Iluminismul european; trasaturi generale si particularitati

SECOLUL AL XVIII-LEA IN ISTORIOGRAFIE: ILUMINISMUL EUROPEAN; TRASATURI

GENERALE SI PARTICULARITATI IN CENTRUL, ESTUL SI SUD-ESTUL EUROPEI.
Importanta veacului al XVIII-lea pentru cultura universala, constituie astazi o notorietate unanim
recunoscuta de specialisti. Dupa cum consideraPaul Hazard incepand din 1715, s-a produs un
fenomen de difuziune culturala fara precedent. Ceea ce crestea in umbra, s-a dezvoltat l-a lumina; ceea
ce era speculatia catorva spirite rare, a cuprins multimea; ceea ce era timid a devenit provocant.
Mostenitori impovarati, antichitatea, evul mediu, Renasterea apasa asupra noastra; insa noi suntem
descendentii directi ai sec. al-XVIII-lea.
Acest secol a fost cunoscut sub numele de veacul luminilor si a adus indiscutabil mutatii
fundamentale in plan ideatic, practic, in toate domeniile activitatii umane.
A fost vorba mai intai de toate de o noua miscare filosofica si culturala care s-a impus atunci in
spiritualitatea europeana prin operele geniilor Voltaire, Descartes, Montesquieu, J. J. Rousseau care
tindeau sa schimbe deopotriva vechiile conceptii despre lume, dar si structurile societatii.
Noua directie a fost o reactie fata de doctrina inchistata, absolutist-ecleziastica si promova
principiul dominant al ratiunii umane cautand sa inlature raciile sociale din calea raspandirii
cunostintelor stiintifice, din calea culturii, identificata cu lumina.
Lumina, sau mai exact luminile pentru ca- asa cum scria P. Hazard- nu era vorba de o singura
raza, ci de un fascicol care se proiecta asupra marilor mase de umbra, care acopereau pamantul.
Ce este Iluminismul ?- s-a intrebat si Imanuel Kant, cand in vremuri revolute a considerat
potrivit sa faca un examen retrospectiv de constiinta. El a raspuns ca Iluminismul a fost pentru om
expresia vointei de a iesi din copilaria sa. Omul, in conceptia lui Kant, in epocile precedente, ramasese
sub tutela, aceasta datorandu-se greselii sale fundamentale, si anume: nu avusese curajul sa se serveasca
de ratiunea lui; intotdeauna avusese nevoie de o porunca exterioara. Acum insa, omul redevenise stapan
pe sine, incepuse sa gandeasca prin el insusi; Sapere audi. Indrazneste si cunoaste - acesta era
indemnul, care completa in mod fericit anticul Gnoti se auton(Cunoaste-te pe tine insuti).
Kant condamna lenea si lasitatea care determinase atatea secole multimea de spirite sa ramana
minore, intreaga lor viata.
Istoriografia europeana, s-a dezvoltat asadar, sub influenta ideilor promovate de spiritul
rationalist. Rationalismul a oferit istoriografiei, sensul noii dezvoltari iar atitudinea fata de domeniul
istorei a fost impusa chiar de intemeietorul sau, Rene Descartes. Indoiala a devenit conceptul cheie, fata
de surse, fata de fapte, fata de interpretarile istorice de pana atunci. Pentru rationalisti, interesul
savantului, trebuia sa se centreze asupra a ceea ce este permanent sau etern in evolutia umanitatii.
Certitudinea putea deveni cu usurinta incertitudine, in masura in care indemnurile rationaliste se
regaseau in cadrele rigide ale societatii. Cei mai multi istorici au tratat istoria omenirii in integralitatea
sa, incercand sa explice legile care au guvernat evolutia societatii.
Un precursor si totodata un prim deschizator al tendintei istoriografice rationaliste franceze,
poate fi considerat Pierre Bayle(1647-1706), autor al unui Dictionar istoric si critic. El a folosit din plin
spiritul critic modern, manifestandu-se ferm inpotriva dogmelor si autoritatilor stabilite si a inteles cat
de importante sunt realitatile demonstrabile, bazate pe fapte si dovezi autentice.

Totusi, fondatorul incontestabil al istoriografiei rationaliste franceze, ramane Francois-Marie

Arouet zis Voltaire (1694-1778), istoric, filosof si scriitor, cea mai importanta personalitate culturala a
veacolului al XVIII-lea. A avut o viata zbuciumata, cum putini dintre istoricii lumii s-ar putea lauda:
inchis de doua ori la Bastilia, exilat in Anglia, rataciind pe domeniul de la Cirei in Lorena, al marchizei
de Chatellet, poposind la Potsdam, la curtea regelui Prusiei Frederic cel Mare si in sfarsit acasa la
castelul aflat pe domeniul sau de la Ferney.
Voltaire a tratat mai intai istoria intr-o forma romantat epopeica, scriind in 1723
lucrarea Henriada, referitoare la domnia lui Henric IV. Trebuie spus ca, prima monografie autentic
istorica scrisa de Voltaire, a fost Istoria lui Carol XII , considerata de exegetii operei sale, un moment de
tranzitie de la maniera traditionala la cea rationalista. Rationalismul istoriografic, in deplinatatea
exprimarii sale, poate fi cu usurinta constatat, insa in lucrarea Secolul lui Ludovic XIV la care a lucrat
aproape 20 ani si care reprezinta pentru multi cercetatori prima carte moderna de istorie. Pentru intaia
oara, tumultosul autor, realiza un tablou aproape complet al unei epoci in care se regaseau deopotriva,
politice si razboaie, vietile monarhului si ale curtii regale, problemela administratiei interne, economoia
si societatea, viata culturala, etc. Voltaire realiza astfel, primul pas in istoria moderna, spre istoria
civilizatiei.
O alta opera importanta a lui Voltaire, in care si-a expus practic conceptia filosofica cel
consacrase a fost Eseu asupra moravurilor si spiritul natiunilor . Lucrarea s-a vrut o incercare teoretica
de istorie universala. In ea, apare pentru prima oara si termenul de filosofia istoriei, prin care autorul
intelegea istoria spiritului uman, istoria civilizatiilor, explicate pe baze rationale. Voltaire a acordat un
rol important in analiza pe care o face societatii, vietii intelectuale, conditiilor materiale, mentalitatii
diferitelor epoci si popoare depasind in esenta, viziunea consacrata, europocentrista. Astfel, in mai multe
capitole, el se opreste asupra tarilor si popoarelor din Asia, Africa sau America.
A mai scris o Schita a secolului lui Ludovic XV, Istoria parlamentului din Paris si Istoria Rusiei
sub Petru cel Mare, o lucrare comandata de curtea rusa, tarul fiind prezentat lumii ca model al
monarhului luminat.
Despre Voltaire se poate spune ca a revolutionat conceptia asupra istoriei. El considera ca
evolutia omenirii esta determinata de cauze obiective, identificate in climat, guvern si religie. A acordat
un rol primordial personalitatilor in facerea istoriei, opera sa fiind o dovada in aceasta directie.
In privinta metodei istorice, Voltaire a subliniat necesitatea unei bune si variate documentatii. El
a inteles necesitatea unei istorii cat mai complete, centrate pe studiul societatii si culturii. Opera sa a fost
considerata, din acest motiv, piatra de hotar pentru cercetarea istorica europeana din secolul luminilor.
Charles de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755), filosof, jurist si istoric francez. A
avut functii importante in magistratura Frantei.
Ca istorie, a scris lucrarea Consideratii asupra cauzelor maririi si decaderii romanilor, in care a
cautat sa demonstreze ideea ca un regim despotic, oricare ar fi acesta, este sortit esecului si este
antiprogresiv. Din aceasta perspectiva, numai prin libertate se poate realiza progresul unei societati.
Fundamentala a fost lucrarea Spiritul legilor in care a studiat originea si dezvoltarea institutiilor
politice si legilor, cuprinzand si incursiuni de istorie sociala si economica. Autorul a considerat ca
fenomenele politice si sociale au o evolutie obiectiva. identificand o anumita legitate in istorie care
deosebeste, in fapt, popoarele si civilizatiile. Pentru Montesquieu, factorii determinanti in istorie erau in
primul rand clima si solul, el reluand astfel, conceptia lui Jean Bodin.

In privinta modului de guveranare, Montesquieu a identificat in istorie existenta a trei forme

consacrate: republicana, monarhica si despotica.
Calatorind o vreme in Anglia, in care a stat doi ani, dar si in alte tari ale Europei, Montesquieu
si-a manifestat admiratia pentru monarhia constitutionala engleza.
Un spirit erudit prin excelenta, el a avut meritul de a fi incercat stabilirea unor coordonate noi
istoriei, ca stiinta a societatii pe o teorie determinista.
Un alt istoric al secolului luminilor, a fost Marie-Jean Condorcet (1743-1794). Afost
deopotriva si filosof, economist, matematician si om politic, indeplinind la un moment dat functia de
presedinte al Adunarii Legislative a Frantei, apoi deputat in timpul Conventiei, arestat ulterior si sinucis
in inchisoare.
Opera sa, Schta a unui tablou istoric al progreselor spiritului uman aparuta in 1793, a fost
considerata de istoricul George Lefebvre testamentul sec. XVIII si a gandirii rationaliste. Condorcet a
inteles evolutia umanitatii ca un progres continuu pe drumul civilizatiei. El identifica noua faze, a X-a
urmand sa inceapa cu revolutia franceza. Considerand ca exista legitate in istorie, a ajuns la o viziune
optimista asupra devenirii umane. El vedea instaurarea unei noi ere a libertatii si chiar credea in
disparitia inegalitatii dintre natiuni si clase.
In Anglia, spiritul iluminist a fost marcat de personalitatea lui David Hume (1711-1776), atat
din punct de vedere filosofic cat si istoric. A scrisIstoria Angliei de la invazia lui Iulius Caezar la
revolutia din 1688 in 8 volume. Stiinta istoriei a tratat-o intr-un mod asemanator lui Voltaire.
Ca adversar hotarat al bisericii, a studiat mai putin epoca medievala, oprindu-se in mod special
asupra sec. XVII. Meritul lui Hume, ca filosof si istoric, a fost acela ca a judecat evenimentele
explicandu-lu ceuzele si efectele. De asemenea, el a accentuat in mod eosebit analiza psihologiei
oamenilor, apreciind ca actiunile lor sunt determinate de pasiuni.
La randul sau, preotul scotian William Robertson (1721-1793), istoric si profesor la facultatea
din Edinburg, a ajuns in 1763, istoriograf oficial al Scotiei.
Adept al teoriei istoriei lui Voltaire, a lasat o insemnata opera caracterizata printr-o minutioasa si
severa critica a izvoarelor, variata din punct de vedere tematicso scrisa intr-un stil original, viu si
colorat. Sunt de retinut astfel, lucrarile: Istoria Scotiei(pana in anul 1603), Istoria regimului imparatului
Carol V si Istoria Americii.
A fost un sustinator al reformelor despotilor luminati ai sec. XVIII.
Cel mai important si mai apreciat istoric englez al epocii, a fost Edward Gibbon(1737-1794). A
studiat in tara si in strainatate si a fost influentat si el de spiritul lui Voltaire. Impresionat de cele vazute
in calatoria in Italia, a scris Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman in 6 volume. Lucrarea a
fost tradusa, apoi, in mai multe limbi. Meritele acesteia constau in foarte buna documentatie, spiritul de
sinteza si claritatea stilului. Ea cuprinde doua parti distincte: prima tratand istoria romana dinsec II d.Hr.
pana la inceputul sec. IV, a doua- de la inceputul istoriei bizantine pana la moartea imparatului
Heracleios (610-641).
In spirit rationalist, el a criticat biserica si a socotit crestinismul drept cauza fundamentala a
prabusirii civilizatiei antice.

In Italia, spiritul rationalist si-a facut de asemenea loc, in cultura peninsulei. Astfel, Pietro
Giannone (1676-1748), istoric si avocat a publicat in 4 volume o lucrare intitulata Istoria civila a
regatului Neapole. Valoarea acesteia, consta in faptul ca pentru prima data, un istoric italian a tratat
detaliat istoria administratiei, juristprudenta, invatamantul juridic si problemele constitutionale. El a fost
considerat creatorul istoriei dreptului si institutiilor. Scopul urmarit de Giannone, a fost contestarea
drepturilor politice ale bisericii catolice si afirmarea suprematiei statului. Afost arestat pentru tradare si a
murit in inchisoarea din Torino.
Un alt istoric italian important a fost si Giambaptista Vico (1668-1744). Cu studii juridice a
devenit mai intai preceptor si mai apoi, profesor de retorica la Universitatea din Napoli. Desi a ajuns
istoriograf oficial al regatului, a dus o viata modesta, fiind putin cunoscut de contemporani. A scris
lucrarea Despre intelepciunea straveche a italienilor, facand o prima dovada a eruditiei sale.
Fundamentala insa ramane lucrarea Stiinta noua (Principiile unei stiinte noi cu privire la natura
comuna a natiunilor).
Vico a fost convins ca omul nu poate cunoaste bine, decat ce el insusi a creat. Istoria, in viziunea
sa era facuta de oameni, ea singura fiind perfect cognoscibila. Istoria a fost definita ca o stiinta exacta
condusa de legi clare; nu hazardul ci necesitatea stricta determina evolutia omenirii. In opinia lui,
popoarele lumii aveau aceeasi structura, se ghidau dupa legi similare si urmau aceeasi cale, deoarece
uniformitatea si continuitatea erau trasaturile caracteristice ale istoriei. Orice popor a urmat o dezvoltare
ascendenta, trecand prin trei etepe: divina, eroica si rationala sau umana. Cele trei etape insemnau un
ciclu complet numit corso care putea fi reluat si repetat- ricorso. Progresul in conceptia lui Vico, este
legat de teoria ciclica. El credea ca tot ce marcheaza evolutia omenirii inseamna istorie, motiv pentru
care a studiat cu atentie factorii economici si sociali, contradictiile dintre clase, miturile, traditiile, etc.
Promovand ideea evolutiei organice a omenirii, Vico a prefatat maniera romantica a secolului
urmator.
Istoriografia germana din sec. XVIII, a fost sustinuta de autoritati, unele chiar practicand-o.
Regele Prusiei, Frederic II (1712-1786) a fost autorul Memoriilor pentru a servi istoriei casei de
Brandemburg (1415-1740), Istoria timpului meu, Istoria razboiului de sapte ani, Memorii incepand de
la pacea de la Hubertsburg. Beneficiind de functia sa pentru cunoasterea evenimentelor, Fredefic a
abordat de cele mai multe ori, cauzele profunde ale acestora, indreptandu-se asupra celor imediate.
Johannes von Muller (1752-1809), originar din Elvetia, dar a fost considerat multa vreme, cel
mai mare istoric german, traind cea mai mare parte a vietii la Cassel, Mainz, Viena si Prusia. In 1807, sa aflat in serviciul imparatului Napoleon, fiind numit de regele
Jerome al Westfaliei intr-o inalta functie de stat. Preocupat de ideea luptei pentru libertate, a scris istorie
in spirit pur sentimental, prefigurand prin pasiunile sale romantismul.