curajului său de a impune scriitori, care nu aveau decât
însuşirea de a fi creatori şi nimic altceva, omul de nobleţă şi de atitudine
rectilină a trebuit să se despartă de vechi prieteni şi şi-a făcut duşmănii, şi-
a creat inmiciţii, care l-au costat înfrângeri în viaţă.
Dar demnităţii, integrităţii acestei exemplare făpturi de senior nu-i
păsa de rumoarea pieţii literare sau a coteriilor.
M-am întrebat adeseori cum se explică devotamentul acesta faţă de
scriitori şi artişti şi prieteşugul a 23 de ani cu distinsul boier moldovean,
m-a făcut să înţeleg că fiind el însuşi un creator şi temperament de artist,
vedea, în fiecare ins ce îl vizita cu un manuscris, un creator virtual şi-l
respecta ca atare. Aci creatorul şi omul social, ce întregeau pe critic, l-au
depăşit pe critic.
Poate că insul ce întrunea în făptura-i pământească un umanist, un
critic sagace, completat de un creator literar, care şi-a sporit capitalul de
exeget al scrierilor altora cu universul experienţelor proprii, fiind şi un
remarcabil romancier, a ofensat ca om prin perfecţiunea atitudinii sale în
viaţă. Astfel se explică cum în juru-i a plutit uneori acea atmosferă de
ranchiună şi răzbunare, atât de streină firii sale. Dar poate tocmai pentru
că a depăşit, prin armoniozitatea lui condiţia om-zeii nu au ascultat ruga,
232
de atâtea ori adresată lor, de cei mulţi, ce îl iubeau şi stimau – şi nu i-au
dăruit încă câteva decenii de viaţă, spre a-şi putea desăvârşi opera, încât
criticul cu suflet liric, lăsând vorbă ca la incinerarea lui să i se cânte
Eroica, s-a stins cu zile şi creaţia sa a fost frântă la jumătate de o moarte
timpurie. Dar a murit eroic,pe câmpul de luptă al scrisului, combatant şi
apostol”.
*
Şi mai citim în acelaşi număr: „Poetul bârlădean George Nedelea are în
manuscris o traducere foarte bună: „Turgheniev” de Andre Maurois, apărută în
urmă cu ani la Paris în editura „Grasset”.
Despre această traducere cunoscutul scriitor Isaiia Răcăciuni după ce a
citit-o a scris următoarele rânduri: „Am citit şi originalul şi traducerea
(corectă), ar fi păcat ca această lucrare să nu vadă lumina tiparului, o recomand
călduros pentru editare”. n.n.: A achiziţionat vreo editură această importantă şi
necesară carte?
În sumar mai reţinem: Eugen Relgis „Literatura de mâine”; dr. Ion
Paloda: „De la Lucreţius Corus la Haekel şi mai încoace”…; dr. Nican
„Preocupări postbelice”; Daniel Constantinescu: „Interviu cu dl. George
Silviu” etc.
*
Decembrie 1946 numerele 23-24, tipografia C.D.Lupaşcu:
● Ion Andronache: „Descentralizare”; ● Miltiade Băcăuanu:
„Frământări”; ● T.H. Popa „Binecuvântare către noul veac” (versuri); ● Apoi
cronici, comentarii, cărţi şi reviste primite, note, ştiri, redacţionale, recenzii
etc.; ● Isaiia Răcăciuni: „Ciclu anacronic” şi „Iisus 1943”; ● Herman Hesse:
„Premiul Nobel pentru literatură – „Iubesc femei” şi „Târziu pe stradă”; ●
Gravură: „Maternitate” de Kaete Kollwitz.
*
„…Cele mai multe fiinţe omeneşti nu sunt oameni, ci abia candidaţi la
umanitate” adevăr rostit de înţeleptul Amiel”.
„…În pagina 5, două poeme semnate de Hermann Hesse (1877-1962),
romancier şi poet umanist german, stabilit în Elveţia, laureat al Premiului
Nobel pentru literatură 1946, în traducerea dlui Isaiia Răcăciuni cu nota
traducătorului: „Hermann Hesse, cetăţean elveţian din 1921, este unul dintre
scriitorii germani cei mai umanitarişti. Are astăzi 67 de ani. Autor al
romanelor: „Sub roată”, „Gertruda”, „Peter Camenzind”, „Demian”, „Lup de
stepă”, „Sinhatra” „Jocul cu mărgelele de sticlă”, „Muzica singuraticului”,
„Cântatul la orgă”, „Trepte” şi „Das Glasperlenspiel”. Modest şi izolat, juriul
din Stokholm a făcut dreptate unui mare creator”.
233
Spre edificarea cititorilor iată şi cele două poeme scrise de Hermann
Hesse: Mai întâi „Târziu pe stradă”:
234
Iar mai departe „Ciclu anacronic” de Isaiia Răcăciuni:
Şi plouă...
Şi toate-au trecut,
Penumbră şi colb pe birou...
În urmă, totul mi s-a părut
C-a fost un ecou...
II
În juru-mi se-agită
Dorinţi şi femei.
O veche ispită
Mă cheamă la chei.
Vapoarele - aşteaptă
Dar ancora mea
În mâl e 'ngropată,
Elanul mi-l ia.
III
Ispită, tu ce eşti?
Trăieşti împăiată
O viaţă întreagă,
În port ancorat...
Dar vine o seară
Cu stele de vis...
E noapte... e vară:
Străbun paradis!
235
De-ajuns e un zâmbet,
Un trup şerpuit...
Odgonul se rupe,
Şi nava-a pornit...
În larg te aşteaptă
Femeia de foc…
Şi totu-i minciună
Sau farmec şi joc...
IV
Aşa, tinereţe!
La tine era
Ispita cea veche
Ce-n larg mă momea...
La tine şi seara
Cu sălcii pe lac,
Cânta primăvara
Tristeţi fără leac.
Amurgul de sânge,
Tot ceru-l brăzda
Cu fulgere – Plânge
O vioară – undeva.
V
Ai trupul de şarpe
Şi ochii de vis.
Te simt iar aproape,
Miraj din abis...
Oh ! Lasă-mă, demon
Sau înger, ce eşti!...
Mai vreau ca să sânger
Pe smalţ de poveşti.
236
VI
Las lira să-mi cadă...
Cu greu mă despart
De vechea-mi ogradă
Cu vin înfundat.
VII
Zburdalnică fată
Tu viaţă îmi dai.
Mai vreau înc-odată
Să intru în rai…
Să zburd! Herghelia
Din mine să salte
Spre stele, spre lună,
Spre piscuri înalte…
VIII
Pe urmă, nu-mi pasă
Va fi iarnă iar,
Chilia-mi retrasă
Va fi sanctuar.
De-aduceri aminte,
De vise ce-au fost.
Vei merge 'nainte
Iar eu, fără rost,
Pe lumea aceasta
Calvaru-oi urca.
…………………
Pe tine, Agastra,
Nu te-oi mai uita…
237
Isaiia Răcăciuni
2
Poetul face aici aluzie la drama sa „Ieşua” care va apărea în volum odată cu fresca
dramatică „Mosè” ce se va juca cu George Calboreanu în rolul principal.
238
Dar n-am s-o fac !...
Ajunge odată!
Istoria nu se repetă,
Şi nici Irod şi nici Caiafa
Nu mai revin pe-astă planetă...
II
A fost odată în Iudeia
Un basm ciudat şi dureros
Şi a rămas o dâră numai
Din tot acel prinos...
III
E-o comedie prea bătrână
Şi ţine cam demult. De-ajuns!
Hai Raabi, să te iau de mână,
Vino cu mine, blând Iisus...
239
Hai înapoi, la Ghetsemani,
Ne-aşteaptă dealul cu măslini.
Şi lasă ca să curgă anii
Peste eternii asasini...
*
M. Vrabie, cu o epigramă, intervine într-un… „duel”:
Dlor ing. Vl. Cazacu şi farmacist Hary care se duelează:
Înţeleg şi eu duelul
Demn de orice cavaler
Însă nu duelul vostru:
Un cazac cu-n biet spiţer…
*
SPRE LUMINĂ
„…Dar din mers, la o răscruce,
Când am stat şi-am răsuflat,
Singur, eu, m-am întrebat:
Unde merg?
Pe care drum
Să-mi îndrept paşii de-acum?
Înapoi,
Spre întuneric şi război?
Să calc iarăşi pe morminte
Într-o viaţă zbuciumată
Cu răni şi sânge fierbinte?
Niciodată, niciodată!
Înainte!
Vreau să merg tot înainte
Şi cu braţele amândouă
Să cuprind o lume nouă,
Să m-avânt în Univers
Pentru pace şi progres,
Şi să urc culmea senină,
Spre lumină, spre lumină!...
240
În pagina 8 se consemnează: „Lumina e singura revistă din ţară care
publică pentru prima dată în numărul de faţă două poeme de Hermann Hesse,
laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 1946, în excelenta traducere a
colaboratorului nostru dl. Isaiia Răcăciuni”.
Fata cu armonica
– acuarela –
O gamă
strident de fals
un vals
(de ani de zile demodat! –)
Atât ştia.
Şi ochii ei cu luciu mat
de catifea,
plângeau –
cereau,
cu ţipăt mut
fărâma de pâine
pe care tu şi eu –
o risipim în van
când ne rămâne…
Cu părul blond
şi greu,
cu obrazul ars de vânt,
cu buzele subţiri
241
şi cu piciorul gol,
pe trotuar,
lipită de un felinar
cu geam murdar,
cânta strident şi fals
– cu degetul zgârcit pe clape –
un vals,
o fată cu armonica
şi nimeni n-o chema
să-i dea
un ban
(Din „Poemele străzii”)
244
George Tutoveanu oferă revistei poezia:
PÂINE
Şi câţi dintre cei care mănâncă pâine
Au stat să vadă boii prinşi la plug,
Cum trag şi cum se opintesc în jug
Crestând cu brazde – ogoarele bătrâne…
BALADA PÂNII
Vijelioasă noapte cu spulber de zăpadă,
Văzduhul scânteiază din stelele-i de gheaţă,
Harapnice aprinse ne biciuiesc pe faţă,
Iar vântul se boceşte, înnebunit, pe stradă,
245
Dar cerşetoru-l vede şi tresărind, deodată
Un foc i-ncinge ochii, se ia pe urma lui,
S-apleacă, smulge pâinea din gura câinelui
Şi muşcă, apoi, lacom, dintrânsa, o bucată.
Marea febră
În orice coridor
sunt rătăcit în mine -.
Sunt unele în care
pe gura dărâmată,
s-au aşezat painjenişuri
de febră şi uitare,
brumate,
de rouă îngheţată.
Tresare din adâncuri
un fulger de-ntrebare
şi spintecă în larg
catapeteasma.
Tăcerea are gheare
de aur şi de neastâmpăr…
Şi vine febra, „Marea febră”…
246
Floare de tutun! Floare de tutun!
Când l-am simţit sub epiderma palmelor,
tot trupul unduia
rotund şi cald – cu plăsmuiri de rod,
Iar ochii tăi sunt mari, adânci,
sticlind de febră,
Ţi-e părul răvăşit,
o flacără...
ea este „cea din urmă candelă”…
247
Din sumarul revistei: Eugen Relgis: „În marginea proceselor
criminalilor de război – Problema cea mare”; Paul Teodorescu: „Cooperaţia,
factor de transformare a societăţii”; Camil Baltazar: „Alexandru Dominic”;
Daniel Constantinescu: „Comentarii la romanul romanţat”; T.H.Popa: „Poem
pentru tine, libertate”; G. Iuteş: „Dincolo de”…; „Dragon – Scrisoare
deschisă”; cronică literară, ecouri, note redacţionale, clişee de Sol Omovici.
La prăşit
În ritmul muncii, la prăşit,
S'aude-un cântec pe ogor...
Şi'n cântec e atâta dor,
Că prins în vrajă s'a oprit
S'asculte'n drum un trecător...
250
Născuţi pe brazda lor, ţăranii,
Bătuţi de soare, ploi şi vânt,
Pe buze cu acelaşi cânt,
Frământ'-alături cu plăvanii
Acelaşi petec de pământ...
Şi cântului de la prăşit.
Răspund ciocanele în cor
Pe faţa nicovalelor,-
Căci azi în muncă s'au unit,
Uzine, fabrici şi ogor.
251
Şi ochii trişti şi umezi, sub vinete pleoape,
S-aprind, atinşi în treacăt de-a dorului aripă;
Obrajii mici şi palizi, se pârguie o clipă,
Şi-un basm de foc, încearcă, din suflet să-şi dezgroape.
Ultima pagină din revista „Lumina” din august 1947 – care se pare că a
fost şi ultimul număr, cuprindea articolul „Eugenetica şi politica demografică
la antici” de dr. I. Littman, pe care îl redăm în întregime:
255
Într-o recenzie făcută cărţii „Iudaismul – concepţie şi misiune” scrisă şi
tipărită din resurse personale de către rabin dr. D.Şafran – în „Neamul
evreiesc” din 13 decembrie 1946, în pagina „Cultură, artă, teatru” se
consemnează: „Autori evrei, care să aibă o viziune de ansamblu a iudaismului,
nu întâlnim în limba română. N-a existat nici mediul, nici atmosfera. Dintre
puţinii care s-au ocupat de filosofia iudaică, în lucrări admirabile, analizând
teme clasice ca: „Pakuda” şi „Saadia Gaon”, sau probleme actuale în iudaism
ca: „Din morala veacurilor” şi „Duhovnicul, prietenul, educatorul” sau lucrări
de pedagogie teoretică, ca „Personalitatea profesorului” şi „Pedagogia morală
la F.W. Foerster”, de rabin dr. D.Şafran a simţit dorinţa de a prezenta o
concepţie personală şi unitară a unei concepţii de viaţă, unice poate în istoria
gândirii.
Concepută ca o biografie romantică a unei teme anume: viaţa,
sărbătoarea, judecata, moartea, nemurirea, aspectul lor spiritual, compensate în
trăiri şi atitudini străvechi trădează originalitatea operei şi frumoasa tratare ce i-
a fost acordată”.
256
„Steagul roşu”, organ al Comitetului judeţean al P.M.R. (Partidul
Muncitoresc Român) şi al Comitetului Provizoriu al judeţului Tutova.
În perioada 1950-1952 „Steagul roşu” apare săptămânal, în format mic
(32-45 cm), iar cu numărul 336 din 8 iulie 1954 – format mare şi săptămânal,
joia şi duminica, iar de la 14 aprilie 1955, cu numărul 416 – cu apariţie zilnică.
258
Era frumoasă viaţa de gazetar, iar cu colaboratorii şi corespondenţii, dar
şi cu tipografii, cu vingalacul cărora ne consumam nopţile la corectura ziarelor,
uneori organizându-ne concursuri de performanţă în depistarea greşelilor
tipografico-ziaristice, eram ca fraţii. Împreună făceam excursii şi petreceri
liniştite şi recreatoare, cu grijă să lăsam curat când ieşeam la iarbă verde”…
Unii dintre noi, din rândul cărora făceam parte şi eu, trăiau şi angoase
despre care iată ce consemnam: „Continuau să existe, desigur, de ce să n-o
recunosc, şi destule temeri. De a nu afla că ne-au fost trecuţi părinţii sau rudele,
fie şi cele îndepărtate, în rândul chiaburilor, a duşmanilor de clasă, ori noi să nu
fim învinuiţi, cumva, pentru vreo ocheadă mai vinovată, că am încălcat morala
proletară, că atunci, totul, dar totul, numai de la partidul, care ne conducea,
venea”…
*
Dar cea mai mare mâhnire care stăruie şi astăzi în mintea şi inima mea
este cea referitoare la poetul George Tutoveanu, în preajma căruia am stat
adesea în sala de lectură a cenaclului literar „Al. Vlahuţă” care îşi avea sediul
la Casa Naţională „Stroe Belloescu”. La 21 noiembrie 1947, când prietenii i-au
asigurat la Casa Ion Manta-Roşie şedinţa festivă dedicată sărbătoririi
maestrului cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viaţă, procesul verbal al
manifestării l-a scris şi semnat M. Negreanu, redactor.
După ani, la 18 august 1957, înainte de a împlini vârsta de 85 de ani,
poetul pleca şi presa centrală din România a consemnat moartea şi
înmormântarea lui George Tutoveanu. În perioada 18-20 august 1957, ziarul
„Flacăra Iaşului”, organ al Comitetului regional al P.C.R. Iaşi, dar şi „Steagul
roşu” de la Bârlad, unde eram redactor, ba şi răspunzător de pagina cultural-
literară, s-au ocupat de toate dar n-au scris nici o vorbă despre marea pierdere,
deşi toţi vorbeam şi ne dezaprobam comportarea, tăcerea.
De-abia la 26 octombrie 1957, într-o sâmbătă, ziarul nostru „Steagul
roşu” avea să publice poeziile „Vouă, celor tineri” şi „Strămoşii” de George
Tutoveanu, ca omagiu adus dispărutului, iar în chenar negru „George
Tutoveanu” de Constantin Ciopraga, un documentar preluat din „Iaşul literar”
nr. 9/1957.
Ca reparaţie, dacă aşa se poate numi, iată ceea ce publicam noi, cu mare
întârziere, la plecarea dintre bârlădeni a delicatului şi atât de apropiatul de
tineri – George Tutoveanu:
Strămoşii
Nu, nu, eu nu-s un călător pe mare
Purtat de valuri oarbe, nu, să ştiţi;
Crescut din vlaga brazdei milenare
Le sunt urmaş cohortelor de Sciţi.
260
Când vor porni zăpoare lungi, cocorii
Şi-or cerne codrii frunza pe poteci,
Cu glas domol să-mi cânte roata morii
S-adorm în paza liniştii de veci.
G.Tutoveanu
Constantin Ciopraga
„La optzeci şi cinci de ani s-a stins la Bârlad cel mai vârstnic poet
român, - G. Tutoveanu. Pentru cine cunoaşte specificul vieţii culturale de
provincie, cariera literară a lui G. Tutoveanu a însemnat un mare
devotament pus în serviciul artei până la sacrificiul de sine. Personalitatea
harnicului poet reprezenta pentru Bârladul cultural ceea ce bătrânul
cărturar G. T. Kirileanu reprezintă pentru Piatra Neamţ iar D. Furtună
pentru Dorohoi.
După ce şi-a petrecut copilăria în satele tutovene Cârjeoani, Sălceni
şi Pupezeni, viitorul poet (născut în Bârlad la 20 noiembrie 1872) şi-a făcut
studiile la Bârlad şi Bucureşti, pentru a deveni învăţător. Tânărul
învăţător G. Ionescu, care-şi ia pseudonimul literar după ţinutul natal, a
activat în domeniul învăţământului la Craiova, Olteniţa, Focşani,
instalându-se definitiv la Bârlad. Aici a fost un timp şi profesor de română
şi filozofie la şcolile secundare. Pentru zelul cu care sprijinea în toate
împrejurările culturalizarea poporului, i s-a încredinţat misiunea de
inspector general cultural, - misiune asemănătoare cu aceea deţinută în
tinereţe de Mihail Sadoveanu.
Pasionat de poezie, G. Tutoveanu a beneficiat de exemplele
precursorilor bârlădeni, devenind el însuşi un animator. Bârladul
cunoscuse mişcarea culturală din jurul publicaţiei Sămănătorul (1872-
1876) scoasă de profesorii de la liceu, crezuse în talentul lui Vlahuţă,
urmărise debutul cultural al lui G. Ibrăileanu, Raicu-Ionescu-Rion şi al
altor elevi străluciţi ai Liceului Codreanu, printre care Paul Bujor. Poetul
G. Tutoveanu trebuia să fie continuatorul bunelor tradiţii. Această
misiune şi-a considerat-o el ca o datorie sacră a vieţii lui, iar viaţa atât de
261
lungă şi dragostea faţă de oraşul ţinutului natal l-au ajutat să vegheze
neîntrerupt la dezvoltarea culturii de aici.
Exista între cele două războaie mondiale aspiraţia unor cărturari
de provincie de a afirma prezenţa provinciei în cultura ţării. Bârladul,
Craiova şi alte câteva oraşe oferă exemplul unor respectabile realizări, alte
centre rămânând în stadiul bunelor intenţii, ofilite datorită vicisitudinilor
timpului.
Ce datoreşte istoria noastră culturală lui G. Tutoveanu au arătat-o
pe larg, cu entuziasmul unor discipoli, profesorii de origine bârlădeană G.
Ursu şi G.Vrabie. Concepţia etică şi estetică a lui G. Tutoveanu se
desprinde cu claritate din Istoria Literară a Bârladului (1936) de G. Ursu,
rolul lui, de animator poate fi judecat după informaţiile bogate din
Bârladul cultural (1937) de G. Vrabie iar locul poetului după Antologia
scriitorilor bârlădeni (1937), de - G. Ursu şi G. Nedelea.
Activitatea poetică a lui G. Tutoveanu a început încă înainte de
1900, la „Convorbiri Literare”, „Literatură şi artă română” şi la alte
periodice. Simpatiile faţă de popor şi admiraţia faţă de Vlahuţă l-au atras
printre primii colaboratori ai „Sămănătorului”. Colaborează apoi la
revistele sămănătoriste „Luceafărul” şi „Ramuri” şi la alte periodice cu
orientări diferite: „Săptămâna” „Arhiva”, „Flacăra”, „Cuget clar”,
„Vremea nouă”, „Foaia tinerimii”, „Cosânzeana”, „Gânduri bune”,
„Însemnări literare”, „Mioriţa” „Zări senine”, „Vremuri bune”,
„Avânturi culturale”. Multe din acestea sunt, precum se vede, efemere
reviste de provincie.
Voind să dea impulsuri literare poeţilor moldoveni, G. Tutoveanu a
întemeiat şi condus în Bârladul vechiului „Sămănătorul”, cu preţul multor
sacrificii personale, câteva reviste dintre care cea mai importantă e Făt-
Frumos. Scoasă în 1904, sub influenţa „Sămănătorului”, trece după un an
sub conducerea lui Emil Gârleanu, pe-atunci ofiţer la Bârlad. Din
gruparea revistei mai făceau parte D. Nanu, Corneliu Moldovanu şi A.
Mândru. Colaborau aici ocazional O. Carp, D. Anghel, Brătescu-Voineşti,
I. A. Bassarabescu, M. Sadoveanu şi alţii. Urmară cu timpul alte reviste de
culturalizare, îndreptate spre popor: Florile dalbe (1919), Graiul nostru
(1925), Scrisul nostru (1929). A condus de asemenea,' ziarele bârlădene
Răsăritul (1911) şi Moldova (1928).
Militant pentru prestigiul şi apărarea drepturilor oamenilor de
litere, G. Tutoveanu a făcut parte în 1909 din gruparea celor 47 de
membri fondatori ai Societăţii Scriitorilor Români. Din rândurile acelora
mai trăiesc Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, N. Dunăreanu, Natalia
Negru.
262
Bârladul cultural a dat ţării câteva nume de intelectuali şi literaţi
de seamă: Al. Vlahuţă, Al. Philippide, Elena Farago, Corneliu Moldovanu,
N.N. Tonitza, Victor Ion Popa şi alţii. Ca unul care a cunoscut de aproape
aceste personalităţi culturale şi literare (bârlădeni autentici sau numai
legaţi temporar de acest oraş), poetul G. Tutoveanu a înţeles să-i unească
pe statornicii molcomului oraş moldovenesc într-o asociaţie culturală:
Academia bârlădeană. Ca preşedinte al acesteia, poetul a vegheat asupră-i
un sfert de veac. În atmosfera „Academiei bârlădene” s-au format o seamă
de scriitori şi intelectuali de prestigiu: Victor Ion Popa, G. Vrabie, G.
Ursu, Const. Solomon, Cezar Cristea şi alţii mai noi. Sub patronajul
acestei academii s-au organizat şezători şi reuniuni literare. Academia era
un cenaclu activ.
Timp de peste şase decenii G. Tutoveanu a slujit poeziei cu un
devotament rar. Mai toate publicaţiile contemporane au tipărit din
versurile acestui fecund şi modest zelator al frumosului literar. În anii din
urmă, versuri de G. Tutoveanu au apărut în „Iaşul Literar” şi „Tânărul
scriitor”. Un poem i-a fost reprodus în recentul volum omagial la
semicentenarul morţii pictorului Grigorescu.
Numai o parte a operei poetice şi-a adunat-o G. Tutoveanu în mai
multe volume cu parfum arhaic-nostalgic: Albastru (1910), apărut în
patru ediţii Balade (1919), Tinereţe (1924), Patria (1924), Poezii alese
(1925), Logodnica lui Vifor (1935), Sonete (1938). Sub titlul Gedichte
Auswahl (1939) A. Flachs a tradus în limba germană cele mai
caracteristice poezii ale lui G. Tutoveanu.
Critica vremii, cu excepţia celei favorabile semănătorismului, a
înregistrat cu răceală activitatea poetului bârlădean. Interes îi arată
Ilarie Chendi în Schiţe de critică literară (1924) şi mai ales N. Iorga în a sa
Istorie a literaturii româneşti contemporane (1934) care-l consideră „un
poet de talent, cu subiecte variate şi o formă deosebit de limpede”.
Corectitudinea formală i-o remarcă şi G. Călinescu în Istoria literaturii
române (1941). Un studiu amplu i-a consacrat profesorul G. Ursu: Poetul
G. Tutoveanu (1927).
Inspiraţia poetului se încadrează într-un senin clasicism rural, de
un echilibru care uneori oboseşte prin lipsa varietăţii. Poezie de expresie
simplă, creaţia lui G. Tutoveanu se caracterizează printr-un lirism direct,
de o discreţie permanentă. Exemplele vechiului clasicism idilic sunt
prelucrate de poetul bârlădean cu multă acurateţă şi adaptate solului
moldovenesc. Cu alte cuvinte, clasicismul întâlnindu-se cu folclorul
naţional se integrează unui tradiţionalism specific provinciei.
Pietatea pentru trecutul eroic, dragostea de popor, simpatia pentru
folclor, slăvirea patriei, idealizarea calmului rustic şi a iubirii la ţară,
263
elogiul tinereţii - sunt temele frecvente ale poetului. Între modelele
preferate sunt Eminescu şi Coşbuc. Folclorul îl îndreaptă spre balada-
eroică. În momentele de restrişte pentru popor glasul poetului îndeamnă
la acţiune ca în 1907 şi în anii întâiului război mondial. Dacă mijloacele de
expresie ale poeziei lui G. Tutoveanu rămân fără strălucire, orientarea lui
spre popor e un merit care-l onorează atât ca om de litere cât şi ca
animator.
Calmul poetului contemplativ contrastează cu chemările dorului,
febrile şi aprige, de aceea sub cerul estival el îşi face imputări;
264
După circa un an, când „Steagul roşu” decedase şi el, o încercare de
comemorare a poetului avea să fie contramandată fără nici o explicaţie. La
mormântul lui George Tutoveanu de la cimitirul „Eternitatea” din Bârlad,
pelerinajul n-a încetat nici astăzi pentru că respectul şi dorinţa de poezie bună
sunt veşnice. Cele scrise pe lespedea frumoasă la „Eternitatea” –Bârlad a
maestrului amplifică regretul nostru pentru că nu l-am respectat îndeajuns pe
cel care a iubit atât de mult „Moldova mea”:
266
- Bine dar nu numai dv. ziariştii suportaţi astfel de consecinţe, ci
categoria unor astfel de salariaţi este mult mai largă; ni s-ar putea obiecta de
către cineva care cumpăneşte fără părtinire drepturile omului.
- De acord, dar excluderea de la actul de justiţie prin act guvernamental
a mii de oameni, amplifică ticăloşia actului admis şi necontestat chiar şi de
parlamentari ca Adrian Păunescu şi Sergiu Andon, care au mâncat pâine de
ziarişti, de profesionişti ca Mihai Băcanu şi Cristian Tudor Popescu implicaţi
în activitatea Clubului Român de Presă şi care tac şi pentru că în ceea ce îi
priveşte, interesele lor sunt total satisfăcute, cel puţin pecuniar.
În orice caz, o prostituţie profesională şi politică, o vinovăţie fără de
margini este să nesocoteşti anii de muncă ai unor profesionişti, dar să pozezi
că faci politică socială în folosul unora care nici n-au muncit vreodată!
Trăiesc o compensare a timpului. Activitatea petrecută în bibliotecă şi
prin arhive, răscolind şi scoţând la lumină ceea ce alţii păstrează, nu-i decât o
prelungire a timpului şi aducerea lui în actualitate, cu tot ceea ce ne-au lăsat
înaintaşii.
Ce, parcă numai banii ne ţin? Fac prin aceasta şi o altă dovadă – că nu
am fost şi nici nu am rămas omul căpătuielilor, cum fusesem învinuit într-o
vreme de către potrivnicii mei, lacomi să ocupe un scaun de care mă dispensam
pentru a mă putea mişca liber.
Dar despre „întâmplarea” cu „Căpătuiala”, poate, pe altă dată.
267
Cronică
De mult timp îmi formasem obiceiul ca două-trei ore din timpul trudnic
al zilelor să mi-1 petrec la sala de „periodice” a Bibliotecii universitare „Mihai
Eminescu” din Iaşi. In ultimii ani revin zilnic aici nu numai pentru a răsfoi
ziarele şi revistele arhivate, ci mai ales pentru că de instituţia aceasta mă leagă
şi sentimente puternice de ordin personal. Aici, acum mai bine de o jumătate de
veac, am făcut cunoştinţa unei fete cu care am legat temeinică şi iubitoare
prietenie, devenindu-mi soţie. Cum între timp ea a plecat - acolo unde toţi
muritorii ajung - venirile, statul sau plecările mele de la i Bibliotecă capătă
nuanţe pe care numai cei aflaţi în situaţia mea le pot înţelege, iar asupra lor las
închipuirile oamenilor să le vorbească.
În fotografii spaţiul unde a avut loc întâlnirea cu Sergiu: Biblioteca Universitară „Mihai
Eminescu şi „Parcul Voievozilor” proiectat de arh. C. Iotzu, cuprinde voievozii: Dragoş Vodă şi
Alexandru cel Bun (autori: Ion Jalea şi Ion Iordănescu), Ioan Vodă cel Viteaz şi Petru Rareş
(autori: Iftimie Bârleanu şi Ion Dămăceanu), Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul (autori: Ioan C.
Dumitriu-Bârlad şi Ion Jalea), Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir (autori: Mihai Onofrei şi Ioan
C. Dumitriu-Bârlad). În anul 1934 (anul amplasării) în locul lui Ioan Vodă cel Viteaz se afla
Carol I, iar în locul lui Petru Rareş se afla Ferdinand I.
268
pe Sergiu, repede l-am recunoscut, ca şi el pe mine, deşi trecuseră de la ultima
noastră vedere la faţă atâta amar devreme...
Înarmat cu un aparat
foto performant, Sergiu m-a
măsurat în obiectivul
acestuia, tocmai în momentul
în care, singur pe bancă,
poate mă gândeam la anii copilăriei noastre şcolăreşti de mult depăşiţi, la foştii
colegi şi profesori, poate la fata pe care o cunoscusem, legasem căsătorie
temeinică, cu responsabilităţi reciproce, dar acum cineva mi-o luase...
Ajutat ad-hoc de un tânăr, aparatul a făcut minunea să ne înregistreze în
inima sa şi împreună: Sergiu Brandea şi Ion N. Oprea în parcul cu grupul
statuar al Voievozilor, Iaşi, septembrie-octombrie 2007, spre amintire.
Cea mai mare minune a urmat după aceea. Ajuns în Israel, Sergiu mi-a
şi expediat fotografiile, dovedindu-se şi de data aceasta a fi un om de cuvânt. în
replică, eu îi expediasem, cam în acelaşi timp, volumele: „Dorohoi - capitala
Ţării de Sus în presa vremii, 1874-2000”, pentru că Doamna sa este născută în
269
partea de sus a Moldovei, dar şi „Mălin vestitorul revoluţiei”, eroul cărţii mele
fiind fiul fostului nostru coleg Alexandru Gh. Tacu, şi el elev în clasa a VIII-a
prin 1948...
Cum timpul îşi are neprevăzutele lui, să sperăm, Sergiule, într-o altă şi
altă întrevedere...
Ajuns la sfârşit de cronică intimă, îţi zic: Viaţă numai cu bine şi... la
revedere, la Iaşi, în anul...
Ion N. Oprea
270
Bucureşti, septembrie 2007. De la stânga la dreapta: Constantin Dimofrache
(C.D. Zeletin), Sergiu Brandea, Didiţa Antonescu, Paul Dimoftache
De la stânga la dreapta, foşti colegi din 1949-1950: Dr. ing. Mircea Romaniţă,
Anca (fost Georgescu), prof. univ. dr. Milea, soţia lui, soţul Ancăi, Didiţa
Antonescu, ing. Sergiu Brand, soţia lui Basoc, pictorul Corneliu Vasilescu, dr. ing.
Jean Basoc, ing. Paul Dimoftache, prof. univ. dr. Constantin Dimoftache
271
Postfaţă
E vorba de sânge sau simpatie evreiască, m-a iscodit un confrate căruia
i-am dat să lectureze în premieră cartea de faţă şi căruia i s-a părut că prea
atârnă către aceştia balanţa textului reţinut din spusele redactorilor.
La cea de a doua parte a întrebării i-am răspuns oferindu-i crâmpeie din
propria-mi viaţă. La Priponeşti-Tutova, locul de naştere, n-am avut colegi evrei
în clasele primare, iar la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi, unde am
promovat clasele gimnaziale, nici atât.
In casă la noi, după 1944 şi până prin 1948 au intrat însă mulţi evrei.
Veneau de la Iaşi să cumpere vin şi rachiu de la podgorenii din localitate, dar
treceau şi pe la tata. Născut şi crescut în oraşul Bârlad până pe la 17-18 ani, el
cunoştea lumea evreilor şi se acceptau reciproc. în ce mă priveşte, îi
cunoscusem mai dinainte, că prin 1941-1943, mergând la Pereschiv, cu vitele
la păscut „am făcut negoţ” cu unii dintre ei, dându-le ceapă şi usturoi cu
mămăliga care mi-o punea mama în trăistucă să le am ca hrană până
revenea^seara acasă de la... muncă.
In drumul nostru spre locul de păşunat a vitelor, la Pereschiv - era aşezat
un şantier-lagăr cu evreii care lucrau îndeaproape supravegheaţi la şanţurile
antitanc, iar oamenii erau mereu înfometaţi.
La Liceul „Gheorghe Roşea Codreanu” din Bârlad, în timpul stagiului
militar, la facultate ori în anii de serviciu am avut parte de muţi colegi nu
numai români sadea, ci şi evrei, maghiari, ţigani, greci etc.
Cu nici unul n-am purtat pricină de invidie ori duşmănie. La toate am
fost ca fraţii, la bine şi la rău. Port şi astăzi sentimente de aleasă recunoştinţă
unor profesori pe care i-am avut şi s-au numit Hary Zupperman, Puiu
Şailovschi. dr. Isac Weinfeld. Dar şi simpatie colegilor Leibovici Bernard
(Lucian Raicu), Dolfi Solomon (Dumitru Solomon), Şainfeld Avram, Blecher
Marcel, Helembrand Şmil, Solomonovici Levi, dar şi unuia Spiratos Panaghi,
grec de origine – cu care am făcut actorie într-o piesă de teatru, regizată de
prof. Zupperman.
Care dintre colegii de facultate nu-1 au proaspăt în minte pe Jack
Mathes, Iaşi, strada 23 August nr. 40, telefon. 40331, care ne mobiliza la
întâlnirile periodice a promoţiei cu profesorii noştri?
Cine 1-a avut şef pe Rubin Şuhlimzohn, omul care totdeauna cântărea cu
atenţie calităţile noastre individuale şi ne retribuia pe măsură, cum să nu-1
evoce cu mult respect şi dorinţa de a-l revedea măcar odată?
272
La ziarul „Steagul roşu” şi „Flacăra Iaşului” am avut mulţi colegi de
redacţie evrei, fete şi băieţi. Cu toţii am format o echipă care a făcut din noapte
zi, dând ziare de calitate, căutate.
Că sentimentele ne-au, fost reciproce, folosesc drept mărturie reportajul
care urmează, publicat în „Revista mea” din Tel-Aviv de Ionel Ştiru, fost
redactor şi secretar de redacţie la „Flacăra Iaşului (alias Ş. Hevian), la rubrica
„Din viaţa culturală şi artistică” intitulat „Surpriza de la Muzeul literaturii”:
„Ce face, câteodată, întâmplarea. Numai ea!
în timpul vizitei noastre la Iaşi, în octombrie, cu prilejul Salonului
internaţional de carte românească (când am avut bucuria de a lansa un volum)
am făcut o plimbare, bineînţeles, prin Copoul plin de nostalgii.
Trecând prin faţa Muzeului literaturii - situat în acest spaţiu - am zărit o
uşă deschisă şi lume în sală.
- Hai să vedem ce noutăţi mai există, ne-am spus, curioşi.
Şi am intrat.
Tocmai se desfăşura o adunare literară comemorativă Aurel Leon
(condeier de forţă, cu care am lucrat împreună) şi vorbea sfătos confratele
Grigore Ilisei, fost director al Studioului local de radio şi - ulterior - al celui de
televiziune.
Luăm loc şi ascultăm, o bună bucată de timp, interesanta conferinţă.
Când ne ridicăm să plecăm, chemaţi de treburi, se ridică de la locul său
un bărbat zâmbitor, între două vârste, priveşte îndelung, după care ne
îmbrăţişează afectuos, adresându-ni-se pe nume şi asigurându-ne că-i face
plăcere revederea.
După ochi, îl ştiam, parcă, dar (spre ruşinea noastră) nu ştiam de unde
să-l luăm... I-am răspuns că şi noi ne bucurăm de acest gest prietenesc, ne-a
fost jenă să-l chestionăm de una, alta şi am plecat, nedumeriţi foarte, de această
surpriză care ne-a urmărit o vreme.
Câteva zile după reîntoarcerea noastră la Tel-Aviv, surpriza a fost
spulberată. Un bun prieten din Petah Tikva, Rubin Schulimsohn, ne-a anunţat,
între altele, că a primit o carte interesantă din laşi care se ocupă de ziaristică şi
care nu ocoleşte unele persoane trăitoare în Israel, dimpotrivă, le exprimă un
omagiu de recunoştinţă. Şi mi-a împrumutat, spre lectură lucrarea, un volum de
peste 300 de pagini intitulat „Cu capul pe umărul meu... Jurnalistică împreună
cu cititorii”, autorul fiind Ion N. Oprea.
Pe coperta ultimă a volumului, surpriza noastră: fotografia domnului
Oprea. L-am recunoscut într-o clipă: el e cel care ne-a încredinţat, la laşi, un
surâs prietenesc şi o îmbrăţişare colegială!
Om aşezat, moldovean sadea, purtând în priviri un aer destins, a realizat,
într-adevăr, o carte interesantă, de fapt, amintiri de la ziarul „Steagul roşu” din
Bârlad - unde a funcţionat un timp şi contribuţii ale sale la ziare ieşene precum
273
„Monitorul” şi „Ziarul de Iaşi” etc., publicaţii care au găzduit fără zgârcenie
talentul şi destoinicia acestui publicist neastâmpărat.
Sunt tablete mai mici sau mai largi, incisive ori pline de duioşie, care
consemnează cu har un fapt, creionându-l cu fineţe ori - după caz - cu tăişul
floretei.
însemnări desfăşurate armonios şi bogat, pe parcursul câtorva ani trudiţi
la masa de scris.
Surpriza plăcută de la laşi a dezvăluit, aşadar, prezenţa a încă a unui
prieten de departe. Şi totuşi atât de aproape. E puţin lucru?
Dovadă a prieteniei dintre un român şi un evreu, astăzi în Israel, sunt şi
fotografiile făcute în septembrie-octombrie 2007, în Parcul Voevozilor din Iaşi
de către fostul meu coleg de liceu Sergiu Brandea care, sosit la Iaşi, n-a ezitat
să mă caute.
Cât priveşte spaţiul acordat în carte celor care au realizat revistele ori
ziarele „Păreri”, „Păreri tutovene”, ori „Lumina” el nu favorizează pe nimeni.
Atunci, ca şi mai târziu, au făcut ziaristică la Bârlad atât români cât şi evrei, iar
ce au scris ei mai semnificativ a fost preluat şi pus între coperta? de carte, după
nici un criteriu, decât valoarea.
În ce priveşte răspunsul la prima parte a întrebării aş folosi spusele lui
Al. Vlahuţă: „Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios şi un popor
atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-
ţi ridici fruntea ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: sunt
român!” Indiferent de etnia lor, românii, iubitori de ţară, au luptat împreună ori
de câte ori a fost nevoie: şi în 1916-1918, şi în 1940-1945...
„...sunt român şi tatăl meu este român, şi bunicul meu a fost român, şi
tatăl tatălui lui tot romanţ spun reţinând din ceea ce spunea Paul I. Papadopol
în „Un sol al biruinţei” poetul Şt.O Iosif.
Român care a făcut gazetărie la Bârlad şi la Iaşi împreună cu alţii,
români şi români-evrei, mândrindu-ne de realizările noastre.
Sentimentul născut din ţărână românească îi readuce cât mai des către
casă pe mulţi dintre cei plecaţi într-altă parte. Şi aceasta e bine. E încă deosebit
de bine.
Autorul
274
Cuprins
Cuvânt de început………………………………………....... 5
Mărturisiri…………………………………………………... 7
Bârladul…………………………………………………….. 10
Bârladul cultural……………………………………………. 15
Documente bârlădene………………………………………. 18
Păreri……………………………………………………….. 21
Păreri tutovene……………………………………………… 42
Făt-Frumos…………………………………………………. 77
Florile dalbe……………………………………………….... 77
Scrisul nostru……………………………………………….. 77
Graiul nostru………………………………………………... 78
Lumina, revistă politică…………………………………….. 141
Steagul roşu………………………………………………… 257
Cronică……………………………………………………… 268
Postfaţă……………………………………………………… 272