JAINISMUL – DOCTRINĂ ȘI ISTORIE

STUDENT: DEMA SERGIU

ANUL III
TEOLOGIE PASTORALĂ

1
 Despre societatea indiană se ştie că ea este construită pe un sistem foarte rigid de caste,
care este de asemenea, rezultatul dharmei, a legii divine imuabile hinduse. Într-o primă fază,
sistemul acesta făcea diferenţiere între arieni, consideraţi un fel de rasă superioară, şi
dravidieni, populaţia de culoare negroidă, care fusese cucerită şi impinsă de arieni spre sudul
Indiei. Abia ulterior în societatea brahmanică din perioada neo – vedică (1000 – 600 înainte
de Hritos), sistemul castelor s-a impus cu duritate, fiind considerat un imperativ al dharmei, al
legităţii cosmice, care nu poate fi pus la îndoială. Acum se vor separa cei „de două ori
născuţi”, de cei „o singură dată născuţi”, aceștia din urmă rămânând la stadiul de sudras,
adică servitori. In textul Rig Veda1 X, 90 această diferenţiere se face prin despicarea omului
primordial: Purusha.
“Casta este o grupare închisă, formată din persoane care au aceeaşi origine, aceleaşi
ocupaţii, exercitand un anumit tip de profesiuni şi având drepturi şi îndatoriri bine precizate,
tradiţii şi o ideologie bine determinată – moşteniri pe care le respectă cu cea mai mare
stricteţe”. Potrivit concepţiei brahmaniste, fiecare se naşte potrivit faptelor făcute în viaţa
anterioară, într-o castă. Obligaţia lui este de a îndeplini îndatoririle, care revin castei din care
el face parte. El se poate căsători numai cu o fată din casta respectivă, nu putea mânca la un
loc cu un membru din altă castă. Nerespectarea acestor prescripţii atrăgea un fel de moarte
socială a respectivului, fiind exclus din sistemul respectiv.
Ca o reacţie faţă de impunerea castei brahmanilor, care monopolizaseră intregul segment
religios, eliminand celelalte caste de la posibilitatea contactului cu Sacrul apare aşa numita
„sectă” jainistă. Prin urmare jainismul este o mişcare cu iz reformator al cărui scop este
mântuirea, aceasta fiind văzută ca o eliberare fie ca moksha în hinduism sau ca nirva în
buddhism. Atât buddhismul, cât şi jainismul sunt religii sectare faţă de hinduism, deoarece s-
au rupt de acesta şi au oferit o altă posibilitate de eliberare, decât cea dată de religia oficială.
(brahman – preotul sacrificator din gândrea vedică, membru al castei sacerdotale). «Ca și
budiștii, spune Barth, jainiștii sunt atei. Ei nu admit existența unui creator ; pentru ei, lumea
este eternă și neagă explicit că, în toată această eternitate, ar putea exista vreo ființă perfectă.
Jina a devenit perfect, dar el nu a fost așa dintotdeauna.» Ca și budiștii din Nord, jainiștii, sau
cel puțin o parte dintre ei, au revenit la un fel de deism ; în inscripțiile din Dekhan, se vorbește
despre un Jinapati, un fel de Jina suprem, numit cel dintâi creator ; dar o asemenea afirmație,
spune același autor, «este în contradicție cu declarațiile cele mai explicite ale scriitorilor celor
mai autorizați.»
Jainismul îşi revendică numele de la rădăcina jina care înseamnă învingător. Întemeietorul
acestei secte este Vardhamăna, supranumit şi Mahăvîra (marele erou) care a trăit între anii
549-477 în. Hr., fiind deci contemporan cu Buddha cu a cărui „traiectorie" prezintă uimitoare
asemănări, dar se pare ca aceștia doi nu s-au întâlnit niciodată . Ca și Buddha, Jina era
originar dintr-o familie princiară din nord-estul Indiei; se căsătorește, trăiește în lux și plăceri
până în jurul vârstei de treizeci de ani, pentru ca apoi să se rupă de lume și să devină un
cerșetor religios pribeag. După îndelungate peregrinări prin Bengalul Occidental și cu prețul a
uriașe eforturi ascetice, el obține iluminarea și își consacră ultimii patruzeci de ani ai vieții
predicîndu-și doctrina și punând bazele unei Biserici organizate. Ca și Buddha, el a ținut
predici în Bihar, și anume în regiunea cuprinsă între cursul inferior al Gangelui și primele
piscuri ale munților Himalaya. Oricum, spre deosebire de Buddha, Jina nu a făcut decît să
preia, să dezvolte și să sintetizeze o învățătură cunoscută deja cu mult timp înaintea lui.
Tradiția jainistă îl înfățișează, de fapt, ca pe ultimul dintr-un șir de douăzeci și patru de
târthamkara, sau „făcători de vaduri pentru ca alții să poată trece apa", „înaintemergători".
1.
Rig veda (“veda imnelor de laudă”) conţine o colecţie de rugăciuni adresate zeilor in timpul sacrificiului, cuprinzand un
număr de 1028 de imne impărţite in 10 cărţi. Deşi sunt foarte vechi, canonul acestor imne a fost alcătuit in forma actuală abia
prin secolul al 6-lea iHr. Cele mai celebre imne din această colecţie sunt: Imnul creaţiei şi Poemul filosofic.

2
 După aproape treizeci de ani de propovăduire Mahăvîra moare în cancelaria regelui
Hastipala, întrând, după tradiţie, în Nirvana. Tradiţia jainistă susţine că la moartea lui ar fi
rămas o comunitate formată din 14.000 de călugări, 36.000 de călugăriţe şi 377.000 de adepţi
laici. Ceea ce pare să caracterizeze invăţătura lui Mahăvira este interesul pentru structurile
Naturii şi pasiunea sa pentru clasificări şi numere. S-a putut spune astfel că numărul îi
prezidează sistemul religios (W. Schubrig). Într-adevăr, se afirmă trei feluri de conştiinţă şi
cinci feluri de cunoaştere adevărată, şapte principii sau categorii, cinci feluri de corpuri, şase
nuanţe sau culori (lesyă) care definesc meritul sau lipsa de merit a sufletului, opt feluri de
„materie karmică", paisprezece stadii de desăvarşire spirituală etc.
Jainismul exclude devoţiunea faţă de zei precum şi adorarea sacrificiului, care erau la acel
moment elementul religios prioritar pentru societatea indiană. Modalitatea de eliberare nou
afirmată este dată de expresia „nirjara”, adică pe de o parte „extirparea violentă a
karmanului”, deja consumat, pe de altă parte împiedecarea (samvara) intruziunii oricărui alt
karman. În această situaţie se considera inutilă orice credinţă in zei, deşi, la fel ca şi
buddhiştii, era o mare jignire pentru jaini să fie numiţi atei (natika). Karmanul1, care este şi el
prezentat ca o materialitate subtilă, se ataşează de subtilitatea sinelui şi astfel îl face pe acesta
mai greoi şi deci ataşat de lume, reintrand în ciclul reîncarnărilor. De aceea, sensul vieţii
religioase a jainilor este tocmai extirparea violentă a karmanului, care se află lipit de suflet.
Pentru aceasta este nevoie de asceză, de o eliminare a necesarului biotic sau sentimental, care
îl ajută deci pe om să fie cât mai liber de această viaţă.
O trăsătură caracteristică a jainismului, care îi pune în evidenţă structura sa arhaică, este
panpsihismul: tot ce există pe lume are un suflet, nu numai animalele, dar şi plantele, pietrele,
stropii de apă etc. Şi, deoarece respectarea vieţii este primul şi cel mai important
comandament jainist, această credinţă în panpsihism dă naştere la numeroase dificultăţi. De
aceea, călugărul trebuie, atunci cand merge, să măture pămantul în faţa lui, iar după căderea
serii îi este interzis să iasă din casă, pentru ca nu cumva să ucidă din nebăgare de seamă vreo
vietate cât de mică. Pare paradoxal ca o doctrină care proclamă panpsihismul şi respectul
absolut al vieţii să deprecieze cu totul viaţa omenească şi să considere sinuciderea prin post
drept pilda cea mai sublimă.
În jurul anului 79 dHr. are loc marea schismă a comunităţii, in:
- Linia liberală, svetambara (cei imbrăcaţi in alb), nume dat după culoarea veşmintelor
sale;
- Linia conservatoare, digambara (cei imbrăcaţi in cer), ca unii care nu aveau nici un
veşmant, după modelul maestrului lor.
Adepţii svetambara sunt mult mai conciliaţi în impunerea ideilor jaine, practicând o asceză
mult mai îndulcită. Ca localizare, îi întalnim prin nord-vestul Indiei, in zonele mai reci.
Eliberarea, susţin ei, este posibilă pentru toţi adepţii, care însă se luptă pentru extirparea
karmanului, al acelei dependenţe de materialitate a sinelui uman.
Cei care formează linia digambara trăiesc, în zonele sudice ale Indiei, în locuri mai
călduroase, cum ar fi Mysore, pentru a putea să umble goi. Musulmanii, din puritate, i-au
obligat să se îmbrace, astfel încat au fost obligaţi să işi pună o bucată de panză in jurul
abdomenului care să îi acopere. În ceea ce priveşte practicarea ascezei, ei sunt foarte rigorişti,
ajungând până la eliminarea femeii de la procesul eliberării, considerand că numai în starea de
bărbat se poate atinge această treaptă.
1
jainismul vede în karman o formă de materie subtilă care, asemenea unui fel de funingine, se infiltrează în suflet, dă naștere
conflictelor, obscurității, dependenței față de un corp si de o condiție de existență determinată. Or, cauzele principale ale unei
asemenea intruziuni sunt patimile, opiniile eronate, atașamentul si acțiunea înseși, în registrul impur, umbrită de pasivitate.

3
 În ceea ce priveşte morala jaină, şi ea se leagă de această asceză severă a religiei.
Principiile morale ale jainismului sunt trei, numite de către Mircea Eleade cele trei nestemate
(tri-ratna), şi anume: dreapta credinţă sau dreapta vedere, dreapta cunoaştere, dreapta
purtare.
Credinţa dreaptă se realizează prin receptarea părţii doctrinare, pe care o cuprinde linia
jainistă, cu alte cuvinte ea se referă la cunoaşterea lui Mahăvîra ca învăţător şi la
recunoaşterea învăţăturii lui ce a biruit piedicile care stau în calea eliberării finale.
Cunoașterea dreaptă se realizează atât în mod direct cât și în mod indirect. În mod direct
prin parcurgerea treptelor inițiatice începând cu percepția și ajungându-se până la cunoașterea
absolută accesibilă însă doar celor care au atins starea de jina, iar în mod indirect pe cale
rațională, prin cunoașterea realității.
Dreapta purtare are ca idee centrală eliberarea de karman. Astfel această treaptă
presupune îndeplinirea a cinci comandamente morale: abţinerea de la omorârea cu intenţie a
oricărui fel de fiinţă vie, abţinerea de la minciună, abţinerea de la furt, castitatea şi dezlipirea
sau mai bine zis neataşarea de bunurile materiale.
Pe lângă evitarea pecât posibil a vătămării oricărei ființe vii, tot cu scopul împiedicării
infiltrării noului karman, călugării jaina trebuie să practice la nivelul cel mai înalt, cele zece
virtuți: răbdare, umilință, dreptate, puritate, sinceritate, stăpînire de sine, severitate,
abstinență, sărăcie și supunere. Totodată nici meditația nu trebuie uitată, dar și îndurarea celor
douăzeci și două de „neplăceri", printre care foamea, setea, frigul, căldura, ciupiturile
insectelor, seducția feminină, ocările, dezamăgirea de a nu primi nimic atunci când cere
pomană, etc., asceza având scop de eliminare a karmanului. Însă și aseceza este de doua
feluri: internă și externă. Asceza externă se referă la posturi de diferite durate și intensități și
culminează cu sinuciderea prin înfometare. Nu toți călugării au însă acces la acest stadiu, ci
doar cei cărora li se permite de către superiorii lor. Asceza internă se caracterizează prin
mărturisirea voluntară a greșelilor și acceptarea și îndeplinirea pedepsei aplicate.
Intrarea în comunitatea monahală este posibilă, în cazul Svetămbara cel puțin, pentru
copiii de ambele sexe începând cu vârsta de șapte ani și jumătate, dar, în general, ea are loc la
o vârstă mai târzie. Novicele, trebuie să abandoneze tot ceea ce deține, apoi ajunge sub
autoritatea unui maestru spiritual. În timpul „hirotoniei" (diksă) sale, acesta își rade părul de
pe cap și pronunță cele cinci jurăminte capitale: să nu vatăme ființele vii (principiul ahinisa
sau principiul nonviolenței); să ocolească minciuna; să nu-si însușească ceea ce nu
i-a fost dat; să nu încalce castitatea; să nu se atașeze de posesiunile materiale. Cu această
ocazie, el primeşte un bol pentru cerşit pomană, o măturică cu care să-şi cureţe drumul în faţa
sa, o bucată de muselină cu care îşi acoperă gura cand vorbeşte (probabil pentru a evita
inghiţirea unor insecte). Viaţa rătăcitoare pe care o duc călugării şi călugăriţele, cu excepţia
celor patru luni din timpul musonului, o imită întru toate pe aceea a lui Mahăvîra.
Laicii sunt cei care îi susțin cu hrană pe acești călugari jaina. Viața laicilor este văzută ca o
pregatire pentru îmbrățișarea într-o viață anterioară sau chiar în actuala viață a condiției de
călugăr jaina. În acest sens se rostesc de catre aceștia cele cinci jurăminte minore care sunt
defapt o adaptare la viața de familie a juramintelor pe care le fac călugarii. Aceste juraminte
sunt completate însă de numeroase reguli privitoare la post spre exemplu sau la săvârșirea
unor acte caritabile. O intensificare a ascezei în viața de zi cu zi a laicilor poate rivaliza cu
asceza savârșită de călugări.
În ceea ce privește cultul jaina, acesta constă în predici, imne de laudă și pelerinaje în
locuri consacrate de prezența unor jaina renumiți. Unele secte se caracterizează prin aducerea
de omagii (flori) stauilor jina (modele sufletești). Chiar si în zilele noastre, deseori, îi putem
observa pe unii călugări purtând un fel de mască chirurgicală — pentru a nu inspira din
neatenție insecte. În aceste vremuri, jainismul este practicat mai ales în vestul și nord-vestul
Indiei (Rajasthan, Gujrat, Maharashastra), ca și în cîteva nuclee răspândite în Bengal și în

4
Mysore. El numără aproximativ patru milioane de credincioși, dintre care Svetămbara
formează o majoritate zdrobitoare (chiar și pentru Digambara, goliciunea asceților a devenit,
în public cel puțin, un lucru excepțional). Fiecare dintre cele două mari ramuri ale jainismului
conțin mai multe secte apărute în diferite momente ale istoriei.
Ca şi alte religii indiene, jainismul a suferit de persecuţiile musulmanilor (jefuiri, distrugeri
de temple, interzicerea nudităţii), în plus, el a devenit ţinta contraofensivei hinduiste, iar
declinul său a fost ireversibil. Spre deosebire de buddhism, jainismul n-a devenit niciodată în
India o religie populară şi dominantă, şi nu a reuşit să pătrundă dincolo de frontierele
subcontinentului. Dar, în timp ce buddhismul a dispărut cu desăvarşire în ţara sa de
origine, comunitatea jaina numără încă și azi l 500 000 de credincioşi, şi datorită situaţiei
sociale şi distincţiei culturale influenţa lor este considerabilă.

5
Bibliografie :
• Durkheim, Emil; Formele elementare ale vieții religioase ; Ed. Polirom, Iasi, 1995
• Morar, Nicolae; Credințe și idei proto – filosofice în principalele religii politeiste
precreștine; Editura Universității de Vest, Timișoara, 2007
• Eliade, Mircea; Istoria ideilor și credințelor religiloase ; Vol. 2; Univers
Enciclopedic, București, 2000
• Itul, Mircea; Cursul “Istoria religiilor” pentru biblioteca virtuală ; Universitatea
Spiru Haret, Facultatea de istorie și journalism
• Alic, Daniel; Curs de istoria religiilor (parțial)
• Coor: Delumeanu, Jean; Religiile Lumii ; Ed. Humanitas, 1996
• www.scribd.com
• I.F.R; India ca religie și civilizație de la vedism la guruismul contemporan;