Tema 1.

INIŢIERE ÎN CONTABILITATE
1.1 Rolul, obiectivul și funcțiile contabilității
Contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde în plan informaţional si decizional la problematica gestiunii
mişcărilor de valori economice pentru persoane fizice sau juridice.
În prezent datorită caracterului său practic, contabilitatea a devenit unul din instrumentele importante de
gestiune a afacerilor, fiind considerată o disciplină ştiinţifică permanentă şi universală, furnizând majoritatea
informaţiilor necesare procesului decizional.
Contabilitatea reprezintă o componentă importantă în sistemul informaţional al entităţii. Prin maniera sa de
prelucrare a datelor, contabilitatea oferă informaţii exacte privind existenţa şi mişcarea elementelor
patrimoniale, prezentând, sub formă sintetică, rezultatele activităţii desfăşurate.
Contabilitatea este un sistem complex de colectare, identificare, grupare, prelucrare, înregistrare,
generalizare a elementelor contabile şi de raportare financiară.
Contabilitatea cuprinde:
1. Colectarea informaţiei: realizată prin întocmirea documentelor primare în momentul efectuării
operaţiilor economico-financiare sau după efectuarea acestora.
2. Identificarea, gruparea, prelucrarea şi înregistrarea informaţiei: realizată prin evaluarea şi
recunoaşterea elementelor contabile; reflectarea informaţiilor în conturile contabile; Întocmirea
registrelor contabile.
3. Generalizarea informaţiei: realizată prin inventarierea elementelor contabile; întocmirea balanţei de
verificare şi a Cărţii mari
4. Raportarea financiară: realizată prin întocmirea situaţiilor financiare
Obiectivul contabilităţii este de a consemna şi gestiona faptele şi evenimentele economice reale din viaţa
entităţilor şi de a furniza periodic informaţii complete şi pertinente asupra poziţiei financiare şi performanţelor
financiare ale acestora celor care generic sunt denumiţi utilizatori ai informaţiei contabile.
Realizarea obiectivului şi atribuţiilor, este posibilă doar în condiţiile în care contabilitatea îndeplineşte o
următoarele funcţii:
1. Funcţia de înregistrare şi prelucrare a datelor constă în consemnarea, potrivit unor principii şi reguli
proprii, a proceselor şi fenomenelor economice ce apar în cadrul entităților şi se pot exprima valoric.
2. Funcţia de informare a contabilităţii rezidă în furnizarea informaţiilor privind structura şi dinamica
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute în scopul fundamentării deciziilor.
3. Funcţia de control constă în verificarea cu ajutorul informaţiilor contabile a modului de păstrare şi
utilizare a valorilor materiale şi băneşti, de gospodărire a resurselor, controlul respectării disciplinei
financiare etc.
4. Funcţia juridică. Datele din contabilitate şi documentele primare servesc ca mijloc de probă în justiţie,
pentru a dovedi realitatea unor operaţii economice, pentru stabilirea răspunderii patrimoniale pentru
pagubele produse.
5. Funcţia previzională. Informaţiile furnizare de contabilitate sunt utilizate la stabilirea tendinţelor
viitoare ale fenomenelor şi proceselor economice.
Utilizatorii informaţiilor contabile:
1. Utilizatori interni: Proprietarii, Managerii, Consiluil de administraţie.
2. Utilizatori externi:
a. Cu interes direct: investitori, creditori, cumpărători
b. Cu interes indirect: Organele de control, Presa, etc.
1.2 Contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune
Cu toate că informaţiile furnizate de contabilitate vizează utilizatori diferiţi ca natură, practic ele se
bazează pe aceleaşi înregistrări şi pe aceleaşi surse, doar că modul de structurare şi de prezentare este diferit. În
plus, deşi au la bază înregistrări şi surse comune, informaţiile contabilităţii urmăresc direcţii distincte, astfel
contabilitatea entităţii se organizează în două circuite:
• contabilitatea financiară, care vizează aspectele trecute ale gestiunii întreprinderii;
• contabilitatea de gestiune numită și managerială, care permite organelor de conducere ale entităţii obţinerea
unor informaţii de detaliu privind activitatea trecută a unităţii, dar servesc şi ca bază de elaborare a viitoarelor
decizii cu caracter strategic, tactic şi operativ.
Contabilitatea financiară reprezintă un sistem de colectare, grupare, prelucrare şi sistematizare a
informaţiei privind existenţa şi mişcarea activelor, capitalului propriu, datoriilor, veniturilor şi cheltuielilor în
expresie valorică pentru întocmirea situațiilor financiare. Contabilitatea financiară are ca obiect de activitate
evaluarea elementelor patrimoniale ale entității, înregistrarea tuturor operaţiilor de modificare (majorare sau
diminuare) a elementelor patrimoniale, stabilirea rezultatelor finale sub formă de profit sau pierdere,
desfăşurarea lucrărilor prealabile întocmirii situațiilor financiare, efectuarea inventarierii, întocmirea balanţelor
de verificare, etc., întocmirea şi prezentarea situațiilor financiare prevăzute de legislaţie, şi anume: bilanţul,
situația de profit şi pierdere, situația fluxurilor de numerar şi situația modificării capitalului propriu.
Contabilitatea de gestiune este un sistem de colectare, prelucrare, pregătire şi transmitere a informaţiei
contabile pentru planificarea, calcularea costurilor, verificarea şi analiza executării bugetelor, în scopul
pregătirii rapoartelor de gestiune pentru luarea deciziilor manageriale. Contabilitatea de gestiune înregistrează
informaţiile necesare aprecierii mersului activităţii interne, controlului riguros şi sistematic asupra modului de
utilizare a factorilor de producţie în cadrul activităţii interne. Ea se ocupă cu calcularea costurilor de producţie
pe produse, servicii, lucrări sau activităţi, determinarea anumitor rezultate analitice la nivelul subdiviziunilor de
producţie pe tipuri de produse, furnizarea informaţiilor pentru stabilirea bugetelor, furnizarea informaţiilor
pentru determinarea performanţelor (rentabilitate, productivitate etc.) diferitor subdiviziuni de producţie
(sectoare, secţii, ateliere), efectuarea controlului de gestiune şi luarea deciziilor gestionare.
Contabilitate financiara + Contabilitate de gestiune = Contabilitate
Faptul separării contabilităţii în financiară şi de gestiune nu denotă că la entitate există două contabilităţi
şi diverse registre de evidenţă. La entitate funcţionează un singur sistem contabil, însă el este construit în aşa
fel, încât prin regruparea datelor iniţiale tuturor utilizatorilor să le fie pusă la dispoziţie acea informaţie, care îi
va ajuta să ia decizii corecte.

1.3 Principiile contabilităţii şi caracteristicile calitative ale informaţiilor financiare

Principiile contabile sunt definite ca fiind „convenţiile, regulile şi procedeele necesare pentru definirea
unei practici contabile acceptate la un moment dat”.
Principiile contabile izvorăsc din practică şi se modifică odată cu ea, iar acceptarea lor are loc prin
consensul producătorilor şi utilizatorilor informaţiei contabile.
În Republica Moldova principiile contabile sunt stipulate în următoarele acte normative: Standardele
Naţionale de Contabilitate şi Legea contabilităţii.
Principii de baza ale contabilității (Legea Contabilității, art. 6):
1. Contabilitatea de angajamente;
2. Separarea patrimoniului și datariilor;
3. Consecvența prezentări;
4. Necompensarea;
5. Continuitatea activității;
6. Permanența metodelor.
 Contabilitatea de angajamente (specializarea exerciţiilor) bază de contabilizare conform căreia elementele
contabile sunt recunoscute pe măsura apariţiei acestora, indiferent de momentul încasării/plăţii numerarului
(mijloacelor băneşti) sau compensării în altă formă.
Separarea patrimoniului şi a datoriilor care prevede că patrimoniul şi datoriile entităţilor există separat
de patrimoniul şi datoriile proprietarilor acestor şi altor entităţi.
Principiul consecvenţei se referă la modul de prezentare şi clasificare a diferitelor elemente din situaţiile
financiare, elemente care trebuie menţinute de la o perioada la alta, fără a fi schimbate.
Principiul necompensării prevede că elementele de activ şi de pasiv trebuie să fie evaluate şi înregistrate
în contabilitate separat, nefiind admisă compensarea între posturile de activ şi cele de pasiv ale bilanţului,
precum şi între veniturile şi cheltuielile din situatia de profit si pierdere. Necompensarea trebuie înţeleasă în
sensul că pentru fiecare element patrimonial cu substanţă materială, pentru orice resursă care reflectă drepturi şi
obligaţii, etc. trebuie să fie deschis în contabilitate câte un cont.
Principiul continuităţii activităţii presupune că întreprinderea îşi continuă în mod normal funcţionarea
într-un viitor previzibil, fără a intra în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activităţii. Continuitatea
activităţii se exprimă clar în actul de constituire. Atunci când funcţionarea este delimitată în timp sunt
menţionate datele de începere şi de încetare a activităţii.
Dacă conducerea nu intenţionează şi nu este obligată să lichideze entitatea sau să reducă esenţial volumul de
producere, atunci se vor aplica metodele tradiţionale de evaluare a activelor, pasivelor, precum şi de calculare a
rezultatelor financiare care sunt prevăzute în politicile contabile ale entității.
În cazul în care entitatea intenţionează sau este obligată să se lichideze, atunci conducerea nu mai are
dreptul să utilizeze metodele tradiţionale de evaluare şi calculare a rezultatelor financiare, în acest caz, se va
recurge la utilizarea valorii de piaţă, care de obicei este mai mică decât valoarea contabilă. De exemplu, în
cazul funcţionării normale a entității, mijloacele fixe sunt reflectate în bilanţ la costul de intrare diminuat cu
suma amortizarii acumulate, iar în cazul lichidării entității vor fi evaluate la valoarea de vânzare (lichidare).
Principiul permanenţei metodelor presupune continuitatea aplicării regulilor şi normelor privind
evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor asigurând
comparabilitatea în timp şi în spaţiu a informaţiilor contabile. Acest principiu asigură aplicarea pentru aceleaşi
elemente, structuri, domenii de activitate etc., a aceloraşi metode de la o perioadă de gestiune la alta.
Obişnuim să afirmăm că permanenţa metodelor de evaluare şi prezentare a situațiilor financiare asigură
coerenţa şi deci comparabilitatea informaţiilor contabile în cursul perioadelor succesive.
Să precizăm şi faptul că permanenţa metodelor nu trebuie absolutizată. Practica relevă o serie de
evenimente economice şi financiare, în care entitatea este obligată să schimbe o parte din metodele sale.
Standardele de contabilitate ne sesizează, în acest sens, următoarele cazuri:
• atunci când există modificări în legislaţie şi reglementarea contabilă;
• atunci când o nouă metodă aleasă ar conferi situațiilor financiare o informare mai relevantă şi mai
fiabilă.
Totodată ţinem cont că schimbarea metodelor conduce la informarea suplimentară în notele explicative,
care constă în precizarea schimbării, motivarea ei şi explicarea consecinţelor modificării asupra poziţiei
financiare şi performanţelor entităţii.
Potrivit prevederilor Legii Contabilităţii, caracteristicile calitative ale informaţiei contabile, din care
derivă utilitatea acestora sunt: inteligibilitatea; relevanţa; credibilitatea; comparabilitatea.
Inteligibilitatea reprezintă caracteristica informaţiei de a fi uşor înţeleasă de către utilizatorii care dispun de
cunoştinţe suficiente privind desfăşurarea afacerilor şi a activităţilor economice, de noţiuni de contabilitate şi au
dorinţa de a studia informaţiile prezentate cu diligentele cuvenite.
Relevanţa se pune în evidenţă atunci când informaţiile influenţează deciziile economice, ajutându-i pe
aceştia să evalueze evenimente trecute, prezente sau viitoare, confirmând sau corectând evaluările lor
anterioare. Relevanţa informaţiei este influenţată de natura informaţiei şi de pragul de semnificaţie. Astfel
natura informaţiei ne oferă indicii în legătură cu conţinutul său, răspunzând la întrebarea „la ce se referă
informaţia?” Pragul de semnificaţie se referă la importanţa unui element sau a unui fapt. Dacă un element sau
un fapt prezintă importanţă, înseamnă că acesta este relevant pentru utilizatorii situatiilor financiare. Un
element este semnificativ dacă se presupune fundamentat că evidenţierea sa va influenţa deciziile utilizatorilor
situatiilor financiare.
Credibilitatea se manifestă prin faptul că informaţia credibilă nu conţine erori semnificative şi nu este
părtinitoare, iar utilizatorii au încredere că prezintă cu fidelitate ceea ce se presupune că ar trebui să reprezinte
sau ceea ce se aşteaptă, în mod rezonabil, să reprezinte. Următorii factori contribuie la credibilitate:
  Reprezentarea fidelă: informaţia trebuie să reprezinte cu fidelitate tranzacţiile, operaţiile şi evenimentele
pe care pe care şi le-a propus să le reprezinte sau este de aşteptat în mod rezonabil să le prezinte.
 Prevalenţa economicului asupra juridicului prevede că informaţiile trebuie să fie contabilizate şi
prezentate conform fondului lor şi în concordanţă cu realitatea economică şi nu doar cu forma lor
juridică.
 Neutralitatea impune ca informaţia să fie lipsită de influenţe.
 Prudenţa înseamnă un grad de precauţie pentru a face estimări cerute în condiţii de incertitudine, astfel
încât activele şi veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile să nu fie subevaluate.
 Integralitatea impune ca informaţiile din rapoartele financiare să fie complete în limitele rezonabile ale
pragului de semnificaţie şi ale costului obţinerii lor.
Comparabilitatea este necesară pentru ca utilizatorii să identifice tendinţele în poziţia financiară a
întreprinderii şi performanţele sale; comparaţia se poate face în timp, dar şi cu alte întreprinderi cu acelaşi
obiect de activitate.
1.4 Sistemul de reglementare normativă al contabilităţii în Republica Moldova
Sistemul de reglementare normativă a contabilităţii reprezintă toate normele contabile impuse în mod
obligatoriu printr-o normă juridică.
Reglementarea contabilităţii conform legii contabilităţii cuprinde:
 asigurarea normativă şi aplicarea cerinţelor unice ale contabilităţii şi raportării financiare pentru entităţi,
indiferent de tipul activităţii economice;
 corespunderea prevederilor S.N.C. şi ale S.N.C.S.P. nivelului de dezvoltare economică a ţării şi
cerinţelor utilizatorilor de rapoarte financiare;
 asigurarea condiţiilor necesare pentru aplicarea unică a standardelor de contabilitate, inclusiv a S.I.R.F.;
 stabilirea normelor contabile şi de raportare financiară pentru entităţile micului business;
 stabilirea cerinţelor privind respectarea normelor contabile şi de raportare financiară;
 stabilirea cerinţelor faţă de entităţile care efectuează instruirea profesională continuă a contabililor şi
prestează servicii de ţinere a contabilităţii şi de întocmire a rapoartelor financiare.
Organele de reglementare a contabilităţii includ:
• autorităţi statale - Guvernul, Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare, organele centrale de specialitate ale administraţiei publice, autorităţile
administraţiei publice locale, Serviciul informaţional al rapoartelor financiare de pe lângă Biroul
Naţional de Statistică (denumit Serviciu informaţional al rapoartelor financiare);
• asociaţii profesionale care au drept scop perfecţionarea şi dezvoltarea contabilităţii.
Principalul act normativ care reglementează activitatea contabilă este Legea contabilităţii nr. 113-
XVI din 27.04.2007. Aceasta stabileşte principiile metodologice unice ale contabilităţii şi situatiilor financiare,
regulile generale privind documentarea operaţiilor economice, întocmirea registrelor contabile, inventarierea
patrimoniului, corectarea erorilor contabile, întocmirea şi prezentarea situatiilor financiare.
Standardele naţionale de contabilitate (SNC) reprezintă norme generale de ţinere a contabilităţii, evaluare
şi constatare a activelor, capitalului propriu, datoriilor, veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare,
întocmire a rapoartelor financiare, anexelor la acestea şi a notei explicative.
Planul general de conturi contabile al activităţii economico-financiare a întreprinderilor este un model
normativ privind clasificarea şi codificarea conturilor. El reprezintă un tablou al sistemului de conturi în cadrul
căruia fiecare cont desemnat printr-o denumire şi simbol cifric este încadrat într-o anumită grupă şi clasă în
raport de o anumită caracteristică de grupare.
Instrucţiuni, scrisori şi alte acte instructive emise de Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, care
reprezintă explicaţii privind modul de ţinere a contabilităţii în diferite domenii de activitate a întreprinderilor.
Tema 2. OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂŢII
2.1 Obiectul de studiu al contabilităţii
Obiectul de studiu al contabilităţii este patrimoniul entităţii, deoarece contabilitatea a apărut din
necesitatea cunoaşterii şi gestiunii eficiente a patrimoniului.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea bunurilor ce aparţin unei persoane fizice sau juridice, dobândite în
cadrul relaţiilor de drepturi şi obligaţii.
De aici rezultă că patrimoniul este format din două părţi interdependente: bunurile economice de care
dispune persoana fizică sau juridică ca subiect de patrimoniu şi relaţiile de drepturi şi obligaţii în cadrul cărora
au fost procurate aceste bunuri.
 Bunurile economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii formează averea, adică acea parte a patrimoniului cu
conţinut concret, material, determinate fizic şi economic (clădiri, mijloace de transport, mobilă, numerar în
casierie, etc.). Determinarea fizică a bunurilor economice remarcă faptul că ele au o formă concretă (mărfuri,
produse, materiale, numerar, mijloace fixe, etc.). Determinarea economică a bunurilor se concretizează prin
utilitatea (capacitatea bunului de a satisface anumite cerinţe ale oamenilor), şi valoarea lor (exprimarea în bani,
ceea ce creează posibilitatea de a fi schimbate în cadrul circuitului marfă – bani).
Cea dea doua componentă a patrimoniului, şi anume drepturile şi obligaţiile (surse de finanţare ale
bunurilor economice), exprimă raporturile de proprietate în cadrul cărora se aprovizionează şi gestionează
bunurile. Relaţiile de drept – au în vedere situaţia în care subiectul de patrimoniu îşi procură o parte din avere
din resurse proprii, bunurile respective îi aparţin de drept, iar partea respectivă din patrimoniu poartă denumirea
de patrimoniu propriu. Relaţiile de obligaţii au în vedere situaţia în care subiectul de patrimoniu (entitatea) îşi
procură o parte din avere din resurse aparţinând altor persoane fizice şi juridice, bunurile respective nu îi aparţin
de drept, echivalentul valoric al acestora trebuie restituit proprietarului, fapt pentru care partea corespunzătoare
din patrimoniu poartă denumirea de patrimoniu străin.
Contabilitatea studiază echilibrul global al patrimoniului. În cadrul acestui tot întreg se creează un
echilibru între bunurile economice, pe de o parte, şi drepturile şi obligaţiile cu valoare economică, pe de altă
parte, care poate fi scrisă sub echilibru a patrimoniului.
BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAŢII
Din relaţia echilibrului global al patrimoniului se poate determina patrimoniul propriu şi cel străin:
PATRIMONIU PROPRIU = BUNURI ECONOMICE – OBLIGAŢII
PATRIMONIU STRĂIN = BUNURI ECONOMICE –DREPTURI
Contabilitatea studiază echilibrul intern al patrimoniului. Contabilitatea are menirea să înregistreze starea
în clipa în care se naşte, şi apoi să înregistreze evenimentele economice care au loc şi care produc schimbări în
conţinutul patrimoniului, adică, echilibrul specific proceselor sau activităţii economice interne, care produc
transformări calitative şi cantitative în volumul şi structura patrimoniului.
Efortul efectuat este măsurat de contabilitate prin noţiunea de cheltuieli, iar efectul primit prin noţiunea de
venituri.
Rezultatul obţinut poate fi profit (beneficiu) sau pierdere.
Rezultat financiar (R) = Profit (B) sau Pierdere (P);
Profit (B) = Venituri (V) >Cheltuieli (Ch);
Pierdere (P) = Cheltuieli (Ch) >Venituri (V)
Ecuaţia de echilibru intern al patrimoniului:
Rezultat financiar = Venit - Cheltuieli
Reluând ecuaţia de echilibru al patrimoniului din momentul T0:
Bunuri economice=Drepturi +Obligaţii
şi o corectăm cu ecuaţia echilibrului intern:
Rezultat financiar = Venituri - Cheltuieli
ajungem la ecuaţia de echilibru în momentul T1:
Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii -/+ Rezultat financiar
Sau:
Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii + Profit
Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii – Pierdere

2.2 Activele: clasificarea şi caracteristica

Bunurile economice şi relaţiile de drepturi şi obligaţii, reieşind din caracteristicile ce stau la baza acestora
au fost denumite respectiv prin noţiunile de active şi pasive.
Denumirea de active provine de la caracteristica bunurilor economice de a se afla în continuă mişcare şi
transformare în cadrul circuitului economic. Structura activelor se modifică în permanenţă datorită operaţiilor
ocazionate de procesul de aprovizionare cu noi bunuri economice, de participarea lor la procesul de producţie,
unde îşi schimbă forma, conţinutul şi proprietăţile fizice sau chimice, precum şi de operaţiile procesului de
desfacere a produselor şi mărfurilor.
Activele cuprind bunurile economice ca avere concreta si drepturi de creanta, iar pasivele cuprind sursele de
formare a acestor bunuri, ca surse proprii si surse straine.
În conformitate cu prevederile SNC Prezentarea situațiilor financiare activele reprezintă resurse economice
identificabile și controlabile de către entitate ce provin din fapte economice trecute din a căror utilizare se
așteaptă obținerea unor beneficii economice.
 Elemente de bază a activelor:
Resurse identificabile și controlabile de entitate. Asupra acestor resurse (elemente de activ) entitatea îşi
exercită dreptul său de proprietate sau de creanţă, după caz.
Fapte economice trecute se referă la modul în care resursa este dobândită şi utilizată, altfel spus acele
evenimente ce în mod normal determină obţinerea de active prin cumpărare, producţie proprie sau alte
surse ce preced o anumită dată.
Obținerea de beneficii economice pot îmbrăca două forme:
 Creşterea fluxurilor de intrări de numerar ca urmare a utilizării, vânzării sau consumului de active;
 Reducerea fluxurilor de numerar de ieşire (ca urmare a utilizării activelor).
Conţinutul activului entităţii este stabilit în bază a două criterii:
1. Modul de valorificare al bunurilor economice - se referă la felul în care ele participă la procesul de
producţie în care se consumă şi îşi transmit valoarea asupra produselor obţinute, inclusiv la felul cum se
asigură reproducţia lor. Astfel, bunurile economice utilizate într-o întreprindere pot fi de două categorii:
unele care au o durată mare de funcţionare şi care se consumă şi se valorifică în mod treptat pe parcursul
mai multor cicluri de exploatare şi altele care consumă dintr-o dată şi care trebuie reînnoite cu
exemplare noi în fiecare ciclu de exploatare.
2. Lichiditatea bunurilor economice - capacitatea fiecărui mijloc economic de a parcurge calea normală a
ciclului de exploatare până la transformarea lui în bani. Gradul de lichiditate este termenul în care un
bun economic sau un drept poate fi transformat în bani lichizi în cursul circuitului lui.
Din punct de vedere al criteriilor menţionate, activele se divizează în:
active imobilizate (active pe termen lung );
active circulante (active curente ).
Imobilizările – active deținute pentru a fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an în activitatea entității
sau pentru a fi transmise în folosință terților. În cadrul acestora se includ: imobilizări necorporale; imobilizări
corporale; active biologice imobilizate; investiții financiare pe termen lung; investiții imobiliare; creanțe pe
termen lung.
Imobilizările necorporale sunt acele bunuri care nu au o formă fizică concretă, dar se reprezintă printr-un
document juridic sau comercial. Conform SNC “Imobilizări necorporale și corporale” ele reprezintă imobilizări
nemonetare care nu îmbracă o formă materială, identificabile și controlabile de entitate. Imobilizările
necorporale cuprind:
emblemele şi mărcile comerciale – simboluri (denumiri) înregistrate, protejate de stat cu drept exclusiv
de utilizare pentru identificarea mărfurilor, serviciilor unor persoane juridice şi fizice de mărfurile altor
persoane juridice şi fizice;
licenţele – drepturi întocmite juridic pentru practicarea unui anumit gen de activitate. Pentru
proprietatea intelectuală licenţa este un acord (contract) conform căruia o persoană (licenţiar) în
anumite condiţii permite altei persoane (licenţiat) să folosească drepturile la proprietatea intelectuală;
know-how-urile - cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, tehnologice, comerciale, financiare, organizatorice, de
gestiune, biotehnice şi de altă natură acumulate de întreprindere, care constituie secret comercial şi aduc
avantaj economic;
copyriht – drepturi de autor garantate de stat pentru publicarea, editarea, vânzarea operelor literare,
muzicale, video şi de cinema, precum şi a altor opere de artă pe întreaga durată prevăzută de legislaţie;
programele informatice – set de documentaţie tehnică şi de exploatare, precum şi complexul de
programe pentru sisteme de prelucrare a informaţiei;
desenele şi mostrele industriale – un nou tip de articol înregistrat, cu funcţie de utilitate care acordă
deţinătorului documentului de protecţie dreptul exclusiv de utilizare a articolului;
francizele – drepturi acordate de o întreprindere altei persoane fizice sau juridice pentru utilizarea unei
anumite formule a produsului sau tehnologii a procesului de producţie pentru un comision stabilit.
Imobilizările corporale cuprind activele care îmbracă o formă fizică, naturală, au o durată de funcţionare
utilă mai mare de un an, se utilizează în activitatea entității sau se află în procesul creării şi nu sânt destinate
vânzării. Această grupă include:
Imobilizări corporale în curs de execuţie - imobilizări corporale procurate sau aflate în procesul de
creare și de pregătire pentru utilizare după destinație, pînă la transmiterea lor în exploatare.
Mijloace fixe imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora depășește plafonul
valoric prevăzut de legislația fiscală (6 000 lei) sau pragul de semnificație stabilit de entitate în politicile
contabile.
 Terenurile – imobilizări corporale sub formă de teritorii funciare (de pămînt) deținute de entitate cu
drept de proprietate sau primite în arenda financiară pentru a fi folosite în activitatea entității.
Resursele minerale imobilizări corporale sub formă de costuri capitalizate ale lucrărilor de explorare
(pregătire spre extracție), pentru care este demonstrată fizabilitatea tehnică și viabilitatea comercială.
Active biologice imobilizate reprezintă activele biologice (un animal viu sau o plantă vie) mature care
asigură obținerea multiplă a produselor agricole și/sau activelor biologice adiționale pe parcursul unei perioade
ce depășește un an (viile, livezile, platațiile de pomușoare roditoare, culturi multianuale de flori, de furaje,
legumicole, vacile, ovinele, porcinele, cabalinele adulte) precum și imature care se află în perioada de pregătire
spre utilizare după destinație (viile și livezile plantate, pînă la transferarea lor în categoria pe rod).
Activele biologice imobilizate sunt reglementate de SNC Particularitățile contabilității în agricultură.
Investiţiile financiare pe termen lung – sunt active deţinute de entitatea – investitor mai mult de un an în
scopul ameliorării situaţiei sale financiare prin obţinerea veniturilor (dobânzilor, dividendelor, redevenţelor),
care generează creşterea capitalului propriu sau obţinerea profitului de altă natură.
Investiţiile financiare reprezintă active sub formă de valori mobiliare, cote de participaţie în capitalul
social al altor entităţi şi alte investiţii deţinute de entitate în scopul exercitării controlului, obţinerii veniturilor
sau altor beneficii economice.
În funcţie de direcţiile de investire, investiţiile financiare pe termen lung se clasifică în:
investiţii financiare în părţi neafiliate - au loc atunci când investitorul deţine până la 20 % din
capitalul social al întreprinderii în care s-a investit. În cazul dat, din partea întreprinderii investitoare nu
există nici influenţă, nici control asupra întreprinderii în care s-a investit.
investiţii financiare în părţi afiliate - includ investiţiile în întreprinderile asociate şi investiţiile în
întreprinderile fiice. Întreprinderea asociată este întreprinderea în care investitorul exercită o influenţă
notabilă şi deţine de la 20 la 50 % de acţiuni sau participaţii în capitalul social, dar care nu este nici
întreprindere fiică, nici întreprindere mixtă a investitorului. Întreprinderea-fiică se consideră
întreprinderea care se află sub controlul altei întreprinderi (mamă), ce deţine peste 50 % de acţiuni sau
participaţii în capitalul social.
Investiții imobiliare reprezintă proprietatea imobiliară deținută (de proprietar sau locatar în baza unui
contract financiar), mai degrabă în scopul închirierii și/sau pentru creșterea valorii acesteia, decît pentru a fi:
- utilizată în producție, pentru furnizarea de bunuri, prestarea serviciilor sau în scopuri administrative,
- vîndută în procesul desfășurării normale a activității.
Creanţele pe termen lung reprezintă valori economice avansate temporar de întreprindere altor persoane
fizice şi juridice pe o perioadă mai mare de un an şi pentru care urmează să primească un echivalent valoric.
Toate persoanele fizice şi juridice care au beneficiat de o valoare avansată urmând să dea echivalentul
corespunzător sunt denumite generic prin noţiunea de debitori.
Activele circulante sunt bunurile care participă la procesul de producţie cu întreaga lor valoare de utilitate
şi care se consumă şi îşi transmit dintr-o dată valoarea de utilitate şi valoarea asupra noului produs. Sub
aspectul lichidităţii, caracteristica de bază a activelor curente este aceea că durata ciclului de exploatare este de
pînă la 12 luni: ele intră şi ies, în şi din patrimoniu de mai multe ori sau cel puţin o dată în cursul unei perioade
de gestiune.
În conformitate cu IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” un activ trebuie clasificat ca activ curent atunci
când:
entitatea se aşteaptă să valorifice activul, sau intenţionează să îl vândă sau să îl consume, în cadrul
ciclului normal de exploatare;
activul este deţinut, în principal, în scopul tranzacţionării;
se aşteaptă valorificarea activului în termen de douăsprezece luni după perioada de raportare; sau
activul reprezintă numerar sau echivalente de numerar.
Stocurile sunt activele circulante care sunt destinate pentru a fi vindute pe parcursul desfășurării normale a
activității sau în curs de execuţie în procesul desfășurării normale a activității sau sub formă de materii prime,
materiale de bază și alte materiale consumabile, care urmează a ffi folosite în procesul de producție, pentru
prestarea serviciilor și/sau în alte scopuri gospodăreești.
Stocurile includ:
 Materialele - bunuri care participă la activitatea entității și se consumă la prima utilizare. Includ: -
materiile prime și materialele de bază și - materialele consumabile.
 Active biologice circulante sunt animalele la creștere și îngrășat care includ unele grupe de active
biologice mature (iepuri de casă, animale cu blană, păsările adulte) și imature, cum ar fi animalele tinere
(vițeii, purceii, mieii) și animalele rebutate din cireada (turma) de bază și trecute la îngrășat.
  Obiectele de mică valoare și scurtă durată - bunuri valoarea unitară a cărora nu depășește plafonul
stabilit de legislație sau pragul de semnificație prevăzut de politicile contabile, indiferent de durata de
serviciu sau cu o durată de serviciu nu mai mare de un an, indiferent de valoarea unitară.
 Producția în curs de execuție - bunuri care nu au trecut toate stadiile de prelucrare prevăzute în procesul
tehnologic, precum și produsele nesupuse probelor tehnice și recepției sau necompletate în întregime,
precum și costurile aferente serviciilor și lucrărilor în curs de execuție.
 Produse - bunuri fabricate în cadrul entității.
 Mărfurile – bunuri procurate de entitate în vederea revînzării sau produse transmise spre vînzare
magazinelor proprii.
Creanţele curente reprezintă valori economice avansate temporar de întreprindere altor persoane fizice şi
juridice pe un termen mai mic de un an şi pentru care urmează să primească un echivalent valoric. Aici se
includ: creanţele comerciale; creanţe ale părţilor afiliate; avansurile acordate curente; creanţe ale bugetului;
creanţe ale personalului; creanţe privind veniturile din utilizarea de către terți a activelor entității; creanțe
curente privind asigurările; alte creanţe curente.
Investiţiile financiare curente sunt investiţii financiare pe care entitatea are intenţia să le comercializeze
sau să le stingă în curs de un an.
Numerar reprezintă mijloacele băneşti în casierie, conturi curente în monedă naţională, conturi valutare şi
în alte conturi la bancă.
2.3 Pasivele: clasificarea şi caracteristica
Pasivul prin componenţa sa reflectă modul de finanţare a bunurilor economice şi gradul de exigibilitate al
surselor de finanţare.
Criteriile ce stau la baza ordonării şi clasificării pasivelor:
1. Finanţarea bunurilor economice se referă la modul de dobândire economică şi susţinere financiară a
activelor entității. Pentru procurarea bunurilor economice o entitate foloseşte finanţarea proprie şi finanţarea
străină.
 Finanţarea proprie a unei entități este făcută de proprietarul ei, care aduce contribuţia sa materială sub
formă de capital social, la care se mai adaugă unele resurse proprii cum sunt: rezervele, profitul.
 Finanţarea străină este asigurată de terţa persoană în raport cu entitatea, care-i împrumută capitalurile
sub diferite forme juridice, cum sunt creditele bancare, împrumuturile şi datoriile în curs de decontare.
2. Exigibilitatea surselor de finanţare se referă la termenul lor de decontare. Acest termen, în cazul capitalului
propriu operează în momentul lichidării patrimoniului, iar în cazul datoriilor, termenul de scadenţă poate fi mai
mare sau mai mic decât perioada de gestiune (1 an), după cum sunt datoriile pe termen lung şi datoriile curente.
Corespunzător celor două modalităţi de finanţare, pasivele se împart în capital propriu şi datorii.
Capitalul propriu reprezintă mărimea rămasă în activele entităţii, după scăderea datoriilor acesteia. Altfel
spus, capitalul propriu reprezintă mărimea activelor exprimată valoric, care ar putea fi distribuită proprietarilor
după deducerea tuturor datoriilor sale. Abordarea capitalului propriu porneşte însăşi de la ecuaţia de echilibru
global al patrimoniului unde: capital propriu = active – datorii
Capitalul propriu se compune din următoarele elemente: capital social şi suplimentar; rezerve; profit
nerepartizat (pierdere neacopertă); alte elemente de capital propriu.
Capitalul social se constituie la înfiinţarea întreprinderii, fiind o condiţie a existenţei şi funcţionării
acesteia, reprezintă valoarea aporturilor proprietarilor entității la patrimoniul acesteia depuse în contul achitării
acţiunilor (cotelor) pentru asigurarea activităţii entității. Altfel spus, capitalul social reprezintă dreptul nominal
al proprietarilor asupra bunurilor economice aflate în patrimoniul entităţii.
Aporturi la capitalul social pot fi mijloacele băneşti; valorile mobiliare plătite în întregime (investiţii
financiare); alte bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale sau alte drepturi care pot fi evaluate în bani. Aporturile în
mijloace băneşti se depun până la înregistrarea entităţii, iar aporturile nebăneşti pot fi depuse în termen de 6
luni după înregistrarea de stat a acesteia. De aceia la momentul înregistrării de stat a entităţii se formează o
obligaţie a proprietarilor faţă de entitate numită capital nevărsat.
Capitalul nevărsat reprezintă datoriile fondatorilor privind aporturile la capitalul social. În situaţia în care
capitalul nevărsat va fi prezent în componenţa capitalului propriu, acesta întotdeauna va micşora mărimea
capitalului propriu.
Capital retras reprezintă valoarea acţiunilor proprii (cotelor de participaţie) răscumpărate de la acţionarii
săi. Capitalul retras va micşora mărimea capitalului propriu.
Acţiunile plasate de societatea pe acţiuni se achiziţionează de societate la propunerea sa, prin intermediul
ofertei publice pe piaţa secundară, dacă legislaţia nu prevede altfel.
Societatea cu răspundere limitată poate dobândi, dacă au fost achitate integral, părţi sociale proprii doar:
 a) de la asociatul care a propus spre vânzare partea socială sau o fracţiune din ea dacă adunarea generală a
asociaţilor, la cererea vânzătorului, a hotărât ca aceasta să fie dobândită de societate;
b) de la succesorii asociatului decedat;
c) în cazul executării silite a creanţelor creditorului asociatului;
d) în cazul excluderii asociatului din societate.
Dacă valoarea efectivă a activelor primite sau care urmează a fi primite ca aporturi la capitalul social
depășește mărimea nominală a aporturilor proprietarilor, depășirea se contabilizează în conformitate cu decizia
organului de conducere împuternicit al entității ca capital suplimentar – dacă depășirea respectivă nu urmează a
fi restituită proprietarilor.
Din operaţiile de formare a capitalului social poate să rezulte capitalul suplimentar, care reprezintă
diferenţa între preţul de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor.
Capitalul suplimentar poate fi:
1. Capital suplimentar favorabil - cînd prețul de vînzare depășește valoarea nominală.
2. Capital suplimentar nefavorabil - cînd prețul de vînzare este mai mic decît valoarea nominală.
Rezervele reprezintă profitul capitalizat în mod durabil de întreprindere, până la o decizie contrară a
organelor competente. Structural rezervele se împart în:
 capital de rezervă, care se constituie anual într-o anumită proporţie din profitul net, fiind destinate
protejării capitalului, în cazul în care perioada de gestiune se încheie cu pierderi.
 rezerve statutare, ce reprezintă acele fonduri a căror constituire din profitul net este stipulată în statutul
de constituire a întreprinderii.
 alte rezerve, cele ce sunt create prin decizia adunării generale din profitul net.
Profitul nerepartizat (pierderea neacoperita) include:
 profit net (pierderea netă) al perioadei de gestiune este rezultatul financiar al perioadei de gestiune
după impozitare şi se determină ca diferenţa dintre venituri şi cheltuieli.
 profit nerepartizat (pierderea neacoperită) al anilor precedenți - o parte din capitalul propriu care nu a
fost utilizată sau repartizată între proprietarii întreprinderii sub formă de dividende sau venituri din
participaţii.
 corecţii ale rezultatelor anilor precedenți - rezultatele corectărilor efectuate în anul de gestiune la
operaţiunile aferente perioadelor precedente.
Alte elemente de capital propriu cuprind:
 subvenţiile entităților cu proprietate publică, reprezintă asistenţa acordată întreprinderii de Guvern sau
de alte organe de stat, respectându-se anumite condiţii legate de activitatea acesteia.
 Fondurile pentru organizaţiile necomerciale.
 Surplus (ecart) din reevaluare
Datoriile, care reprezintă obligaţii actuale ale entităţii, ce decurg din fapte economice anterioare si prin
stingerea cărora se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care incorporează beneficii economice. Din definiţie
reliefăm elemente definitorii care caracterizează datoriile :
obligaţie actuală, care reprezintă un angajament sau o responsabilitate de a acţiona într-un anumit fel.
Decizia entităţii de a procura active în viitor nu reprezintă obligaţie actuală. Obligaţia actuală apare
numai în momentul livrării de către furnizor a activului sau în momentul în care entitatea are un acord
irevocabil de cumpărare a activului;
evenimentul trecut care generează o obligaţie actuală poate fi reprezentat de existenţa unor clauze
contractuale, achiziţia unor active, lucrări, servicii, existenţa unor prevederi legale, etc.;
decontarea (stingerea) obligaţiei presupune renunţarea de către entitate la unele resurse care
încorporează beneficii economice. Stingerea datoriilor se poate realiza prin plata în numerar sau prin
transfer, cedarea diferitor active, prestarea unor servicii, transformarea obligaţiei în capital propriu, etc.
Deci datoriile exprimă fondurile sau capitalurile furnizate de terţi pentru care întreprinderea trebuie să
acorde o prestaţie sau un echivalent valoric.
În categoria datoriilor se includ creditele contractate de la bănci sau alte instituţii financiare, împrumuturile
din emisiunea de obligaţiuni, precum şi datoriile create în cadrul relaţiilor de decontare ale entităţii cu alte
persoane fizice şi juridice.
Persoanele fizice şi juridice, faţă de care entitatea are obligaţii sunt denumite creditori.
În funcţie de exigibilitate datoriile se clasifică în:
 datorii curente – termenul de stingere al cărora este de pînă la un an
 datoriile pe termen lung - termenul de stingere al cărora este mai mare de un an
În funcţie de conţinutul economic datoriile se împart în:
 datoriile financiare (împrumuturi bancare, credite), care pot fi curente sau termen lung;
datoriile comerciale, care se formează în cadrul relaţiilor de decontare cu furnizorii pentru
aprovizionarea de bunuri materiale, lucrări şi servicii primite şi se consideră ca fiind pe termen scurt.
datorii calculate care pot fi curente (datorii privind locațiune/arendă operațională, datoriile fiscale,
salariale şi sociale, datoriile faţă de asociaţi), ori pe termen lung (datorii privind locațiune/arenda
finanţată).

2.4 Noţiuni privind costurile şi cheltuielile

Mişcările şi transformările activelor şi pasivelor entității ca urmare a evenimentelor şi tranzacţiilor ce au
avut loc în vederea realizării obiectului de activitate generează costuri, cheltuieli şi venituri, determinând
rezultatele activităţii desfăşurate.
Costurile reprezintă resurse exprimate valoric și consumate pentru fabricația produselor/prestarea
serviciilor.
Prin urmare costurile sunt nemijlocit legate de procesul de producţie, îşi găsesc întruchipare materială în
stocurile producţiei finite şi produselor în curs de execuţie, altfel spus formează costul produselor fabricate sau
a celor în curs de execuţie.
La finele perioadei de gestiune costurile personificate în costul stocurilor de produse finite ori produse în
curs de execuţie se reflectă în bilanţ ca active. Respectiv costurile nu se iau direct în calcul la determinarea
rezultatului financiar al entității.
Componenţa costurilor este determinată de prevederile „Idicațiilor metodice privind contabilitatea costurilor
de producție și calculația costului produselor și serviciilor”.
Costurile în dependenţă de modul de includere în costul de producţie se clasifică în două grupe: Costuri
directe și Costuri indirecte.
Costurile directe reprezintă costurile identificate nemijlocit pe un anumit produs sau serviciu în momentul
efectuării lor. Costurile directe de producţie la rândul său includ următoarele tipuri:
 Costuri directe de materiale reprezintă valoarea materiei prime, materialelor, semifabricatelor, utilizate
la fabricarea produselor care în mod substanţial intră în componenţa acestora şi se includ direct în costul
produselor finite.
 Costuri directe privind retribuirea muncii reprezintă costurile privind remunerarea muncitorilor, incluse
în mod direct în costul produselor finite.
Costurile indirecte de producţie reprezintă costurile aferente deservirii şi conducerii subdiviziunilor de
producţie care nu pot fi incluse în mod direct în costul produselor finite (serviciilor) şi se repartizează la
sfârşitul perioadei de gestiune pe tipuri de produse. La rândul său, ele, includ:
 Costurile indirecte de producţie variabile reprezintă costurile entităţii mărimea cărora depinde de
volumul producţiei, cum ar fi remunerarea muncitorilor ce deservesc secţiile de producţie, consumul de
materiale pentru gestiunea generală a secţiilor etc. Costurile indirecte de producţie variabile se includ în
costul produselor fabricate şi soldurilor producţiei în curs de execuţie în sumă totală, indiferent de
nivelul utilizării efective a capacităţilor de producţie.
 Costurile indirecte de producţie constante reprezintă costurile entităţii mărimea cărora nu depinde sau
depinde neesenţial de volumul producţiei, cum ar fi amortizarea calculată mijloacelor fixe, consumul de
energie electrică pentru iluminarea secţiilor de producţie etc.
Costurile indirecte de producţie constante se repartizează între costul producţiei şi cheltuielile perioadei în
baza capacităţii normative a utilajului de producţie. Capacitatea normativă reprezintă nivelul de producţie, care
poate fi realizat în medie pe parcursul a câteva perioade sau sezoane în cazul unor circumstanţe ordinare, ţinând
cont de pierderile de capacităţi, rezultate în urma executării lucrărilor tehnice de planificare. Dacă volumul
efectiv de producţie este egal sau depăşeşte capacitatea normativă, suma efectivă a consumurilor de producţie
constante se trece integral în costul de producţie. În cazul în care volumul efectiv de producţie este mai mic
decât capacitatea normativă consumurile indirecte de producţie constante se trec în cost în baza cotei normative
rezultate din împărţirea sumei efective a acestor consumuri la capacitatea normativă. Suma rămasă a
consumurilor indirecte de producţie constante se consideră drept cheltuială în perioada de gestiune în care au
fost suportate.
În viziunea SNC „Cheltuieli” cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în
perioada de gestiune sub formă de ieșiri, reduceri ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor care
contribuie la diminuări ale capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decît cele rezultate din
distribuirea acestuia proprietarilor.
 Cheltuielile se reflectă în situația de profit şi pierdere şi se scad din venituri la determinarea rezultatului
financiar (profit sau pierdere) al perioadei de gestiune.
Cheltuielile entităţii se înregistrează conform prevederilor SNC „Cheltuieli” pe feluri de activităţi.
În funcţiile de direcţiile efectuării, cheltuielile se subdivizează în trei grupe:
cheltuieli ale activităţii operaţionale;
cheltuieli ale altor activități;
cheltuieli privind impozitul pe venit.
Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuielile aferente desfăşurării activităţii de bază a entității.
Acestea cuprind: costul vânzărilor; cheltuielile de distribuire; cheltuielile administrative; alte cheltuieli ale
activității operaţionale.
 Costul vânzărilor cuprinde:
- Valoarea contabilă a mărfurilor și produselor vîndute și/sau transmise în schimbul altor active, care se
determină în funcție de metoda de evaluare curentă a stocurilor;
- Costul serviciilor prestate terților în cadrul activității operaționale;
- Alte cheltuieli corelate cu veniturile din vinzări.
- Cheltuielile de distribuire reprezintă cheltuieli aferente promovării și comercializării
produselor/mărfurilor și serviciilor. Aceste cheltuieli pot fi suportate pînă la comercializarea
produselor/mărfurilor (publicitatea), în procesul comercializării acestora (salariile lucrătorilor antrenați
în comercializare) sau după comercializarea lor (cheltuieli de reparație în perioada de garanție). Ele
includ: cheltuieli cu personalul implicat în procesul de ambalare, marcare, etichetare, certificare,
păstrare și comercializare a produselor/mărfurilor și prestare a serviciilor, precum și cu personalul
serviciului vînzări și marketing; costul materialelor utilizate în procesul de comercializare a
produselor/mărfurilor; cheltuieli de depozitare și pregătire a produselor/mărfurilor pentru
comercializare; cheltuieli de transportare și expediere a produselor/mărfurilor de la depozitul entității
pînă la locul de predare cumpărătorului sau pînă la stația de expediere (aeroport, debarcader) cu condiția
că aceste cheltuieli le suportă vînzătorul; cheltuieli legate de exportul produselor/mărfurilor (drepturile
de export, serviciile brokerului vamal, serviciile terminalului vamal etc.); cheltuieli aferente serviciilor
de marketing primite; comisioanele mandatarului sau comisionarului pentru serviciile de intermediere
prestate la comercializarea bunurilor; cheltuieli de publicitate, participare la expoziții și expoziții;
cheltuieli aferente serviciilor de reparație și deservire prevăzute în perioada de garanție pentru
produsele/mărfurile comercializate; plăți pentru leasingul operațional, locațiunea și arenda operațională
a imobilizărilor corporale utilizate în scopuri comerciale; cheltuieli aferente returnării
produselor/mărfurilor vîndute, precum și reducerile de preț acordate; etc.
 Cheltuielile administrative reprezintă cheltuielile aferente organizării, deservirii și gestionării
entității în ansamblu. Ele cuprind cheltuielile privind retribuirea muncii salariaţilor atribuite
personalului de conducere şi gospodăresc, premiile de orice tip conform sistemelor existente la
întreprindere, adaosurile de orice tip; contribuţiile pentru asigurările sociale; întreţinerea, uzura şi
reparaţia mijloacelor fixe cu destinaţie administrativă, gospodărească şi de protecţie a naturii;
amortizarea activelor nemateriale cu destinaţie generală a întreprinderii; uzura şi reparaţia obiectelor de
mică valoare şi scurtă durată; cheltuielile poştale şi telegrafice; cheltuielile privind paza obiectelor
administrativ-gospodăreşti şi asigurarea securităţii antiincendiare; cheltuielile privind deplasările
personalului de conducere; cheltuielile de reprezentare; cheltuielile în scopuri de caritate şi
sponsorizare; plata pentru diversele servicii prestate întreprinderii în conformitate cu contractele
încheiate (bancare, juridice, informaţionale, de audit, traducători); cheltuieli pentru pregătirea şi
reciclarea personalului; cheltuieli pentru cercetări ştiinţifice, inovaţii şi raţionalizări cu caracter de
producţie; cheltuielile de judecată, de arbitraj şi taxele de stat; alte cheltuieli.
 Alte cheltuieli ale activității operaţionale includ cheltuielile legate de desfășurarea activității
operaționale a entității, dar care nu pot fi atribuite la costul vînzărilor, cheltuielile de distribuire sau
administrative. Cuprind valoarea contabilă a activelor circulante vîndute și transmise în schimbul altor
active și în capitalul social al altor etități, cu excepția costului produselor/mărfurilor vîndute; pentru
arenda curentă, cheltuieli sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri; cheltuieli din modificarea
metodelor de evaluare a activelor curente; aferente dobânzilor pentru credite şi împrumuturi;
consumurile indirecte de producţie nerepartizate; lipsurile şi pierderile din deteriorarea valorilor, etc.
Cheltuielile ale altor activități cuprind cheltuielile condiționate de desfășurarea altor de activităţi. Acestea
cuprind: cheltuieli cu active imobilizate; cheltuieli financiare; cheltuieli excepţionale.
 Cheltuielile cu active imobilizate reprezintă cheltuielile aferente ieșirii imobilizărilor (necorporale,
corporale, investițiilor financiare pe termen lung, investițiilor imobiliare și altor active imobilizate).
Cheltuielile financiare includ cheltuielile (pierderile) rezultate din operațiunile financiare ale entității. La
ele se referă cheltuielile din diferențe de curs valutar, cheltuieli privind redevențele, cheltuieli privind valoarea
contabilă aferentă activelor transmise cu titlu gratuit, etc.
Cheltuielile excepţionale condiționate de evenimente atipice, care nu se manifestă permanent sau cu
regularitate. Acestea cuprind pierderile provocate de calamităţile naturale, pierderile rezultate din perturbări
politice, pierderile ocazionate de modificarea legislaţiei.
Cheltuielile privind impozitul pe venit reprezintă suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit
luate în calcul la determinarea profitului net (pierderii nete) al perioadei de gestiune.

2.5 Noţiuni privind veniturile întreprinderii

În viziunea IASB și SNC, Veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate în cursul
perioadei de gestiune, sub forma intrărilor de active sau majorării valorii acestora, sau a diminuării datoriilor
care au drept rezultat creşteri ale capitalului propriu, cu excepția creșterilor legate de contribuțiile
proprietarilor.
În componenţa venitului nu se includ sumele încasate în numele terţelor persoane, cum ar fi taxa pe valoare
adăugată, accizele, încasările globale obţinute de întreprindere din însărcinarea organizaţiilor terţe din
comercializarea produselor sau mărfurilor acestora, deoarece aceste sume nu reprezintă un avantaj economic al
întreprinderii şi nu influenţează capitalul propriu al acesteia.
În funcţie de sursele de intrare, veniturile se subdivizează în două grupe: venituri din activitatea
operaţională și venituri din alte activități.
Veniturile din activitatea operaţională cuprind sumele rezultate din activitatea de bază a întreprinderii și
includ: veniturile din vânzări și alte venituri operaţionale.
 Veniturile din vânzări includ:
- venituri din vinzarea produselor și mărfurilor care reprezintă veniturile din comercializarea bunurilor
produse de entitate sau cumpărate pentru a fi revîndute, inclusiv terenurile și alte imobilizări deținute în
scopul revinzării;
- Venituri din prestarea serviciilor reprezintă venituri din executarea de către entitate a unor lucrări pe
parcursul unei anumite perioade de timp (din servicii de transport, reparație, consultanță, instruire,
agrement, instalare a utilajului, telefonie, internet, turism).
 Alte venituri operaţionale includ sumele primite sau de primit din ieşirea (vânzarea, schimbul) activelor
circulante, cu excepţia produselor finite şi mărfurilor, din sancțiuni, din recuperarea prejudiciului
material, din plusurile de active imobilizate și circulante constatate la inventariere, din decontarea
datoriilor cu termen de prescripție expirat.
Veniturile din alte activități cuprind sumele primite sau de primit din alte feluri de activităţi ale
întreprinderii, decât cea de bază, și includ:
 venituri din operațiuni cu active imobilizate;
 venituri financiare;
 venituri excepţionale.
Venituri din operațiuni cu active imobilizate cuprind sumele rezultate din ieşirea imobilizărilor
(necorporale, corporale, investițiilor finaciare pe termen lung, investițiilor imobiliare.
Veniturile financiare cuprind sumele rezultate din diferențe favorabile de curs valutar, veniturile din
redevențe (din utilizarea imobilizărilor necorporale ale entității), venituri din active imobilizate și circulante
intrate cu titlu gratuit, venituri din dividende (din cotele deținute în capitalul social al altor entități), venituri din
dobînzi (din utilizarea numerarului sau a echivalentelor acestuia, precum).
Veniturile excepţionale cuprind sumele primite de la organele de stat, companiile de asigurări, persoanele
fizice şi juridice sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi naturale, perturbări politice, modificări ale
legislaţiei şi alte evenimente ce nu sunt legate de activitatea ordinară a întreprinderii.

2.6 Metoda contabilităţii

Contabilitatea ca disciplină ştiinţifică se caracterizează prin existenţa unui obiect propriu de studiu. În
scopul realizării acestuia, contabilitatea foloseşte o metodă proprie de cercetare. Prin metoda contabilităţii se
înţelege ansamblul de principii, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se realizează evidenţa, calculul,
analiza şi controlul stării şi mişcării patrimoniului.
 Metoda contabilităţii, sintetizând un drum de parcurs într-o investigaţie economică, se va baza pe procedee
de lucru care reprezintă o manieră, un anume fel specific de a ajunge la un anumit scop.
Metoda contabilităţii utilizează o serie de procedee care permit furnizarea de informaţii cu privirea la
producerea şi desfăşurarea fenomenelor economice şi sociale.
Aceste procedee utilizate de către metoda contabilităţii pentru realizarea obiectului său de studiu pot fi
grupate în:
1. Procedee comune tuturor ştiinţelor;
2. Procedee comune şi altor ştiinţe economice;
3. Procedee specifice metodei contabilităţii
Procedeele metodei contabilităţii comune tuturor disciplinilor stiinţifice:
1. Observaţia este faza iniţială a cercetării în cazul oricărei ştiinţe. Numai printr-o observaţie atentă se pot
delimita faptele şi fenomenele pe care, având conţinut economic şi fiind evaluabile în bani, le vom
include în obiectul contabilităţii, adică le putem asocia unui patrimoniu dat, aflat în circuitul economic
sau social. Observaţia se asociază cu cantitatea, calitatea şi valoarea.
2. Raţionamentul se aplică de metoda contabilităţii pentru ca pe bază de judecăţi logice obţinute prin
observare sau documentare asupra elementelor patrimoniale să se stabilească concluzii cu valoare de
generalizări. Raţionamentul face posibilă înţelegerea dublei reprezentări a patrimoniului, a influenţelor
pe care le produc mişcările de valori asupra bilanţului, a stabilirii corelaţiilor în balanţa de verificare,
etc.
3. Comparaţia se foloseşte în metoda contabilităţii prin punerea în faţă a două elemente sau structuri
aflate în perimetrul său de studiu în vederea fixării unor concluzii. Comparaţia este de neconceput în
analiza contabilă, în luarea deciziilor, etc. Comparaţia se face fie între elementele componente ale
patrimoniului, între veniturile şi cheltuielile proprii, fie faţă de componentele sau structurile altor unităţi
patrimoniale.
4. Clasificarea în contabilitate serveşte la repartizarea raţională a elementelor patrimoniale, respectiv a
bunurilor economice şi a surselor de formare a acestora. Clasificarea este posibilă în contabilitate
întrucât trăsăturile comune atrag elementele patrimoniale cu una sau mai multe trăsături identice şi le
separă pe cele cu trăsături diferite. În acest fel este folosită împărţirea sistematică pe clase a elementelor,
fenomenelor sau proceselor economice.
5. Analiza. Ca procedeu ştiinţific de cercetare a unui fenomen, domeniu, spaţiu de activitate etc., analiza
porneşte de la studierea aprofundată a fiecărui element în parte observând locul, rolul şi implicaţia
acesteia în cadrul ansamblului dat. În contabilitate, analiza se aplică în cele mai diferite situaţii începând
cu înregistrarea zilnică a operaţiunilor şi terminând cu întocmirea lucrărilor periodice.
6. Sinteza ca procedeu ştiinţific de cercetare asigură trecerea de la particular la general. Prin ea se
realizează generalizarea unor concluzii desprinse în procesul de analiză. Sinteza permite generalizarea
atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic. În ambele cazuri sinteza are ca scop stabilirea
politicilor economice şi financiare de urmat privite din planuri diferite.
Procedeele metodei contabilităţii comune disciplinilor economice:
1. Documentaţia reprezintă procedeul ce permite consemnarea datelor ce privesc patrimoniul, în
documente. Documentul este un act prin care se adevereşte, se constată sau se preconizează un fapt,
se conferă un drept, se recunoaşte o obligaţie. Orice operaţie economico-financiară trebuie reflectată
într-un document în momentul producerii ei, pentru că numai astfel este posibilă asigurarea
integrităţii patrimoniului în ansamblu şi pe elemente componente. Documentul este necesar şi pentru
stabilirea răspunderilor, pentru că acesta, în afara operaţiei în sine, relevă actul decizional, ceea ce
implică răspunderea gestionării prin efectele produse.
2. Evaluarea este procedeul ce permite exprimare valorică a elementelor patrimoniale şi a
operaţiunilor ce privesc elementele patrimoniale. În contabilitate, evaluarea înseamnă aducerea
elementelor componente ale patrimoniului la un numitor comun prin intermediul aceleaş unităţi de
măsură. Evaluarea constă în transformarea unităţilor naturale în unităţi valorice cu ajutorul monedei
naţionale chiar şi în cazul elementelor patrimoniale exprimate în unităţi monetare străine.
3. Calculaţia este un ansamblu de operaţiuni matematice referitoare la fapte şi fenomene economice în
scopul de a găsi valoarea uneia sau mai multor mărimi de această natură. Calculaţia se află în
legătură directă cu evaluarea în cazul stabilirii valorii elementelor patrimoniale rezultate din
activitatea proprie.
4. Inventarierea este acel procedeu prin care se întocmeşte o listă, un registru sau un document în care
sunt reflectate şi descrise cantitativ şi valoric toate bunurile care se află într-o întreprindere,
 instituţie, depozit, etc. Inventarierea prezintă cunoaşterea faptică a structurilor patrimoniale, în
vederea evaluării patrimoniului dat.
Procedeele specifice metodei contabilităţii:
1. Bilanţul contabil este un document care reflectă sintetic, în expresie valorică, în activ, mijloacele
economice după componenţa lor materială, iar în pasiv aceleaşi mijloace după sursele lor de
provenienţă în cadrul unei unităţi patrimoniale, la un moment dat.
2. Contul este procedeul propriu contabilităţii prin care elementele patrimoniale sunt individualizate în
cadrul fiecărei unităţi, fiind destinat urmăririi apariţiei şi evoluţiei acestora pe parcursul existenţei
lor, concomitent cu existenţa patrimoniului. Conturile reflectă componenţa patrimoniului şi starea
acestuia de-a lungul fazelor circuitului economic. Totalitatea conturilor utilizate de către o
întreprindere formează sistemul de conturi.
3. Dubla înregistrare este considerată un procedeu de bază al metodei contabilităţii care presupune
înregistrarea oricărei operaţii economice oricât de simplă este ea, în cel puţin două conturi, unul care
se debitează şi altul care se creditează.
4. Balanţa de verificare asigură verificarea exactităţii înregistrării operaţiilor economice în conturi,
legătura dintre conturile sintetice şi bilanţ, legătura dintre conturile sintetice şi conturile analitice,
precum şi centralizarea datelor contabilităţii curente.

Tema 3. Poziția și performanța financiară a entității

3.1 Noţiunea şi importanţa bilanţului
Principala trăsătură a metodei contabilităţii constă în dubla reprezentare a stării şi mişcării patrimoniului
entităţii.
Bilanţul este un procedeu al metodei contabilităţii prin care se asigură dubla reprezentare a
patrimoniului şi evidenţiază în expresie valorică, la un moment dat, echilibrul dintre bunurile economice şi
sursele lor de finanţare.
Bilanţul se prezintă sub forma unui tablou, format din două părţi: partea din stânga denumită activ, iar
cea din dreapta pasiv.
Bilanţul reprezintă o grupare a activelor după componenţa şi destinaţia acestora ca obiecte de drepturi şi
obligaţii, şi drepturi şi obligaţii asupra acestor active în expresie valorică la o anumită dată, de regulă la data
ultimei zile a perioadei de gestiune. Schema bilanţului contabil este:
Bilanţul încheiat la data _________

Principala particularitate a bilanţului constă în egalitatea activelor şi pasivelor, adică total general-activ
trebuie să fie egal cu total general-pasiv. Schematic: A = P
Această egalitate inerentă bilanţului se exprimă prin aceea că în bilanţ este reprezentată acelaşi
patrimoniu, dar privit sub două aspecte: aspectul componenţei, existenţei şi destinaţiei activelor şi aspectul
drepturilor şi obligaţiilor asupra acestor active.
Bilanţul conţine diverse şi importante informaţii despre bunurile economice ale întreprinderii şi sursele
lor de provenenţă. În literatura economică se evidenţiază mai multe feluri de bilanţuri, care pot fi clasificate
după criteriile:
I. După statutul juridic al entităţii se deosebesc: bilanţ iniţial, bilanţ curent, bilanţ final.
 Bilanţul iniţial se întocmeşte la înfiinţarea entităţii, când fondatorii îşi pun la dispoziţie mijloace
materiale şi băneşti în vederea realizării scopului pentru care a fost creată. Aceste valori sunt enumerate
şi precizate în inventarul de constituire a entităţii şi din acesta prin intermediul conturilor în bilanţul
iniţial în care sunt grupate după principiul dublei reprezentări.
 Bilanţul curent se întocmeşte în cursul activităţii entităţii, la termenele impuse de legislaţia în vigoare.
Acesta se întocmeşte pe baza situaţiei din conturi, a soldurilor conturilor preluate ca posturi de bilanţ.
  Bilanţul final se întocmeşte în momentul cesionării activităţii de către entitate sau al lichidării ei.
II. După perioada de întocmire deosebim bilanţ anual şi intermediar.
 Bilanţul anual se întocmeşte la sfârşitul anului pe baza datelor din conturi şi presupune în mod
obligatoriu verificarea prealabilă a realităţii acestora prin inventariere.
 Bilanţul intermediar se întocmeşte şi se prezintă la sfârşitul fiecărui trimestru.
III. După sfera de cuprindere a elementelor patrimoniale avem:
 Bilanţul primar se consideră bilanţul contabil întocmit la nivel de entitate.
 Bilanţul consolidat este întocmit la nivelul grupurilor de entităţii.
 Bilanţul centralizat sunt bilanţurile întocmite la nivelul ministerelor, departamentelor, economiei
naţionale în ansamblu.

Funcțiile bilanțului:
1. Funcția de generalizare a informatiilor contabile – este o manifestare a procedeului generalizării în
cadrul metodei contabilității și este determinată de modul în care bilanțul sistematizează și grupează
informațiile contabile după o structură bine determinată, care este unică și obligatorie pentru toate
întreprinderile;
2. Funcția de informare – este esențială pentru locul bilanțului în sistemul informațional contabil și pentru
demonstrarea rolului important pe care îl ocupă în cadrul acesteia. Ea rezultă din analiza datelor
prezentate în bilanț care astfel este transformat într-un instrument de gestionare eficientă și de conducere
a întreprinderii. Prin bilanț se prezintă situația elementelor patrimoniale și rezultatul perioadei de
gestiune. Se cunosc starea bunurilor economice la un moment dat, creanțele, datoriile și sursele proprii
ale întreprinderii;
3. Funcția de analiză – este o continuare a funcției de informare. În baza datelor din bilanțul contabil se
analizează situația patrimonială și financiară a întreprinderii, capacitatea de plată a acesteia, starea
decontarilor cu cumpărătorii și furnizorii ș.a.
Teoria şi practica contabilă demonstrează că studiul bilanţului trebuie realizat prin două abordări:
 ca procedeu al metodei contabilităţii, bilanţul exprimă un model al dublei reprezentări al patrimoniului,
care determină echilibrul dintre active şi pasive;
 ca raport (situaţie) financiar, bilanţul prezintă poziia financiară a entității și include informații aferente
soldurilor existente la data raportării privind: activele, capitalul propriu, datoriile.
Bilanţul conţine cinci capitole, dintre care două sunt plasate în activ, iar trei în pasiv. Fiecare capitol este
divizat în posturi (indicatori) de bilanţ.
În cadrul activului, posturile sunt grupate în ordinea creșterii lichidității.
În cadrul pasivului, posturile sunt grupate în funcţie de sursele de finanţare, iar datoriile se prezintă în baza
creșterii exigibilității.

3.2 Modificările bilanțiere

Patrimoniul entității sa află într-un continuu proces de mişcare, care este descris de contabilitate prin
prisma operaţiunilor economice (tranzacţii).
Definim operaţiunile economice ca fiind evenimente economice care influenţează situaţia financiară a
unei entităţi. Aceste operaţiuni produc modificări continue în volumul şi structura elementelor patrimoniale,
influenţând astfel mărimea posturilor din bilanţ corespunzătoare elementelor respective.
Oricât de variate ar fi operaţiunile economice sub aspectul naturii şi conţinutului lor economic, din punct
de vedere al tipurilor de modificări pe care le produc asupra activului şi pasivului, ele se grupează în patru
categorii:
Operaţiile Economice influenţează asupra bilanţului contabil:
1. A=P+X-X Operaţii economice care produc modificări numai în pasivul bilanţului, în sensul creşterii
unui post de pasiv şi concomitent şi cu aceiaşi sumă, micşorarea unui alt post de pasiv, totalul pasivului
rămânând neschimbat, egalitatea bilanţieră menţinându-se.
2. A-X=P-X Operaţii economice care produc modificări în ambele părţi ale bilanţului, în sensul
micşorării unui post de activ şi concomitent şi cu aceiaşi sumă, micşorarea unui post de pasiv, totalul
activului şi pasivului micşorându-se cu suma respectivă, egalitatea bilanţieră menţinându-se.
3. A+X=P+X Operaţii economice care produc modificări în ambele părţi ale bilanţului, în sensul
creşterii unui post de activ şi concomitent şi cu aceiaşi sumă, creşterea unui post de pasiv, totalul
activului şi pasivului crescând cu suma respectivă, egalitatea bilanţieră menţinându-se.
 4. A+X-X=P Operaţii economice care produc modificări numai în activul bilanţului, în sensul creşterii
unui post de activ şi concomitent şi cu aceiaşi sumă, micşorarea unui alt post de activ, totalul activului
rămânând neschimbat, egalitatea menţinându-se A+X-X = P
Analizând din punct de vedere al modului cum influenţează posturile şi totalul bilanţului, cele patru tipuri
de operaţii economice se pot regrupa în două categorii şi anume:
• Operaţii economice care produc modificări numai în structura activului şi pasivului fără a influenţa
totalul bilanţului; în această categorie se includ primele două tipuri de operaţii economice.
• Operaţii economice care produc modificări atât în structură cât şi în volumul activului şi pasivului; în
această categorie se includ ultimele două tipuri de operaţii economice.

3.3 Situația de profit și pierdere: conținut, structură și utilitate

Situaţia de profit şi pierdere caracterizează performanţa financiară a entităţii pentru perioada de gestiune
şi conţine informaţii privind:
• veniturile
• cheltuielile
• rezultatele financiare – profitul (pierderea) calculat ca diferenţă dintre veniturile şi cheltuielile
perioadei de gestiune.
Situaţia de profit şi pierdere se întocmeşte conform anexei 2 la SNC Prezentarea situațiilor
financiare.
Bilantul considerat documentul ce descrie pozitia unei entități la un moment dat, indicand și marimea
rezultatului. Apare insa necesara prezenta unui alt instrument de modelare coontabila care sa explice modul de
constituire a rezultatului si a permita desprinderea unor concluzii legate de performantele activitatii
inteprinderii. Acest instrument este cea de-a doua componena a situatiilor financiare si anume situația de profit
si pierdere.
Daca bilantul permite o cunoastere a pozitiei financiare a entității, situația de profit si pierdere ofera
informatii asupra activității entității, a modului cum aceasta iși gestioneaza afacerile prin dimensiunea
veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor pe care le genereaza.

Tema 4. CONTUL CONTABIL și DUBLA ÎNREGISTRARE

4.1 Contul contabil: noțiunea, destinaţia şi structura
De regulă bilanţul și situația de profit și pierdere se întocmesc la finele anului de gestiune, dezvăluind
elementele de natura activelor, capitalului propriu, datoriilor, cheltuielilor şi veniturilor şi rezultatelor
financiare.
Întocmirea după fiecare tranzacţie sau operaţie a unui bilanţ distinct ar fi un lucru foarte greu de realizat,
ca urmare a numărului mare de operaţii care se produc zilnic în cadrul entităţii.
În afară de aceasta, bilanţul nou întocmit după fiecare operaţie ar reflecta noua situaţie la momentul
respectiv, dar nu va evidenţia sub influenţa căror modificări s-a ajuns la noua situaţie.
Contabilitatea trebuie să asigure cunoaşterea nu numai a patrimoniului entităţii la un moment dat
prezentată în bilanţ, dar şi modul cum s-a format acest patrimoniu, ce modificări s-au produs zi de zi în volumul
şi structura fiecărui element de activ ori pasiv care formează patrimoniul. Din aceste considerente contabilitatea
recurge la un alt procedeu al metodei sale de lucru numit cont contabil.
Contul contabil este un procedeu specific metodei contabilităţii care reflectă existenţa şi mişcarea
fiecărui element patrimonial ca efect al modificărilor produse de operaţiile economice ce au loc într-o
perioadă de gestiune.
Spre deosebire de bilanţ, care prezintă la un moment dat, în expresie valorică, situaţia sintetică a tuturor
elementelor patrimoniale ale entităţii, având o sferă de cuprindere din punct de vedere a conţinutului destul de
largă, contul are o sferă de cuprindere mult mai restrânsă şi se referă numai la unul din elementele patrimoniale,
evidenţiind nu numai situaţia acestuia la un moment dat, ci şi modificările la care este supus pe parcursul
perioadei de gestiune, ca urmare a desfăşurării operaţiilor economice.
Acest procedeu este conceput în aşa fel încât să preia existenţele de activ şi pasiv din bilanţ de la
începutul perioadei de gestiune, iar în cursul perioadei de gestiune înregistrează modificările (creşteri sau
micşorări) în patrimoniu, ca la finele perioadei de gestiune să-i ofere existenţele patrimoniale necesare
întocmirii bilanţului la sfârşitul perioadei .
Pentru fiecare fel sau grupă de bunuri sau surse se deschide câte un cont distinct în contabilitatea
curentă, cu ajutorul căruia se înregistrează pe baza documentelor primare şi în etalon valoric, existentul la
începutul perioadei de gestiune al elementului patrimonial, pentru care s-a deschis contul, a modificărilor
acestuia, determinate de operaţiunile economico-financiare din timpul perioadei de gestiune, în final
determinându-se şi existentul la sfârşitul perioadei de gestiune.
Modificările determinate de operaţiile economice şi care sunt evidenţiate cu ajutorul conturilor în mod
distinct pentru fiecare element patrimonial, nu pot avea loc decât în două sensuri: creşteri şi micşorări.
Ca urmare, contul a trebuit să îmbrace o formă ca să permită înregistrarea separată a celor două feluri de
modificări, pentru a putea cunoaşte şi explica numărul de modificări, mărimea lor, cât, şi totalul pe fiecare sens
de modificare.
Conceptual, forma care răspunde cel mai bine necesităţilor respective este forma bilaterală, de cântar cu
două talere.
Schematic ea poate fi imaginată sub forma literei T:

Elementele care formează structura contului sunt:

titlul sau denumirea contului;
debitul şi creditul contului;
rulajul contului;
soldul contului.
Titlul sau denumirea contului defineşte elementul de activ sau de pasiv pentru care s-a deschis contul
respectiv şi a cărei evidenţă o ţine. Titlul contului exprimă numele elementului contabil într-o formă
concentrată, potrivit conţinutului său economic. Titlurile conturilor sunt însoţite de simbolurile corespunzătoare
stabilite prin cadrul general al planului de conturi. De exemplu: contul “Mijloace fixe” cu simbolul 123, contul
“Materiale” cu simbolul 211, contul “Capital social” cu simbolul 311.
Debitul şi creditul sunt denumirile celor două părţi opuse ale contului, care permit separarea celor două
sensuri de modificări, pe care le determină operaţiile economice. Partea stângă a contului se numeşte debit,
partea dreaptă – credit. Debitul şi creditul sunt două denumiri convenţionale. Denumirea provine de la verbele
latine debere – a datora, şi credere – a crede, a avea încredere. Noţiunea de debit provine de la aceea de debitor,
iar noţiunea de credit provine de la creditor.
Rulajul reprezintă mişcarea sau sumele înregistrate succesiv într-o perioadă de gestiune în debitul şi
creditul unui cont, corespunzător creşterilor şi micşorărilor, determinate de operaţiunile economice, care se
produc în volumul şi structura elementului patrimonial pentru care s-a deschis contul respectiv. Rulajul contului
este de două feluri: rulaj debitor, care reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute pe partea de debit a unui cont,
şi rulaj creditor – reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute pe partea de credit.
Soldul contului exprimă existentul valoric la un moment dat al elementului patrimonial care se evidenţiază
cu ajutorul contului respectiv. Soldul se determină ca diferenţă dintre totalul sumelor debitoare şi totalul
sumelor creditoare. Dacă totalul sumelor debitoare este mai mare ca totalul sumelor creditoare, contul prezintă
sold debitor, în caz contrar (totalul sumelor debitoare este mai mic ca totalul sumelor creditoare) contul
prezintă sold creditor, iar dacă totalul sumelor debitoare este egal cu totalul sumelor creditoare, contul nu are
sold şi se numeşte cont soldat sau balansat, deoarece cele două părţi ale sale se află în echilibru. Soldurile se
stabilesc, de regulă, la sfârşitul perioadei de gestiune, reprezentând soldul final, care la începutul perioadei
următoare de gestiune, apare ca sold iniţial.
Contul contabil:
 este un instrument de reprezentare individuală a elementelor patrimoniale în mod permanent;
 reflectă situaţia dinamică a fiecărui element patrimonial;
 se exprimă în unităţi valorice şi uneori în unităţi cantitative.
Bilantul :
 un instrument de prezentare a pozitiei financiare a entităţii la un moment dat;
 reflectă situaţia statică la un moment dat a patrimoniului;
 se exprimă în unităţi valorice.
Totodată între cont şi bilanţ există o strânsă legătură, care apare atât la începutul anului (perioadei de
gestiune) cât şi la sfârşitul acestuia.
 La începutul anului (perioadei de gestiune) se creează legătura „de la bilanţ la cont” în sensul că sumele
prezentate în bilanţ de la finele anului precedent vor fi preluate ca solduri iniţiale ale conturilor în anul de
gestiune. Se pleacă de la bilanţ şi se ajunge prin intermediul conturilor la un nou bilanţ.
La sfârşitul anului se creează legătura inversă „de la cont la bilanţ”, în sensul că soldurile finale ale
conturilor vor fi utilizate pentru întocmirea bilanţului la sfârşitul anului de gestiune.

4.2 Conturile de activ şi conturile de pasiv: caracteristica şi modul de funcţionare

Conturile se deschid pentru fiecare element patrimonial.
În funcţie de conţinutul economic al fiecărui element component al patrimoniului şi în raport cu bilanţul se
deosebesc două grupe de conturi:
 conturi de activ – destinate pentru evidenţa activelor entității
 conturi de pasiv – destinate pentru evidenţa pasivelor entității.
 Conturile de activ reflectă existenţele şi mişcările bunurilor economice, ca elemente evidenţiate în
activul bilanţului.
Ele îşi încep funcţiunea prin debitare şi se debitează cu existenţele iniţiale preluate din activul bilanţului
care devin pentru cont solduri iniţiale debitoare.
Pentru a se adăuga la soldurile iniţiale, majorările elementelor patrimoniale se trec de aceiaşi parte cu
acestea şi anume în debitul conturilor de activ. În creditul conturilor de activ se înregistrează micşorarea
elementelor patrimoniale de activ. Soldul final de determină după relaţia:
Sold final debitor = Sold iniţial debitor + Rulaj debitor – Rulaj creditor

Conturile de pasiv înregistrează existenţele şi mişcările surselor de intrare a bunurilor economice, ca

elemente reprezentate de pasivul bilanţului.
Ele îşi încep funcţiunea prin creditare şi se creditează cu existenţele iniţiale preluate din pasivul
bilanţului, care devin pentru cont solduri iniţiale creditoare.
Se creditează conturile de pasiv cu majorările elementelor de pasiv şi se debitează cu micşorarea
elementelor patrimoniale de pasiv. Soldul final se determină după relaţia:
Sold final creditor= Sold iniţial creditor + Rulaj creditor – Rulaj debitor
Dt CONT de PASIV Ct
Sold initial
Micşorări Creşteri
(+)
(-)
Rulaj debitor Rulaj creditor

Sold final

4.3 Structura şi aplicarea Planului general de conturi contabile

Planul general de conturi contabile este un tablou al conturilor sistematizate în mod anumit, destinat pentru
organizarea evidenţei la entitate. Este un document normativ privind clasificarea şi codificarea conturilor.
Planul general de conturi contabile cuprinde trei capitole:
În Capitolul I “Dispoziţii generale” este prezentat modul general de clasificare, funcţionare şi
simbolizare a conturilor contabile.
Capitolul II “Nomenclatorul conturilor contabile” cuprinde nomenclatorul claselor, grupelor de conturi,
conturilor de gradul I (conturile sintetice) şi conturilor de gradul II (subconturile).
 În capitolul III “Caracteristica şi modul de aplicare a conturilor contabile” sînt caracterizate clasele,
grupele de conturi şi conturile de gradul I şi prezentate principalele conturi corespondente pe debitul şi
creditul fiecărui cont sintetic.
Planul general de conturi contabile se bazează pe clasificarea conturilor după conţinutul economic şi include
clasele de conturi, grupele de conturi, conturile de gradul I (conturile sintetice) şi conturile de gradul II
(subconturile).
Planul de conturi cuprinde 9 clase: Active imobilizate; Active circulante; Capital propriu; Datorii pe termen
lung; Datorii curente; Venituri; Cheltuieli; Conturi de gestiune; Conturi extrabilanţiere.
Clasele 1-7 cuprind conturile contabilităţii financiare, care se utilizează pentru generalizarea informaţiei
ce urmează a fi reflectată în situațiile financiare şi destinată utilizatorilor interni şi externi. După conţinutul
economic ele se divizează în conturi de bilanţ (clasele 1-5) şi conturi de rezultate (clasele 6-7).
Conturile de bilanţ sînt destinate generalizării informaţiei privind activele, capitalul propriu şi datoriile
entităţii. La data raportării soldurile debitoare sau creditoare ale acestor conturi se iau în calcul la determinarea
indicatorilor din bilanţ.
Conturile de rezultate sînt destinate generalizării informaţiei privind veniturile şi cheltuielile entităţii. La
data raportării rulajele creditoare ale conturilor de venituri şi rulajele debitoare ale conturilor de cheltuieli se iau
în calcul la determinarea indicatorilor din situaţia de profit şi pierdere.
Clasa 8 cuprinde conturile de gestiune. Conturile de gestiune sînt destinate generalizării informaţiei
privind costurile de producţie, adaosul comercial, încasările din vînzarea bunurilor în numerar, costurile
refacturate şi alte elemente contabile cu caracter tranzitoriu. La data raportării conturile de gestiune se închid cu
conturile de bilanţ şi/sau de rezultate.
Clasa 9 care include conturile extrabilanţiere sînt destinate generalizării informaţiei privind bunurile
neînregistrate în bilanţul entităţii, dar aflate în gestiunea acesteia, creanţele şi datoriile contingente, garanţiile
acordate şi primite, pierderile fiscale şi alte elemente similare.
Conturile claselor 1, 2, 7, 8 sunt conturi de activ cu excepţia conturilor rectificative, care sunt conturi
contrar de activ, funcţionează după regulile conturilor de pasiv:
113 “Amortizarea imobilizărilor necorporale”;
114 “Deprecierea imobilizărilor necorporale”
124 “Amortizarea mijloacelor fixe”;
126 “Amortizarea şi deprecierea resurselor minerale”;
127 “ Deprecierea imobilizărilor corporale în curs de execuţie”
128 “Deprecierea terenurilor”
129 “Deprecierea mijloacelor fixe”
133 “Amortizarea şi deprecierea activelor biologice imobilizate”
152 “Amortizarea şi deprecierea investiţiilor imobiliare”
214 “Amortizarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată”;
222 “Corecţii (provizioane) privind creanţele compromise”
Conturile 3,4,5,6 sunt conturi de pasiv cu excepţia conturilor rectificative, care sunt conturi de activ:
313 “Capital nevărsat”,
315 “Capital retras”,
334 “Profit utilizat al perioadei de gestiune”
Conturile:
312 “Capital suplimentar”,
332 “Profit nerepartizat (pierdere neacoperită) al anilor precedenţi”,
333 “Profit net (pierdere netă) al perioadei de gestiune”,
pot avea atât sold creditor, cât şi debitor. În bilanţ soldul creditor se reflectă în pasiv prin cifre obişnuite, iar cel
debitor – prin cifre negative.
Conturile din clasele 1-8 funcţionează în partidă dublă, conform căreia înregistrările se efectuează
concomitent în debitul unui cont şi creditul altui cont.
Conturile din clasa 9 funcţionează în partidă simplă, conform căreia înregistrările se efectuează în debitul
sau creditul unui singur cont, fără corespondenţă cu alte conturi.
Conturile de gradul I din clasele 1 -7 sînt obligatorii pentru toate entităţile, iar conturile de gradul I din
clasele 8-9 şi conturile de gradul II din toate clasele au un caracter de recomandare şi se aplică, după caz, în
funcţie de particularităţile activităţii entităţii şi cerinţele de prezentare a informaţiilor, precum şi în scopuri de
analiză şi control.
 Entităţile pot să introducă conturi suplimentare de gradul II în clasele 1-7 şi conturide gradul I şi II în
clasele 8-9 în conformitate cu necesităţile informaţionale proprii, fără dublarea şi denaturarea Planului general
de conturi contabile.
Simbolizarea conturilor are la bază sistemul zecimal potrivit căruia:
clasele de conturi sînt simbolizate cu o singură cifră de la 1 la 9;
grupele de conturi sînt simbolizate cu două cifre, din care: prima indică codul (simbolul) clasei în care
este inclusă grupa respectivă, iar a doua – numărul grupei;
conturile de gradul I sînt simbolizate cu trei cifre, din care: primele două formează codul grupei, la care
se referă contul respectiv, iar a treia cifră –numărul contului de gradul I;
conturile de gradul II sînt simbolizate cu patru cifre, din care: primele trei cifre indică codul contului de
gradul I, iar a patra cifră –numărul contului de gradul II al contului sintetic respectiv.
Planul general de conturi este strâns legat cu situațiile financiare. Simbolurile şi denumirile claselor 1-5 din
planul de conturi coincid cu numerele şi denumirile capitolelor din bilanţ. Denumirea conturilor de gradul I din
grupele 61-71 coincid, de regulă, cu denumirea rândurilor din situaţia de profit şi pierdere.

4.4 Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor

Orice operaţie economică produce o dublă modificare în bilanţ, deci, în contabilitate, aceasta se va
concretiza printr-o dublă înregistrare în conturi, concomitent şi cu aceeaşi sumă.
Înregistrarea concomitentă şi cu aceaşi sumă a unei operaţii economice sau financiare în două conturi, în
debitul unui cont şi creditul altui cont, poartă denumirea de dubla înregistrare.
Ca rezultat al aplicării dublei înregistrări, între conturile contabile se stabileşte o legătură reciprocă.
Legătura stabilită între cele două conturi în care se înregistrează o operaţie economico-financiară poartă
denumirea de corespondenţa conturilor, iar conturile între care intervine această legătură se numesc conturi
corespondente.
Modalitatea de prezentare grafică a fiecărei operaţii economice în conturile corespondente, pe baza dublei
înregistrări sub formă de egalitate valorică se numeşte formulă (înregistrare) contabilă.
Formula contabilă este compusă din următoarele părţi componente:
denumirea contului corespondent debitor;
denumirea contului corespondent creditor
suma care face obiectul înregistrării.
În formula contabilă, contul care se debitează se înscrie în partea de sus sau în stânga, iar contul care
creditează se aşează în partea de jos sau în dreapta.
Pentru a întocmi formula contabilă este necesar de parcurs următorii paşi:
Analizăm operaţiunea şi identificăm din conţinutul acesteia elementele patrimoniale asupra cărora
aceasta influenţează, ca urmare identificăm conturile contabile implicate în operaţiunea respectivă;
Analizăm natura conturilor contabile identificate: este cont de activ sau cont de pasiv;
Analizăm sensul modificărilor produse în conturi de operaţiunea respectivă şi determinăm contul
corespondent debitor şi contul corespondent creditor.

Formulele contabile sunt de mai multe feluri, fapt pentru care se impune clasificarea acestora după mai multe
criterii, astfel:
I. În funcţie de numărul de conturi corespondente din care este formată formula contabilă.
1. Formula contabilă simplă este aceea în care corespondenţa se stabileşte între două conturi: unul se
debitează şi altul se creditează simultan şi cu aceiaşi sumă.
2. Formula contabilă compusă este formula în care corespondenţa se stabileşte între un singur cont debitor şi
mai multe conturi creditoare concomitent şi cu aceiaşi sumă sau invers, între un singur cont creditor şi mai
multe conturi debitoare, de asemenea concomitent şi cu aceiaşi sumă.
II. În funcţie de scopul pentru care se întocmesc:
1. Formula contabilă curentă se consideră acea formulă prin intermediul căreia se înregistrează în
contabilitate operaţiunile economico-financiare care au loc în mod obişnuit, curent. Caracteristica acestora
constă în faptul că înscrierea sumelor se face în negru, sumele respective se adună între ele, atât în debitul cât şi
creditul contului.
2. Formula contabilă de stornare, reprezintă o modalitate specifică contabilităţii de corectare a unor erori,
săvârşite anterior cu ocazia înregistrării în conturi a sumelor din operaţiile economice şi financiare care au avut
loc în activitatea întreprinderilor.
Eroarea poate fi, fie în înregistrarea unei sume eronate, fie în înregistrarea unei sume în alte conturi decât cele
corespunzătoare conţinutului operaţiei. Indiferent de eroarea produsă, pentru corectarea ei se respectă
următoarele etape:
identificarea formulei contabile greşite;
anularea formulei contabile greşite prin stornare;
scrierea formulei contabile corecte.
Toate operaţiunile economico-financiare nu pot fi desfăşurate fără a avea la bază un document şi nici un
document nu poate fi omis de a fi înregistrat în contabilitate.
Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare se realizează pornind de la două criterii:
cronologic, în ordinea producerii operaţiunilor economic-financiare;
sistematic, analizând natura operaţiunilor economico-financiare şi a elementelor modificate în rezultatul
derulării lor.
Evidenţa cronologică se referă la consemnarea în contabilitate a operaţiunilor strict în ordinea în care acestea
au avut loc. Se realizează cu ajutorul jurnalului de înregistrare a operaţiilor economice.
Jurnalul de înregistrare a operaţiilor economice:

4.5 Balanţa de verificare

Balanţa de verificare este un procedeu specific metodei contabilităţii care asigură respectarea în contabilitate a
echilibrului permanent impus de dubla înregistrare a operaţiilor economice, oferind prin aceasta garanţia
exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi, precum şi a întocmirii unor bilanţuri reale şi complete.
Balanţa de verificare se prezintă sub forma unei situaţii tabelare, în care se înscriu datele valorice ale tuturor
conturilor, folosite de o întreprindere într-o perioadă de gestiune, preluate din cartea-mare. Ea furnizează
informaţii în legătură cu soldule iniţiale, mişcările intervenite într-o perioada de gestiune (luna, trimestru,
semestru, an) şi soldurile finale la data întocmirii ei.
Balanţa de verificare în dependenţă de natura conturilor pe care le conţine poate fi:
balanţa de verificare ale conturilor sintetice
balanţa de verificare ale conturilor analitice.
Balanţa de verificare a conturilor sintetice se prezintă din punct de vedere al conţinutului, ca balanţa de rulaje,
solduri iniţiale şi finale, din punct de vedere grafic, ea se prezintă în două variante, şi anume:
 sub formă tabelară cu şase coloane, din care două pentru solduri iniţiale, (debitoare şi creditoare), două
pentru rulaje, (debitoare şi creditoare), şi două, pentru solduri finale, (debitoare şi creditoare), ceea ce
permite stabilirea a trei serii de egalităţi între totalul coloanelor perechi:
BALANŢA DE VERIFICARE A CONTURILOR SINTETICE:
Simbolul Denumirea SOLDURI INIŢIALE RULAJE SOLDURI FINALE
conturilor conturilor Debitoare Creditoare Debitoare Creditoare Debitoare Creditoare
123 Mijloace fixe
241 Casa
TOTAL x x z z y y

 şi sub forma unui tablou întocmit după principiul matricial, care conţine aceleaşi egalităţi, dar la
întretăierea rândurilor cu coloanele şi în care rulajele din perioada curentă sunt redate prin formule
contabile (corespondente de conturi). Aceasta poartă denumirea de balanţă de verificare şah, deoarece,
are forma unei tabele de şah.
BALANŢA DE VERIFICAE – ŞAH:
Conturi Sold iniţial Contul Contul Contul Contul … Total rulaj Sold final
creditoare debitor 123 211 242 521 debitor debitor

Conturi
debitoare
Sold iniţial Total solduri * *
creditor iniţiale
Contul 123
Contul 211
Contul 242
Contul 521
...
Total rulaj Total rulaje
creditor
Sold final Total solduri
creditor finale

În situaţia în care conturile sintetice se desfăşoară în analitice, este necesar să se întocmească şi balanţe de
verificare analitice.
Se întocmeşte câte o balanţă analitică pentru fiecare cont sintetic, desfăşurat în conturi analitice.
Balanţele de verificare analitice sunt un mijloc eficient pentru stabilirea legăturii dintre evidenţa analitică şi
evidenţa sintetică.

TEMA 5. CONTABILITATEA OPERAŢIILOR ECONOMICE GENERALE

5.1 Aspecte generale privind contabilitatea procurărilor de bunuri

Activitatea economico-financiară a entităţii de regulă este formată din trei procese economice de bază:
aprovizionarea; producerea; comercializarea, care sunt legate reciproc, se repetă permanent şi, luate în
ansamblu, formează circuitul neîntrerupt al bunurilor economice.
Fiecare proces economic cuprinde mai multe operaţii economice.
 În procesul de aprovizionare entitatea dobândeşte resurse materiale, active imobilizate și circulante
necesare pentru desfăşurarea activităţii sale, respectiv apar operaţii de cumpărare a bunurilor, de calcul a
salariilor muncitorilor ocupaţi cu încărcarea, descărcarea bunurilor procurate sau şi alte costuri direct
atribuibile ce au fost suportate în procesul de achiziţie a bunurilor etc.;
 Procesul de producţie (de prestări servicii sau îndeplinire de lucrări) este procesul de bază al activităţii
entităţii, presupunând fabricarea produselor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor. În procesul de
producţie se evidenţiază astfel de operaţii ca: consumul de materii prime şi materiale de bază necesare
producerii, calcularea salariilor muncitorilor ce se ocupă cu producerea nemijlocită a produselor
(prestarea serviciilor, executarea lucrărilor), contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii, primele
de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, calculate în baza salariilor angajaţilor, amortizarea
mijloacelor fixe productive etc.;
 Comercializarea înseamnă vânzarea/înstrăinarea produselor, mărfurilor, serviciilor către cumpărători,
clienţi. În acest proces contabilitatea reflectă costul produselor vândute, cheltuielile de distribuire,
avansurile încasate din comercializarea produselor, mărfurilor, serviciilor, lucrărilor etc.
Una din condiţiile de bază ale funcţionării neîntrerupte a entității este asigurarea oportună a acesteia cu bunuri
necesare pentru desfăşurarea activităţii. Acestea cuprind activele imobilizate și circulante, iar in cazul existenţei
numerarului liber poate fi plasate în investiţii financiare (procurarea hârtiilor de valoare – acţiuni, cote de
participaţie în capitalul social al altor entități).
Cea mai mare parte a bunurilor entitatea o procură de la alte entități numite furnizori. De aceea în contabilitate,
în primul rând, este necesar a reflecta costul de intrare al bunurilor procurate, precum şi decontările entității cu
furnizorii.
In afară de aceasta, în majoritatea cazurilor procurarea bunurilor este însoţită de diverse costuri numite costuri
(direct atribuibile) de aprovizionare care de asemenea trebuie contabilizate şi incluse în costul bunurilor
procurate. Acestea cuprind costurile de transportare, de încărcare şi descărcare, taxele vamale, deplasările
legate de procurarea bunurilor, plăţile pentru asigurarea bunurilor pe parcursul transportării etc.
Activele intrate în patrimoniu se evaluează la cost de intrare, care se compune din: preţul de procurare, taxe
vamale aferente activelor importate, costuri aferente aprovizionărilor (comisioane, asigurare, transport extern
sau intern, costuri de încărcare-descărcare, etc.).
Operaţiunile privind intrarea în patrimoniu a activelor imobilizate se contabilizează în baza facturilor
fiscale/facturi sau procesului verbal de primire predare în debitul conturilor de evidenţă a activelor din clasa I al
Planului general de conturi contabile (de ex. 123 „Mijloace fixe”, 121 „Imobilizări corporale în curs de
execuţie”, 112 „Imobilizări necorporale”, 122 „Terenuri”, etc.) şi creditul conturilor de evidenţă a datoriilor în
cazul procurărilor, sau conturilor de evidenţă a veniturilor în cazul primirii cu titlul gratuit.
Conturile clasei I „Active imobbilizate” sunt conturi de activ, în debit se înregistrează costul de intrare a
activelor respective în patrimoniul entităţii, iar în credit ieşirea lor din patrimoniu.
Cele mai dese operaţiuni de aprovizionare sunt cu materii prime, materiale, mărfuri. Operaţiunile privind
intrarea în patrimoniu a activelor circulante se contabilizează în baza facturilor fiscale în debitul conturilor de
evidenţă a activelor din clasa II al Planului general de conturi contabile (de ex. 211 „Materiale”, 213 „Obiecte
de mică valoare şi scurtă durată”, 217 „Mărfuri” etc.) şi creditul conturilor de evidenţă a datoriilor în cazul
procurărilor, sau conturilor de evidenţă a veniturilor în cazul primirii cu titlul gratuit.
La intrarea în patrimoniu materiile prime şi materialele procurate se evaluează şi se înregistrează în
contabilitate la cost de intrare cu ajutorul contului de gradul I – 211 „Materiale” destinat generalizării
informaţiei privind existenţa şi mişcarea materialelor. Este un cont de activ, în debitul căruia se înregistrează
costul de intrare a materialelor intrate la entitate, iar în credit – valoarea materialelor ieşite din gestiune prin
utilizarea lor în procesul de producţie sau vânzarea valorilor materiale de prisos şi inutile. Soldul contului este
debitor şi reprezintă valoarea materialelor existente la entitate la finele perioadei de gestiune.
Intrarea materialelor se înregistrează în contabilitate în debitul contului de evidenţă a materialelor în
contrapartidă cu creditul unui alt cont, precizat în funcţie de modalitatea de intrare a materialelor în patrimoniul
entităţii, astfel se întocmesc următoarele formule contabile la:
 Prețul de procurare a materialelor achiziţionate de la furnizori:
Debit 211 „Materiale”
Credit 521 „Datorii comerciale curente”;
 Prețul de procurare a materialelor achiziţionate prin intermediul titularilor de avans, cu primirea
avansului;
Debit 211 „Materiale”
Credit 226 „Creanţe ale personalului”;
 Prețul de procurare a materialelor achiziţionate prin intermediul titularilor de avans, fără primirea
anticipată a avansului;
Debit 211 „Materiale”
Credit 532 „Datorii faţă de personal privind alte operaţii”.
 Costurile de aprovizionare se înregistrează:
Debit 211 „Materiale”
Credit 544 „Alte datorii curente” – pentru costurile de transport – terț;
Credit 521 „Datorii comerciale curente” – pentru transportarea materialelor de furnizor;
Credit 812 „Activităţi auxiliare” – serviciile de transport, încărcare-descărcare prestate de activităţile
auxiliare ale entității;
Credit 226 „Creanţe ale personalului” – în cazul achitării prin intermediul titularilor de avans, după primirea
avansului;
Credit 531, 533

Evidenţa analitică a materialelor se ţine pe tipurile acestora, atât total cât şi unitar. De aceia după
aprovizionarea cu valori materiale urmează calculul costului de intrare a materialelor procurate atât în total cât
şi pe fiecare tip de materiale în parte.
Determinăm costul efectiv al valorilor materiale procurate pe tipuri de materiale în total şi pe o unitate.
Pentru acesta:
1. determinăm suma costurilor de aprovizionare aferentă materialelor procurate:
2. determinăm raportul costurilor de aprovizionare către valoarea de procurare a materialelor (coeficientul
de repartizare):
3. calculăm suma costurilor de aprovizionare aferentă fiecărui tip de materiale procurate. Pentru aceasta
coeficientul obţinut în punctul 2 se înmulţeşte la valoarea fiecărui tip de materiale procurate.
 4. calculăm costul de intrare total al valorilor materiale procurate pe fiecare tip de material. Pentru aceasta
la valoarea materialelor procurate de la furnizor pe fiecare tip se adună costurile de aprovizionare
aferente fiecărui tip de materiale:
5. calculăm costul de intrare unitar. Pentru aceasta se ia raportul dintre costul de intrare total pe fiecare tip
de material şi cantitatea lui:

5.2 Schema generală a contabilităţii costurilor

Contabilitatea costurilor se organizează cu ajutorul conturilor sintetice ale clasei a 8 „Conturi de calculație”,
care includ următoarele conturi sintetice:
 811 „Activităţi de bază”
 812 „Activităţi auxiliare”
 821 „Costuri indirecte de producţie”
Particularitatea conturilor destinate evidenţei costurilor de producţie constă în faptul că acestea nu dispun de
sold la începutul şi finele perioadei de gestiune (lunii), acestea se soldează.
Conturile 811, 812,, 821 sunt conturi cu funcția contabilă de activ.
Caracteristica conturilor de costuri 811, 812, 821:
Debit 811, 812, 821 Credit
Acumularea Repartizarea
Costurilor costurilor
pe parcursul acumulate la
lunii sfîrșitul lunii
Rulaj Dt = Rulaj Ct

Contul 811 „Activităţi de bază” este destinat generalizării informaţiei privind costurile de producţie și costul
produselor fabricate/serviciilor prestate. Contul 811 „Activităţi de bază” este un cont de calculaţie.
În debitul contului 811 „Activităţi de bază” se înregistrează:
 la începutul perioadei de gestiune - soldul producţiei în curs de execuţie Debit 811 „Activităţi de
bază”
Credit 215 „Producţia în curs de execuţie”
 în cursul perioadei de gestiune – costurile directe pentru fabricarea produselor (prestarea serviciilor) :
Debit 811 „Activităţi de bază” – la valoarea costurilor acumulate în producţia de bază în contrapartidă cu:
Credit 211 „Materiale” – la costul materialelor consumate pentru fabricarea produselor, prestarea serviciilor
Credit 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii” – la suma salariului calculat muncitorilor
ocupaţi cu fabricarea produselor,
Credit 533 „Datorii privind asigurările” – la suma contribuţiilor la asigurările sociale aferente salariilor
muncitorilor ocupaţi cu fabricarea produselor, prestarea serviciilor
Credit 533 „Datorii privind asigurările” – la suma primelor de asigurare medicală
 în cursul perioadei de gestiune – costurile indirecte pentru fabricarea produselor (prestarea
serviciilor) :
Debit 811 „Activităţi de bază”
Credit 821 „Costuri indirecte de producţie” – la valoarea costurilor indirecte de producţie repartizate în costul
produselor fabricate, serviciilor prestate
În creditul contului 811 „Activităţi de bază” se înregistrează:
 costul efectiv al produselor fabricate:
Debit 216 „Produse”
Credit 811 „Activităţi de bază”
 costul efectiv al serviciilor prestate:
Debit 711 „Costul vânzărilor”
Credit 811 „Activităţi de bază”
 costul efectiv al rebutului definitiv:
Debit 714 „Alte cheltuieli operaţionale”
Credit 811 „ Activităţi de bază”
 costul efectiv al deşeurilor recuperabile (înregistrate la preţuri de valorificare):
Debit 211 „Materiale”
Credit 811 „Activități de bază”
 soldul producţiei în curs de execuţie la finele perioadei de gestiune/ lunii:
Debit 215 „Producţia în curs de execuţie”
Credit 811 „ Activităţi de bază”
Contul 812 „Activităţi auxiliare” este destinat generalizării informaţiei privind costurile de producţie și costul
produselor fabricate/serviciilor prestate aferente activității auxiliare.
În special, acest cont se utilizează pentru organizarea contabilităţii costurilor privind:
 deservirea sau aprovizionarea întreprinderii cu diverse feluri de energie (electrică, termică, abur, gaze,
apă etc.);
 producţia ambalajelor pentru împachetarea produselor;
 aprovizionarea şi păstrarea ambalajelor de sticlă pentru ambalarea produselor;
 deservirea de transport;
 exploatarea maşinilor şi mecanismelor de construcţie;
 reparaţia mijloacelor fixe;
 fabricarea instrumentelor, dispozitivelor speciale, echipamentelor speciale, pieselor de schimb; etc.
Contul 812 „Activităţi auxiliare” este un cont de calculaţie.
În debitul acestui cont se reflectă:
 La începutul perioadei de gestiune – soldul producţiei în curs de execuţie (care se trece din contul
contabilităţii financiare 215 „Producţia în curs de execuţie”);
 Pe parcursul perioadei de gestiune – costurile directe legate nemijlocit de fabricarea produselor sau
prestarea serviciilor de către secţiile auxiliare şi costurile indirecte legate de deservirea şi gestiunea
activităţilor auxiliare.
Contabilitatea acestor operaţiuni are loc similar contabilităţii operaţiilor din activitatea de bază
În creditul contului se reflectă:
 Costul efectiv al serviciilor prestate sau produselor fabricate de către secţiile auxiliare:
Serviciilor la achiziţionarea activelor:
Debit 111„Imobilizări necorporale în curs de execuţie”
Debit 121 „Imobilizări corporale în curs de execuţie”
Debit 122 „Terenuri”
Debit 123 „Mijloace fixe”
Debit 211 „Materiale”
Debit 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Debit 217 „Mărfuri”
Credit 812 „Activităţi auxiliare”
Serviciilor prestate subdiviziunilor întreprinderii:
Debit 712 „Cheltuieli de distribuire”
Debit 713 „Cheltuieli administrative”
Debit 714 „Alte cheltuieli operaţionale”
Debit 721 „Cheltuieli cu active imobilizate”
Debit 723 „Cheltuieli excepţionale”
Debit 821 „Costuri indirecte de producţie”
Credit 812 „Activităţi auxiliare”
Serviciilor prestate persoanelor juridice şi fizice terţe:
Debit 711 „Costul vânzărilor”
Credit 812 „Activităţi auxiliare”
 Contul 821 „Costuri indirecte de producţie” este destinat generalizării informaţiei privind costurile
aferente deservirii şi gestiunii subdiviziunilor de producție ale entității.
Contul 821 „Costuri indirecte de producţie” este un cont de colectare-repartizare.
În debitul acestui cont se înregistrează majorarea costurilor indirecte de producție.
În acest caz se pot întocmi următoarele formule contabile:
 calculul retribuirii muncii şi contribuţiilor la asigurările sociale și primelor de asigurare medicală pentru
personalul administrativ şi de deservire al subdiviziunilor de producţie:
Debit 821 „Costuri indirecte de producţie”
Credit 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii”
Credit 533 „Datorii privind asigurările”
 calculul amortizării imobilizărilor necorporale, mijloacelor fixe cu destinaţie de producţie şi a resurselor
naturale:
Debit 821 „Costuri indirecte de producţie”
Credit 113 „Amortizarea imobilizărilor necorporale”
Credit 124 „Amortizarea mijloacelor fixe”
 reflectarea costurilor privind materialele utilizate:
Debit 821 „Costuri indirecte de producţie”
Credit 211 „Materiale”
 reflectarea costurilor privind energia electrică, apa aburul consumat:
Debit 821 „Costuri indirecte de producţie”
Credit 812 „Activităţi auxiliare”
Credit 521 „Datorii comerciale curente”
 includerea la costuri a valorii de bilanţ a OMVSD puse în funcţiune în valoare de până la 1/6 din
plafonul stabilit pentru o unitate, şi calculul amortizării OMVSD puse în funcţiune cu o valoare mai
mare de 1/6 din plafonul stabilit de legislaţie:
Debit 821 „Costuri indirecte de producţie”
Credit 213 „OMVSD”
Credit 214 „Amortizarea OMVSD”
 calculul plăţilor pentru paza subdiviziunilor de producţie:
Debit 821 „Costuri indirecte de producţie”
Credit 544 „Alte datorii pe termen scurt”
La acumularea costurilor indirecte de producţie pot fi întocmite şi alte formule contabile în dependenţă de
cazurile survenite.
În creditul contului se înregistrează repartizarea costurilor indirecte de producţie pentru includerea în costul
produselor fabricate şi serviciilor prestate pentru producţia de bază şi activităţile auxiliare sau raportarea la
cheltuielile perioadei. În acest caz se întocmeşte formula contabilă:
Debit 811 „Activități de bază”
Debit 812 „Activităţi auxiliare”
Debit 714 „Alte cheltuieli operaţionale”
Credit 821 „Costuri indirecte de producţie”

5.3 SCHEMA GENERALĂ A CONTABILITĂŢII CHELTUIELILOR, VENITURILOR ŞI

DETERMINĂRII REZULATULUI FINANCIAR
În activitatea entităţii se realizează o mulţime de operaţiuni care cauzează cheltuieli şi generează venituri.
Pentru înregistrarea cheltuielilor şi veniturilor au fost constituite în cadrul Planului general de conturi contabile
două clase distincte:
clasa 6 „Venituri” şi clasa 7 „Cheltuieli”.
Caracteristica comună a conturilor din cele două clase constă în faptul că acestea nu participă la stabilirea
indicatorilor din bilanţ în mod direct, regăsindu-se în situația de profit şi pierdere, iar în bilanţ prezentându-se
indirect prin intermediul rezultatelor financiare.
Astfel, pentru evidenţa cheltuielilor sunt prevăzute conturile de activ din clasa 7 ”Cheltuieli”:
 711 „Costul vânzărilor”;
 712 „Cheltuieli de distribuire”;
 713 „Cheltuieli administrative”;
 714 „Alte cheltuieli operaţionale”;
 721 „Cheltuieli cu active imobilizate”;
 722 „Cheltuieli financiare”;
 723 „Cheltuieli excepţionale”
 731 „Cheltuieli privind impozitul pe venit”
Regulile de funcţionare a conturilor de cheltuieli:
 conturile de cheltuieli nu prezintă niciodată sold iniţial la începutul anului de gestiune, întrucât la finele
anului precedent cheltuielile au fost încorporate în rezultatul financiar;
 În debitul acestor conturi pe parcursul perioadei de gestiune se înregistrează cu total cumulativ de la
începutul perioadei cheltuielile recunoscute în conformitate cu SNC;
 În credit – decontarea la finele perioadei de gestiune a cheltuielilor acumulate la rezultatul financiar
total;
 nu prezintă niciodată sold final la finele anului de gestiune, întrucât toate cheltuielile anului de gestiune
la finele acestuia se trec la rezultatul financiar.
Contul 711 „Costul vânzărilor” este destinat generalizării informaţiei privind costul efectiv al produselor,
mărfurilor vândute şi al serviciilor prestate.

Dt 711 „Costul vânzărilor” Ct

La începutul anului de
gestiune nu prezintă sold iniţial.
Pe parcursul anului
are loc acumularea
La finele anului
cheltuielilor aferente costului efectiv
suma cheltuielilor
al:
acumulate (rulajul debitor
 produselor livrate:
al contului 711) se trece
Debit 711 „Costul vânzărilor”
la rezultatul financiar total,
Credit 216 „Produse”
întocmindu-se formula contabilă:
 mărfurilor livrate:
Debit 351 „Rezultat financiar total”
Debit 711 „Costul vânzărilor”
Credit 711 „Costul vânzărilor”
Credit 217 „Mărfuri”
 serviciilor prestate:
Debit 711 „Costul vânzărilor”
Credit 811 „Activităţi de bază”

Contul 712 „Cheltuieli de distribuire” este destinat generalizării informaţiei privind cheltuielile aferente
promovării i comercializării produselor finite/mărfurilor și serviciilor/lucrărilor.
 În cursul perioadei de gestiune în debitul acestui cont se înregistrează recunoaterea cheltuielilor
de distriuire pe parcursul perioadei în corespondență cu creditul conturilor: 113, 124, 211, 213, 214,
216, 217, 221, 222, 223, 261, 521, 522, 531, 532, 533, 534, 542, 544, 812,, etc.
 În creditul contului se înregistrează decontarea cheltuielilor de distribuire la finele perioadei la rezultatul
financiar total în corespondență cu contul 351.
Contul 713 „Cheltuieli administrative” este destinat generalizării informaţiei privind cheltuielile aferente
deservirii și gestionării entității în ansamblu.
 În cursul perioadei de gestiune cheltuielile administrative se înregistrează cu total cumulativ de la
începutul anului în debitul contului în corespondență cu creditul conturilor: 113, 124, 211, 213, 214,
216, 217, 226, 242, 244, 246, 261, 521, 522, 531,, 532, 533,, 534, 542, 544, 812,, etc.
 În creditul contului se înregistrează decontarea cheltuielilor administrative la finele perioadei la
rezultatul financiar total în corespondență cu contul 351.
Contul 714 „Alte cheltuieli din activitatea operaţională” este destinat generalizării informaţiei privind
cheltuielile legate de desfășurarea activității operaționale care nu pot fi atribuite la costul vînzărilor, celtuieli de
distribuire sau celtuieli administrative.
 În debitul contului se înregistrează recunoașterea altor cheltuieli ale activității operaționale pe parcursul
perioadei de estiune în corespondență cu creditul conturilor: 111, 112, 121, 122, 123, 125, 141, 142,
151, 211, 213, 214, 215, 216, 217, 224, 226, 231, 233, 234, 241, 242,, 244, 245, 246, 251, 252, 511,
512, 521, 522, 531, 532, 533, 534, 536, 542, 544, 811, 812, etc.
 În creditul contului se înregistrează decontarea altor cheltuieli ale activității operaționale la finele
perioadei la rezultatul financiar total în corespondență cu contul 351.
Contul 721 „Cheltuieli cu active imobilizate” este destinat generalizării informaţiei privind cheltuielile
aferente ieşirii și pierderile din deprecierea activelor imobilizate, cu ecepția celtuielilor aferente lipsurilor de
active imobilizate constatate la inventariere.
 În debitul contului se înregistrează recunoașterea cheltuielilor cu active imobilizate pe parcursul
perioadei de estiune în corespondență cu creditul conturilor: 111, 112, 114, 121, 122, 123, 124, 125,
126, 127, 128, 129, 131, 132, 133, 134, 141, 142, 151, 152, 172, 211, 213, 261, 262, 426, 521, 522 531,
532, 533, 542, 812, etc.
 În creditul contului se înregistrează decontarea cheltuielilor cu active imoilizate la finele perioadei la
rezultatul financiar total în corespondență cu contul 351.
Contul 722 „Cheltuieli financiare” este destinat generalizării informaţiei privind cheltuielile aferente
operațiunilor financiare ale entității
  În debitul contului se înregistrează recunoașterea cheltuielilor financiare pe parcursul perioadei de
estiune în corespondență cu creditul conturilor: 111, 112, 121, 122, 123, 125, 131, 141, 142, 151, 172,
211, 213, 215, 216, 217, 221, 223, 226, 231, 232, 233, 234, 241, 242, 243, 244, 251, 252, 262, 421, 422,
423, 511, 512, 521, 522 523, 536, 544, etc.
 În creditul contului se înregistrează decontarea cheltuielilor financiare la finele perioadei la rezultatul
financiar total în corespondență cu contul 351.
Pentru evidenţa veniturilor sunt prevăzute conturile clasei a 6 „Venituri”:
 611 „Venituri din vânzări”;
 612 „Alte venituri operaţionale”;
 621 „Venituri ale activităţii de investiţii”;
 622 „Venituri ale activităţii financiare”
 623 „Venituri excepţionale”.
Regulile de funcţionare a conturilor de venituri:
 conturile de venituri nu prezintă sold iniţial la începutul anului de gestiune, întrucât la finele anului
precedent veniturile sunt incluse în rezultatul financiar;
 În creditul acestor conturi pe parcursul perioadei de gestiune se înregistrează cu total cumulativ de la
începutul perioadei veniturile recunoscute în conformitate cu SNC;
 În debit – decontarea la finele perioadei de gestiune a veniturilor acumulate la rezultatul financiar
toral;
 nu prezintă sold final la finele anului de gestiune, întrucât toate veniturile anului de gestiune la finele
acestuia se trec la rezultatul financiar.
Contul 611 „Venituri din vânzări” este destinat generalizării informaţiei privind veniturile din vânzarea
produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor/executarea lucrărilor aferente activității operaționale a entității.
În creditul contului 611 se înregistrează recunoașterea veniturilor din vînzări pe parcursul perioadei de gestiune
valoarea produselor, mărfurilor vândute, serviciilor prestate, lucrărilor executate în antrepriză la preţuri de
livrare (fără TVA) aferente:
 facturilor achitate în numerar:
Debit 241”Casa”
Credit 611 „Venituri din vânzări”
 facturilor prezentate spre achitare:
 cumpărătorilor şi clienţilor terţi:
Debit 221”Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”
Credit 611 „Venituri din vânzări”
 lucrătorilor întreprinderii:
Debit 226 ”Creanţe pe termen scurt ale personalului”
Credit 611 „Venituri din vânzări”
 Trecerea la finele anului de gestiune a veniturilor din vânzări acumulate la rezultatul financiar are loc
prin înregistrarea contabilă:
Debit 611 „Venituri din vânzări”
Credit 351 „Rezultat financiar total”
Contul 612 „Alte venituri operaţionale” este destinat generalizării informaţiei privind alte venituri care apar
în cadrul desfășurării activității operaționale, dar nu pot fi atribuite la veniturile din vînzări.
În creditul contului se înregistrează recunoașterea altor venituri din activitatea operațională pe parcursul
perioadei de gestiune în corespondență cu debitul conturilor: 111, 112, 121, 122, 123, 125, 131, 132, 141, 142,
151, 211, 213, 215, 216, 217, 221, 223, 226, 231, 233, 234, 241, 242, 251, 252, 511, 512, 521, 522 531, 532,
533, 534, 535, 536, 542, 544, etc.
În creditul contului se înregistrează decontarea altor venituri din activitatea operațională la finele perioadei de
gestiune în corespondență cu creditul contului 351.
Contul 621 „Venituri din operațiuni cu active imoilizate” este destinat generalizării informaţiei privind
veniturile oținute din ieșirea și reluarea pierderilor din deprecierea activelor imobilizate cu excepția veniturilor
din plusurile de active imobilizate constatate la inventariere .
În creditul contului se înregistrează recunoașterea veniturilor din operațiuni cu active imobilizate pe parcursul
perioadei de gestiune în corespondență cu debitul conturilor: 114, 126, 127, 128, 129, 133, 152, 211, 213, 221,
223, 234, 535, etc.
În creditul contului se înregistrează decontarea veniturilor din operațiuni cu active imobilizate la finele
perioadei de gestiune în corespondență cu creditul contului 351.
Contul 622 „Venituri financiare” este destinat generalizării informaţiei privind veniturile obţinute din
operațiunile financiare ale entității.
În creditul contului se înregistrează recunoașterea veniturilor financiare pe parcursul perioadei de gestiune în
corespondență cu debitul conturilor: 111, 112, 121, 122, 123, 125, 131, 141, 142, 151, 161, 162, 172, 211, 213,
215, 216, 217, 221, 223, 226, 231, 232, 233, 234, 241, 242, 243, 251, 252, 262, 421, 422, 423, 511, 512, 521,
522, 523, 536, 544, etc.
În creditul contului se înregistrează decontarea veniturilor financiare la finele perioadei de gestiune în
corespondență cu creditul contului 351.
Contul 623 „Venituri excepţionale” este destinat generalizării informaţiei privind veniturile obţinute din
compensarea pierderilor din evenimente excepționale (calamități naturale, perturbări politice, modificări ale
legislației, etc.).
În creditul contului se înregistrează recunoașterea veniturilor exepționale pe parcursul perioadei de gestiune în
corespondență cu debitul conturilor: 111, 112, 121, 122, 123, 125, 131, 132, 141, 142, 151, 161, 162, 172, 211,
213, 217, 221, 223, 226, 231, 233, 234, 241, 242, 243, 244, 246, 262, etc.
În creditul contului se înregistrează decontarea veniturilor excepționale la finele perioadei de gestiune în
corespondență cu creditul contului 351.
După închiderea tuturor conturilor de venituri şi cheltuieli (cu excepţia contului 731 “Cheltuieli privind
impozitul pe venit”) în contul 351 “Rezultat financiar total” obţinem în debit suma totală a cheltuielilor
acumulate pe entitate, iar în credit suma totală a veniturilor acumulate pe entitate.
Din punct de vedere matematic, prin confruntarea rulajului debitor cu cel creditor, calculăm diferenţa dintre ele
şi obţinem rezultatul financiar până la impozitare, sub formă de profit (dacă suma veniturilor depăşeşte suma
cheltuielilor) sau pierdere (suma cheltuielilor acumulate depăşeşte suma veniturilor acumulate), care se reflectă
în Situația de profit și pierdere. Acest rezultat se mai numeşte rezultat financiar contabil (venit contabil sau
pierdere contabilă), deoarece se obţine în baza respectării numai a cerinţelor SNC, fără a lua în consideraţie
cerinţele Codului Fiscal. El se reportează în Declaraţia privind impozitul pe venit a persoanei ce practică
activitatea de antreprenoriat în vederea determinării venitului impozabil.
La etapa următoare se determină suma cheltuielilor privind impozitul pe venit conform cotei în vigoare aplicată
la venitul impozabil. Suma efectivă a cheltuielilor privind impozitul pe venit se determină la finele anului şi se
contabilizează în conformitate cu prevederile SNC.
Calculul sumei datoriilor curente privind impozitul pe venit în perioada de gestiune se reflectă prin formula
contabilă:
Debit 731 „Cheltuieli privind impozitul pe venit”
Credit 534 „Datorii privind decontările cu bugetul”
Trecerea la finele anului de gestiune a cheltuielilor privind impozitul pe venit la rezultatul financiar are loc prin
formula contabilă:
Debit 351 „Rezultat financiar total”
Credit 731 „Cheltuieli privind impozitul pe venit”
Contul 731 „Cheltuieli privind impozitul pe venit” se închide.
După reflectarea în contul 351 “Rezultat financiar total” a cheltuielilor privind impozitul pe venit soldul acestui
cont reprezintă rezultatul financiar net (profit sau pierdere) al anului de gestiune, care se trece la contul 333
“Profit net (pierdere) al perioadei de gestiune” prin următoarele formule contabile:
În cazul când suma totală a veniturilor (rulajul creditor al contului 351 “Rezultat financiar total”) depăşeşte
suma totală a cheltuielilor (rulajul debitor al contului 351 “Rezultat financiar total”) întreprinderea obţine profit,
care se reflectă prin formula contabilă:
Debit 351 “Rezultat financiar total”
Credit 333 “Profit net (pierdere) al perioade de gestiune”.
În caz contrar, când suma veniturilor este mai mică ca suma cheltuielilor, întreprinderea are pierderi, care se
reflectă prin formula contabilă inversă:
Debit 333 “Profit net (pierdere) al perioade de gestiune”
Credit 351 “Rezultat financiar total”.
După înregistrarea rezultatului financiar net al perioadei de gestiune, contul 351 se închide şi nu se oglindeşte în
situațiile financiare.
Soldul contului 333 „Profir net (pierdere) al anului de gestiune” se reflectă la finele anului de gestiune în bilanţ
în capitolul 3 „Capital propriu”, fie cu cifre obişnuite dacă este profit, fie cu paranteze dacă este pierdere. De
asemenea suma trebuie să coincidă cu indicatorul profitului net sau pierderii din Situația de profit și pierdere.
 Tema 6. EVALUAREA ŞI CALCULAŢIA CA PROCEDEE ALE METODEI CONTABILITĂŢII
1. Metode de evaluare a patrimoniului în contabilitate
Evaluarea reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care constă în măsurarea şi exprimarea valorică a
existenţei, mişcării şi transformării elementelor patrimoniale şi a operaţiilor privind mişcarea acestor elemente.
Fără evaluare nu se poate realiza contabilitatea entităţii economice.
Contabilitatea foloseşte evaluarea atât pentru înregistrarea curentă a operaţiei economice cât şi pentru
centralizarea şi generalizarea datelor sale informaţionale.
Metode de evaluare a patrimoniului.
În funcţie de modul de efectuare în timp a evaluării şi de scopul urmărit se disting două forme de evaluare:
1. evaluarea curentă
a. La intrarea in patrimoniu
b. La iesirea din patrimoniu
2. evaluarea periodică
a. la inventarierea elementelor patrimoniale
b. la intocmirea situatiilor financiare
Evaluarea curentă este practicată la înregistrarea operaţiunilor economice în contabilitate pe tot parcursul
desfăşurării activităţii operaţionale și altor activități: de investiţii, financiare sau excepţionale.
Evaluarea curentă se bazează pe datele înscrise în documentele justificative primite de la persoanele fizice sau
juridice cu care entitatea se află în raporturi permanente sau ocazionale.
Evaluarea curentă este acţiunea de evaluare a activelor, pasivelor, cheltuielilor şi veniturilor în funcţie de natura
lor.
Evaluarea curentă este legată de două momente: intrarea în patrimoniu şi ieşirea din patrimoniu.
 La intrarea în patrimoniu bunurile se evaluează şi se înregistrează la cost de intrare, care se determină
în funcţie de sursele de intrare a acestora:
 Intrarea din afara întreprinderii în care se face evaluarea:
 Costul de intrare se utilizează pentru evaluarea bunurilor procurate de la terţi.
Costul de intrare a unui bun este egal cu preţul său de procurare din factura furnizorului, la care se adaugă
costurile direct atribuibile aprovizionării: costuri de încărcare, transportare, descărcare, de asigurare pe timpul
transportului, taxele şi comisioanele vamale pentru bunurile din import, costuri necesare pentru punerea în
funcţiune (montarea şi probele tehnologice) şi eventualele taxe nerecuperabile (accize etc.).
Nu se include în costul de intrare impozitele care ulterior urmează a fi restituite entității de către organele
fiscale (în RM – TVA), cât şi reducerile acordate.
Valoarea justă se utilizează pentru evaluarea în cazul schimbului de bunuri între părţi. Valoarea justă reprezintă
suma cu care un activ ar putea fi schimbat benevol în cadrul unei tranzacții desfășurate în condiții normale între
părți interesate, independente și bine informate. Evaluarea la valoarea justă se utilizează fie pentru bunurile
economice primite ca aport în natură la capitalul social, fie obţinute cu titlu gratuit.
Valoarea nominală se utilizează pentru evaluarea creanţelor şi datoriilor. Valoarea nominală este valoarea
înscrisă în documentele justificative în care se consemnează dreptul la creanţă sau datoriile, şi reprezintă
valoarea lichidităţilor care se vor încasa sau se vor plăti în contul lor.
 Intrarea din producţie proprie ca urmare a transformării unor valori materiale în altele. Evaluarea în
acest caz se face la costul de intrare al stocurilor fabricate cuprinde:
 costurile directe de materiale (costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumate),
 costurile directe privind retribuirea muncii (salarii personal direct productiv, contribuţia la asigurări
sociale şi primele de asigurare medicale obligatorii), precum şi
 costurile indirecte de producţie determinate de fabricarea bunului.
Costul de intrare al producţiei fabricate se determină după relaţia: soldul producţiei în curs de execuţie la
începutul perioadei de gestiune + costurile perioadei de gestiune – soldul producţiei în curs de execuţie la
sfârşitul perioadei.
Ieşirea din patrimoniu reprezintă al doilea moment al evaluării curente.
Ieşirea trebuie înţeleasă fie ca trecere dintr-o stare de prezentare (brută) în altă stare de prezentare (prelucrată,
valoare nouă de întrebuinţare), fie ca ieşire propriu-zisă adică livrarea sau vânzarea elementelor patrimoniale
către alte persoane fizice sau juridice conform contractelor sau ca urmare a încheierii vieţii sociale a bunurilor
economice.
La ieşirea din patrimoniu sau la eliberarea spre consum sau folosinţă, bunurile se evaluează şi se scad din
gestiune la costul de intrare.
La ieşirea din patrimoniu a unui element de activ sau de pasiv e necesar, de asemenea, de anulat deprecierea
acestuia, calculată până la data ieşirii. De aceea pentru cuantificarea elementelor patrimoniale ca: imobilizări
necorporale și corporale şi a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată a căror valoare unitară este mai mare de
1/6 din plafonul stabilit de legislaţia în vigoare (6000 lei) în momentul ieşirii lor din patrimoniu se foloseşte
valoarea contabilă.
 Conform prevederilor SNC „Imobilizări corporale și necorporale”, valoarea contabilă reprezintă costul
de intrare sau costul corectat al obiectului de evidență diminuat cu amortizarea și pierderile din
depreciere acumulate.
 Conform prevederilor SNC „Stocuri”, valoarea contabilă a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată,
reprezintă costul de intrare a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată depozitate minus uzura acestora.
Pentru stocuri, conform prevederilor SNC „Stocuri”, stocurile ieşite se evaluează la valoarea contabilă care se
determină prin aplicarea uneia din următoarele metode de evaluare curentă:
1. Metoda identificarii specific
2. Metoda FIFO (primuk intrat – primul iesit)
3. Metoda costului mediu ponderat
Metoda de evaluare curentă a stocurilor se stailește de fiecare entitate de sine stătător și se reflectă în politicile
contaile ale acesteia. În acest caz, se iau în considerare particularitățile activității entității, cererea de stocuri pe
piață, nivelul inflației, gradul de influență a metodei acceptate de evaluare asupra rezultatului financiar, precum
și costurile aplicării metodei respective. Entitatea trebuie să utilizeze aceleași metode de evaluare curentă
pentru toate stocurile care au conținut economic și utilizare similare.
Metoda identificării specifice constă în determinarea costurilor individuale elementelor de stocuri. Această
metodă este adecvată pentru stocurile ce fac obiectul unei comenzi distincte, indiferent dacă au fost
achiziționate sau faricate. De exemplu: clădiri, apartamente, automobile, opere de artă, etc.
Metoda costului mediu ponderat, presupune calcularea costului fiecărui element de stocuri pe baza mediei
ponderate a costurilor soldurilor elementelor similare de stocuri la începutul perioadei și a costurilor
elementelor similare fabricate sau achiziționate în cursul perioadei de gestiune.
Conform prevederilor SNC „Stocuri” costului mediu ponderat poate fi calculat în două variante, şi anume:
 Costul mediu ponderat calculat la sfîrșitul perioade de gestiune (lună), conform căreia bunurile
materiale ieşite se evaluează doar la sfârşitul perioadei de gestiune, deoarece această metodă i-a în
calcul toate intrările din cursul perioadei, ponderând cantităţile intrate cu costul de intrare. Costul mediu
ponderat pentru o perioadă anumită de timp poate fi calculat prin relaţia:
Valoarea iniţială + Valoarea tuturor intrărilor din cursul perioadei
Cantitatea iniţială + Cantitatea tuturor intrărilor din cursul perioadei
Costul obţinut se înmulţeşte cu cantitatea ieşită şi se obţine valoarea materialelor ieşite.
  Costul mediu ponderat calculat după fiecare intrăre, constă în faptul că după fiecare intrare în stoc se
calculează costul mediu unitar ponderat conform relaţiei:
Valoarea stocului precedent + Valoarea ultimei intrări
Cantitatea stocului precedent + Cantitatea ultimei intrări
Costul obţinut se înmulţeşte cu cantitatea ieşită şi se obţine valoarea materialelor ieşite.
Metoda FIFO („primul intrat – primul ieşit”), prevede evaluarea stocurilor iește din entitate la costul de intrare
al primei intrări. Pe măsura epuizării loturilor, stocurile ieșite se evaluează la costul de intrare al lotului
următor, în ordine cronologică. Soldul stocurilor la finele perioadei este evaluat la costul de intrare al ultimelor
loturi de stocuri achiziționate sau fabricate. Metoda FIFO este preferabilă în cazul în care prețurile stocurilor
ieșite înregistrează o reducere permanentă în cursul perioadei de gestiune.
Metoda prezintă dezavantajul că în perioadele de inflaţie apare un profit brut mai mare decât cel real şi entitatea
va plăti un impozit pe profit mai mare, iar avantajul ei constă că evaluarea stocului final se face în jurul valorii
de piaţă.
Evaluarea conform metodei FIFO:

Pentru evaluarea stocurilor în cursul perioadei de gestiune entitatea poate utiliza una din următoarele metode:
 Metoda costului standard
 Metoda prețului cu amănuntul
Metoda costului standard se stabilește în baza normelor de consum a materialelor, normativelor privind
retribuirea muncii etc. la aplicarea metodei costului standard se vor respecta următoarele reguli:
1 diferențele de preț față de costul de intrare sau de producție trebuie reflectate distinct în contabilitate i incluse
în costul stocurilor, costurilor de producție, cheltuielilor curente etc.
2 repartizarea diferențelor de preț asupra valorii stocurilor ieite și asura soldurilor stocurilor se efectuiază în
modul stabilit în politicile contabile ale entității.
Metoda prețului cu amănuntul se aplică pentru determinarea costului stocurilor de articole numeroase i cu
micare rapidă, care au marje similare și pentru care nu este rațional să se folosească altă metodă. În cazul
acestei metode:
1. Costul stocurilor vîndute se calculează prin deducerea valorii marjei brute din prețul de vînzare al
stocurilor;
2. Orice modificare al prețului de vînzare presupune recalcularea marjei brute.
Evaluarea periodică se efectuează în două momente:
 Evaluarea periodică efectuată la inventarierea patrimoniului, se face cu prilejul verificării existenţei şi
valorii activelor şi pasivelor patrimoniale. Cu ocazia inventarierii, evaluarea se face la valoarea justă
numită şi valoarea de piaţă. Valoarea justă este estimată în funcţie de preţul pieţei sau la valoarea de
utilitate care reprezintă preţul presupus că îl acceptă un client. Se mai poate defini şi ca preţ al bunului
pe care l-ar obţine entitea prin vânzarea lui la locul şi în starea în care se află. Pentru creanţe şi datorii
valoarea justă se stabileşte în funcţie de valoarea probabilă de încasat, respectiv de plătit.
  Evaluarea în situațiile financiare a elementelor patrimoniale constituie o acţiune complexă, care se
efectuează la finele perioadei de gestiune (anului), în vederea întocmirii situațiilor financiare.
Elementele patrimoniale se reflectă în situațiile financiare în mod diferit, în dependenţă de natura şi
conţinutul său economic.

2. Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii

 Calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii ce reprezintă un ansamblu de operaţii matematice
corelate între ele şi folosite în conformitate cu prevederile metodologice prin care se determină mărimea
costurilor şi a rezultatelor.
 Calculaţia este folosită pentru determinarea valorii elementelor patrimoniale, care stau la baza
operaţiilor economice consemnate în documentele primare, continuând cu calculul bunurilor economice
consumate, calculul diferenţelor constatate în urma inventarierii, calculul costului de producţie şi a
rezultatelor financiare stabilite la sfârşitul perioadei de gestiune.
 Calculaţia se utilizează în cadrul procedeelor de generalizare ale metodei contabilităţii cum este balanţa
de verificare şi bilanţul contabil unde sunt calculate egalităţile respective.
La efectuarea calculaţiilor în prealabil se stabileşte obiectul de calculaţie şi unitatea de calculaţie.
Ca obiect de calculaţie poate fi: un produs finit, o grupă de produse omogene, o secţie, un atelier, o comandă, o
fază de fabricaţie, o lucrare, un serviciu, ş.a.
Unitatea de calculaţie reprezintă etalonul de evidenţă a obiectului de calculaţie. În practica contabilă se folosesc
următoarele feluri de unităţi de calculaţie:
 unităţi naturale, coincid cu unitatea de măsură a obiectului de calculaţie şi se exprimă în kilograme,
metri, litri, metri pătraţi, etc.
 unităţi comasate, se folosesc pentru exprimarea cantitativă a obiectelor omogene (10 perechi de
încălţăminte).
 unităţi convenţional naturale. Servesc pentru calcularea costurilor produselor asemănătoare dar care se
deosebesc după conţinutul substanţei utile (spre exemplu: borcane convenţionale).
 unităţi valorice, se exprimă în lucrări executate.
 unităţi mixte (maşină-oră, kilometru-oră, etc.).
În contabilitate pot fi folosite mai multe feluri de calculaţii, care pot fi clasificate după mai multe criterii, şi
anume:
 după momentul întocmirii calculaţiei se deosebesc:
 Calculaţii planificate (previzionale) se întocmesc înaintea efectuării operaţiilor economice şi au ca scop
determinarea costului de plan a obiectelor contabile. Calculaţia de plan are la bază normele de consum
şi normele de producţie planificate. Ele pot fi de două feluri:
 calculaţii de plan, în care se stabileşte suma prognozată a consumurilor pe o perioadă de gestiune
(trimestru sau an). În aceste calculaţii se prevede o reducere a consumurilor în urma micşorării
preţurilor;
 calculaţii normative, reflectă mărimea consumurilor pe o unitate de produs calculată în baza
normelor şi normativelor de consum aplicate la întreprindere. Spre deosebire de calculaţiile de
plan, care sunt stabilite pentru o perioadă îndelungată de timp, calculaţiile normative se schimbă
în fiecare lună, în rezultatul modificărilor normelor şi normativelor de consumuri.
 Calculaţii efective sau postcalculaţiile se întocmesc după terminarea perioadei de gestiune şi au
drept scop calcularea costurilor efective a elementelor patrimoniale. Costul stabilit conform
calculaţiilor efective se compară cu costul planificat stabilit depistându-se astfel depăşirile sau
economiile de consumuri sau cheltuieli.
 după periodicitate calculaţiile pot fi:
 calculaţii periodice (lunare, trimestriale);
 calculaţii anuale.
Acestea reflectă costurile elementelor patrimoniale pe perioada respectivă de gestiune.
 în funcţie de sfera de cuprindere a elementelor structurale ale indicatorilor economico-
financiari în conţinutul calculaţiilor:
 calculaţii totale, care iau în considerare la stabilirea indicatorilor economico-financiari toate elementele
structurale ale acestora, spre exemplu, calculul costului producţiei fabricate prin luarea în considerare a
tuturor consumurilor de producţie;