Sunteți pe pagina 1din 32

Evolutia psihologiei sociale ca stiinta

Ca ramura a psihologiei, evolutia psihologiei sociale a tinut seama de


paradigmele si curentele acesteia. Behaviorismul a alimentat, spre exemplu, teoria
invatarii sociale. Conform teoriilor clasicilor behavioristi Watson (1913) si Skinner
(1930), procesele psihice si comportamentele, atat la animale cat si la oameni, se
centreaza pe raportul stimul-raspuns. Stimulul intern si extern fiind definit ca
eveniment ce are ca rezultat o modificare a comportamentului.
Invatarea unor raspunsuri experimentata pe animale in labirinturi si custi
- presupune o consecinta favorabila legata de un anume stimul care conduce la
reaparitia altui stimul particular. Procesul se bazeaza pe procedeul intaririi (prin
pedeapsa sau recompensa), dupa care survine etapa generalizarii. Aceasta depinde
dediscriminarea stimulului, moment in care stim sa raspundem diferentiat la
stimuli diferiti (adoptam, spre exemplu, tonuri diferite in comunicare, functie de
interlocutori).
Scheme ale psihologiei behavioriste au condus, in fapt, la teorii definitorii ale
psihologiei sociale precum.
a) Teoria lui Miller & Dollard (1941) care explica procesul socializarii copiilor in
termenii de intarire - recompensa sau pedeapsa;
b) Teoriile lui Bandura (1973) care dezvolta modelul invatarii sociale presupunand ca
invatarea se realizeaza prin observarea si imitarea unui model;
c) Teoria schimbului social (Homans, 1973) care explica in termenii costurilor si
recompenselor comportamentul social (orice interactiune cu alta persoana depinde
de recompensa care o ofera si de costurile atrase de aceasta).
d) Alta tema a psihologiei generale, relatia personalitate-ereditate-mediu a condus
la concepte si teorii ale psihologiei sociale privind socializarea si aculturatia. Intr-o
schema primara, problema ereditatemediu presupune, pe de-o parte, existenta
unui individ predeterminat de zestrea genetica, pe de alta parte si total independent,
un mediu care determina evolutia individului. In forma filosofica, regasim aici
opozitia doctrinara la tema destinului uman: innascutul contra dobanditului.
In termenii psihologiei, problema preeminentii ereditate-mediu e foarte
complexa. Pentru ca nici ereditatea, nici mediul nu contin date precise care sa
individualizeze pur si simplu un individ anume. Importanta din punct de vedere
biologic si al ereditatii, este combinatia de gene; iar din perspectiva sociala ni se
prezinta alta situatie complexa. Cele doua ansambluri de factori, nu functioneaza
niciodata izolat. Ci, dimpotriva, formeaza o combinatie inseparabila. Cum am putea,
deci, operationaliza ce anume din personalitatea unui om se datoreaza ereditatii si
care sunt efectele precise ale mediului?
Rolul si functiile socializarii si mediului este relevant si de cazul copiilor
salbatici. Acele cazuri exceptionale ale unor copii crescuti de animale ierbivore
(antilope) sau carnivore (lupi) au favorizat dezbaterea relatiei natura-cultura. Rezulta
si din acestea ca, indivizii sunt adaptati societatii si culturii lor. Sunt socializati prin

educatia, influentele, modelele si normele preluate din familie, scoala, mas-media,


organizatii politice, sociale si culturale etc. Schimbarea macro-mediului sociocultural, spre exemplu mediul culturii nationale, impune un proces de adaptare foarte
motivata numit aculturatie.
Teme ca acestea au devenit spatiu privilegiat al analizei psihologiei sociale. Au
generat modele si teorii precum teoria personalitatii de baza (Kardiner, 1966). Pe
baza ei se incearca identificarea de prototipuri numitecaractere nationale. Se
considera ca acestea sunt efectul determinarii unor:
-

tehnici de gandire (intelese ca scheme prin care individul intelege realitatea


si actioneaza asupra ei);

sisteme de securitate (mecanisme de aparare institutionalizate la care


individul poate recurge pentru a rezista anxietatilor produse de frustrarile
realitatii fizice si sociale);

supra-eul (sensul lui nu este neaparat al psihanalizei clasice, accentul fiind


deplasat pe dorinta individului de stima si amicitie);

atitudinile religioase.

c) J. Piaget contra lui N. Chomsky in privinta rolului atribuit invatarii. Sunt multe
secole de cand in gandirea filozofica exista o controversa intre cei care, in
dezvoltarea intelectului, atribuie un rol hotarator ereditatii si cei care subliniaza
rolul dominant al influentei mediului, al experientei dobandite. Aceasta
controversa a aparut si in dezbaterea desfasurata in 1975, in Franta, intre
psihologul elevetian Jean Piaget si lingvistul american Noam Chomsky. La
dezbatere au participat 23 de specialisti in filosofie, psihologie, antropologie,
biologie si lingvistica.
Chomsky este creatorul gramaticii generative fundamentata pe observatia ca
anumite structuri sintactice sunt comune tuturor limbilor. El a sustinut astfel
caracterul lor ereditar, constand intr-o serie de structuri anatomo-fiziologice
specializate inca de la nastere.
Piaget nu a negat rolul ereditatii care duce la formarea unui creier ce functioneaza
dupa anumite legi. Psihologul a contestat insa o specializare excesiva; astfel limbajul,
constructiile lingvistice ar aparea numai dupa varsta de un an si jumatate, dupa ce
gandirea senzorio-motorie a progresat indestul. In cursul experientei se formeaza
scheme, care se organizeaza facand posibila, treptat, construirea structurilor
complexe ale limbajului si gandirii. Perceptia, gandirea, limbajul presupun un proces
de sinteza si constructie a datelor senzoriale, strans legat de reactiile, actiunile
noastre concrete asupra realitatii.
Asa cum au subliniat biologii J. Changeux si J. Monod, numarul de gene existent la
om (cca. 40 000) e cu totul insuficient pentru a putea programa toate conexiunile
neuronale, care sunt de ordinul a sutelor de miliarde. Aspectul general al unor
particularitati nu implica neaparat caracterul lor innascut. In concluzie,
potentialitatile ereditare fac posibila invatarea, dar nu pot explica specificul
structurilor, acesta fiind rezultatul experientei si al invatarii sociale.

CARACTERIZATI PROBLEMA INFLUENTA SOCIALA


"Influenta sociala poate fi definita ca orice schimbare pe care relatiile persoanei cu altii (indivizi, grupuri,
institutii ori societatea in ansamblul ei) o produc asupra activitatilor intelectuale, asupra emotiilor sau
actiunilor ei."[1]
Influenta sociala se manifesta in toate sferele vietii cotidiene, autonomia si independenta fiind de
fapt iluzii." Cu totii le cerem sfat celorlalti cand ne aflam in dificultate, cu totii aderam la opiniile grupului
de prieteni sau cunostinte, cu totii ne grabim sa cumparam produsul caruia i se face reclama la
televizor."[2]
Formele influentei sociale sunt: facilitarea sociala, normele de grup, conformismul, polarizarea de
grup, influenta minoritara, fenomenele de schimbare sociala, tehnici de influenta interpersonala, imitatia,
obedienta, deindividualizarea, lenea sociala, contagiunea.
Schimbarea de atitudini si persuasiunea constituie din punct de vedere traditional un domeniu
separat, desi pentru unii autori distinctia nu este asa de neta (ex. Zimbardo). Argumentarea si procesele
cognitive ale tintei sunt semnificative in studiul atitudinilor. Oricare dintre tipurile de influenta sociala
presupune schimbari comportamentale dar si schimbari atitudinale. Totusi, in studiul influentei sociale
accentul cade asupra contextului social: participantii sunt informati doar ca sursa are o anumita opinie si
fara sa primeasca argumente in ceea ce priveste sustinerea opiniei.
Cercetarile asupra influentei sociale se numara printre primele cercetari de psihologie sociala.
Printre initiatori se afla Max Ringelman care a examinat reducerea efortului individual in grupuri, Gabriel
Tarde care a impus termenul de imitatie in stiintele sociale si Gustave Le Bon (1908) care a analizat
comportamentul multimilor. Potrivit teoriilor lui, multimea este intotdeauna inferioara din punct de
vedere intelectual fata de indivizii izolati. "Oamenii cei mai diferiti ca inteligenta au adesea instincte,
pasiuni, sentimente identice. In tot ceea ce tine de sentiment - religie, politica, morala, simpatii si antipatii,
cei mai de seama oameni nu depasesc decat arareori nivelul indivizilor obisnuiti. Intre un matematician
celebru si cizmarul sau poate exista o prapastie sub raport intelectual, dar din punct de vedere al
caracterului si al credintelor, diferenta e deseori nula sau foarte mica . In colectiv, aptitudinile intelectuale
ale oamenilor si, in consecinta individualitatea lor se sterg .Aceasta punere in comun a insusirilor obisnuite
ne explica de ce multimile nu sunt capabile sa indeplineasca acte care reclama o inteligenta superioara."[3]
Caracteristicile specifice multimilor, conform teoriilor lui Le Bon sunt: anonimitatea - persoanele
nu pot fi usor de identificat in multime existand si lipsa raspunderii si a responsabilitatii. A doua
caracteristica specifica multimilor este contaminarea - ideile si emotiile se raspandesc cu rapiditate. A treia
caracteristica este sugestibilitatea - multimea poate fi mai buna sau mai rea, in functie de modul in care este
sugestionata.
Le Bon este de parere ca multimea de oameni se supune din instinct autoritatii unui conducator.
Conducatorii sunt oameni de actiune. Unii conducatori sunt oratori subtili care urmaresc numai interesele
personale iar influenta lor este efemera. Alti conducatori sunt inzestrati cu o vointa puternica: dispretul si
persecutiile ii stimuleaza si mai mult iar interesul personal si familia sunt sacrificate. "Marii convinsi care
au rascolit sufletul multimilor, precum Petru Sihastrul, Luther, Savonarola, oamenii Revolutiei, nu i-au
subjugat pe altii decat dupa ce au fost ei insisi mai intai subjugati de o credinta. Abia atunci au putut genera
in suflete aceasta forta extraordinara numita credinta, care-l face pe om sclavul absolut al viselor sale."
Conducatorii care au o vointa puternica se impun si prin prestigiu: Iisus, Mahomed, Napoleon. Generalul
Vandamme scria in 1815: "Dragul meu, acest om diabolic exercita asupra mea o fascinatie pe care nu o pot
pricepe. Astfel ca eu, care nu ma tem nici de Dumnezeu, nici de diavol, cand sunt in preajma lui incep sa
tremur ca un copil."

Freud (1921) vedea multimea ca fiind descatusarea mintii inconstiente. Socializarea inunda sinele
(id) pe masura ce se dezvolta eul (ego) si supraeul (superego). Conducatorul actioneaza in multime ca si un
hipnotizator, inlocuind supraeul. Sinele reprezinta impulsuri bazale (animalice), eul reprezinta modificarea
acestor impulsuri ca rezultat al impactului acestora cu noi iar supraeul este simtul interiorizat al binelui si
raului. Impulsurile primitive ale sinelui sunt sub controlul conducatorului deoarece fiecare om are instinctul
de regresie la "hoarda primitiva".
Mc. Doudall (1920) credea in instinctul fiintelor umane: teama si furia care sunt cele mai
puternice instincte primitive. Atunci cand aceste instincte se aduc la suprafata, ele se intaresc in multime fiecare persoana furnizeaza un stimul pentru alte persoane.
Muzafer Sherif (1930) a folosit metoda experimentala. El a avut convingerea ca normele sociale
apar ca sa sfideze comportamentul in situatii ambigue. Pentru Sherif, formarea si schimbarea formelor de
grup reprezinta un fapt cardinal al existentei sociale. Sherif a aratat ca in sedintele individuale care urmeaza
sedintelor de grup, subiectii folosesc norma colectiva - indiciu al acceptarii ei private (apelul la norma are
loc in lipsa presiunii grupului). Avand posibilitatea de-a participa la intocmirea normei comune, membrii
grupului vor sustine norma, vor arata rezistenta in fata schimbarii si va avea loc intarirea coeziunii
grupului.
Conceptul "grup de referinta" apare in 1942 la Newcomb. Ideea de grup n-a evoluat spectaculos si
din cauza faptului ca nu se pot obtine grupuri de referinta in laborator. Kurt Lewin (1958) a studiat si a
incercat sa demonstreze forta grupului folosind conferinta si discutia de grup pentru a schimba atitudinile.
Dupa 1945 se dezvolta studiile asupra persuasiunii. Heoploud cerceteaza factorii si mecanismele
schimbarii de atitudini. In paralel se abordeaza abordarea asupra conformismului. Asch (1951)
demonstreaza prin experimente puterea grupului de a influenta opiniile indivizilor in ciuda evidentei
perceptive. Influenta sociala este acum redusa la o singura forma: conformism.
In anii `60 existau doua tendinte: o tendinta analizeaza influenta ca un proces de grup (studii
asupra conformismuilui, leadership-ului), a doua tendinta abordeaza influenta ca un proces diadic (are loc
intre un agent de influenta si o tinta).
Termenii de putere si de leadership se inrudesc cu termenul de influenta sociala. Pentru unii autori
termenii de putere si influenta sunt echivalenti (Michener). Termenii "lider" si "leadership" au semnificatia
fenomenelor de influenta.
In 1953 Festinger facea distinctie intre conformismul public si schimbarea privata de atitudine.
Teoria compararii sociale a lui Festinger (1954) reprezinta prima si cea mai cunoscuta tentativa de a explica
maniera in care oamenii aduna garantii de corectitudine pentru opiniile lor. El a distins doua tipuri de
realitate: realitatea fizica care este clara si lipsita de ambiguitate si realitatea sociala in care persoanele
cauta sprijin informational la ceilalti.
In 1955, M. Deutsch si H. Gerard, bazandu-se pe concluziile lui Asch au aratat ca dependenta
persoanelor de grup nu este numai informationala dar si normativa. Influenta normativa se bazeaza pe
puterea grupului (capacitatea de a respinge si pedepsi), in timp ce influenta informationala are la baza
increderea in parerea grupului. "Influenta normativa se bazeaza pe resimtirea de catre subiect a presiunii
spre conformism exercitata de grup prin intermediul asteptarilor pozitive ale celorlalti membri. In general,
grupul pedepseste nonconformismul prin excludere, care poate fi definitiva sau temporara, totala sau
partiala."
In anii `60, psihologii socialiamericani si-au concentrat atentia asupra comportamentului
individual iar dinamicile de grup au fost uitate. Mackie si Skelly erau de parere ca, conformismul a fost
socotit generat de presiunile normative de grup care produc influenta publica, dar nu si schimbarea privata
a atitudinii.
In anul 1979 Serge Moscovici a lansat ideea de influenta minoritara. El a sustinut ca majoritatea
obtine influenta superficiala iar minoritatea obtine efecte profunde si latente. Moscovici a luat sapte
complici care erau minoritari in raport cu norma perceptiva transgresata. La originea influentei exercitata
de ei asupra celorlalti nu se afla nici numarul lor, nici faptul ca sunt majoritari, ci faptul ca adopta unanim
un comportament consistent, sincronic. Daca consistenta dispare, atunci dispare si influenta.
Chaiken (1987) si Cacioppo (1986) au dezvoltat paradogma procesarii informatiei. Schimbarea de
atitudine depinde de felul in care sunt procesate mesajele persuasive : euristica si sistematica. Procesarea

euristica produce o procesare automata, subconstienta iar procesarea sistematica corespunde activitatii
cognitive intense.
Stanley Milgram a studiat situatiile de obedienta, in care schimbarea comportamentului tintei
survine ca urmare a unui ordin venit din partea unei surse de influenta care detine autoritatea. El a studiat
conformismul actional si s-a intrebat daca o persoana poate fi determinata sa realizeze sub presiune sociala,
actiuni pe care singura nu le-ar fi intreprins. Presiune sociala va fi studiata privind efectul presiunii
exercitate de un grup si apoi efectul presiunii exercitate de o autoritate. El alege cincizeci de subiecti
recrutati prin anunturi de mica publicitate spunandu-le ca se ocupa cu sanctiuni in invatare : in ce masura
sanctiunea favorizeaza invatarea si la ce intensitate pedeapsa este cea mai eficienta. Se joaca rolul de elev profesor iar la enuntarea unor raspunsuri gresite din partea "elevului", profesorul aplica pedeapsa
aplicandu-i soc electric treptat pana la 450 V. Subiectii aflati in situatia experimentala sunt conformistii
care au aplicat 414 V si independentii care rezista presiunii grupului si administreaza 72 V. "Efectul
grupului anuleaza, cel putin la unii subiecti efectul celor mai elemantare norme sociale si actioneaza fara
nici o presiune explicita: simpla enuntare a propunerilor si comunicarea in grup creeaza dependenta si
presiunea inspre conformitate". Efectul presiunii exercitat de o autoritate - subiectii care au administrat
socuri foarte periculoase nu au facut-o pentru satisfacerea tendintelor agresive, ci doar din supunere fata de
autoritate.
Mc Guin in 1960 a studiat impactul inteligentei asupra rezistentei la persuasiune: indivizii
inteligenti sunt capabili sa inteleaga mesajul si sa reziste persuasiunii. Cei mai putin inteligenti pot accepta
mesajul dar prima data trebuie sa-l inteleaga. In procesul schimbarii atitudinii, indivizii inteligenti pot
intelege mesajul si pot fi influentati. Dar in acelasi timp, acesti indivizi sunt mai increzatori in opinia
proprie gasind contraargumente. Ei sunt mai predispusi sa respinga mesajele influentabile. Persoanele mai
putin inteligente pot fi mai usor influentabile din cauza capacitatii mai slabe de a intelege mesajul si de a-si
apara punctele de vedere. Cumulate, aceste procese creaza impresia ca persoanele care au nivele diferite de
inteligenta isi schimba atitudinea in aceiasi masura.
In anul 1970, doi psihologi americani, Christie si Geis au incercat sa arate ca unii indivizi folosesc
stilul lui Machiaveli (oamenii erau priviti ca obiecte de manipulat). Ei au creat un aparat, scala Mach
pentru a masura credinta persoanelor ca ceilalti pot fi influentati si manipulati. Persoanele cu scoruri mari
sunt pragmatici, orientati spre scop si capabili sa reziste influentei altora. Persoanele cu scoruri mici sunt
deschisi, cooperativi, sensibili la nevoile altora. Indivizii cu scoruri mari (machiavelicii) au reusit sa-i
influenteze pe cei cu scoruri mici in experimentele lui Christie si Geis. Dar de multe ori succesul mesajului
influentabil depinde in mare masura de situatie. Contextele de influenta sunt foarte complexe.

Evidentiati si caracterizati diverse teorii psihosociale


(behaviorismul,teorii cognitive, teoria comportamentului social
elementar, teoria ciclurilor vietii)
Teoriile afectivitii variaz n funcie de accentul pus de psihologi pe latura fiziologic, pe comportament
sau cogniie. n funcie de aceste trei criterii, teoriile afectivitii se departajeaz n:

teorii fiziologice

teorii behavioriste

teorii cognitive
Teorii fiziologice
Cu toate c cele mai multe teorii ale afectivitii recunosc importana factorilor fiziologici, unele teorii le
accentuez importana.
Teoria James-Lange. William James (1884) constat faptul c schimbrile de tip fiziologic preced
emoiile. n acelai an, psihologul danez Carl Lange afirm acelai lucru, motiv pentru care, aceast teorie
va fi cnoscut sub numele de teoria James-Lange. Ceea ce aduce nou n epoc aceast teorie este infirmarea
pe cale experimental a prejudecii de bun sim c schibrile de tip fiziologic ar fi o consecin a
experienei afective.
Una dintre cele mai mari implicaii a teoriei James-Lange este faptul c evenimentele emoionale
particulare stimuleaz patternuri specifice de schimbri fiziologice, fiecare dintre acetia evocnd o
experien emoional specific.
Aceast teorie a provocat un val de critici din partea psihologului american Walter Cannon (1927).
Considernd trei dintre cele mai importante acuze, notm c una dintre acestea plec de la faptul c
indivizii au abiliti slabe n perceperea celor mai multe dintre schimbrile subtile ce au loc n plan
fiziologic, induse de sistemul nervos simpatic. Psihologul se ntreab cum poate perceperea schimbrilor
fiziologice s stea la baza experienelor emoionale cnd indivizii sunt incapabili s perceap cele mai
multe dintre aceste schimbri? n al doilea rnd, Cannon comenteaz ideea c diferitele emoii pot fi
asociate unui singur pattern la nivelul tririi fiziologice, ntrebndu-se cum pot fi evocate diferitele emoii
de acelai tip de trire? n cel de-al treilea rnd, Cannon consider c schimbrile de tip fiziologic
dependente de secreia de hormoni sunt prea lente pentru a fi baza tuturor emoiilor, ntrebndu-se cum ar
putea un proces care dureaz cteva zeci de secunde s stea la baza unor emoii aproape instantanee?
Ca o consecin a criticilor aduse de Cannon, teoria James-Lange a czut n dizgraia psihologilor timp de
cteva decenii. Cercetri recente au gsit ns puncte de suport pentru aceast teorie. ntr-un astfel de
experiment, subiecilor li s-a cerut s umeze muchi cu muchi intruciunile de construire a unor expresii
faciale care au fost asociate cu emoii specifice ce imaginau experiene emoionale petrecute n trecutul
subiecilor. Patternurile fiziologice ale subiecilor au fost diferite pentru fiecare emoie n parte.(Levenson,
Carstensen, Friesen i Ekman, 1991).
Teoria Cannon-Bard. Walter Cannon (1927) mpreun cu colegul su Philip Bard (1934) au fondat o nou
teorie care acord n mod egal importan schimbrilor fiziologice i proceselor cognitive. Aceast teorie
afirm faptul c o emoie se produce atunci cnd un obiect sau un eveniment este receptat la nivelul
talamusului, etaj al creierului care ar conduce informaia concomitent la nivel cortical, la nivelul muchilor
scheletici i ctre sistemul nervos simpatic. Cortexul utilizeaz memoria experienelor emoionale trecute
pentru a determina natura evenimentului sau obiectului perceput, genernd astfel experiena subiectiv a
emoiei. ntre timp, muchii i sistemul nervos simpatic produc arousalul fiziologic i pregtesc individul s
acioneze pentru a se adapta la situaia care a produs emoia respectiv.
Teoria Cannon-Bard a euat ns n privina validitii predictive, pentru c talamusul nu joac rolul cu care
l-au nzestrat cercettorii.Dar dac ar fi nlocuit talamusul cu sistemul limbic, teoria ar fi susinut de
rezultate i la nivel experimental.

Cercetrile efectuate recent asupra victimelor unor accidente la nivelul mduvei spinrii acord credit
acestei teorii, n timp ce contrazic teoria James-Lange. Studiile au artat c pn i persoanele cu
traumatisme ale coloanei vertebrale, traume care le mpiedic s-i perceap arousalul corporal, au
experiene emoionale distincte, chiar mai intense dect naintea traumatismului (Bermond et al., 1991;
Chwalisz, Diener, i Challagher, 1988 ). Acest fapt contrazice ipoteza teoriei James-Lange c experiena
emoional ar depinde de perceperea arousal-ului corporal, i susine ipotezele teoriei Cannon-Bard c
experiena emoional depinde de perceperea, la nivel cortical, a evenimentelor n derulare.
Teoria proceselor oponente ale afectivitii. Susine faptul c mamiferele sunt nzestrate cu mecanisme
ce contracareaz emoiile puternic pozitive sau puternic negative prin declanarea unor rspunsuri
emoionale oponente, care au drept scop meninerea homeostaziei. Conform opiniei psihologului Richard
Solomon (1980) fondator al teoriei, emoiile de contracarare debuteaz dup declanarea primei emoii i
dureaz mai mult dect prima emoie. Dac prima emoie se repet, emoiile oponente devin mai puternice,
iar emoia rezultant devine un compromis ntre cele dou stri emoionale oponente.
Prin aceast teorie poate fi explicat depresia post-natal, care urmeaz adesea bucuriei de a da natere unui
copil sau euforia ce urmeaz sindromului de sesiune.
Teoria proceselor oponente ale afectivitii promoveaz ipoteza conform creia creierul uman ar fi
programat mpotriva hedonismului, pentru c cei ce triesc plceri intense ar fi condamnai s
experimenteze neplceri la fel de intense.
Teorii behavioriste
Teoria feedback-ului facial. Aceast teorie crediteaz ideea c expresia facial a unei persoane i afecteaz
acesteia tririle afective. Cu alte cuvinte, expresii faciale particulare induc triri emoionale particulare.
Pentru c se consider c experiena emoional ar fi cauzat de perceperea schimbrilor fiziologice, teoria
James-Lange a inspirat teoria feed-back-ului facial. Bazele acestei teorii au fost puse n 1907 de fiziologul
francez Israel Waynbaum, iar n prezent, aceast teorie este reluat n diferite variante. Waynbaum
considera c anumite expresii faciale influeneaz circulaia sngelui n anumite zhone ale creierului, fiind
evocate astfel emoii particulare.
Conform opiniei lui Paul Ekman (1992), teoreticienii contemporani adepi ai acestei teorii, consider c
evoluia l-a nzestrat pe om cu expresii faciale care furnizeaz creierului diferite modele de feedback
senzorial ale nivelului de tensionare a muchilor, n felul acesta fiind evocate diferite emoii.
n acord cu rezltatele obinute de multe studii n domeniu, feedback-ul dat de expresiile faciale este
considerat a fi doar unul din multitudinea de factori care guverneaz experienele emoionale.
Teorii cognitiviste
Cele mai recente teorii ale afectivitii acord o importan deosebit cogniiei. Aceste teorii iau n
considerare dependena existent ntre experienele emoionale i interpretarea subiectiv a situaiilor n
generatoare.
Teoria Schachter, a celor doi factori. Staneley Schachter, autorul acestei teorii, consider emoia ca pe
un rezultat a doi factori: arousal-ul fiziologic i atribuirea unor cauze acetor triri la nivel fiziologic. Atunci
cnd individul triete emoia la nivel fiziologic acesta este tentat s identifice i sursa acestei generatoare a
acestei stri. Atribuirea unei cauze acelei tririi fiziologice particulare determin emoia. Conform acestei
teorii, atracia interpersonal este explicat astfel: dac cineva experimenteaz un intens arousal fiziologic
n prezena unei persoane atrgtoare, acesta poate s-i atribuie arousal-ul respectivei persoane, i ca
rezultat, s se simt puternic ataat de acest persoan.
Teoria celor doi factori reia teoria James-Lange, prin considerentul c experiena emoional este
consecutiv arousal-ului fiziologic. Dar difer de aceast teorie susinnd c toate emoiile implic
patternuri similare de arousal fiziologic, asa cum sustine dealtfel si teoria Cannon-Bard. ns n timp ce
teoria Cannon-Bard presupune ca experiena emoional i arousalul fiziologic se ntmpl simultan, teoria
celor doi factori afirm c emoia este consecutiv atribuirii unei cauze arousalului fiziologic respectiv.
Cercetarea iniial (1962) care a promovat teoria celor doi factori a evideniat c atunci cnd o persoan
experimenteaz arousalul fiziologic, aceasta caut s identifice sursa, care, n schimb, va determina
experiena emoional (Schachter i Singer, 1962). Cercetrile ulterioare au avut rezultate neconcludente.
Lund n considerare asumia iniial a teoriei i anume c arousalul fiziologic pentru care subiectul nu are
o explicaie poate pur i simplu s determine att bucurie ct i tristee, n funcie de modul de interpretare

a sursei arousalului, o serie de cercetri au contrazis valabilitatea teoriei celor doi factori. ntr-unul dintre
aceste studii subiecilor li s-au administrat injecii cu epinefrin, o substan care activeaz sistemul nervos
simpatic, fr a fi informai despre efectele acestei substane (tremor al minilor, nroirea obrajilor,
palpitaii, accelerarea respiraiei).Subiecii au manifestat tendina spre emoii cu negative n privina
anturajului. Chiar i n prezena unei persoane care i manifesta bucuria, tendina s-a meninut (Marshall i
Zimbardo, 1979). O revizuire recent asupra teoriei celor doi factori stabilete c singura supoziie valid a
acestei teorii este c arousalul fiziologic eronat-atribuit unui stimul exterior va intensifica experiena
emoional. S-a evideniat experimental (Reisenzein, 1983) c eroarea de atribuire va cauza o experien
emoional.
Teoria evalurii cognitive. Cu toate c teoria celor doi factori a lui Schachter a obinut din partea
cercettorilor un suport relativ sczut, aceasta a stimulat interesul psihologilor n domeniul bazelor
cognitive ale emoiei.
Una dintre cele mai pure teorii ale emoiei, din perspectiva cognitivist, este teoria evalurii cognitive a
psihologului Richard Lazarus (1991).
Similar teoriei celor doi factori, aceast teorie consider c emoia unei persoane, la un moment dat,
depinde de interpretarea, de evaluarea fcut de acea persoan asupra situaiei n care se afl. Evaluarea
subiectiv a unei situaii genereaz arousalul emoional mai degrab dect situaia obiectiv luat n sine.
Dar, spre deosebire de teoria celor doi factori, elementul de noutate este oferit de diminuarea importanei
arousalului fiziologic.
Perspectiva cognitivist asupra afectivitii nu este un element de noutate. Pui n aceeai situaie, sau n
faa aceluiai eveniment, doi indivizi pot face evaluri diferite, evenimentele cptnd astfel, pentru fiecare
n parte, semnificaii i coloraturi afective distincte. Persoanele care prin prisma meseriei lor se confrunt
cu suferina uman, cu boala, durerea i moartea consider c abilitatea cognitiv de a reevalua situaiile
generatoare de discomfort psihic i suferin, capacitatea de a cuta i gsi o explicaie chiar i n cele mai
teribile dezastre, le ajut s fac fa emoional acestor situaii, reevaluarea cognitiv servind n aceste
cazuri drept mecanism de coping emoional (McCammon, Durham, Allison i Williamson, 1988).
Cercetrile de dat relativ recent vin i ele n sprijinul ideii c interpretarea unei situaii afecteaz starea
emoional (Smith i Ellsworth, 1985), dup cum exist i contestatari ai acesteia.
Robert Zajonc (1984) insist asupra ideii c evaluarea cognitiv nu ar fi esenial pentru experiena
emoiei.Simpatiile sau antipatiile aprute instantaneu fa de o persoan strin, sau rspunsul emoional la
stimuli de care nu suntem contieni, susin aceast idee, ceea ce indic faptul c o persoan poate avea
experiene emoionale i fr o evaluare cognitiv contient a stimulului sau situaiei. Aceast ipotez este
susinut de cercetri n domeniul neuro-psihologiei i neurologiei. Cile nervoase directe talamus-sitstem
limbic par a fi explicaia acestor constatri empirice. Aceste ci nervoase intersecteaz cortexul, motiv
pentru care sunt posibile reacii emoionale la stimuli incontieni (Le Doux, 1986).
Concluziile care s-ar putea desprinde analiznd varietatea unor teorii contradictorii ale afectivitii?
Consider c nici una dintre aceste teorii nu ofer o explicaie complet i de ansamblu asupra afectivitii,
cu toate c fiecare teorie descrie un proces care contribuie la producerea emoiei. Mai mult, considerate
mpreun, aceste teorii subliniaz importana componentelor fiziologice, expresive i experieniale ale
proceselor afective.

COMPORTAMENTUL PROSOCIAL
1. Clarificri conceptuale
2. Teorii explicative ale comportamentului prosocial
1. Clarificri conceptuale
Scena strzii, n orice ora din lume, remarca Septimiu Chelcea, ne ofer posibilitatea ntlnirii att
cu bunul, ct i cu rul samaritean. Un accident de circulaie nu-i las indifereni pe cei mai muli dintre
trectori. Unii se implic, acord prim-ajutor victimei, o transport de urgen la cel mai apropiat spital.
Alii rmn doar spectatori, o comptimesc sau nici mcar att: i continu drumul ca i cnd nu s-ar fi
ntmplat nimic. Primii, asemenea bunului samaritean din parabola lui Iisus, dezvolt un comportament
prosocial, ceilali fiind samariteni ri (Chelcea, 2003).
Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, i a czut ntre tlhari, care, dup ce lau dezbrcat i l-au rnit, au plecat, lsndu-l aproape mort. Din ntmplare, un
preot cobora pe calea aceea i, vzndu-l, a trecut pe alturi. De asemenea, i un
levit, ajungnd n acel loc i vznd, a trecut pe alturi. Iar un samaritean,
mergnd pe cale, a venit la el i, vzndu-l, i s-a fcut mil i, apropiindu-se, i-a
legat rnile, turnnd pe ele untdelemn i vin, i, punndu-l pe dobitocul su, l-a dus
la o cas de oaspei i a purtat grij de el. Iar a doua zi, scond doi dinari, i-a dat
gazdei i i-a zis: Ai grij de el i, ce vei mai cheltui, eu, cnd m voi ntoarce, i
voi da" (Luca 10.30-35).
Comportamentul prosocial (cp) este acel tip de comportament orientat spre susinerea,
conservarea i promovarea valorilor sociale, fr ateptarea unor recompense externe. Ajutorarea,
protejarea i sprijinirea dezvoltrii oamenilor - altruismul - ocup o poziie central n sistemul cp. Pentru a
se putea vorbi de existena unui cp. trebuie ndeplinite cel puin dou condiii: intenia de a acorda ajutor
altor persoane i libertatea alegerii conduitei (Hans Werner Bierhoff, 1980). Ali cercettori consider a fi
obligatorii trei condiii: intenia de a ajuta, actul comportamental s fie iniiat n mod voluntar i cel care
realizeaz actul comportamental s nu urmreasc obinerea vreunei recompense externe (V.J. Derloga, J.
Grazelak, 1982).
In opinia cercetatorilor psihosociologi sunt necesare urmatoarele conditii pentru identificarea
comportamenelor prosociale:
intentia de a ajuta alte persoane
libertatea alegerii, acordarea ajutorului in afara obligatiilor profesionale.
pe langa intentionalitatea si absenta obligatiilor de serviciu, comportamentul trebuie realizat fara
asteptarea recompenselor externe, aceasta din urma constituind a treia conditie impusa de
cercetatorii psihosociologi.
Comportamentul prosocial nu trebuie confundat cu altruismul, care nu constituie decat o subspecie a celui
dintai. Altruismul este definit ca fiind acel comportament intentionat, realizat in afara obligatiilor
profesionale si orientat spre sustinerea, conservarea si promovarea valorilor sociale. Conceptul de
comportament prosocial definit astfel capata o extensie mult mai mare si cuprinde fenomene foarte variate:
ajutorarea semenilor, apararea proprietatii, jertfa de sine pentru dreptate, pentru independenta patriei. Locul

central in sistemul compotamentului prosocial este ocupat de intrajutorarea, protejarea si sprijinirea


dezvoltarii semenilor nostri, omul fiind valoarea sociala suprema.
Nu orice comportament ce ar avea consecinte pozitive, poate constitui comporamentul prosocial, ci
numai acel comportament ce are o intentionalitate de sprijinire a valorilor sociale si care este produs in
mod
constient.
Reflectiile lui Seneca despre recunostinta din lucrarea De beneficii (Despre binefaceri) sunt cat se
poate de actuale pentru psihosocilogia comportamentului prosocial :
Rasplata unei fapte bune este ai facut-o sau
Sunt recunoscator nu fiindca imi foloseste, ci fiindca imi face placere.
Atunci cand dorim sa avem o lectura moderna a textului nu trebuie sa facem altceva decat sa inlocuim
termenii de fapta buna, recunostinta cu cel de comportament social.
n concepia lui S. Chelcea, altruismul nu constituie dect o subspecie a comportamentului
prosocial, care trebuie neles ca fiind acel comportatnent intenionat, realizat n afara obligaiilor de
serviciu i orientat spre susinerea, conservarea i promovarea valorilor sociale.
Nu orice comportament cu consecine pozitive n plan axiologic poate fi caracterizat ca prosocial.
El trebuie s fie intenionat, realizat n mod contient. Prezena inteniei de sprijinire a valorilor sociale este
aadar obligatorie. Dac o persoan se afl ntmpltor n faa porii unei ntreprinderi industriale i prin
aceasta mpiedic un rufctor s sustrag bunuri din respectiva unitate economic, asta nu nseamn c
realizeaz un comportament prosocial, dei consecina este ct se poate de pozitiv. Ar fi putut fi vorba de
un comportament prosocial dac respectiva persoan i-ar fi propus s mpiedice prin prezena sa comiterea
infraciunii. i aceasta nu e totul. Ar fi trebuit ca respectiva persoan s nu fie n exerciiul funciunii i s
nu urmreasc obinerea vreunei gratificaii externe (felicitri publice, premii, ordine sau medalii etc.).
Unele comportamente, apreciaz Chelcea, sunt foarte uor de identificat ca fiind prosociale. Altele
impun ns analize mai subtile, iar includerea lor n categoria comportamentelor prosociale rmne
discutabil. Dup opinia sa, ca i n cazul comportamentelor antisociale, discernmntul calific n cele din
urm comportamentul.
2. Teorii explicative ale comportamentului prosocial
Referitor la comportamentul prosocial, constat S. Chelcea, s-au conturat trei tipuri de teorii:
sociologice (teoriile normative),
psihologice (teoriile nvrii, cost-beneficu, a afectelor, a stimei de sine) i
biologice (sociobiologia).
Teoriile sociologice
Oamenii i acord reciproc ajutor ca orientare asumat n procesul socializrii (e.g. am nvat c
prietenul la nevoie se cunoate" i ne comportm ca atare, fr a urmri vreo recompens exterioar). Ne
considerm obligai s acordm ajutor cu att mai mult cu ct cei care au nevoie de el sunt mai dependeni
de noi. n astfel de situaii, observ Chelcea, funcioneaz aa-numita norm a responsabilitii sociale. Ne
subordonm ei nu pentru a fi recompensai, ci pentru c ne simim satisfcui cnd atingem standardele
morale interne.
n afara normei responsabilitii sociale,continu psihosociologul romn, acordarea ajutorului mai
este reglementat i de norma reciprocitii: cnd cineva te ajut, trebuie s rspunzi n acelai fel. Norma
reciprocitii funcioneaz cu precdere n grupurile mici, n colectivitile izolate, n micile orele. Ea este
intim legat de principiul echitii: n relaiile interpersonale fiecare ateapt s primeasc beneficii
proporional cu ceea ce a investit.
Norma reciprocitii, mai observ Chelcea, se aplic n funcie de circumstane: dac cel care
primete ajutorul percepe intenionalitatea actului, dac evalueaz corect proporionalitatea dintre costul
ajutorului i resursele persoanei care l ofer, atunci probabilitatea de a apela la norma reciprocitii crete.
S-a constatat c norma reciprocitii se aplic mai frecvent ntre persoane cu acelai status socio-economic,
c persoanele cu stim de sine mai redus nu urmresc reciprocitatea.

Teoria nvrii sociale


Pentru explicitarea manierei n care genul se nva social, apelm la modelul teoretic elaborat
Albert BANDURA (1977) care evideniaz importana pe care o au observarea i imitarea
comportamentelor, atitudinilor i reaciilor emoionale ale celor din jurul nostru. n viziunea sa,
nvarea ar fi dificil i riscant dac oamenii ar trebui s se bazeze doar pe
efectele propriilor demersuri pentru a se informa n legtur cu diferitele
modaliti de aciune. Din fericire, cele mai multe comportamente umane sunt
nvate observaional: observndu-i pe ceilali, o persoan i face o impresie
asupra modalitii de manifestare a noilor comportamente, i n ocaziile ulterioare,
aceast informaie codat poate servi drept ghid pentru aciune (A.BANDURA,
1977, p.22).
Am apelat la acest model teoretic pentru c expliciteaz comportamentul uman n termeni de interaciuni
reciproce i continue ale influenelor cognitive, comportamentale sau provenite din mediul exterior.
Componentele procesuale care fundamenteaz nvarea observaional sunt:
Atenia - meninut, pe de o parte, de caracteristicile evenimentelor care faciliteaz modelarea
(distinctivitatea comportamentului respectiv, tonalitatea afectiv, complexitatea, potenialul de influen al
acestuia i valoarea funcional) i pe de alt parte, de caracteristicile observatorului (capaciti senzoriale,
nivelul de stimulare arousal, schemele perceptive, ntririle anterioare)
Memorarea - include codare simbolic, organizare cognitiv, repetiii simbolice i motorii
Reproducerea motorie - include capacitile fizice, auto-observarea i calitatea feed back-ului
Motivaia - include ntriri din exterior dar i autontriri
Teoria lui BANDURA se ncadreaz att n paradigma cognitiv ct i n cea comportamental
renunnd, n felul acesta, la interpretarea strict behaviorist a modelrii propus de MILLER &
DOLLARD n celebra lucrare Social Learning and Imitations (1941).
Principiile de baz ale teoriei nvrii sociale
1. Primele organizri i repetri simbolice ale modelului comportamental determin legitimarea
acestuia. Codificarea modelului n cauz cu ajutorul cuvintelor sau imaginilor faciliteaz o mai
bun retenie n locul simplei observri
2. Indivizii sunt mai nclinai s adopte modelele comportamentale cu finaliti valorizate din punctul
lor de vedere
3. Indivizii sunt mai nclinai s adopte modelele comportamentale similare lor care le procur un
status dezirabil i au valoare funcional.
Teoria nvrii sociale explic ntr-o anumit msur emergena comportamentului prosocial, att
prin persuasiune, ct i prin nvare observaional. Cererea ajutorului a fost studiat din punctul de vedere
al caracteristicilor mesajului.
Remarca lui Seneca de acum dou mii de ani, observ Chelcea, pare a fi valabil i azi: omenirea nu
a nvat nici s cear, nici s ofere ajutor. Modul n care se solicit ajutorul influeneaz realizarea efectiv
a comportamentului prosocial. Cerut cu prea mult insisten, ultimativ, ajutorul ntrzie sau nu se mai
ofer deloc. Studiile experimentale au artat c moderaia n solicitarea ajutorului este mai eficient dect
insistena.
Teorii psihologice
Teoria cost-beneficiu deschide o perspectiv inedit n explicarea comportamentului prosocial.
Aceast teorie, n consonan cu teoria echitii, este ntemeiat pe urmtoarele teze: oamenii tind s
menin echitatea n relaiile interpersonale, pentru c relaiile inechitabile produc disconfort psihic.
Analiza cost-beneficiu, se concentreaz pe cea de-a doua tez a teoriei echitii, pe raportul dintre ceea ce
d (costul aciunii) i ceea ce primete (beneficiu) o anumit persoan. Prin cost se nelege o gam larg de
factori de natur material, financiar, dar i ideal, psihic: consumarea unor bunuri materiale, cheltuirea
unor sume de bani, ocuparea timpului, efortul fizic. oboseala psihic, depresia, durerea, tristeea, pierderea
strii de sntate, primejduirea vieii. Asemntor, beneficiul include att recompensele externe (bani, stima

celorlali, ajutorul reciproc etc.), ct i recompensele interne (sporirea stimei de sine, satisfacie, dobndirea
sentimentului competenei .a.m.d.).
Analiza cost-beneficiu stipuleaz c i vom ajuta pe alii dac apreciem c beneficiul va depi costul
implicat de ajutorul dat. De altfel, i bunul sim ne spune c oamenii sunt mai dispui s ofere cnd nu li se
pretinde prea mult dect atunci cnd trebuie s fac eforturi deosebite pentru a acorda ajutor.
Trebuie s facem ns distincie, ne avertizeaz S. Chelcea, ntre costul real i costul antecalculat
(perceput) al ajutorului. Experiena trecut ne permite s evalum costul real al comportamentelor noastre
i ne ajut s anticipm costurile viitoarelor noastre aciuni. Factorii situaionali i de alt natur pot
introduce corecii serioase, astfel c uneori anticipm un cost disproporionat de ridicat fa de costul real.
n astfel de cazuri, tendina de a-i ajuta pe cei n suferin este mai sczut. Chelcea are n vedere att
costurile materiale, ct i, mai ales, costurile morale: pierderea stimei de sine, a prestigiului n faa celorlali
etc.
Oamenii sunt mai puin dispui s-i ridice de pe trotuar pe cei dobori" de butur, s-i nsoeasc
pe nevztori, s-i sprijine pe cei oribil mutilai, pentru c i nchipuie un cost prea ridicat al ajutorului, i
anume diminuarea prestigiului lor prin asocierea cu astfel de persoane. Aa se face c i ocolim tocmai pe
cei care au cel mai mult nevoie de ajutor, n ncercarea de a-i ajuta pe alii putem s eum, s ajungem ntro situaie la fel de dificil, dac nu mai critic dect cea a victimei. Un nottor mediocru va evita s se
arunce n ap pentru a salva o persoan n pericol s se nece.
Toate aceste constatri, care probeaz faptul c ajutorul dat depinde de costul real sau antecalculat, ne
atrage atenia Chelcea, au nu numai valoare explicativ, dar i profunde semnificaii formative: putem spori
frecvena comportamentelor prosociale mrind competena oamenilor, nvndu-i cum s acorde ajutor,
sprijinindu-i s cunoasc terenul .a.m.d.
Explicaia afectiv, constinu psihosociologul romn, bazat pe influena emoiilor i sentimentelor
n producerea comportamentelor prosociale, completeaz explicaiile de tip cognitivist. Cercettorii s-au
ntrebat: Cnd se acord mai mult ajutor? Cnd suntem bucuroi sau cnd suntem triti ? Cele mai multe
cercetri au pus n eviden o corelaie direct ntre strile afective pozitive (bucurie, optimism, sentimentul
succesului etc.) i frecvena comportamentelor prosociale. O stare afectiv pozitiv ne face s evalum mai
generos resursele de care dispunem, ne determin s fim mai ateni la tot ce ne nconjoar, ne sporete
ncrederea n noi nine i n capacitatea noastr de a-i ajuta pe alii, ntr-adevr, bucuria l deschide pe om
spre lume; tristeea l face s se nchid n sine. Este suficient numai s sugerm oamenilor c au succes;
este de ajuns s-i punem s citeasc o list de cuvinte afectogene pozitive i disponibilitatea prosocial va
spori.
Teoriile biologice ncearc s explice comportamentul prosocial prin factori genetici, n cadrul
acestor teorii, un loc central ocupndu-l sociobiologia, care i propune s studieze sistematic bazele
biologice ale tuturor comportamentelor sociale, la animale i la om, ntr-o perspectiv evoluionist.
Sociobiologii, subliniaz Chelcea, consider c altruismul are o baz genetic: pentru a asigura
ameliorarea reprezentrii genelor sale, individul se identific apartenenei proprii i este obligat s acorde
ajutor altora, n funcie de gradul de rudenie. De aceea fratele este ajutat mai mult dect un vr.

PREZENTATI NOTIUNI SI TIPURI DE GRUP SOCIAL


NOTIUNE: Grupul social se prezint ca un ansamblu de persoane constituit n funcie de anumite
criterii obiective sau subiective, determinate de ctre membrii lui sau impuse din exterior de anumite
persoane sau circumstane cele din urm cu caracter destul de variat ncepnd cu amplasarea
spaial-temporal i pn la interesele i scopurile de moment sau pentru o perioad mai de durat,
n conformitate cu care se constituie relaiile sau se presupune cadrul de raporturi intragrupale.
TIPURI DE GRUPURI SOCIALE
De referin-de apartenen
Primare-secundare
Formale-informale
Dechise-nchise
Permanente-temporare
Tipuri de grupuri sociale
O preocupare constanta a sociologiei a constituit-o gasirea unor modalitati de clasificare tipologica
a grupurilor sociale. S-au propus, de-a lungul timpului, foarte multe scheme clasificatorii. O procedura
comuna, constatau Darwin Cartwright si Alvin Zender, a fost aceea de a selecta cateva proprietati si de a
defini tipuri de grupuri, pe baza prezentei sau absentei acestora. Printre proprietatile cel mai des utilizate
sunt urmatoarele: marimea (numarul de membri), cantitatea de interactiune fizica intre membri, gradul de
intimitate, nivelul de solidaritate, locul controlului activitatilor de grup, extensiunea formalizarii regulilor
guvernand relatiile dintre membri, tendinta membrilor de a reactiona unul fata de celalalt ca persoane
individuale sau ca ocupanti de roluri Au rezultat, in mod obisnuit, dihotomii: formal-informal, primarsecundar, mic-mare, Gemeinschaft-Gesellscahft, autonom-dependent, temporar-permanent, consensualsimbolic
Autorii apreciaza ca, pe baza altor criterii, cum ar fi obiectivele si pozitiile sociale ale grupului, au rezultat
alte tipuri, cum ar fi: grupul de munca, clubul, echipa, grupul de coordonare, grupul religios etc.
In general, in literatura sociologica sunt abordate, in principal, urmatoarele tipuri de grupuri sociale:
primare-secundare; mici-intermediare-mari; formale-informale; de apartenenta-de referinta; grupul cu scop;
grupul de presiune.
a)
Grupurile primare si grupurile secundare
Grupurile primare, definite pentru prima oara de sociologul C. H. Cooley, sunt acele grupuri
formate dintr-un numar mic de persoane care se cunosc reciproc, comunica in mod direct (deci stabilesc
intre ele relatii face to face) si se considera unul pe altul ca scopuri, nu ca mijloace. G. Homans,
identificand grupul primar cu grupul insusi, il considera a fi un numar de persoane care comunica una cu
alta, adesea dupa o perioada de timp, si care sunt destul de putine pentru ca fiecare persoana sa fie capabila
sa comunice cu toti ceilalti nu mediat, prin alti oameni, ci in mod direct (face to face)[2].

Asa cum precizeaza C. H. Cooley, grupurile primare sunt primare in sensul ca ele dau individului
cea mai timpurie si cea mai completa experienta a unitatii sociale si, de asemenea, in sensul ca ele nu se
schimba in aceeasi masura ca relatiile mai elaborate [3]. Ele au un rol deosebit in formarea personalitatii
copiilor si in influentarea dezvoltarii maturilor, tinand intr-un fel de natura umana insasi, afirma Cooley.
Grupurile primare, caracterizate printr-o asociatie intima si prin cooperare, sunt primare in mai
multe sensuri, dar, in mod special, prin aceea ca sunt fundamentale in formarea naturii sociale si a
idealurilor individului. Rezultatul asocierii intime, psihologice, consta intr-o anumita fuziune a
individualitatii intr-un intreg comun; astfel individualitatea unuia devine, pentru mai multe scopuri, viata
comuna si scopul grupului. Poate ca cel mai simplu fel de a descrie aceasta asociere este sa spunem ca
exista un noi; ele implica acel fel de simpatie si de identificare reciproca pentru care noi este expresia
naturala[4]. Asadar, grupurile primare presupun permanenta, coeziune, sentiment si spirit de solidaritate,
apropiere si intelegere umana. Principalele tipuri de grupuri primare universal valabile sunt considerate a
fi:
familia (cel dintai si cel mai universal grup primar);
grupul de joaca al copiilor (caracterizat prin spontaneitate, cooperare si avand un rol de prim ordin in
formarea personalitatii copilului);
grupul de vecinatate (cu un rol deosebit de important in comunitatea rurala traditionala, dar nu
numai) care presupune intelegere, respect si ajutor reciproc;
grupul de batrani, imbracand diferite forme de organizare, dar implicand intotdeauna relatii
interpersonale stranse, bazate pe intelegere si afectiune reciproca.
Grupurile primare sau de contact direct pot fi naturale (ex.: o familie sau un sat) si ocazionale sau
artificiale, acestea din urma putand fi durabile (ex.: un echipaj cu o misiune indelungata) sau temporare
(ex.: un grup de lucru in cadrul unei reuniuni stiintifice)[5].
Cu totul altele sunt caracteristicile grupurilor secundare, in cadrul carora contactele sociale sunt
impersonale, segmentare, utilitariste. Orice grupare umana caracterizata prin membri care, in majoritate,
mentin relatii reciproce relativ limitate, formale, impersonale si care se trateaza reciproc in principal ca
mijloace, nu ca scopuri[6]. In cadrul acestora, afirma Horton si Hunt, unul nu este interesat de celalalt nu
ca persoana, ci ca individ ce indeplineste un rol. Calitatile sale personale nu sunt importante, ci doar
performanta sa, elementele personalitatii implicate in jucarea unui rol. (Mai corect ar fi sa spunem ca, in
cadrul grupurilor secundare, importante nu sunt in primul rand individul si calitatile personale ale acestuia,
ci performantele obtinute de individ in indeplinirea rolului ce-i revine).
De regula, grupurile secundare sunt grupuri mari, formale, cu o coeziune sociala mai slaba,
rezultata nu din interactiuni interpersonale, ci doar din diviziunea rolurilor si sarcinilor in cadrul grupului,
din activitatea desfasurata in vederea atingerii unui scop.
Este de retinut ca termenii primar si secundar vizeaza in principal tipul de relatii intre membrii
grupului, si mai putin importanta relativa a grupului. Ca atare, grupul primar este judecat mai degraba dupa
calitatile relatiilor umane pe care le implica, dupa satisfactiile emotionale aduse membrilor sai, si nu dupa
eficienta in indeplinirea unei sarcini, sau in realizarea unui obiectiv; grupul secundar, dimpotriva, avand
drept scop principal indeplinirea unei anumite functii, este apreciat dupa eficienta, dupa capacitatea lui de a
indeplini o sarcina, de a atinge un scop. Prin urmare, grupurile primare sunt orientate spre relatii umane, iar
grupurile secundare spre obiective si scopuri.
Grupurile primare contribuie nemijlocit la formarea personalitatii, in cadrul lor se poate gasi
intimitate, simpatie si impartasire confortabila a multor interese si activitati. Grupul secundar ofera un
mecanism eficient pentru atingerea anumitor scopuri, dar adesea cu pretul sacrificarii adevaratelor
sentimente.
Decurge de aici ca granita dintre grupurile primare si secundare nu este nici rigida si nici foarte usor
de trasat, indeosebi cand avem de-a face cu grupuri mici. Dificultatea trasarii granitelor este sporita si de
faptul ca unul si acelasi grup se poate transforma si se transforma nu rareori din primar in secundar.
O serie de autori arata ca dezvoltarea generala a societatii, indeosebi in epoca actuala, este marcata
de o tendinta accelerata de trecere spre o societate bazata, in principal, pe grupuri secundare in care relatiile
sunt impersonale, contractuale, specializate, orientate spre obiective si interese. O societate industrializata
urbana ataca grupul primar in cel putin doua feluri. In primul rand, ea creste proportia relativa a

contactelor de tip secundar, pe masura ce o activitate dupa alta este scoasa din grupul primar si asumata ca
o functie a grupului secundar. In al doilea rand, asociatiile de tip primar care raman sunt la dispozitia
dezvoltarii grupului secundar[7], afirma Horton si Hunt.
O asemenea tendinta, subliniaza autorii mentionati, are, pe de o parte, consecinte negative constand
in slabirea considerabila a legaturilor emotionale centrate pe grupurile primare si anuleaza avantajele
oferite de apartenenta la comunitati sociale stabile si intime. Pe de alta parte, ea produce si beneficii pentru
om: organizatiile interpersonale, in care sentimentul este subordonat necesitatii indeplinirii sarcinii in
modul cel mai practic, sunt incomparabil mai eficiente. Grupurile secundare ofera astfel posibilitati mult
mai mari pentru dezvoltarea talentelor individuale, deschid drumul spre cariere specializate si sprijina
aceasta afirmare si dezvoltare.
Este de retinut insa ca in societatea contemporana grupul secundar, desi a pus in umbra grupul
primar, nu l-a eliminat si nu-l va putea inlatura. Grupurile primare persista intr-o lume dominata de grupul
secundar, deoarece nevoia umana de asociere intima simpatetica este o nevoie permanenta. Omul nu poate
trai bine, fara sa apartina unui grup mic de oameni carora realmente le pasa de ce se intampla cu el[8].
Asa se explica de ce grupurile primare continua sa existe si se manifesta in mod specific in cadrul
grupurilor secundare. Si nu putem sa nu fim de acord cu concluzia conform careia grupurile primare si
secundare nu pot fi intelese complet decat in relatia lor reciproca. Aceasta inseamna ca, desi grupurile
secundare isi asuma in societatea moderna un rol crescand, slabind functiile si influenta grupurilor primare,
ele creeaza o noua retea de grupuri primare care furnizeaza raspunsuri personale in situatii altfel
impersonale.
b ) Grupuri mici, grupuri intermediare, grupuri mari
Grupurile sociale se disting intre ele si prin marimea lor, prin numarul membrilor. Este dincolo de
orice indoiala ca oamenii fac parte, simultan sau succesiv, in decursul vietii lor, dintr-un numar considerabil
de grupuri mari si mici. Distinctia dintre grupurile mici si cele mari, afirma Achim Mihu, sub raportul
numarului, isi gaseste justificarea atat in diferenta de continut dintre ele, cat si in rolul diferit pe care il au
in dialectica socialului. Grupurile mici, la fel ca cele mari, presupun existenta intre membrii lor a unor
relatii sociale Insa relatiile sociale care se stabilesc intre ei la acest micronivel au loc in mod
direct, nemijlocit, fata in fata, ca indivizii vii, concreti, posedand o configuratie si o potentialitate fizica
si spirituala deosebit de complexa[9].
Dat fiind caracterul pronuntat psihologic al relatiilor din cadrul grupului mic, se poate afirma ca in
timp ce grupurile mari de oameni (clasele sociale, de pilda) hotarasc liniile directoare ale istoriei, grupurile
mici influenteaza mai ales asupra aspectelor particulare ale acesteia si asupra personalitatii indivizilor[10].
Din multitudinea de puncte de vedere referitoare la grupurile mici, retinem doua caracteristici ale
acestora: un numar relativ mic de membri si existenta intre acestia a unor relatii directe, nemijlocite. In
plus, adauga Szczepanski, grupurile mici se caracterizeaza printr-o structura simpla, neexistand in cadrul
lor nici un fel de subgrupuri distincte. Prin contrast, grupurile mari sunt grupurile ce contin un numar mare
de membri, intre care se stabilesc relatii indirecte, mijlocite.
Dupa aprecierea lui Szczepanski, grupurile mari propriu-zise ar fi acelea care au o structura foarte
complexa (clasa sociala, statul, natiunea), deasupra careia nu exista decat complexul de civilizatii sau
sistemele internationale. Intre aceste extreme s-ar plasa o multitudine de grupuri intermediare, unele dintre
ele fiind frecvent considerate tot grupuri mari (ne referim indeosebi la clasele sociale, organizatiile politice,
profesionale etc.).
Sintetizand contributiile aduse de diversi autori in analiza grupurilor mici, Achim Mihu considera
ca din definitia stiintifica a acestora nu trebuie sa lipseasca urmatoarele elemente:
ele includ anumite relatii sociale, prin ele facandu-se legatura cu genul proxim (respectiv cu
socialul);
acestea se manifesta, la acest nivel, sub forma unor relatii directe, nemijlocite, aceasta diferentiindule de alte grupuri sociale;
reprezinta un sistem complex de relatii de diferite tipuri (de comunicare, preferentiale si de
dominare), orientate si structurate in functie de sarcinile lor, influentate atat de personalitatile membrilor
si de relatiile lor individuale, cat si de mediul social in care ele isi desfasoara activitatea[11].

c) Grupuri formale si grupuri informale


Grupurile formale, constituite din necesitati legate de indeplinirea unor sarcini, atingerea unui
obiectiv, se caracterizeaza prin aceea ca atat structura, cat si relatiile dintre membrii lor sunt reglementate
oficial, institutional, prin acte normative, decizii, sau altele asemanatoare.
Structura, atat cea orizontala, cat si cea ierarhica, este determinata de specificul sarcinii grupului
(cum ar fi in cazul unei formatii de munca, al unei clase de elevi, sau al unui pluton de soldati). Relatiile
dintre componentii grupului, conduita membrilor sunt, in esenta lor, precis reglementate si obligatorii, fiind
menite sa asigure functionalitatea lui optima. Liderul grupului este desemnat sau ales in conformitate cu
anumite reglementari legale sau statutare. Dincolo de aceste relatii formale, obligatorii, intre membrii
grupului pot exista relatii interpersonale de tipuri foarte variate, de la relatii afective, prietenesti, pana la
relatii deschis conflictuale. Relatii interpersonale, indiferent care ar fi natura lor, nu pot insa in nici un caz
suprima relatiile formale, oficiale, nerespectarea acestora, incalcarea normelor de conduita, oficial stabilite,
fiind pasibila de sanctiuni de diferite feluri, formal stabilite.
Grupurile informale apar fie in cadrul grupurilor formale (intr-o echipa de munca, intr-o clasa de
elevi, sau intr-o grupa de studenti), fie in afara acestora, independent de grupuri formal constituite (cum ar
fi, de pilda, un grup de prieteni care fac parte din grupuri formale diferite).
Grupurile informale sunt grupuri mici si primare, care nu creeaza institutii formalizate, se constituie
in mod spontan, bazandu-se preponderent pe afinitati si contacte personale. Atat structura, cat si relatiile
interpersonale, sunt informale in sensul ca nu sunt oficial reglementate. Liderii lor sunt recunoscuti
spontan, nebeneficiind de un status oficial. Caracterul informal al acestor grupuri nu inseamna intotdeauna
lipsa organizarii. Dimpotriva, uneori aceste grupuri informale au o organizare interna foarte bine pusa la
punct, o structura ierarhica proprie, anumite norme de conduita si valori proprii foarte bine conturate,
urmarind anumite teluri proprii bine precizate.
O importanta deosebita se cuvine a fi acordata grupurilor informale constituite si actionand in
cadrul grupurilor formale, al institutiilor si organizatiilor. Caracterizandu-se prin coeziune interna mare,
generata de relatiile interpersonale foarte stranse intre membrii lor, ele pot exercita o influenta
considerabila asupra activitatii si performantelor institutiilor si organizatiilor, asupra orientarii relatiilor
sociale si a conduitelor de grup. Studierea grupurilor informale, a structurilor si relatiilor informale
constituite in cadrul grupurilor formale, prezinta atat o importanta teoretica, cat si una practica. Ea permite
identificarea similitudinii sau incompatibilitatii dintre normele, valorile, scopurile grupurilor informale si
ale grupului formal in care se constituie acestea, precum si a relatiilor dintre posibile grupuri informale
diferite existente in interiorul aceluiasi grup formal.
Pe aceasta baza se pot crea conditii ca grupul sau grupurile informale sa potenteze activitatea
grupului formal sau, cel putin, sa actioneze in directia prevenirii efectelor perturbatoare ale activitatii
grupului informal asupra realizarii corespunzatoare a obiectivelor grupului formal respectiv. Este motivul
pentru care metodele sociometrice, in masura sa puna in evidenta structurile si relatiile informale dintre
membrii grupului, eventuala neconcordanta dintre liderul formal (de drept) si cel informal (de fapt) si
natura relatiilor dintre ei, pot fi apreciate ca avand o importanta aparte.
d) Grupuri de apartenenta si grupuri de referinta
Fiecare individ face parte dintr-o serie de grupuri care pot fi considerate ca ale sale proprii si, in
aceasta calitate, de membru al acestor grupuri, se raporteaza la alte grupuri similare ca la ceva strain lui. Pe
aceasta baza, sociologii vorbesc despre ceea ce, in terminologia consacrata, se numesc in-groups si outgroups. In cel mai larg sens afirma Th. Ford Hoult si relativ la un individ dat, in-group desemneaza
orice set de persoane desemnate cand individul foloseste prenumele noi; uneori termenul este folosit intrun sens mai restrans, pentru a determina grupurile cu care un individ se identifica[12]. Dupa acelasi autor,
out-groups desemneaza in cel mai larg sens si relativ la un individ dat, orice persoane care nu sunt
membri ai unui grup desemnat cand individul foloseste prenumele noi; uneori este folosit mai restrans
pentru a denumi grupurile fata de care un individ simte simpatie[13].
O interesanta analiza a acestor tipuri de grupuri este facuta de Horton si Hunt, care caracterizeaza ingroups (sau grupul propriu, caruia cineva ii apartine) prin aceea ca membrii acestuia este probabil sa

impartaseasca aceleasi sentimente, aceleasi gusturi, sa defineasca cu o anumita unanimitate activitatile si


telurile vietii. Membrii altor grupuri (out-groups) pot avea multe trasaturi culturale comune cu grupurile
proprii, dar nu poseda o serie de caracteristici considerate necesare pentru a face parte din aceste grupuri.
De la membrii grupului propriu afirma autorii ne putem astepta la recunoastere, loialitate,
ajutor. De la celelalte grupuri (out-groups) asteptarile noastre variaza in functie de tipul respectivului
grup. De la unele asteptam ostilitate; de la altele o competitie mai mult sau mai putin prieteneasca; de la
altele indiferenta[14].
Trebuiesc precizate insa cel putin doua lucruri in legatura cu aceste grupuri:
Linia de demarcatie intre grupul propriu si alte grupuri nu este rigida, in sensul ca indivizii
membri ai unor grupuri proprii diverse (familie, grup de munca etc.) si care, prin urmare, se raporteaza in
acest context unii la altii ca grupuri diferite (ca out-groups), se pot regasi, si frecvent se regasesc,
impreuna intr-un grup propriu si se raporteaza ca atare unii la altii (de ex., membrii unor familii diferite, ai
unor grupuri de munca diferite sunt membri ai aceleiasi organizatii politice, ai aceluiasi grup etnic etc.) si
invers, membrii aceluiasi grup propriu pot fi in acelasi timp membri ai unor grupuri care se raporteaza
unele la altele ca out-groups.
Relatiile dintre membrii unui grup propriu si cei ai altor grupuri nu pot fi reduse doar la relatii
psihologice. Natura acestor relatii, mai ales in cazul grupurilor mari, este foarte complexa.
Grupurile proprii mai sunt denumite si grupuri de apartenenta. Toate grupurile sociale, indiferent
de natura si marimea lor, sunt, pentru membrii lor, grupuri de apartenenta. Nu este posibil sa traiesti in
societate si sa nu apartii unora sau altora din grupurile constitutive ale acesteia.
Apartenenta la grupuri imbraca aspecte diverse, putand fi formala (oficial recunoscuta sau
recomandata) sau informala, avand o determinareobiectiva, independenta de vointa celor in cauza, sau
fiind rezultatul alegerii, optiunii constiente, deliberate (cu mentiunea ca si aceasta este rareori strict
subiectiva), implicand insusirea, pana la identificarea cu acestea, a unor norme si valori ale respectivului
grup, presupunand participarea efectiva, intr-un fel sau altul, la viata acestuia. Apartenenta la grup poate
avea, de asemenea, surse diferite: nastere (familia pentru copii, grupul etnic, natiunea etc.); optiune
personala (grup profesional, organizatie politica, familie pentru partenerii cuplului conjugal); decizie a unor
foruri institutionalizate cu sau fara solicitarea optiunii celui in cauza etc.
Pentru ca apartenenta la grup sa fie efectiva, nu este suficienta numai existenta unor caracteristici
definitorii comune cu ceilalti membri ai grupului in cauza, a unor preocupari, sarcini, obiective si interese
comune, a unor idealuri, norme si valori comune, ci si participarea constienta, consistenta la realizarea
acestora. Sunt indispensabile, prin urmare, constientizarea cat mai profunda a apartenentei la grup,
interiorizarea cat mai deplina a normelor, valorilor si scopurilor acestuia si o activitate eficace in
conformitate cu acestea; desigur ca aici apar probleme complexe, tinand de raportul dintre grup si individ
ca membru al grupului, probleme care constituie insa, in principal, preocuparea psihologiei sociale.
Retinem doar ca relevant faptul ca apartenenta la grup nu are aceeasi semnificatie pentru toate grupurile
sociale. Exista, asa cum preciza Szczepanski[15], grupuri care solicita personalitatea membrilor sai in
totalitate, dupa cum exista altele in care este implicata doar una sau alta dintre dimensiunile acesteia (este
evident ca, de pilda, apartenenta la familie nu este de acelasi tip ca apartenenta la un grup de munca sau la
o organizatie profesionala). Si mai subliniem faptul ca apartenenta la grup, identificarea cu acesta, nu
inseamna, nu trebuie sa insemne anihilarea personalitatii membrilor grupului, ci dimpotriva, trebuie sa
asigure dezvoltarea acesteia in corelatie armonioasa cu dezvoltarea si afirmarea grupului. Spunem aceasta,
intrucat adesea se pune accentul aproape exclusiv pe presiunea pe care grupul o exercita asupra membrilor,
pe cerinta de conformare la normele, valorile si cerintele grupului, neglijandu-se actiunea inversa a
membrilor grupului, ca individualitati distincte asupra grupului ca intreg.

Nu se poate insa nega, fireste, ca exista si grupuri in care presiunea spre conformare fara rezerve la
normele grupului, pana la totala anihilare a personalitatii membrilor, este extrema (vezi, de pilda, cazul
unor secte religioase).
In literatura de specialitate se face distinctie intre apartenenta reala si apartenenta ideologica. In
primul caz sunt asigurate atat conditiile obiective, cat si cele subiective ale apartenentei la grup. In cel de-al
doilea se realizeaza numai anumite conditii subiective ale apartenentei, cum ar fi impartasirea unor
sentimente, idealuri sau valori comune.
Oarecum in opozitie cu grupul de apartenenta se defineste asa-numitul grup de referinta. Un grup
de referinta afirmau Horton si Hunt este orice grup la care ne referim cand facem judecati de valoare,
orice grup ale carui judecati de valoare devin judecatile noastre de valoare[16], adica orice grup relevant
pentru evaluarea de catre membrii altui grup sau de catre individ a unor aspecte importante ale vietii sale.
Conceptul de grup de referinta (si teoria asociata) a fost elaborat de R. Merton care, definindu-l drept un
numar de oameni care interactioneaza unii cu altii, in conformitate cu modele anterior stabilite, apreciaza
ca: Grupurile de referinta sunt, in principiu, aproape nenumarate: oricare din grupurile al caror membru
este cineva ca si grupurile al caror membru acesta nu este poate deveni punct de referinta in conturarea
atitudinilor, evaluarilor si comportamentului acestuia[17]. Grupurile de referinta sunt normative (stabilesc
standardele de comportament) sau comparative (furnizand puncte de reper in elaborarea judecatilor
evaluative despre sine si despre altii).
De asemenea, se disting grupuri de referinta pozitive (acelea ale caror norme, valori, reguli de
conduita sunt adoptate) si grupuri de referinta negative (ale caror norme, valori etc. sunt respinse).
Faptul ca grupurile de referinta au un rol important in modelarea conduitelor, comportamentelor,
sistemului de norme si valori ale altor grupuri sau indivizi, le confera un loc aparte in structura grupala a
societatii si in dinamica acesteia.

Etape n evolutia Psihologiei


Sociale
ncercrile de periodizare ale Psihologiei Sociale existente n literatura de
specialitate au fostelaborate de ctre diveri autori pornind de la propriul mod de
raportare la acest domeniu de studiu.Ca atare, se poate observa o relativ
eterogenitate n definirea etapelor esent iale de evolu ie aacestei tiine.
Eterogenitatea n delimitarea etapelor de evolu ie provine - cel putin in part ial
i din termenul preferat pentru a descrie cel mai adecvat domeniul acestei tiinte.
Unii autori prefer termenul depsihologie social, n vreme ce altii pe cel de
psihosociologie, existnd argumente solidepentru fiecare punct de vedere Cu
referire la literatura disponibil n limba romn, am ales pentru prezentare
periodizareaprezentat n cadrul manualului de psihologie social la care au
contribuit specialiti din toatecentrele universitare majore n care este studiat
disciplina (Neculau, 2003, 28-41). Septimiu Chelcea i tefan Boncu, autorii acestei
periodizri a evolu iei Psihologiei Socialerecunoscnd caracterul oarecum artificial
al oricrei periodizri a evolu iei n orice domeniu decunoatere i riscul de a judeca
dezvoltarea unei tiin e prin prisma unor informa ii totdeaunalimitate (Chelcea i
Boncu, 2003,28) delimiteaz urmtoarele etape:
1. Preistoria (sec.VI .H. sec. al XIX-lea).
n aceast perioad se ncadreaz contributiile diferi ilor filosofi i adept i ai
metodeispeculative de abordare a fenomenelor psihosociale. Elemente de psihologie
social pot fi uordetectate n gndirea social a marilor filosofi. ntruct astfel de
intui ii despre natura social aomului nu sunt sistematizate i sunt foarte departe de
maniera actual de conceptualizare,recuperarea lor reprezint n bun msur un
travaliu de interpretare.(Neculau, 2003, 29).
Aceste intui ii sunt ntlnite indiferent de tradi ia filosofic urmat i de
contextul cultural.Totui, filosofia european este cea care a conturat mai pregnat
ideea primatului socialului asupraindividualului: Prin intermediul legilor, statul
regleaz interac iunile dintre indivizi, urmrindpacea i progresul (Chelcea i Boncu,
2003, 30) .

- Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) afirma c statul nu este doar forma
suprem de societate, ci i ncoronarea spiritului social obiectiv, n cadrul cruia
spiritele individuale sunt participante active;
- Auguste Compte (1798-1857) intuina necesitatea unei tiin e a individului n
societate sub forma unei morale pozitive care s studieze fenomenele morale sau
individuale;
- Wilhelm Wundt (1832-1920), fondatorul primului laborator de psihologie
experimental considera c psihologia social trebuie s studieze sufletul colectiv,
care este tot att de real ca i sufletul individual ( definit ca totalitate a tririlor
interioare)
2. Fondatorii (1880-1934)
- Gabriel Tarde (1843-1904) considera imita ia ca fiind elementul esen ial al vie ii
sociale
- Gustave Le Bon (1841-1931) preia ideea imita iei prin contagiune de la Tarde i i
confer ovaloare negativ, punnd-o la baza modificrii comportamentelor indivizilor
n cadrul mul imilor.
- nceputurile psihologiei sociale ca tiin sunt legate de aplicarea metodei
experimentului nstudierea fenomenelor psihosociale:
- Agronomul francez Max Ringelmann a ncercat n anii 1880 s msoare
performan a individual i n grup n ceea ce privete sarcini simple (de exemplu, for
a cu care este tras o frnghie), descoperind fenomenul de frnare social (social
loafing): Diminuarea performan elor individuale n grup din cauza tendin ei subiec
ilor de a se sustrage efortului colectiv n cazul sarcinilor comune, cu precdere cnd
contribu ia individual este greu de evaluat (Chelcea i Ilu , 2003, 149);
- O serie de autori i atribuie psihologului american Norman Triplett meritul de
a fi primul dintre fondatorii psihologiei sociale, deoarece a condus o serie de
experimente n 1897 i a propus un model teoretic explicativ pentru fenomenul opus
frnrii sociale i anume facilitarea social: Creterea performan ei individuale
datorit realizrii unei activit i n prezen a altor persoane (Chelcea i Ilu , 2003,
146).
- Prima utilizare a termenului de psihologie social i apar ine lui Carlo Cattaneo
(1864), careconsidera conflictul ca un concept fundamental al noii discipline;
- Floyd Allport (1890-1978) a realizat o serie de cercetri (mai ales n ceea ce
privete facilitareasocial) i a publicat un manual de psihologie social (n 1924)
bazat pe cercetri experimentale;
- Cercetrile din deceniul al treilea al secolului XX privind msurarea atitudinilor
(Louis L.Thurstone, Rensis Likert) i a studierii opiniei publice (George Gallup) sunt

considerate ca facndparte din perioada fondatorilor psihologiei sociale, datorit


faptului c acestea au pus bazele unordirec ii majore de cercetare, dezvoltate ulterior.
3. Perioada clasic (1935-1960)
- Dou experimente importante marcheaz nceputul acestei etape: cel realizat de
Muzafel Sherif(1935) asupra efectului autocinetic (Iluzie optic prin care un punct
luminos fix este perceput cafiind mictor n condi ii de ntuneric total- Chelcea i
Ilu , 2003,122) i cel efectuat de KurtLewin i colaboratorii asupra climatelor i
stilurilor de conducere;
- nfiin tarea n anul 1943 a Research Center for Group Dynamics sub
conducerea lui Kurt Lewin(1890-1947) a jucat un rol major n perioada clasic:
- Leon Festinger (1919-1989) prin dou teorii principale ale sale, teoria
comparrii sociale (1954)i cea a disonan ei cognitive (1957) a avut o contribu ie
marcant n istoria psihologiei sociale;
Solomon Ash (1906-1996) a ncercat s impun abordarea gestaltist n psihologia
social,vznd societatea ca fiind alctuit din rela ii ntre institu ii, grupuri etc., cu
consecin e psihologicela nivel individual. Experimentele cele mai cunoscute ale lui
Ash se refer la conformism i lapercep ia social;
- Carl I. Hovland (1912-1961) a folosit experimentul n cercetarea schimbrii
atitudinilor i aefectelor diferitelor componente ale procesului de persuasiune;
- Harol D. Lasswell a conceptualizat vestita schem a analizei procesului
comunicrii: Cine i cespune, ce canal utilizeaz, cui spune i cu ce efect?.
Spre deosebire de celelalte perioade, psihologia social clasic este aproape n
ntregimedezvoltat pe pmnt american.
4.Perioada modern (1961-1989)
Pentru Septimiu Chelcea i tefan Boncu, perioada modern ar putea fi descrise
prininterac iunea determinat de dou coordonate principale: expansiune i tensiune
intern.
a. Expansiunea psihologiei sociale s-a produs prin inaugurarea de noi domenii de
studiu:
- reprezentrile sociale i influen a minoritar (S. Moscovici);
- identitatea personal (E. Erikson);
- identitatea social (H. Tajfel);
- comportamentul prosocial (B. Latan i J. Darley);
- atrac ia interpersonal (E. Berscheid i E. Walster).

b. Tensiunea intern a luat aspectul unei crize complexe, viznd trei aspecte
principale: un aspectcare ine de distorsiunile (artefactele) introduse de
procedurile experimentale, un aspect etic i unulreferitor la relevan a psihologiei
sociale i la felul n care au fost construite teoriile (Chelcea i Boncu,
2003,35).
Controversele i tensiunile din cadrul psihologiei sociale nu au
echivalat cu suspendareademersurilor de cercetare. n acest context se dezvolt
n mod special teoriile atribuirii (referitoarela procesul prin care individul d un
sens comportamentelor celorlalti, cercetrile asupracomportamentului de
ajutorare, studiul stereotipurilor etc.
5. Perioada contemporan (dup 1990)
Anii 90 ai secolului XX readuc n prim plan ideea legturii ntre motiva ie
i cogni ie idezvolt o serie de orientri teoretice aprute anterior. De asemenea,
se nregistreaz o puternicrevitalizare a psihologiei sociale europene.
O alt caracteristic important a perioadei actuale este interna ionalizarea
psihologieisociale, multe ri devenind din obiect de studiu al psihologiei sociale
adevrate productoare decunoatere psihosociologic, aa cum este i cazul
Romniei.
Pentru Nicolae Radu i colab. (2003, 5-19) exist trei nceputuri ale
psihologiei socialeromneti:
a. Psihologia social de tip clasic: dezvoltat n spirit european (n special
pe filia ie german ifrancez) cu accent pe macroteorie;
b. Psihologia social empiric, unde accentul este pus pe cercetarea
concretului social i maipu in pe marile curente teoretice europene;
c. Psihologia social marxist, abordare care se justifica prin faptul c
societatea socialistavea probleme psihosociale inconfundabile, de unde
necesitatea unei abordri specifice.
n ceea ce privete evolu ia psihologiei sociale romneti, aceasta a urmat cele
cinci etape deevolu ie descrise anterior, dar cu unele particularit i de dezvoltare.

Principalele tipuri de formatiuni sociale


Principalele tipuri de formatiuni sociale sunt: grupurile, colectivitatile si organizatiile .
Grupurile sunt formatiuni sociale in care indivizii interactioneaza direct, pe baza unor
reguli acceptate si se recunosc ca membri ai unor entitati distincte, intr-un anumit moment
si loc.
Colectivitatile au la baza, de asemenea, recunoasterea unor norme si principii comune,
dar nu presupun interactiuni directe intre membri (de exemplu, etniile, credinciosii de un
anumit rit religios).
Organizatiile sunt formatiuni deliberat constituite in vederea atingerii unui anumit
scop, prin folosirea explicita a unor strategii de decizie si control.
In calitatea lor de cadre naturale ale formarii si manifestarii fiintei umane, grupurile
constituie verigile esentiale ale sistemului social global, realizand legatura necesara intre
individual si social, adica dintre planul existentei psihoindividuale si cel al existentei
macrosociale.
Oamenii nu pot sa traiasca izolati unii de ceilalti, chiar realitatea sociala se prezinta ca
un un sistem complex de grupuri. Aristotel afirma in antichitate ca omul este o fiinta
sociala (zoon politikon).
Grupul social este un ansamblu mai mult sau mai putin numeros de persoane. Putem
vorbi de existenta unui grup doar in cazul in care persoanele interactioneaza si au in acelasi
timp sentimentul de apartenenta la grup, asa-numitul sentiment de noi (Chelcea, 2008).
Termenul grup provine din limba italiana (groppo sau gruppo), fiind utilizat pentru
prima data in bele-arte, desemnand mai multi indivizi, pictati sau sculptati, ce formeaza un
subiect. In literatura, a fost folosit pentru prima oara de catre Molire, intr-un text putin
cunoscut, Pome du Val-de -Grace. Termenul de grup este regasit ca reuniune de persoane
inca din secolul al-XVIII-lea. Cuvantul a patruns tarziu in limba romana, din franceza, dar
el a circulat si inainte de acest moment insemnand ceata, trupa, ortacie, echipa. Inca de la
aparitie, verbul a grupa a insemnat actiunea de a pune in ansamblu un set de elemente
distincte, de a le lega unele de altele, intr-o solidaritate mai mult sau mai putin accentuata
(Neculau, 2007).

CARACTERIZATI AGRESIVITATEA SI FORMELE EI


Agresivitatea i violena sunt realiti care se regsesc de-a lungul ntregii istorii umane, indiferent de
epoc i de gradul de dezvoltare al civilizaiei omeneti.
Cu toate c societatea actual are mecanisme de control i de contracarare a comportamentelor agresive,
indezirabile, care atenteaz la viaa/sigurana persoanei i i afecteaz funcionarea att n viaa privat, ct
i n societate (existnd legi i instituii de impunere a legii), la nivel individual se menine activ nevoia de
a gsi o soluie de limitare a manifestrii agresivitii altora asupra propriei persoane.
Astfel, devine o necesitate capacitarea persoanei n a face fa agresiunii atunci cnd aceasta se produce
astfel nct c, pe de o parte reacia de aprare s fie eficient i eficace iar pe de alt parte, s respecte
normele legale i s nu victimizeze pe mai departe persoana agresat.
Agresivitatea poate fi considerat o caracteristic a formelor de comportament orientate n sens distructiv,
n vederea producerii unor daune (materiale, moral-psihologice sau mixte). Actul agresiv poate viza unele
obiecte (cas, autoturism, mobil, etc.), fiina uman (individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea)
sau ambele. Opusul agresivitii poate fi considerat comportamentul prosocial, care presupune cooperare,
toleran i echilibru.
De asemenea, se opereaz delimitarea conceptului de agresivitate fa de comportamentele antisociale
(delincvena i infracionalitatea). Anumite conduite agresive nu sunt orientate antisocial (ex.: agresivitatea
promovat n sporturile de contact, utilizarea forei de ctre instituiile specializate ale statului, etc.), i nu
orice comportament antisocial inclusiv infracional poate fi caracterizat prin agresivitate (ex.:infraciuni
comise ca urmare a inaciunii persoanei).
n acelai sens se poate interpreta relaia dintre agresivitate i violen: dei multe acte agresive pot avea un
caracter violent, sunt ntlnite i cazuri n care conduita agresiv (intenia de a vtma) se manifest n
forme non-violente (ex.: hruirea sexual).
1. Definirea agresivitii
AGRESIUNE:
1. Atac neprovocat mpotriva unei persoane. (NODEX, 2002)
2. Aciunea celui care atac primul; atac neprovocat.(DN,1986)
3. Atac brutal neprovocat. Atac asupra persoanelor sau bunurilor. Aciune exterioar care
primejduiete echilibrul i integritatea unui sistem viu.(MDN, 2000).
AGRESIVITATE: nsuirea de a fi agresiv. Comportament ostil, destructiv al unui individ. (MDN, 2000).

Referitor la ncercrile de definire, analiz i interpretare a agresivitii de ctre specialiti se poate observa
un nivel ridicat de pulverizare a punctelor de vedere, poate mai accentuat dect n cazul altor fenomene
psiho-sociale, datorit marii complexiti a acestei realiti.
Agresiunea poate fi definit ca o conduit care intenioneaz s fac ru, s produc altuia durere,
suferin sau moarte. Elementul crucial al definiiei este intenia: persoana trebuie s intenioneze s fac
ru, pentru ca actul su s fie considerat agresiv (Golu, 2000).
Se poate astfel considera agresivitatea ca fiind orice form de conduit orientat cu intenie ctre obiecte,
persoane sau ctre sine, n vederea producerii unor prejudicii, a unor rniri, distrugeri i daune (Mitrofan,
2000).
Agresivitatea este definit ca un comportament distructiv, orientat n scopul producerii rului asupra unor
persoane, grupuri sau obiecte sociale (Cristea, 2007).
n descifrarea acestui fenomen, psihologia social a investigat o serie de probleme de ordin teoretic, cum ar
fi:
1. Identificarea cauzelor fundamentale (genetice i de alt natur) ale agresivitii umane;
2. Relevarea factorilor psihoindividuali, psihosociali i socioculturali care favorizeaz sau
condiioneaz manifestarea agresivitii n diferitele sale forme;
3. Analiza raporturilor psihosociale specifice dintre victim i agresor;
4. Efectele psihice i sociale ale agresiunilor asupra victimelor, agresorilor i mediului social;
5. Modalitile de contracarare a agresivitii i a efectelor acesteia.
n studiul agresivitii au fost elaborate o serie de teorii care ncearc s explice originea i mecanismele
agresivitii umane, iar acestea pot fi grupate n jurul urmtoarelor idei principale:
1. Agresivitatea are un caracter nnscut (instinctul de agresiune), determinat biologic (zestre
genetic, influene hormonale, etc.) sau ca urmare a unor dezechilibre ale pulsiunilor;
2. Agresivitatea este condiionat social, modelele comportamentului agresiv fiind nvate social i
prevalnd asupra determinrilor sus-amintite;
3. Agresivitatea este un rezultat al unui act decizional n care au fost puse n balan costurile i
beneficiile.
2. Formele de manifestare a agresivitii
n ncercarea de a diferenia comportamentele agresive din punctul de vedere al modului de manifestare, al
elementelor de mediere, al suportului motivaional-emoional caracteristic sau al raportului dintre victim
i agresor, s-au putut distinge urmtoarele forme de agresivitate(Cristea, 2007):
1. Agresivitatea direct/ostil (actul agresiv este un scop n sine urmrindu-se explicit provocarea
unui ru) vs. agresiunea indirect/instrumental (suferina este folosit pentru atingerea unui
scop sancionarea prin violen a unui comportament indezirabil);

2. Agresivitatea activ (rul este rezultatul aciunii nemijlocite a agresorului ex.:lovirea unei
persoane) vs. agresivitatea pasiv (rul este provocat prin neintervenie ex.: persoana care nu
intervine pentru protejarea unei victime supuse violenei, dei ar putea s o fac);
3. Agresiunea fizic, psihic, sexual sau verbal privind din perspectiva actului provocator de
suferin, toate avnd component afectiv (suferina psihic);
4. Agresiunea spontan (declanat conjunctural sau de un concurs de mprejurri neanticipate de
ctre agresor) vs. agresiunea premeditat (pregtit din timp, pentru a atinge un anumit scop);
5. Agresiunea provocat (victima a oferit un pretext agresorului, chiar i indirect) vs. agresiunea
neprovocat;
6. Agresivitatea manifest (consumat ntr-un act provocator de suferin) vs. agresivitatea
latent (existnd un potenial agresiv, agresorul virtual cutndu-i un pretext pentru a se
manifesta);
7. Agresivitate intenionat (declanat contient i voit de ctre agresor asupra victimei)vs.
agresivitate neintenionat (declanat de circumstane independente de voina agresorului, chiar
accidental);
8. Agresivitate autoprovocat, interpersonal, familial, grupal sau public (dup numrul de
persoane implicate, locul i contextul social n care se produce);
9. Agresivitatea privit din punctul de vedere al strii de discernmnt a agresorului, n strns
legtur cu responsabilitatea juridic i moral a acestuia.
3. Factori implicai n manifestarea comportamentului agresiv:
Comportamentul agresiv este rezultatul confluenei unor factori individuali (psihologici), sociali, culturali
i conjucturali. Factorii psihosociali care favorizeaz manifestarea agresivitii pot fi (Cristea, 2007):
1. Trsturile de personalitate puternic accentuate i cu valene disfuncionale majore (ex.:tendin e
compulsive i psihopate, lipsa capacitii de autocontrol, etc.);
2. Consumul de alcool i droguri (scderea gradului de discernmnt, anularea total sau par ial a
cenzurilor nvate social);
3. Frustrarea ca stare psihic disfuncional aprut ca urmare a interpunerii unui obstacol major
ntre subiect i scopurile, trebuinele i aspiraiile sale;
4. Provocarea direct (verbal sau fizic);
5. Strile emoionale paroxistice (ex.: accesele de furie, frica, panica) dezechilibrante emo ional i
care diminueaz capacitatea de autocontrol i altereaz funciile raional-evaluative;
6. Sexul ca factor n producerea comportamentului agresiv (gelozia, dorina de rzbunare,
competiia pentru ctigarea partenerului, violul, etc.);
7. Factori de fond, cum ar fi climatul de violen social sau inechitatea social;
8. Influena mass-media n escaladarea violenei.

Prezentati conceptul de memorie sociala, teorii si directii de


cercetare
Memoria sociala reprezinta un proces de elaborare hic et nunc a raspunsurilor la problemele puse in
discutie, nu un set de imagini depozitate in mintea noastra, care sunt scoase la suprafata cand evocam
trecutul mai mult sau mai putin indepartat. (Septimiu Chelcea, Psihosociologie. Teorii, cercetari, aplicatii,
Iasi, Editura Polirom, 2008, pag. 129) Profesorul, Septimiu Chelcea construieste ipoteza conform careia
informatiile sunt selectate pentru a fi stocate sau sterse din memorie, acestea realizandu-se spontan sau
constient, iar in acest caz criteriul adevarului si binelui asigura utilizarea trecutului de prezent pentru
eliminarea nedreptatilor si a suferintelor de astazi ( ibidem). Totodata, memoria sociala este ansamblul de
procedee, encodare, stocare si accesare a informatiilor sociale de catre indivizi, pentru a ajuta la
interactionarea umana si care sunt sub influenta factorilor sociali.
Studiul propriu -zis al memoriei a debutat odata cu cercetarile experimentale realizate in anul 1885 de
psihologul german Herman Ebbinghaus. Experimentul realizat de el cerea subiectilor sa memoreze liste
de silabe fara semnificatie, pe care le citea rapid si le repeta rapid pna cnd acestia reuseau sa le
reproduca fara greseala. Repetndu-se acesti stimuli el a observat anumite performante. Prin acest
experiment el a pus in evidenta existenta unei relatii liniare intre volumul informatiilor achizitionate si
in timpul consacrarii memorarii. Tot el a gasit aici procedee de optimizare a memoriei prin distribuirea
temporara a repetitiilor .
Se accepta astazi de specialisti ca memoria reprezinta un siste 11111h723l m de stocare si recuperare a
informatiilor, constnd din trei etape strns legate intre ele si anume codificare, stocare si regasire a
informatiilor. Se accepta de asemenea ca la om functioneaza o memorie implicita, diferentiata de memoria
explicita ( L.L.Iacob, M.Dallas, 1981),
Abordarea moderna a memoriei impune distinctia facuta de psihologul canadian, profesor la
universitatea din Toronto, Endel Tulving (1972), intre memoria semantica, prin intermediul careia
cunoastem lumea si memoria episodica, in capacitatea de aducere in memorie de apel a evenimentelor
specifice.
Un alt psiholog Alan D. Baddelez, atrage atentia asupra faptului ca uitarea poate fi benefica si nu
numai catastrofala. Ea ne permite sa ne debarasam de informatiile fara utilitate. Aceste precizari anterioare
au fost facute pentru a pregati conceptul cheie de memorie sociala.
1.2. Nasterea conceptului de memorie sociala
La o privire simplista asupra conceptului de memorie sociala, el ar parea o simpla asociere a
socialului la memoria unui individ si astfel am putea spune ca asa cum posedam toti memorie, prin care
suntem noi insine, tot astfel si societatile au memorie si anume memorie sociala.
Raspunsul pertinent nu poate fi dat daca privim conceptual intr-o abordare psihosociologica, fapt
care are si el anumite neajunsuri. Este greu de demonstrat si afirmat cum se trece de la memoria individuala
la memorie sociala si ce mecanisme intervin.

In acelasi timp nu putem face comparatii mari intre memeoria sociala si cea colectiva si fara sa
vrem acest studiu al memoriei sociale implica studii si experimente din punct de vedere cognitiv.
In acest sens psihologi R.C.Atkinson si R.M. Shiffrin in anul 1971 fac o serie de studii si
demonstreaza ca stocarea unei informatii permite realizarea de catre individ a obiectivelor pe termen lung.
Ei se ocupa de sistemul de memorare de scurta si lunga durata, spunnd ca memoria de lunga durata sau
memoria de lucru reprezinta sistemul de stocare si tratatare a informatiilor din fazele invatarii
rationamentului si intelegerii.
Ei afirma ca informatiile intra ca pe o usa in niste registre senzoriale prin diferite cai:
1.vizual;
2.auditiv;
3.tactil;
Prima etapa este stocarea acestei informatii pe termen scurt si formarea unei memorii de lucru
temporara unde au loc procese de control cum ar fi: repetitie, codificare, decizie, recuperare. Din memoria
de lucru temporara informatia ia doua cai: prima cale este stocarea pe termen lung si intrarea ei in memoria
de lunga durata, acest aspect ducnd la un feed-back continuu, iar a doua cale este raspunsul.
1.3. Evolutia conceptului de memorie sociala. Teorii
1.3.1. Teoria cadrelor sociale ale memoriei
Maurice Halbwachs (Reim, 1877-Buchenwald, 1945), a initiat studiul psihologic al memoriei,
contribuind fundamental la intelegerea faptului ca memoria, constituind cunoasterea actuala a trecutului nu
reprezinta conservarea imaginilor, ci reconstituirea imaginilor. Dupa el memoria este o functie simbolica,
amintirile depinznd de posibilitatea de a avea idei generale, ori societatea este cea care ne transmite
mijloacele de gndire,etc.
Fiecare cuvnt este acompaniat de amintiri, si nu exista amintiri carora sa nu le corespunda cuvinte.
Aceasta reprezinta prima acceptiune de memorie sociala ca memorie a societatii care ofera indivizilor
limba si categoriile gndirii. Un lucru este mai usor adus in memorie daca pentru el exista un termen
lingvistic corespunzator.
Semnificatia faptelor si sensul evenimentelor depind intotdeauna de grupurile umane, nu au un
caracter universal. Reconstituim trecutul cu ajutorul semnificatiilor din trecut. Prin fixarea evenimentelor,
ne folosim de anumite repere care sunt legate de anumite circumstante sociale cum ar fi: absolvirea scolii,
satisfacerea serviciului militar, incadrarea in munca, etc.
Astfel pentru un adult din Romania prima zi de scoala poate fi legata de un eveniment social (cum
ar fi abdicarea regelui Mihai).
Deci termenul de memorie sociala are si o alta acceptiune reiesita din lucrarile lui M. Halbwaches
si anume cea de memorie colectiva, de amintire a unor grupuri umane pentru care evenimentele din trecut
au o smnificatie speciala.
Dupa acelasi autor att stocarea ct si evocarea reprezinta procese mnezice datorate vietii sociale:
dobndim cele mai multe informatii gratie societatii si evocam aceste amintiri in interactiune cu ceilalti

membrii ai grupului din care facem parte. Deci nu individul ci grupul este depozitarul memoriei. Avem dea face astfel cu o memorie sociala.
Amintirile colective au caracteristici specifice, pentru ca societatea ii obliga pe indivizi nu numai
sa-si reamintesaca din cnd in cnd anumite evenimente din viata lor, dar si sa retuseze, sa reorganizeze si
sa completeze aceste amintiri pentru a justifica actiunile lor imediate.
Autorul nu a insistat asupra functiei de identificare a individului cu grupul care exerseaza
amintirile colective, in schimb a subliniat puternic caracterul normativ, adica fiecare amintire colectiva este
pentru un grup un model, un exemplu sau o invatatura.
In lucrarea "La Tophografie legendaire des Evangiles en Terre Saintre"(1941) M.Halbwachs
localiznd examinativ evenimentele descrise in scrierile in pelerinaj, face o serie de observatii ingenioase
asupra importantei spatiului pentru fixarea amintirilor, ajungnd la concluzia ca reperele geografice precum
si constructiile umane au un rol capital pentru memoria colectiva.
Pe baza analizei localizarilor crestine din Palestina si in mod special din Jerusalim, formuleaza
legile care regleaza memoria grupurilor.
1.

Legea concentrarii: tendinta de a localiza in spatiu mai multe evenimente care nu au nici o
legatura intre ele;

2.

Legea divizarii: fragmentarea unei amintiri in mai multe elemente, fiecare element fiind
diferit localizat;

3.

Legea dualitatii: acceptarea plasarii in doua localitati a unuia si aceluiasi eveninent


desfasurat cu mult timp in urma;

La noi in spatiul romanesc, daca ne raportam la memoria colectiva a romanilor, ne putem referi la
legenda mit pentru Negru-Voda. Amintirea lui se leaga de ruri si munti, de castelul unde isi avea scaunul
domnitorul. Dar palatul in memoria colectiva este localizat att la Cetateni ct si la Stroenesti-dupa legenda
duplicitatii. Dupa legea fragmentarii, lupta voievodului are mai multe episoade, in acelasi loc geografic
concentrndu-se si un alt element: biruinta lui Mihai Viteazul. Aproape toti voievozii romani au un viclesug
si anume ca "potcovesc caii de-a-ndoaselea cu coltii potcoavelor inainte", cu alte cuvinte, expresie a legii
similitudinii actiunilor.
1.3.2 Teoria structurarii memoriei de catre cultura si interese
Apartine lui Frederik C. Bartlett care a demonstrat prin studii riguroase ca pierderea informatiilor
in timp nu se datoreaza uitarii, ci restructurarii de sens a memoriei si anume organizarea unui anume
fenomen amnezic in jurul unui anume element semnificativ. Cultura, afirma Bartlett, contribuie la fixarea
semnificatiilor, si prin aceasta la restructurarea memoriei.
Amintirile actuale se reorganizeaza in functie de interesele actuale ale grupurilor si colectivitatilor.
Prezentul isi pune amprenta asupra trecutuluui in acceasi masura in care trecutul marcheaza prezentul.
Putem exemplifica prin studiile realizate de J.P. Vasilescu si Irina Holdevici din decembrie 1989 cu
privire la distorsiunile amnezice ale acelei perioade.
Ei au cerut la o saptamna dupa evenimente unui grup de 28 de studenti participanti in ziua de 21
decembrie 1989 la manifestatia din Piata Universitatii din Bucuresti sa se relateze ce s-a strigat atunci.

Dupa zece luni ,in noiembrie 1990, cei doi psihologi au contactat din nou grupul de subiecti si au fost
invitati sa-si reaminteasca ce s-a strigat in zilele de 21 si 22 decembrie in Piata Universitatii.
Concluzie: lozincile amintite a doua oara nu au fost identice cu cele din prima reamintire deci
reorganizarea amintirilor despre evenimentele revolutionare s-a produs in interesul social al momentului.
Se presupune ca teoria lui F.C. Bartlett explica datele investigatiei, influenta mijloacelor de influentare in
masa fiind o explicatie propusa de autorii citati.

Evedentiati si caracterizati comunicarea ca legatura


sociala
Procesul care satisface aceste trebuinte ale omului si care este n stransa
legatura cu latura sociala a acestuia este comunicarea. Procesul comunicarii, in sine, poarta
cinci intelesuri majore:
1.

Comunicarea reprezinta intelegerea dintre doua sau mai multe entitati

Aceasta inelegere se bazeaza pe transfer si contratransfer informational. Altfel


spus, intelegerea se bazeaza pe emisie de informatie, pe perceptia si darea unui sens acestei
informatii.
Intelegerea dintre doua entitati se realizeaza in baza unui principiu si anume: orice entitate
emitenta trebuie sa aiba capacitatea de a se transforma intr-o entitate receptoare si orice
entitate receptoare trebuie sa aiba capacitatea de a se transforma intr-o entitate emitenta.
Procesul comunicarii, ca intelegere, este unul circular in care cele doua entitati participante
isi schimba mereu rolurile.
2.

Comunicarea inseamna si comunitate

Pe baza procesului de comunicare-intelegere, mai multe entitati ce comunica


intre ele pot ajunge la concluzii, teluri, norme, valori si principii comune fiind capabile,
astfel, sa creeze structuri sociale intragrup.
Prin procesul de comunicare comunitatile nu numai ca se creeaza dar ele se si
dezvolta si din pacate se si distrug.
3.

Comunicarea vazuta ca participare sau coparticipare

Comunicarea este un proces in care se cedeaza si se primesc informatii. Este


un proces implicativ in care participarea membrilor unui anumit grup este necesara. Aceasta
participare nu trebuie nteleasa ca fiind existenta doar la nivelul procesului de comunicare
deoarece existenta grupurilor si a actiunilor comune ale acestora implica participarea.
Coparticiparea reprezinta o implicare partiala. In orice grup exista un nucleu constant care
participa efectiv la realizarea telului propus si duce tot greul actiunilor si exista si anumite

elemente care nu sunt nici ostile dar nici pasive dar care participa, uneori, doar la anumite
actiuni in vederea atingerii acelui tel comun.
Putem considera, deci, comunicarea-participare si coparticiparea deosebit de
importanta in crearea, mentinerea si dezvoltarea fenomenului coeziunii atat in ceea ce
priveste interiorul grupului cat si in ceea ce priveste legatura individ-grup sau legatura
dintre doua sau mai multe grupuri.
4.

Comunicarea poate fi inteleasa si ca organizare

Existenta grupurilor si mai ales a structurilor sociale formale din cadrul


acestora implica, alaturi de norme, legi, reguli, ierarhizare, automat si organizarea. Putem
afirma ca unul dintre marile avantaje ale organizarii actiunilor este reprezentat de scurtarea
perioadei de timp in care se atinge telul propus. Un alt mare avantaj al organizarii este
cresterea nivelului de siguranta al membrilor grupului precum si increderii in ceea ce
priveste atingerea telului propus. Ultimul mare avantaj pe care o sa-l evidentiem legat de
organizare este reprezentat de posibilitatea controlului actiunilor.
La nivel macro, comunicarea-organizare se imparte in doua, rezultand
comunicarea-organizare intrasistemica, caz in care focalizarea se manifesta in interiorul
sistemului si comunicarea-organizare intersistemica, situatie in care actiunile sunt axate pe
legatura sistem-sistem.
5.

Comunicarea este si neintelegere

Intelegerea este valenta pozitiva sub care recunoastem, in general, comunicarea


iar neintelegerea este cea negativa ce poate avea, de cele mai multe ori, efect
pozitiv. Neintelegerea poate sa apara intre emitator si un receptor atunci cand fluxul
informational este bruiat sau cand sursa de zgomot este prea puternica. Comunicareaneintelegere se poate datora insa si neintersectarii sau intersectarii pe falii foarte restranse a
repertoriilor entitatilor participante la transferul si contratransferul informational. O alta
cauza a nentelegerii dintre doua sau mai multe entitati este reprezentata de diferenta
de opinii, de pareri dar mai cu seama de diferenta dintre interesele acestora.
Neintelegerea este benefica ntr-un grup daca acest fenomen nu depaseste
anumite limite, daca aceasta duce la o confruntare constructiva de ideii. Ea mai poate fi o
sursa a nemonotoniei dar si un motiv de a se imparti grupul n subgrupuri bazate pe interese
contrare. Putem afirma, deci, ca acutizarea neintelegerii dintre doua sau mai multe entitati
poate da nastere unor conflicte cu urmari incalculabile pentru acestea.
Societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect sa spunem
ca ea exista in transmitere si in comunicare. Este mai mult decat o legatura verbala intre
cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii traiesc in comunitate in virtutea
lucrurilor pe care le au in comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa
detina in comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate , ei trebuie sa
aiba in comun scopuri, convingeri aspiratii, cunostinte - o intelegere comuna - "acelasi

spirit" cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigura dispozitii emotionale si
intelectuale asemanatoare, moduri similare de a raspunde la asteptari si cerinte.
Comunicarea se realizeaza pe trei niveluri:
-

logic

paraverbal

nonverbal