STADII MORALE

In miezul fiecarei dileme se afla conceptul de dreptate, iar felul in care oamenii privesc chestiunile
morale reflecta dezvoltarea lor cognitiva aceasta este concluzia celor doi mari psihologi care si-au
consacrat opera cercetarii rationamentelor morale: Jean Piaget si Lawrence Kohlberg.
Pusi in fata unei dileme morale si intrebati cum isi argumenteaza raspunsul, copiii mai mici
(prescolarii) isi intemeiaza judecatile morale imature pe gravitatea delictului, iar cei mai mari (scolarii)
iau in calcul intentia.
Prima teorie de referinta despre rationamentul moral a formulat-o Piaget, care a considerat ca acesta se
dezvolta treptat, in 3 stadii:
primul stadiu (aproximativ de la 2 la 7 ani) se bazeaza pe supunerea rigida fata de autoritate.
Copiii cred ca regulile nu pot fi adaptate sau schimbate, purtarea este fie corecta, fie gresita, si ca
orice greseala trebuie pedepsita indiferent de intentie;

al doilea stadiu (de la 7-8 la 10-11 ani) este caracterizat de o flexibilitate in crestere. Pe masura
ce copiii interactioneaza cu mai multe persoane si constata ca exista mai multe puncte de vedere,
incep sa-si formeze propriul simt al dreptatii, pe baza tratamentului egal pentru toti;

al treilea stadiu incepe de la 11-12 ani, cand copiii devin capabili de rationament formal si
incep sa ia in calcul idealul de echitate, avand in vedere circumstatntele specifice fiecarei situatii.
Dezvoltand ideile lui Piaget, Kohlberg a initiat o perspectiva mult mai complexa asupra dezvoltarii
morale. In loc sa considere ca moralitatea consta in castigul controlului asupra impulsurilor de
autogratificare, acesta a studiat modul in care copiii si adultii isi intemeiaza judecatile morale pe
intelegerea tot mai buna a lumii sociale.

Dezvoltarea morala descrisa de teoria lui Kohlberg se bazeaza pe procesele de gandire evidentiate de
raspunsurile la dilemele sale, si cuprinde 3 niveluri ale rationarii morale, fiecare impartit in doua stadii:
Nivelul I Moralitatea preconventionala este caracteristic copiilor intre 4 si 10 ani. Acestia actioneaza
potrivit mecanismelor de control externe.
Stadiul 1: Orientarea spre pedeapsa si supunere: Ce mi se va intampla? Copiii respecta
regulile pentru a evita pedeapsa sau pentru a primi recompensa. Ignora motivele unei actiuni si se
concentraza asupra formei sale fizice (de exemplu, marimea minciunii) sau asupra consecintelor ei
(de exemplu, gradul de vatamare fizica);

Stadiul 2: Scopul instrumental si schimbul: O mana spala pe alta. Copiii se conformeaza

regulilor in virtutea interesului personal si a luarii in calcul a ceea ce pot face altii pentru ei. Privesc
o actiune prin prisma nevoilor umane pe care le implineste si delimiteaza acesta valoare de forma
fizica si consecintele actiunii.
Nivelul II Moralitatea conventionala (moralitatea conformarii cu rolul social) este caracteristic
copiilor in varsta de 10-13 ani sau mai mult. Standardele persoanelor cu autoritate sunt internalizate, ii
preocupa sa fie buni, sa le faca altora pe plac si sa mentina ordinea sociala.

Stadiul 3: Mentinerea relatiilor reciproce, aprobarea altora, regula de aur: Sunt baiat sau fata
bun(a)? Copiii vor sa le faca pe plac altora si sa ii ajute, pot sa judece intentiile altora si isi
formeaza propriile idei despre ce inseamna sa fii o persoana buna. Evalueaza o actiune in functie de
motivul aflat la baza ei sau de persoana care o intreprinde si iau in calcul circumstantele;
Stadiul 4: Grija si constiinta sociala: Ce-ar fi daca toti oamenii ar proceda asa? Sunt
preocupati de indeplinirea datoriei, de manifestarea respectului fata de autoritati si de pastrarea

ordinii sociale. Ei considera ca o actiune este intotdeauna gresita indiferent de motive sau
circumstante, daca incalca o regula si face rau altora.
Nivelul III Moralitatea postconventionala (moralitatea principiilor morale autonome) este atins la
inceputul adolescentei, sau abia la varsta de adult tanar, sau niciodata. Oamenii sesizeaza conflictele
dintre standardele morale si emit propriile judecati pe baza principiilor de drept, corectitudine si
dreptate.
Stadiul 5: Moralitatea contractului, a drepturilor individului si a legii democratic acceptate.
Oamenii gandesc in termeni rationali, pretuind vointa majoritatii si binele societatii. Cand inteleg ca
sunt momente in care nevoia umana si legea se afla in conflict, considera ca este mai bine pentru
societate, pe termen lung, daca se supun legii.

Stadiul 6: Moralitatea principiilor etice universale. Oamenii procedeaza asa cum considera ei
ca indivizi ca este corect, conform standardelor internalizate, indiferent de restrictiile impuse de
lege sau de parerea altora.
Kohlberg a adaugat un nivel de tranzitie intre nivelurile II si III, cand oamenii nu se mai simt
constransi de standardele morale ale societatii, dar nu si-au elaborat rational propriile principii de
dreptate si isi bazeaza, in schimb, deciziile morale pe sentimente personale. Pentru a putea ajunge la o
moralitate pe deplin principiala, este necesar ca oamenii sa admita mai intai relativitatea standardelor
morale.

In teoria lui Kohlberg, stadiul de dezvoltare morala este indicat de rationamentul aflat la baza
raspunsului unei persoane la o dilema morala, si nu de raspunsul in sine. Prin urmare, doua persoane
care dau raspunsuri opuse se pot afla in acelasi stadiu, daca rationamentul lor are la baza factori
asemanatori.
Varstele corespunzatoare nivelurilor descrise de Kohlberg sunt variabile, datorita faptului ca atingerea
unui nivel inalt al dezvoltarii cognitive nu presupune implicit un nivel comparabil de inalt al
dezvoltarii morale. Unii cercetatori considera ca activitatea morala este motivata nu doar de
consideratii abstracte despre dreptate, ci si de emotii ca empatia, vinovatia si de internalizarea
normelor prosociale.
Pe de alta parte, intre rationamentul moral si comportamentul moral nu exista intotdeauna o relatie
clara. Persoane aflte la nivelurile postconventionale de rationare morala nu actioneaza neaparat mai
moral decat cei aflati la niveluri inferioare. La comportamentul moral contribuie o serie de alti factori
cum ar fi: conceptiile despre virtute, circumstantele situatiilor concrete si grija fata de altii.
Influenta parintilor si a celor de aceeasi varsta in dezvoltarea morala. Cercetarile mai recente au
subliniat contribuitia parintilor atat in plan cognitiv cat si in cel emotional. Copiii cu parinti sustinatori
si autoritari, care sunt stimulati sa-si puna intrebari si sa isi largeasca rationamentele morale, tind sa
rationeze la niveluri superioare.
Cercul persoanelor de aceeasi varsta influenteaza si el dezvoltarea morala, prin calitatea timpului
petrecut si discutiile purtate cu privire la conflictele morale.
Comportamentul prosocial. Rationarea morala prosociala se refera la dilemele morale in care nevoile
sau dorintele unei persoane se afla in conflict cu ale altora, iar normele sociale sunt neclare sau nu
exista pentru situatii de genul respectiv. Unii cercetatori au studiat subiecti din copilarie pana la varsta
de adult tanar si au constatat ca rationarea prosociala bazata pe reflectii personale privind consecintele
si pe valori internalizate a crescut cu varsta.
Fetele tind sa prezinte mai multe comportamente prosociale decat baietii, ele se considera mai
empatice si mai prosociale decat se considera baietii.

Bibliografie

Papalia,D., Wendkos Olds,S., Feldman,R. Dezvoltarea umana, Editura Trei, Bucuresti 2010
Schaffer,R., Introducere in psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj-Napoca 2010

Raspunsurile somatice ale emotiilor psihologiei

Toate starile de constiinta au probabil o expresie organica, iar emotiile se intovarasesc de
modificari ale circulatiei(prin intermediul nervilor vasomotori si a glandelor endocrine), aller secretiei
si peristaltismului digestiv, ale diurezei, etc.
repercusiunile asupra umorilor sunt atat de masive incat expresia,,a-ti face sange rau este cat se poate
de exacta.
O supraincarcare nervoasa, poate provoca aparitia unor tulburari nevrotice.
Tulburarile psihoafective care pun in joc mecanismele emotiei sunt mult mai nocive, deoarece releurile
emotiei favorizeaza orientarea catre soma a influentelor corticale(cortexul cerebral).
Cu cat o emotie se manifesta mai putin in afara, cu atat este in interior mai perturbatoare.
Medicina psihosomatica a studiat mai intai rasunetul patologic al starilor afective sub forma unei
proiectii in organic a reactiilor psihologice. S-a admis ca alegerea organului sau a functiei depinde de
emotia in cauza; astfel, agresiunea si mnia reprimate,provoaca o stare de excitatie a sistemului
muscular si circulator si o hiperfunctie a glandelor tiroida si suprarenala; de aici, aparitia unor
contractii musculare, palpitatii cardiace, hipertensiune, iritabilitate, hiperglicemie.
Daca, dimpotriva, individul incearca sa rezolve situatia nu prin atac, ci printr-o reactie de
chemare in ajutor, organele care devin cele mai sensibile sant acelea care concura la functiile de
achizitie, de intretinere si de transmitere a vietii, adica organele digestive, respiratorii si sexuale. Avem
atunci spasme si dureri digestive, reactii disproportionate de foame, ulceratii digestive, oboseala, crize
de astm, impotenta si frigiditate. In plan pshic, determina o reactie de culpabilitate.
Pentru a putea pune in evidenta simptomatologia psihosomatica este necesar ca bolnavul sa fie
investigat, in afara de medicul generalist si de specialistul intr-o anumita gama de afectiuni (cele pe
care le reclama pacientul) si de catre medicul psihiatru si de psiholog, pentru realizarea, in primul rand,
a anamnezei, edificatoare in astfel de situatii, alaturi de utilizarea si a altor instrumente si metode de
investigare psihologica (interviul, observatia, ancheta sociala, psihogenograma, testele psihologice).
Esentiale in acest demers sunt:
1) Cunoasterea biografiei individului, a istoriei sale de viata si a istoriei reactivitatii emotionale a
acestuia, in momentele delicate ale existentei sale;
2) Cunoasterea evenimentelor psihotraumatizante (daca exista);
3) Cunoasterea istoricului sau medical, al tratamentelor si al spitalizarilor;

4) Cunoasterea, macar aproximativa, a numarului medicilor si a varietatii specializarii acestora, sau a

centrelor medicale consultate de-a lungul timpului;
5) Cunoasterea evolutiei diagnosticului si a manifestarilor acuzelor somatice de-a lungul istoriei
biografice aici ne intereseaza in mod special: constanta sau inconstanta diagnosticului in timp,
dificultatile de diagnosticare si oscilarea intre mai multe alternative, dificultatea de stabilire a
localizarii leziunilor somatice, mutatiile suferite in simptomatica pacientului, tulburarile asociate;
6) Debutul manifestarilor somatice si ciclicitatea acestora;
7) Accesul la discutia, interviul cu familia, rudele, persoanele apropiate (pentru confirmarea datelor
biografice, in primul rand, dar si pentru suplimentarea informatiilor despre dinamica simptomelor
pacientului cand se manifesta, cat de des, cu ce intensitate, care sunt factorii care influenteaza cel
mai adesea aceste manifestari etc).
Toate aceste informatii sunt absolut necesare pentru a putea confirma sau infirma existenta unor factori
etiologici de natura psihogena.
Reconstituirea anamnezei este o parte esentiala a examenului clinic si ea consta in regruparea,
interpretarea si intelegerea simptomelor culese in cursul dialogului dintre medic si bolnav. In sensul
acesta va trebui sa tinem seama de urmatoarele aspecte:
a)

este imposibil de separat istoria bolii de istoria vietii individuale (psiho-biografia) bolnavului.

Fiecare element biografic poate avea o semnificatie favorabila sau nefavorabila in geneza tulburarilor
sale clinice, in procesul de dezorganizare al sistemului personalitatii, al relatiilor sale cu ceilalti, a
conduitelor, etc.
b)

anamneza trebuie sa fie cat se poate de obiectiva. Se va face distinctie intre aspectele obiective

ale bolii si relatarile subiective ale bolnavului fata de propria sa suferinta si istoria biografica.
Anamneza trebuie sa evite aspectele nesemnificative, anecdotice, colectionand si retinand
numai datele reale. Culegerea datelor anamnestice consta in a preciza si a ordona relatarea (naratiunea)
spontana a bolnavului, cautand sa i completeze golurile. Principalele aspecte care trebuie urmarite
sunt:
-

istoria vietii personale a bolnavului (psiho-biografia),

istoria tulburarilor psihice,

istoria medicala a cazului (examene medicale anterioare, diagnostice, tratamente modele de

evolutie, vindecari, recaderi, ciclicitatea evolutiei clinice, etc),

-

cadrul familial, socio-cultural si profesional al acestuia .

Referitor la istoria persoanala a subiectului vom avea in vedere urmatoarele aspecte:

a)

istoria biografica asa cum este ea relatata de bolnav,

b)

felul in care episoadele clinice au fost traite de bolnav,

c)

perioadele uitate sau cele omise din relatarea bolnavului,

d)

date furnizate de familie, anturaj etc,

e)

modul de dezvoltare si evolutie al personalitatii bolnavului.

Toate datele de mai sus demonstreaza ca examenul clinic este un tip particular de rationament, care
pornind de la bolnav ajunge la boala, sau de la suferinta ca traire subiectiva, la diagnostic ca forma de
cunoastere medicala.
Ca act medical, examenul clinic al bolnavului psihic, implica mai multe etape succesive si anume:
-

primul contact cu bolnavul,

exploraea bolnavului, convorbirea medicala sau interviul,

anamneza biografica sau istoricul bolii actuale,

chestionarea anturajului bolnavului,

explorarea psihologica, cu ajutorul testelor psihodiagnostice, a personalitatii bolnavului

respectiv.