Mihai Eminescu Luceafarul

Eminescu s-a inspirit din basmul popular romanesc Fata in Gradina de Aur; povestea
zmeului indragostit fara speranta de fata de imparat este prelucrata in zeci de variante de catre
poet; povestii initiale ii sunt aduse modificari majore care pastreaza insa, linia trasata de
Eminescu si anume, superioritatea fiintei nemuritore in fata pamantenilor. In afara de izvoarele
folclorice, putem vorbi si despre unele mitologice, altele filosofice, chiar surse biografice.

Luceafarul apartine in aceeasi masura genului liric (meditatia, elegia, pastelul terestru, pastel
cosmic, idila); genului epic pentru ca dezvolta scenariul unui basm si genului dramatic pentru ca
fiecare personaj reprezinta o alta masca a poetului insusi si se angajeaza intr-un conflict
tensionat. In ultima instanta, insa poemul alegoric este unul liric, in care schema epica este doar
un cadru, iar personajele devin simboluri.

Din punct de vedere compozitional poemul este structurat in patru tablouri organizate in planuri
antitetice (terestru-cosmic; uman-fantastic).

Tabloul I- poezia se deschide cu o perspectiva mitica, atemporala. Se insista asupra unicitatii

fetei de imparat prin forma populara a superlativului. Portretul nu este concret, ci conceptual si
general. Tanara se pozitioneaza intr-o claustrare autocontemplativa si devine apta sa intre in
aventura cunoasterii. Pozitia corpului tradeaza nostalgia, inclinatia spre visare. Comunicarea este
aproape hipnotica, nascuta dintr-o magie a repetitiei. Ea se afla aproape de infinit, ca taram al
mortii; in timp ce pentru el negrul castel este tot un simbol al mortii. Urmeaza sapte strofe de
alternanta intre masculin si feminin. Dialogul din vis (reflectarea in oglinda) se face cu un alter-
ego personalizat. Prima ipostaza a Luceafarului este una neptunica. Geneza se produce din
elemente primordial (a se cufunda = a te intoarce la origini). Invitatia ascunde acceptarea starii
de increate. Perfect simetrica, a doua metamorfoza este aproape apocaliptica (ipostaza plutonica).
Din nou fata ii recunoaste forta de atractie, dar refuza angajarea si ii cere jertfirea nemuririi.
Versurile Tu te coboara exprima la cea mai inalta tensiune, aspiratia fundamental a
romanticului de a trai ilimitotul, absolutul paradoxal in limitele impuse de conditia umana.
Iubirea lui este fara limite si de aceea imbratiseaza idea anularii definitive.

Tabloul II- dupa ce se marcheaza simultaneitatea se trece la conturarea portretului rivalului.

Pajul Cupidon are un comportament capricios, contradictoriu, portretul lui fizic seaman izbitor
cu acela al unui amoras. Limbajul pe care il utilizeaza tradeaza superficialitate. Invitatia lui
Catalin o gaseste nepregatita ca si in cazul Luceafarului. Propunerea este brutala: ceea ce i se
ofera este atractia iubirii pamantesti descrisa la modul ritualic. Dezvaluie faptul ca pajul este
egalul sau, dublul ei nesofisticat; ceea ce ii propune Catalin este pierderea in anonimatul
existential. Viata diurna i se pare claustanta, in timp ce dorul de moarte poate insemna tanjire
externa sau atractia catre absolutul pasiunii, care ar echivala cu anihilarea fiintei.
 Tabloul III- coborarea in adancurile primordialitatii se realizeaza paradoxal cu ascensiunea
poetica. Versurile descriu elanul fara margini care tinde sa rupa barierele spatiulului si timpului.
Se constata dilatarea dimensiunilor si stergerea limitelor sus-jos. Comprimarea timpului se
asociaza cu dilatarea clipei, printr-un proces si de contopire care anuleaza formele concrete.
Ajungerea pe taramul genezelor se realizeaza prin doua miscari in sens contrar: cosmosul care
vine spre el nascandu-se si el care zboara prin cosmos anulandu-l. Definitia neantului este
construita in termini paradoxali ( nu e nimic si totusi e) o dubla negatie , care exprima in
acelasi timp absenta insasi, dar si negarea ei. Hyperion (cel care zboara deaspura) nu participa la
procesul creatiei, ci doar il vizioneaza. Rugamintea sa este exprimata solemn; demiurgul situat
intr-o centralitate intre Dumnezeu si Satana este un soi de Logos platonician, opus ideii de
reverie, prin gandirea rece, lucida si obiectivitatea absoluta. Pentru el nu exista notiunea de
nastere-moarte; trecut- prezent. Toate exista in simultaneitate (idee de prezent etern). Luceafarul
este nenascut, alfa si omega, iar negarea lui ar echivala cu negarea lumii. Permanenta sa este
eterna. Logosul ii garanteaza unitatea indestructibila (cuvantul dintai), iar demiurgul ii ofera
intelepciune. Viziunea orfica contine idea ca prin cantec se poate ordona lumea sau o poate
construii din haosul etern sau din contra, o poate contura pe calea anihilarii oricarei vointe.
Ipostaza orfica este dublata de cea a cezarului, care este stapanitor, dar si cuceritor. Contra
ofertele demiurgului au menirea de a-i demonstra lui Hyperion nonsensul cererii.

Tabloul IV-potrivit imperativului demiurgic, Hyperion se intoarce si se oglindeste din nou in

lumea fenomenala. Peisajul terestru este construit pe coordonatele liricii erotice eminesciene.
Cuplul este nediferentiat, ceea ce demonstreaza faptul ca, cei doi protagonist ai scenei au suferit
un process de unificare. Gandurile lor se transfera asupra peisajului. Replica lui Catalin ar putea
apartine aproape Luceafarului. Simetria cererii Catalinei este numai aparenta, pentru ca limbajul
este modificat in nucleele sale esentiale. Deja acesta este doar un monolog. Replica finala a
Luceafarului ii proclama superiotitatea absoluta si ii reafirma retragerea definitiva din lume.

Floare albastra Mihai Eminescu

Poezia a fost publicata in Convorbiri literare, revista condusa de Titu Maiorescu. Cu acest
text ne situam din nou inaintea unor versuri ce reflecta tema iubirii, impreuna cu cea a naturii,
dar si supratema timpului.

Titlul este un motiv literar coborat din poezia lui Novalis: floarea albastra este un simbol al
nemuririi, al dorintei de eternizare a clipei.

Din punct de vedere compozitional constructia lirica se aseaza pe doua planuri: planul
prezentului si planul trecutului (ultimele versuri), situate in antiteza. Prima parte are o structura
dialogata intre eul liric, dominat de aspiratia spre cunoasterea absoluta si iubita, ca intruchipare a
iubirii telurice; si prin urmare a cunoasterii de tip senzorial.

Prima replica debuteaza cu o dojana, in care fata ii reproseaza abstragerea din lume si retragerea
in cercurile inalte ale gandirii. Limbajul este unul familiar cu accente populare, care subliniaza
apartenenta fetei la universul telluric, prin propunerea pe care i-o lanseaza indragostitului, de a se
bucura de latura carnala a existentei. Simbolurile utilizate (piramidele invechite, campiile asire)
marcheaza nivelul cel mai inalt pe care cunoasterea umana il poate atinge.

Reactia eului liric demonstreaza faptul ca, acesta nu ia in serios vorbele fetei. Desi oferta ei
venea sa-i demonstreze inutilitatea eforturilor sale. Cea de-a II a replica a fetei contine si invitatia
la implinirea prin eros. Indragostitii s-ar putea retrage in natura, intr-un spatiu protector, cu care
se afla intr-o deplina comuniune, implinind stadiile unui posibil sncenariu erotic. Gesturile sunt
tandre si refac intru-catva scenariile din alte poezii de dragoste, eminesciene.

Ultima parte exprima regretul pierderii iubitei, dar si ratarea implinirii prin iubire. Asimilarea
fetei cu simbolul florii albastre intareste ideea ca nemurirea poate fi atinsa, nu numai prin
accederea catre sferele inalte ale cunoasterii, ci si prin dragoste.

Erosul devine astfel una dintre modalitatile de a-i spune clipei: mai stai. Tonul sobru si
tonalitatea elegiaca din ultima strofa subliniaza ideea ca eul liric constientizeaza trecerea
timpului si deplange incapacitatea sa de a infrange limitele temporale si prin intermediul
implinirii erotice.

Versul final este un lamento, in care poetul deplange inutilitatea oricarui demers de a iesi din
limitele autoimpuse.

Clasicismul

Exista doua acceptiuni ale termenului:

a. Clasic-exemplar, model la care se poate raporta o creatie.

b. Clasic-apartinand curentului de secol XVII, manifestat initial in Franta si raspandit
apoi in intreaga Europa.

Clasicismul isi propunea redescoperirea valorilor antichitatii greco-latine si totodata acesta

preamarea ratiunea si frumosul.

Principiile curentului sunt surprinse in arta poetica a lui Boileau:

1. Cultul adevarului si al naturii-adevarata frumusete este frumosul natural, dar scriitorul
trebuie sa aleaga doar elementele cu adevarat frumoase, fiindca natura poate produce
uneori monstruozitati contrare bunului simt; faptele relatate sa fie verosimile,
credibile in marginile ratiunii.
2. Scopul poeziei nu este nici instruirea cititorilor, nici urmarirea dovedirii unui anumit
lucru. Poezia trebuie sa placa, de aceea erau evitati termini populari, familiari sau
tehnici; publicul nu suporta emotiile prea tari si nici realismul accentuat, pentru ca se
prefer recunoasterea in personaje cu care sa se poata identifica, decat ca cititorii sa se
simta apasati de conflictele iesite in comun.
3. Cultul ratiunii-scriitorii sa se conduca dupa criteriul adevarului care echivala cu buna
cuviinta.
4. Imitarea clasicilor greci si latini-studirea operelor lor ne poate ajuta sa decidem ce
este valoros, pentru ca fiind mai aproape de natura, acestia au infatisat-o si au
analizat-o cu mai multa simplicitate si naturalete; operele lor au suprvietuit trecerii
timpului, deoarece contin un adevar omenesc general.
5. Regula celor trei unitati:
de actiune;
de loc;
de timp.
Un loc, o zi anume si un singur fapt deplin,
Vor tine pana la urma tot teatrul arhiplin
6. Puritatea genurilor si a speciilor literare-fiecare gen isi are o realitatea distincta, iar
fiecare scriitor poate obtine succes numai intr-unul dintre aceste genuri; in afara
regulilor generale, fiecare gen are reguli particulare , a caror respectare il va ajuta pe
scriitor sa se apropie de conditia perfectiunii; exista genuri si specii nobile, care
surprind moravurile inaltei aristocratii si ale regalitatii (tragedia, oda), dar si genuri
vulgare care sa reflecte paturile joase ale societatii (comedia, fabula).
7. Armonia arhitecturii compozitionale a specie: sublimul este atins prin adecvarea
perfect a cuvintelor la gand si la idee.
8. Opera trebuie sa aibe un scop moralizator: sa ofere spectatorilor repere dupa care sa
se conduca in viata.
9. Se introduce un nou tip de ideal : Omul onest; are urmatoarele trasaturi:
este fiinta rationala care evita orice exces;
este om de cultura , instruit si amator de teatru;
constituia in ochii contemporanilor un model de imbinare a elegntei
manierelor cu aceea a stilurilor.
10. Cultul perfectiunii morale- scriitorul sa dovedeasca moralitate si demnitate, conditi
esentiale la care nu trebuie sa renunte nici pentru leafa, nici pentru onoruri sociale.