Au animalele sentimente?

"Exista, la cele mai multe dintre celelalte animale, urme ale unor stari sufletesti care se
deosebesc foarte limpede la oameni, caci blandetea si salbaticia, gingasia si asprimea, curajul si
timiditatea, teama si indrazneala, impetuozitatea si firea rautacioasa, dar si o inteligenta care
implica discernamant sunt, multe dintre ele, similitudini, la fel cum spuneam despre partile
corpului." Aristotel
Continuitatea regnului
In cea mai vestita opera zoologica a sa, Historia Animalium, Aristotel vorbea despre asemanarile
dintre emotiile pe care le incearca si le exprima animalele si cele pe care le simt si le manifesta
oamenii ca despre ceva firesc. Asta se intampla in urma 2.300 ani.
Apoi, intre om si restul regnului animal pare ca s-a deschis o prapastie. Multa vreme, ideologia
crestina nu a admis faptul ca oamenii, fii ai Creatorului, inzestrati cu un suflet nemuritor, puteau
fi asemanati animalelor, simple creaturi fara suflet, fara ratiune si fara sentimente. Totusi,
interesul oamenilor fata de simtamintele animalelor nu s-a stins. Diversi autori, mai mult sau mai
putin celebri, s-au aplecat asupra subiectului, si-au ascutit penele si au intrat in polemica, pentru
a raspunde cu DA sau cu NU la intrebarea daca animalele au emotii si sentimente.
Nu putem vorbi despre trairile animalelor fara a pomeni numele lui Darwin. El a facut cadou
lumii celebra teorie a selectiei naturale si a supravietuirii celui mai bine adaptat. Teorie
revolutionara, contestata vehement la vremea ei, ca si astazi, aceasta are pe cat de multi adepti,
pe atat de multi adversari. Potrivit lui Darwin, omul reprezinta un produs al evolutiei si nu o
creatie divina. Chiar daca nu redam asta prin expresia excesiv de simplificatoare si de vulgara
Omul se trage din maimuta, chiar daca nuantam si argumentam afirmatia, faptul ramane,
totusi, socant pentru multi. Impactul acestei teorii a fost coplesitor.

Darwin era absolut convins ca exista o continuitate intre speciile regnului animal in privinta
capacitatilor emotionale, cu alte cuvinte ca exista o dezvoltare treptata a facultatilor mentale, de
la speciile animale primitive, lipsite de inteligenta si emotii, pana la specia cea mai inteligenta si
mai inalt emotionala omul. Este vorba deci nu despre o prapastie, ci de un lung sir de trepte,
ducand, ascendent, catre om. De la Darwin si pana astazi, oamenii (specialisti sau nu) sunt
impartiti in doua tabere: cei care cred ca animalele au emotii si sentimente comparabile cu ale
noastre si cei care refuza sa creada asa ceva.
Numerosi cercetatori considera ca animalele sunt capabile sa incerce emotii si nu numai emotii
primare, precum teama, ci si emotii mai complexe, de pilda dragostea sau mahnirea. Ei afirma ca
intre creierul omului si creierul altor animale exista numeroase similitudini structurale si
fiziologice , indeajuns de multe pentru a ne duce cu gandul la similitudini de ordin psihologic.
De pilda, sediul principal al emotiilor este sistemul limbic, o zona a creierului care exista la toate
mamiferele. Acest sistem este o componenta straveche a creierului nostru.

Ceea ce au in plus mamiferele mai evoluate este un neocortex foarte dezvoltat, fapt ce explica de
ce exprimarea emotiilor in cazul lor este mai vizibila si mai accesibila intelegerii noastre.
Cercetatori care au petrecut mult timp studiind elefantii vorbesc despre profunzimea emotionala
a acestor animale, despre surprinzatoarea intelegere a fenomenului mortii si despre durerea pe
care par sa o incerce la pierderea unui membru al grupului.
Emotiile sunt insotite de schimbari biochimice. Bucuria jocului e insotita de descarcari de
dopamina la nivelul creierului modificare constatata in cursul unor cercetari efectuate pe
sobolani.
Teama are ca asociat adrenalina, produsa de glandele suprarenale, care pune corpul in stare de
alerta la amenintarea unui pericol. Astfel de substante sunt prezente si au aceleasi functii atat la
om, cat si la alte mamifere. Asadar, asemanarile exista in suficienta masura pentru a ne da de
gandit. Dar de ce pe unii nu ii intereseaza problema?
Un categoric refuz stiintific
Poate ca simt, cumva, ca daca ar trebui sa admita ca animalele au emotii, ar trebui sa le trateze
altfel decat pana acum. Daca ne gandim la modul in care sunt tratate acestea in anumite
laboratoare de cercetare sau in anumite crescatorii, nu e de mirare ca oamenii implicati in
asemenea experiente prefera sa creada ca animalele nu au sentimente. Poate ca, datorita educatiei
primite, nu pot crede ceva fara dovezi stiintifice.
La intrebarea Au animalele sentimente, emotii?, numerosi savanti raspund prudent: Nu exista
dovezi stiintifice solide ca ar fi asa. Dovezi solide adica acelea obtinute prin metode stiintifice
standardizate: observatii repetabile in cadrul unor experimente controlate. La drept vorbind, abia
de vreo trei decenii incoace stim ceva mai multe despre felul in care functioneaza propriul nostru
creier, o data cu dezvoltarea tehnicilor de cercetare in neurobiologie si neuropsihologie si, mai
ales, a metodelor de scanare a creierului, fapt ce a facut posibila observarea functionarii lui in
direct. Va trebui sa mai asteptam (poate doar cativa ani, la actualul ritm al progresului stiintific
si tehnologic) pana la dezvoltarea unor tehnici si echipamente care sa ne permita sa realizam pe
scara largaexperimente de scanare a creierului si la animale.

Disputa este, oricum, la ordinea zilei. Scepticii sustin ca, in cazul animalelor, nu se poate vorbi
de emotii, ci doar de reactii hormonale la stimuli externi si acuza cealalta tabara de
antropomorfism un pacat foarte grav pentru un cercetator , adica de tendinta de a atribui
insusiri umane altor animale.
Daca un leu ar putea vorbi
Oricum, s-a castigat ceva: mediul stiintific se preocupa de acest aspect al vietii animalelor, iar
ideea existentei emotiilor animale nu mai este o erezie absurda, ci un domeniu de cercetare pe cat
de interesant, pe atat de respectabil. Oamenii par pregatiti sa accepte faptul ca animalele sunt
fiinte sensibile, ca au inteligenta, constiinta, limbaj si mai ales emotii. Desigur, capacitatea de a
incerca diverse emotii este variabila de la o specie la alta si trebuie analizata in contextul
caracteristicilor speciei, dar ar fi o simplificare grosolana sa consideram ca, la animale,
comportamentele insemna doar instincte si reflexe conditionate.

Daca acceptam ideea ca animalele au emotii, urmatoarea intrebare ar fi: sunt ele constiente de
acestea? Steven Budiansky, autorul unei carti intitulate Daca un leu ar putea vorbi, crede
caanimalele sunt constiente de emotiile lor, dar sunt mai mult sau mai putin limitate in
exprimarea acestora. Sediul emotiilor este sistemul limbic, dar exprimarea lor depinde in mare
masura de neocortex partea cea mai noua, cea mai recent dezvoltata si deci cea mai evoluata a
creierului. Cu cat legaturile dintre sistemul limbic si neocortex sunt mai complexe, cu atat fiinta
este mai evoluata, deci mai capabila sa-si controleze si sa-si exprime emotiile mai nuantat si mai
subtil.
Ca orice lucru insuficient cunoscut, preocuparea pentru emotiile animalelor este un drum plin de
capcane. Daca oamenii de stiinta, in general, incearca sa se fereasca de speculatiile
antropomorfizante, in schimb, simplii iubitori de animale au tendinta de a proiecta asupra
acestora propriile trairi, de a le atribui ganduri si sentimente pe care animalele nu le au si de a
astepta de la animale ceva ce acestea nu pot oferi.
Lassie, zi-mi ca ma iubesti!
Pisicile si cainii ajung sa fie priviti ca niste mici umanoizi cu blana, in loc de a fi intelese si
acceptate asa cum sunt. Dorintele oamenilor sar peste bariera fireasca a diferentei dintre specii,
asa incat, uneori, proprietarii de animale ajung sa se simta frustrati cand pisicile sau cainii nu-si
exprima sentimentele mai omeneste. Absurd. Nici n-ar avea cum.

Animalele au si modalitati speciale de exprimare: mirosul le spune foarte multe mamiferelor

macrosmatice (cu simtul mirosului foarte dezvoltat). Omul e o biata specie microsmatica, avand
simtul mirosului jalnic de subdezvoltat in comparatie cu cel al cainilor, de pilda. Noi ne bazam
mai mult pe vaz. Asta e, fiecare cu dotarea lui.
Dupa cum se vede, problema existentei sau nonexistentei emotiilor la animale e complicata si
controversata. Nici nu avea cum sa fie altfel, de vreme ce psihicul inca e ceva extrem de
misterios chiar cand vine vorba de specia umana. Etologia (studiul comportamentului) este o
stiinta matura, in plina dezvoltare, iar cercetarile etologice au adus la lumina nenumarate aspecte
fascinante ale comportamentului animal. Este o stiinta spectaculoasa prin metodele si prin
rezultatele ei si se bucura de un interes remarcabil in randul publicului.

In schimb, psihologia animala este o stiinta aflata, deocamdata, abia in faza copilariei. Putem
prevedea ca rezultatele cercetarilor in acest nou domeniu vor fi, de asemenea, spectaculoase, dar
e nevoie de timp. Si, mai ales, de multe cercetari efectuate pe teren, pentru a studia psihicul
animal in conditiile traiului in libertate. Experimentele efectuate in mediul artificial al
laboratorului nu sunt de ajuns, caci in aceste conditii raspunsurile pot fi inselatoare. Acumularea
de noi date va modifica in mod sigur perceptia noastra asupra lumii animale. Va influenta modul
in care privim animalele si va avea (va trebui sa aiba) ca efect o schimbare in felul in care sunt
tratate animalele in gradini zoologice, in circuri, dar si in laboratoare de cercetare, crescatorii etc.

Daca sentimentele, emotiile reprezinta expresia activitatii unui sistem nervos evoluat, atunci
trebuie sa admitem, chiar multumindu-ne doar cu ceea ce stim pana acum, ca animalele nu sunt
doar niste masinarii vii programate pentru supravietuire si reproducere, ci au o viata interioara
bogata si intensa. Cu alte cuvinte, sunt mult mai aproape de noi decat credeam.

FACTS
Pentru a-si nuanta teoria, celebrul biolog Charles Darwin a publicat in 1872 Exprimarea
emotiilor la om si animale, lucrare in care afirma ca diversele manifestari ale emotiilor la
speciile animale actuale au aparut ca rezultat al aceleiasi selectii naturale, gasind, din acest punct
de vedere, asemanari uimitoare intre om si alte mamifere. Nu intamplator,multi specialisti il
considera pe Darwin initiatorul psihologiei animale. In orice caz, animalele la care se observa
cel mai bine exprimarea emotiilor sunt mamiferele, ca urmare a dezvoltarii unor structuri ale
creierului specifice acestui cel mai evoluat grup de vietuitoare.

Nu e nevoie sa fii Aristotel sau Darwin ca sa simti si sa intelegi emotiile animalelor. Orice om
adult, chiar daca nu a avut, nu are si nici nu intentioneaza sa-si ia un caine, intelege in buna
masura emotiile si limbajul cainilor.

Cainele este primul animal domesticit de om, acum circa 15.000 de ani, relatia cu acesta fiind
veche si statornica, si poate nu intamplator este specia pe care o intelegem cel mai bine. Iar
cainele, ca animal social, traind in grupuri, si-a dezvoltat o gama extinsa de semnale pentru
a exprima ceea ce simte.

Mai putini oameni cunosc si inteleg, de pilda, comportamentul pisicilor; pisica este un animal
mai degraba solitar, a fost domesticita mai tarziu, deci relatia cu ea este de data mai recenta si,
pesemne, trebuie sa mai convietuim cateva mii de ani ca sa ne cunoastem mai bine.

Diverse probleme psihice sunt comune oamenilor si altor mamifere. Stresul posttraumatic se
manifesta surprinzator de asemanator la oameni, cai, pisici, maimute si caini. Animalele pot
suferi si ele de boli produse de stres, de pilda de ulcer sau de depresie, iar medicamentele
antidepresive pot fi prescrise fie de doctorul veterinar, fie de medicul de familie.

Cum isi exprima animalele emotiile? In buna masura, ca si noi: prin glas si prin limbajul
corpului, adica prin postri, miscari, mimica, adesea diferite de la o specie la alta. Acelasi gest
(miscarea cozii dintr-o parte in alta, sa zicem) inseamna altceva la pisica decat la caine. La
cimpanzei, care nu numai ca sunt foarte expresivi, dar au fost si foarte bine studiati, specialistii
identifica multe emotii interpretand vocalizarile, expresiile chipului, pozitia corpului, gesturile.

Jane Goodall, care a studiat timp de patru decenii cimpanzeii in Africa, a deslusit la ei o multime
de semnale exprimand furia, bucuria, curiozitatea, afectiunea, frica sau tristetea.

Ba descrie chiar o expresie neobisnuita de pe chipul unei tinere femele, expresie ce insotea un
comportament de asemenea neobisnuit: femela atacase un mascul cu vreun an mai mare decat ea.
Cateva clipe mai tarziu, cercetatoarea si-a dat seama ce o determinase pe Pooch (acesta era
numele femelei) sa se poarte astfel: il vazuse in apropiere pe Huxley un mascul batran, de care
Pooch se atasase de cand isi pierduse mama si, la adapostul autoritatii acestuia, capatase curaj
sa se razbune pe tanarul Evered, care o lovise ceva mai devreme, cand se certasera din pricina
bananelor date de cercetatori.

Huxley a intervenit in incaierarea celor doi adolescenti (se pare ca le-a dat cate o scatoalca,
pentru a-i potoli), iar Pooch, incantata ca Evered o incasase, a plecat, uitandu-se la el cu o
expresie pe care n-o mai vazusem pana atunci si nici de atunci incoace la un cimpanzeu, scrie
Jane Goodall. Arata exact ca strambatura unei fetiscane care face in ciuda cuiva."

Au animalele sentimente?

Poate ca da, poate ca nu. Aristotel, unul dintre filozofii lumii

antice avea credinta ca exista, la cele mai multe dintre
celelalte animale, urme ale unor stari sufletesti care se
deosebesc foarte limpede de oameni, caci blandetea si
salbaticia, gingasia si asprimea, curajul si timiditatea, teama si
indrazneala, dar si o inteligenta care implica discernamant sunt,
multe dintre ele, similitudini. In lucrarea sa Historia
Animalium, acelasi filozof vorbea, ce-i drept, acum 2300 de
ani, despre asemanarile dintre emotiile pe care le exprima
animalele si cele pe care le simt si le manifesta oamenii ca
despre ceva firesc. Sa vedem cum au evoluat in timp,
cercetarile, despre sentimentele animalelor.
Teoria darwinista intre pro si contra
Este greu sa vorbesti despre trairile animalelor fara a aminti
teoria lui Darwin, celebra teorie a selectiei naturale si a
supravietuirii celui mai bine adaptat. Contestat la vremea lui dar
si astazi, Darwin era absolut convins ca exista o continuitate
intre speciile regnului animal in privinta capacitatilor
emotionale. Potrivit teoriei sale ar exista o dezvoltare treptata a
facultatilor mentale, incepand cu speciile animale primitive
(lipsite de inteligenta si emotii), pana la cea mai inteligenta si

cea bogata in emotii specie omul. Teoria sa a avut adepti dar si

adversari. Unii cred ca animalele au emotii si sentimente
comparabile cu ale noastre iar ceilalti refuza cu vehementa sa
creada asa ceva.
Multi dintre cercetatori sustin ca animalele sunt capabile sa
incerce si alte emotii nu doar teama ci chiar sentimente mai
complexe cum sunt dragostea si mahnirea. N-ati vazut un caine
sau un alt animal suparat? Acesti oameni de stiinta afirma ca
intre creierul uman si al animalelor ar exista numeroase
similitudini structurale si fiziologice care le sustin teoria.
Cercetatorii care si-au petrecut mult timp din viata studiind, spre
exemplu, elefantii, au convingerea ca profunzimea emotionala a
acestor animale dar si surprinzatoarea intelegere a fenomenului
mortii si durerea pe care o incearca la pierderea unui membru al
grupului sunt sentimente clare.
Un studiu efectuat, de asta data, pe sobolani a demonstrat ca
bucuria jocului este insotita de descarcari de dopamina la
nivelul creierului, astfel ca emotiile sunt insotite de schimbari
biochimice. Atat la om cat si la animale, adrenalina, produsa de
glandele suprarenale, pune corpul in starea de alerta la
amenintarea unui pericol, trezindu-se, astfel, sentimentul de
teama. Ca vrem sau nu vrem, asemanarile exista si trebuie sa
dea de gandit tuturor oamenilor de stiinta. De ce unii resping
evidentele si contrazic faptele?
Scanarea creierul la animale
Pentru a-si schimba opinia, cei care se impotrivesc si nu vor sa
admita ca animalele au emotii si sentimente, ar trebui sa trateze
altfel ca pana acum aceste suflete. Daca ne gandim cum traiesc
in crescatorii sau la ce experiente sunt supuse in laboratoarele
de cercetare, nu ne mira faptul ca anumiti cercetatori prefera sa
creada ca animalele nu sufera sau nu au emotii. Probabil, va mai
fi nevoie de multi zeci de ani pana ce se vor putea face, pe scara
larga, experimente de scanare a creierului la animale pentru a se
citi in direct si la ele, modul de functionare al creierului.
Scepticii sustin ca animalele nu au emotii ci doar reactii
hormonale la stimuli externi. Indiferent care sunt opiniile, cert
este ca mediul stiintific se preocupa de acest aspect al vietii
animalelor iar ideea existentei emotiilor la animale nu mai este
o absurditate, ci un domeniu de cercetare pe cat de interesant, pe
atat de respectat. Oamenii, fie ei specialisti sau nu, par sa
accepte tot mai mult ideea ca animalele sunt firi sensibile cu un
limbaj propriu si cu emotii.

Psihologia animala o stiinta aflata la inceputuri

Situata, deocamdata, doar in faza copilariei, psihologia animala
este stiinta prin care datorita cercetarilor, rezultatele vor fi
spectaculoase, sustin oamenii de stiinta din domeniu. Studierea
pe teren a animalelor, in conditii de libertate si nu in conditii de
laborator, va influenta, cu siguranta, o schimbare in felul in care
sunt tratate animalele in gradinile zoologice, la circuri, in
crescatorii si, de ce nu, in laboratoare. Psihicul animalelor in
conditii de libertate reactioneaza altfel.
Daca admitem ca emotiile reprezinta expresia activitatii
sistemului nervos, atunci, chiar daca ne referim doar la ceea ce
s-a studiat pana acum, trebuie sa fim de acord ca animalele nu
sunt doar niste jucarii vii programate pentru reproducere si
supravietuire, ci ca ele sunt capabile de trairi intense si variate.
Ne place sau nu, animalele sunt foarte aproape de trairile
noastre, ale oamenilor. Viitorul va demonstra, oare, ce
sentimente are un caine care refuza hrana dupa ce stapanul l-a
parasit? Uitati-va in ochii unui cal si, cu siguranta, veti vedea o
blandete pe care multi oameni nu o au. Sentimentele animalelor
exista, fie ca le intelegem sau nu. Nu vorbim aceeasi limba si,
poate, din acest motiv, suntem depasiti de lumea animala.

Viata emotionala a animalelor

Atunci cand tot mai multi savanti si un public tot mai larg vor afla ca animalele au vieti
emotionale extrem de bogate, poate ca societatea va face mai mult pentru a gasi alternative la
folosirea animalelor pentru cercetari biomedicale.
Marc A. Bekoff
Un caine care se simte singur? Un elefant coplesit de mahnire? O vaca disperata? O gorila
indragostita?
Cu toate ca cei mai multi dintre posesorii de animale de casa cred ca acestea simt o anumita
gama de emotii, care include iubirea, compasiunea, mania, stresul, dezamagirea si extazul,
oamenii de stiinta raman sceptici in ceea ce priveste emotiile animalelor. Ei sustin ca astfel de
emotii sunt greu de atins si ca manifestarea lor de catre animale este imposibil de dovedit prin
metode stiintifice obisnuite. Totusi, in zilele noastre, multi reprezentanti ai comunitatii stiintifice
fac un pas inainte si afirma ca animalele au si ele sentimente.
Oamenii care se bucura de compania animalelor au, de obicei, multe de spus despre modul in
care isi exprima animalele emotiile. Unele dintre acestea seamana foarte mult cu cele omenesti,
dar, pe langa emotiile comune, animalele pot manifesta o gama de sentimente pe care noi nu le
putem intelege cu usurinta.

Sensibilitatea
Dupa cum subliniaza Jeffrey Masson, animalele sunt diferite; ele nu seamana cu oamenii. Astfel,
el scrie: Dupa o intreaga viata de observare atenta si plina de afectiune a cainilor, am ajuns la
concluzia ca orice caine simte mai mult decat mine (ma voi referi doar la mine). Ei simt mai
mult, mai pur si mai intens. Prin comparatie, peisajul emotional uman pare intunecat de
subterfugii, ambivalenta si deceptie emotionala, voita sau nevoita.
De exemplu, cainii au o profunzime a sensibilitatii greu de inteles de catre majoritatea oamenilor.
Intr-o clipa, cand simt ca ar putea fi dusi la plimbare, ei fac un adevarat dans al bucuriei. Iar in
momentul urmator, ei pot cadea in cea mai mare disperare, cand li se spune ca nu isi pot insoti
stapanii la plimbare.
Masson comenteaza ca, probabil, cuvantul NU este prea dur pentru caini. Poate ca acest cuvant
nu ar trebui niciodata folosit in cazul cainilor, fiindca este pur si simplu devastator. Si nu fiindca
acest concept nu ar fi cunoscut cainilor, dar, intr-un anume fel, atunci cand aud acest cuvant
infricosatorl de la iubitii lor prieteni, oamenii, ei intra intr-un fel de depresie, din care par ca nu
vor putea iesi niciodata.
De buna seama, in doar cateva minute, ei trec peste aceasta stare si acesta este un aspect pe care
il iubesc foarte mult la caini. Dupa ce traiesc o emotie la potential maxim, odata ce aceasta a
trecut, ei sunt imediat gata pentru urmatoarea experienta. Cainii nu par sa-si piarda timpul
cugetand asupra trecutului, sau asteptand suparati si plini de teama, viitorul. Ei sunt in
permanenta in prezent.
Iubirea si compasiunea
Daca ne-am limita intelegerea privind animalele la cercetarile efectuate de oamenii de stiinta in
laboratoare, ne-am lipsi de cunoasterea pe care au dobandit-o oamenii care traiesc zi de zi alaturi
de animale. Kristin von Kreisler, autoarea cartii The Compassion of Animals (Compasiunea
animalelor), a realizat o colectie de sute de intamplari adevarate, despre modul natural in care se
comporta animalele. Multe dintre povestirile sale descriu starea de bine pe care o dau animalele,
oamenilor bolnavi sau pe moarte.
Una dintre povestirile mele preferate din colectia lui Kristin este cea despre Lulu, o purcelusa de
100 kg, care traia in Beaver Falls, Pensylvania. Von Kreisler povesteste ca Lulu era uriasa, cu
parul tepos, avea o dunga gri pe spate si picioare fusiforme. Dar, atunci cand stapana ei, Jo Ann
Altsman, a avut un atac de cord, Lulu a devenit salvatoarea ei.
Jo Ann era singura acasa si statea intinsa pe jos, inspaimantata. Nu era in stare sa formeze
numarul de apel de urgenta 9-1-1, fiindca, in situatia ei, un efort fizic cat de mic ii putea fi fatal.
Convinsa ca va muri singura, fara niciun ajutor, Jo Ann a inceput sa se roage. Intreaga viata i s-a
perindat prin minte si a inceput sa planga.
Atunci, Lulu s-a apropiat de ea clatinandu-se si a inceput si ea sa planga. Jo Ann isi aminteste
cum: Lacrimi mari, uleioase, se prelingeau din ochii ei, curgandu-i pe rat. Cu cat plangeam eu
mai tare, cu atat Lulu isi punea capul pe mine, suspinand zgomotos. Incerca intr-una sa ma pupe
Lulu era atat de ingrijorata de starea lui Jo Ann, incat s-a strecurat prin usita unui caine de
douasprezece kg! Era aproape imposibil ca Lulu sa incapa prin acea usita, dar a facut acest lucru,
ranindu-se, in cautarea vreunui vecin care sa o poata ajuta pe Jo Ann. A iesit si a intrat de cateva
ori prin acea usita, pentru a verifica starea stapanei sale, varsand, de fiecare data, tot mai multe
lacrimi, atunci cand o privea. De fiecare data cand trecea prin usa micuta a cainelui, era serios
ranita.

In cele din urma, Lulu a reusit sa deschida poarta frontala cu ratul si sa iasa pe drumul din fata
casei, unde a reusit sa atraga atentia unui sofer, care s-a oprit, a gasit-o pe Jo Ann si a chemat o
ambulanta.
Intr-o alta povestire, von Kreisler descrie comportamentul uimitor al lui Dakota, un caine
insotitor, pe care un doctor i-l recomandase lui Mike Lingenfelter, pentru a-l ajuta sa depaseasca
o depresie. Cainele era un sprijin atat de pretios pentru moralul lui Mike, incat incepuse sa il ia
cu el pe la diferitele scoli unde tinea prelegeri despre ingrijirea animalelor de companie.
In timpul unei asemenea prelegeri, dintr-o data, cainele a inceput sa se miste agitat si sa isi frece
botul de picioarele stapanului sau. Ma simteam prost, fiindca tocmai vorbeam despre cat de
frumos se comporta cainii insotitori povestea Lingerfelter. Dakota a inceput sa latre, iar Mike
l-a scos afara din sala de curs. Odata ajuns in hol, Lingerfelter, care avea probleme severe cu
inima, a cazut jos, cuprins de un atac de cord.
Au mai fost si alte ocazii in care Dakota a presimtit ca Lingenfelter urma sa aiba probleme cu
inima. El crede ca Dakota avea capacitatea de a simti modificari ale mirosului transpiratiei sale,
generate de eliberarea de enzime, atunci cand inima incepea sa functioneze anormal.
Dakota putea, de asemenea, sa simta si cand alti oameni aveau probleme de sanatate. Intr-o zi, el
a navalit in biroul colegului lui Lingentelter, latrand si scancind; cateva momente mai tarziu,
omul a facut un atac de cord.
Von Kreisler descrie multe alte intamplari cu animale care au grija de oameni, inclusiv cea
despre un labrador retriever, care fusese un caine vagabond, pana cand Marty Rosenblum il
adoptase. Lui Plywood ii placea sa hoinareasca prin cartier si a inceput sa viziteze, in mod
regulat, un barbat care suferea de cancer in forma terminala. El poposea in casa lui Jim Dunn
dimineata si pleca de acolo dupa-amiaza. Lui Dunn ii facea bine prezenta cainelui.
In ziua in care Dunn a murit, Playwood nu a reusit sa intre in casa incuiata si a patruns inauntru
impingandu-se intr-o usa laterala, pentru a sta alaturi de Dunn. Familia acestuia a inteles cat de
importanta fusese prezenta lui Playwood in viata sa, si a pus o fotografie a cainelui in sicriul lui
Dunn.
O alta povestire despre compasiune a fost relatata in revista Time. In 1966, Time l-a votat pe
Binti Jua, o gorila de opt ani, drept unul dintre cei mai buni cetateni ai anului. Binti facea parte
dintre primatele expuse in Gradina zoologica Brookfield din Chicago. El salvase viata unui
baietas de trei ani, prinzandu-l si scotandu-l in siguranta din locul in care cazuse, de la sase
metri, aterizand in mijlocul animalelor. Gorila il leganase pe baietel in labele sale, sustinandu-i
spatele cu delicatete, apoi s-a asezat cu el pe un bustean aflat langa o apa. Acest act de bunatate
si compasiune a atins inimile tuturor celor care au auzit despre aceasta intamplare, iar gorila a
devenit celebra peste noapte.
Bucuria
Charles Darwin scria: "Fericirea este cel mai bine exprimata de puii de animale, cum sunt cateii,
pisoii, mieluseii s.a.m.d., atunci cand se joaca impreuna, asa cum fac si copiii nostri.
Pe aproape toate mamiferele le bucura nespus de mult joaca. Delfinii zburda adesea prin apa, iar
Jane Goodal vorbeste despre cimpanzei care alearga unii dupa altii si fac piruete unii in jurul
altora.
Marc Bekoff descrie jocul animalelor, ca pe niste simboluri ale bucuriei vietii. El descrie
senzatiile pe care le-a simtit, privind un pui de lan care se juca in zapada.

Incantarea mi-a dat fiori, cand am vazut un pui de elan, in Parcul National din Rockz Mountain,
Colorado, care alerga pe campul inzapezit, sarind in aer si rasucindu-si corpul in zbor, oprindu-se
sa-si traga rasuflarea, apoi sarind si rasucindu-se din nou in aer, fara oprire. Era o suprafata mare
de teren acoperit de iarba in jurul lui, dar el alesese joaca in zapada. Si bivolii alearga unul dupa
altul dornici de joaca, alergand pe gheata si scotand sunete de bucurie.
Stresul, suferinta si frica
Animalele manifesta inca o emotie omeneasca: stresul. Robert Sapolsky si colegii sai de la
Universitatea Stanford au efectuat un studiu, in estul Africii, in parcul national Serengeti, asupra
factorilor care genereaza stresul la babuini. Ei considera ca grupurile de babuini reprezinta o
categorie de animale foarte stresate, in care babuinii dominatori ii intimideaza pe cei mai slabi,
pentru a mentine ordinea. Cercetarea lor demonstreaza ca babuinii nu difera de oameni, cata
vreme ei petrec o mare parte din zi pentru a-si face viata mizerabila unii altora, prin intermediul
stresului social.
Si animalele sufera si se tem de moarte, luptandu-se pentru supravietuire. Adevarata poveste a lui
Emily ilustreaza suferinta resimtita de o vaca Holstein, in varsta de trei ani, cand a simtit ca urma
sa fie macelarita, la Hopkinton, in Massachusetts.
Emily vazuse ca celelalte vaci care trecusera prin usa batanta din fata ei nu se mai intorceau
niciodata si ii venise si ei randul sa fie taiata. Nu mai fusese niciodata intr-un abator si nu avea
nicio cale de scapare.
Dar Emily a avut noroc. Exact in momentul in care ii venise randul la taiere, barbatul care facea
sacrificiul si-a luat o pauza de masa. Emily a profitat de acest moment, care era singura ei sansa
de scapare. Nu se stie cum, aceasta vaca de vreo 700 de Kg. a sarit peste gardul de o jumatate de
metru. Nimeni nu mai vazuse vreo vaca in stare sa faca asa ceva, asa ca ea a devenit cunoscuta in
intreaga zona rurala din vestul Bostonului, unde o echipa de oameni au incercat sa o gaseasca.
Lucratorul de la abator a scotocit padurile si a incercat sa o prinda, punand mormane de fan in
calea ei, dar ea nu s-a apropiat de capcane.
Multi oameni au spus ca o vazusera pe Emily alergand prin padure. Unii chiar o vazusera
invatand sa sape dupa hrana, tinandu-se dupa caprioare. Ziarul local prezenta date recente despre
Emily; cand Meg Randa a citit despre ea, s-a hotarat sa o cumpere de la abator si sa o lase sa
traiasca in pace la ferma sa. Randa si familia sa au cautat-o prin paduri, lasandu-i hrana si apa,
din loc in loc, dar Emily nu a aparut in calea lor.
Dupa numeroase incercari, ei au gasit-o, in cele din urma in padure, privindu-i drept in fata.
Pierduse vreo 230 de Kg. si avea nevoie de ingrijire din partea unui medic veterinar, care sa o
ajute sa isi revina dupa greaua incercare prin care trecuse timp de 40 de zile. In cele din urma, ea
a fost dusa la scoala lui Randa, unde este si acum ingrijita de elevi.
Tristetea/Doliul
Pe langa suferinta animalelor cauzata de propria lor moarte, ele sufera si din cauza mortii celor
apropiati. S-a vorbit despre nenumarate cazuri de elefanti care sufera dupa pierderea tatalui sau a
membrilor familiilor lor. Elefantii raman alaturi de ramasitele celorlalti elefanti perioade lungi de
timp. Joyce Poole, un biolog kenian, afirma ca elefantii au emotii profunde la pierderea
membrilor familiilor lor si ca ei inteleg cate ceva despre moarte.
Exista multe exemple documentate despre iubirea din cadrul speciilor, in care animalele sufera
dupa moartea celor care traiesc aproape de ele. Uneori, ele refuza sa manance, punandu-si
propria viata in pericol. Alteori, ele mor imediat dupa moartea unui prieten iubit.

In Tokio, Anita a avut grija de un caine care si-a asteptat timp de zece ani, in gara, stapanul, care
murise.
Atasamentul prin intermediul campurilor morfice
In cartea sa Dogs that Know When their Owners are Coming Home: And Other Unexplained
Powers of Animals (Caini care stiu cand le vin stapanii acasa si alte puteri inexplicabile ale
animalelor), Rupert Sheldrake prezinta sute de cazuri de animale care pot gasi drumul catre casa,
chiar pe terenuri nefamiliare si de pisici care stiu cand le striga stapanii lor.
Sheldrake spune ca animalele raspund telepatic la intentiile oamenilor si sunt legate de oameni
prin campuri morfice.
Campurile morfice, spune el, fac legatura intre membrii grupurilor sociale si pot continua sa ii
tina conectati, chiar si atunci cand unii dintre acestia sunt foarte departe/separati. Aceste legaturi
invizibile actioneaza ca niste canale de comunicare telepatica intre animale si animale, intre
oameni si animale si intre oameni si oameni.
Aceste legaturi, care actioneaza asemenea unor benzi elastice, sustin simtul directiei, care le
permite animalelor si oamenilor sa se gaseasca unii pe altii. El scrie despre caini, pisici si chiar
papagali care anticipeaza venirea stapanilor lor.
Pepper este un tanar papagal amazonian, care traieste in Pensylvania. Stapanii lui sunt Dr. Karen
Milstein si sotul acesteia, Philip, de care pasarea este foarte apropiata. Pasarea noastra spune
adesea Hallo - si il cheama pe sotul meu pe nume, putin inainte ca acesta sa ajunga acasa, chiar
daca ora sosirii difera foarte mult de la o zi la alta.
Exprimarea emotiilor prin gesturi
Dr. Francine Patterson a inceput sa lucreze cu Koko, o gorila-femela Iowland, in anul 1972, cand
animalul avea 1 an. Astazi, Koko foloseste o mie de gesturi prin care isi exprima sentimentele si
gandurile, si poate intelege 2.000 de cuvinte din engleza vorbita. Ea poate construi propozitii,
folosind trei, pana la sase cuvinte. IQ-ul ei este intre 70 si 95, pe o scara a evaluarii IQ-ului
uman, in care 100 este considerat normal.
Proiectul Koko implica studierea unor strategii lingvistice inovatoare, inventarea unor noi semne
si cuvinte compuse, translatia, ambiguitatea, perceptia timpului si a starilor emotionale, variatia
gesturilor, folosirea cuvintelor metaforice, umorul, definirea, argumentarea, insulta, amenintarea,
jocul fanteziei, povestirea si judecata morala. Profunzimea si varietatea folosirii limbajului de
catre gorile a depasit considerabil asteptarile initiale. Intr-adevar, au fost descoperite dovezi ale
existentei, intr-o forma mai putin dezvoltata, aproape a fiecarui aspect al comportamentului
uman.
Koko foloseste semne pentru, glume, minciuni si insulte. Penny Patterson noteaza:
De exemplu, a doua zi dupa ce Koko muscase o alta gorila, am intrebat-o:
"Ce ai facut ieri?"
Ea a raspuns: gresit, gresit"
"Ce greseala ai facut?" - am intrebat-o.
"Muscat."
Urmatoarea discutia a avut loc la trei zile dupa evenimentul prezentat:
Koko: Muscat.
Penny: Recunosti? (Anterior, Koko se referise la muscatura ca la o zgarietura).
K: Pare rau. Muscat. Zgariat. (I-am aratat lui Koko un semn de pe mana mea chiar semana cu o

zgarietura).
K: Gresit muscat.
P: De ce ai muscat?
K: Pentru ca nebun. (Peste cateva minute, mi-a venit ideea sa-l intreb pe Koko. . .)
P: De ce nebun?
K: Nu stiu.
Dr. Patterson considera ca acest exemplu este foarte important, deoarece Koko se refera la o stare
emotionala din trecut. Ea vorbeste despre manie, desi nu o experimenteaza in momentul
respectiv. Este semnificativ, fiindca inseamna ca ea poate separa latura afectiva, de contextul
vorbelor rostite.
Koko isi exprima adesea emotiile. Ea isi informa tovarasii de viata ca era fericita, trista, obosita
sau tematoare. Odata, cand Koko a evitat sa se joace cu o alta gorila, Dr. Patterson a intrebat-o
daca ii este frica de ceva. Lui Koko ii fusese intotdeauna frica de jucariile-animale asemanatoare
soparlelor si a raspuns: Frica aligator.
Aparitia dovezilor stiintifice despre emotiile animalelor
Studiile asupra biologiei emotiilor animalelor reprezinta un domeniu aflat inca in fasa. Este clar
ca oamenii de stiinta descopera multe similitudini intre creierul uman si creierul animalelor. La
oameni si animale, emotiile par sa apara din cortex, o parte straveche a creierului.
In cazul animalelor, existenta emotiilor este, de asemenea, sustinuta de recentele studii asupra
chimiei creierului, Steven Sivyi, expert in neurostiinta comportamentala la Universitatea
Gettysburg din Pensylvania, a descoperit ca, atunci cand soarecii se joaca, creierele lor secreta o
cantitate considerabila de dopamina, o substanta neurochimica asociata, la oameni, cu placerea si
excitatia.
In cadrul unui experiment, Sivyi a pus perechi de soareci in cutii de plexiglas separate si le-a dat
voie sa se joace. Dupa o saptamana, el putea pune un singur soarece in cutie, iar acesta,
anticipand venirea sesiunii de joaca, devenea foarte activ, scotand diverse sunete si umbland
agitat inainte si inapoi. Dar, cand Siviy i-a dat aceluiasi animal o substanta care bloca secretia de
dopamina, toata aceasta activitate a incetat. Panksepp, un expert in neurostiinta, a descoperit
dovezi care atesta faptul ca soarecii care se joaca secreta si narcotice, substante chimice care, la
fel ca dopamina, sunt asociate cu placerea, la oameni.
Bekoff a aratat ca daca dopamina ii face pe oameni sa se simta bine sau fericiti, acelasi lucru se
intampla si in cazul cainilor sau soarecilor, fiindca neuroanatomia si neurochimia oamenilor si a
altor vertebrate sunt similare.
Implicatii pentru drepturile animalelor
Jane Goodall sustine ca cercetatorii care fac experimente pe animale, pentru a studia creierul
uman - negand apoi ca animalele au emotii - sunt lipsiti de logica.
Conform Dr. Patterson, cunoasterea emotiilor animalelor este de o importanta extraordinara in
eforturile de sprijinire a drepturilor animalelor. Cand oamenii inteleg ca animalele au calitati pe
care ei le-au considerat exclusiv omenesti, atunci vor fi tot mai mult inclinati sa trateze animalele
cu blandete si sa le pese de ocrotirea speciilor pe cale de disparitie.