UIVERSITATEA DE STAT A REPUBLICII MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT PRIVAT

REFERAT

PRINCIPIILE CLASICE SI MODERNE A IMPUNERII FISCALE

 Chisinau 2017

Impunerea reprezinta un complex de masuri si operatiuni, efectuate in baza

legii, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine in sarcina unei
persoane fizice (concretizata in metodele si tehnicile utilizate pentru
determinarea marimii obiectului impozabil si a cuantumului impozitului).
Din punct de vedere politic, prin impunerea se urmareste ca fiecare impozit
introdus sa raspunda anumitor cerinte, sa fie in concordanta cu anumite
principii.
Scoala clasica(1750 -1850) reprezinta una din cele mai semnificative din
intreaga istorie a omenirii, deoarece in caea perioada s-a inregistrat un fenomen
de crestere economica nemaintalnit pana atunci, cu repercursiuni favorabile
asupra nivelului de cultura si civilizatie al populatiei. Pe plan politic s-a
statornicit liberalismul care a facilitate dezvoltarea economica si a contribuit la
consolidarea valorilor democratice.
Aparitia pe scena istoriei a scolii clasice engleze a avut rolul de a corecta
erorile mercantilistilor si ale fiziocratilor si de a da explicatii pertinente
diverselor fenomene si procese economice.
Fondatorul acesteia a fost Adam Smith;lui I s-au alarurat alti liberali ca
reformatorii J.S. Mill si Adolph Wagner, optimistii(S. Bastiat) sau pesimistii D.
Ricardo, T. Malthus, care i-au impartasit convingerile si au continuat sa
promoveze sis a dezvolte conceptiile sale.
Gandirea clasicilor a contribuit la fundamentarea unui nou tip de politica
financiara, cu profunde implicatii sociale, care au ca trasatura generala ostilitatea
fata de impozit. Totusi ei sunt obligati sa admita ca anumite functii traditionale
ale statului(justitie, politica, armata) necesita resurse financiare care nu pot fi
procurate decat prin impozite.
Prin urmare, neputand renunta la impozite, liberalii au avut va obiectiv stabilirea
unor criterii de justitie si egalitate fiscal, astfel incat fiecare sa-si plateasca
partea (Galavielle).
Astfel de principii au fost formulate pentru prima data de Adam Smith,
reprezentant de seama al economiei politice clasice din secolul al XVIII-lea si
primul patrar al secolului XIX-lea si au ramas in literature de specialitate sub
numele de maxime fiscale. Dupa parerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a
statului ar trebui sa stea mai multe principii sau maxime, dupa cum urmeaza:
1. Principiul justetii impunerii (echitatii fiscale) care consta in aceea ca supusii
fiecarui stat sa contribuie, pe cat posibil, cu impozite iun functie de veniturile pe
care le obtin. Prin promovarea acestui principiu, se urmarea anularea
privelegiilor de care se bucurau nobilii si clerul in ceea ce priveste impozitele
directe si participarea tuturor supusilor statului la acoperirea cheltuielilor publice
pe masura veniturilor obtinute;
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca marimea impozitelor datorate
de fiecare persoana sa fie certa si nu arbitrara, iar termenele, modalitatea si locul
de plata sa fie stabilite fara echivoc, pentru a fi cunoscute si respectate de fiecare
platitor. Prin promovarea acestui principiu, se urmarea sa se puna capat domniei
bunului plac in stabilirea si incasarea impozitelor. A. Smith considera ca un mic
grad de nesiguranta este un defect mai mare decat un considerabil grad de
nedreptate;
3. Principiul comoditatii perceperii impozitelor cere ca impozitele sa fie
percepute la termenele si in modul cel mai convenabil pentru contribuabil act si
pentru organul fiscal. A. Smith pleda pentru o comoditate sub aspectul tehnicilor
folosite in efectuarea lucrarilor privind asezarea si incasarea impozitelor,
urmarind ca ele san u stanjeneasca activitatea contribuabililor sis a nu complice
inutil munca organelor fiscale. In acest sens, conditiile de efectuare a plarii
impozitelor se cerea a fi corelate cu posibilitatile reale de plata ale
contribuabililor, inclusive cu particularitatile activitatii generatoare de venituri
pentru plata acestora.
Acest principiu se regaseste respectat in faptul ca anul bugetar se suprapune sau
nu peste anul calendaristic.In acest sens, se constata practici diferite de la o tara
la alta, in sensul ca mai multe dintre ele intocmesc si aproba bugetul public pe
perioada de un an bugetar suprapusa pe anul calendaristic ( 1 ianuarie -; 31
decembrie ), intre care Brazilia, Franta, Germania etc. Alte tari , insa, incep anul
bugetar pe parcursul unui an calendaristic, incheindu-l in anul calendaristic
urmator, ca de exemplu, Canada, Japonia, Marea Britanie(1 aprilie -; 31 martie),
Australia, Suedia( 1 iulie -; 30 iunie) s.a.m.d. Intre cauzele care explica aceste
practice, unele au caracter obiectiv, ca de exemplu economia axata pe activitati
sezoniere, cum ar fi agricultura, care asiguara o mare parte a veniturilor
bugetare). Prin urmare statul tine cont de posibilitatile de plata ale
contribuabililor, atingand totodata si principiul impozitului comod.
4. Principiul randamentului impozitelor urmarea ca sistemul fiscal sa asigure
incasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli sis a fie cat mai putin apasator
pentru platitori. Acest principiu este o reflectare a tezei guvernul ieftin,
conform careia aparatul pentru stabilirea si perceperea impozitelor, la fel ca
intregul aparat de stat, nu trebuie sa fie costisitor. Totodata, acest aparat nu
trebuie sa stinghereasca activitatea economica a platitorilor si nici sa-i
indeparteze de la ocupatiile lor.
Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind indreptate
impotriva arbitraruiului ce domnea in materie de impozite in perioada de trecere
de la evul mediu la epoca moderna si in primele stadii de dezvoltare ale epocii
moderne.
In mod normal fiecare impozit nou introdus trebuie sa corespunda cerintelor,
principiilor de echitate, de politica financiara, de politica economica si sociala.
Aceste principii insa sunt intrepretate frecvent de pe pozitiile celor care detin
puterea politica si drep urmare sunt aplicate, in general in concordanta cu
interesele acestora.
In consonanta cu criteriile generale formulate de A. Smith, la baza sistemului de
impunere practicat in societatea moderna au fost puse urmatoarele categorii de
principii:
- principii de echitate fiscala;
- principii de politica financiara
- principii de politica economica si sociala.

Principii de echitate fiscala

Ca notiune, echitatea fiscala inseamna dreptate sociala in materie de impozite.
Conceptul de echitate fiscala exprima ideea ca supusiii unui stat trebuie sa
plateasca impozite in functie de capacitatea lor contributiva. Aceasta inseamna
ca persoanele cu aceeasi putere contributiva urmeaza sa suporte impozite egale,
ceea ce asigura o echitate orizontala. Ea presupune ca cetatenii cu o capacitate
contributive mai mare trebuie sa suporte impozite mai mari decat cei cu o putere
contributiva mai mica, asigurandu-se si o echitate verticala in impunere.
Pentru a putea fi vorba de echitate fiscala sunt necesare: impunerea diferentiata a
veniturilor si a averii in functie de puterea contributiva a subiectului impozitului
si scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adica stabilirea
unui minim neimpozabil. De altfel, respectarea echitatii fiscale presupune
indeplinirea cumulativa a mai multor conditii, si anume:
1. Stabilirea minimului neimpozabil, adica legiferarea scutirii de impozit a
unui veit minim care sa permita satisfacerea nevoilor de trai strict necesare.
Minimul neimpozabil insa poate fi stabilit ca atare numai in cazul impozitelor
directe (mai ales la impozitele pe venit), neavand aplicabilitate in materie de
impozite indirecte;
2. Sarcina fiscala sa fie stabilita in functie de puterea contributiva a fiecarui
platitor, adica cu luarea in considerare a marimii venitului sau averii care face
obiectul impunerii, precum si a situatiei personale a acestuia (singur, casatorit,
numarul persoanelor aflate in intretinerea sa etc.). Aici este vorba de respectarea
cerintelor echitatii pe verticala;
3. La o anumita putere contributiva, sarcina fiscala a unei categorii sociale
sa fie stabilita in comparatie cu sarcina fiscala a altei categoriei sociale,
respectiv sarcina fiscala a unei persoane sa fie stabilita in comparatie cu sarcina
altei persoane din aceeasi categorie sociala. De data aceasta este vorba de
respectarea cerintelor echitatii pe orizontala;
4. Impunerea sa fie generala, adica sa cuprinda toate categoriile sociale,
respectiv toate persoanele care realizeaza venituri sau care poseda un anumit gen
de avere, cu exceptia persoanelor ale caror venituri se situeaza sub un anumit
nivel (minimul neimpozabil).
Un rol deosebit in respectarea echitatii fiscale il are cota de impunere care
determina modul de dimensionare a impozitului considerat. Practica fiscala
cunoaste impunerea in sume fixe si respectiv, in cote procentuale.
Un impozit in suma fixa, cunoscut sub denumirea de capitatie, s-a practicat in
evul mediu si in primele stadii ale epocii moderne. In cazul acestui impozit, insa,
nu poate fi vorba de echitate, deoarece la stabilirea lui nu se avea in vedere nici
marimea venitului sau averii si nici situatia personala a platitorului.
Impunerea in cote procentuale poate fi intalnita sub forma impunerii in cote
proportionale, in cote progresive si in cote regresive.
Impunerea in cote proportionale reprezinta o manifestare a principiului egalitatii
in fata impozitelor. In cazul aceste impuneri se aplica aceeasi cota de impozit
indiferent de marimea obiectului impozabil, pastrandu-se in permanenta aceeasi
proportie intre volumul venitului (valoarea averii) si cuantumul impozitului
datorat.
Cu toate ca prin introducerea impunerii in cote proportionale s-a facut un pas
inainte fata de impunerea in sume fixe, in directia unei mai juste repartizari a
sarcinii fiscale, totusi aceasta prezinta unele neajunsuri. Astfel, nici impunerea
in cote proportionale nu are in vedere faptul ca puterea contributiva a diferitelor
categorii sociale creste pe masura ce acestea obtin venituri mai mari sau poseda
averi mai importante. Impunerea in cote proportionale s-a folosit pe scara larga
la calcularea impozitelor de tip real (funciar, pe cladiri, pe activitati industriale,
comerciale si profesii libere etc), specifice perioadei de inceput a epocii
moderne.
De mentionat ca impunerea in cote proportionale se intalneste si in prezent, ea
utilizandu-se atat in cazul unor impozite directe (de exemplu, in unele tari pentru
calcularea impozitelor pe profiturile societatilor de capital), cat si in cazul
impozitelor indirecte ( de exemplu, la taxa pe valoare adaugata, la taxele
vamale, la taxele de timbru etc)
Impunerea in cote progresive s-a introdus, in unele tari, in a doua jumatate a
secolului al XIX-lea, iar in altele in primele decenii ale secolului al XX-lea.
Impunerea in cote progresive are caracteristic faptul ca nivelul cotei impozitului
creste pe masura sporirii materii impozabile, ceea ce face ca dinamica
impozitului sa o devanseze pe aceea a materiei impozabile. Cotele progresiei pot
creste fie intr-un ritm constant, fie intr-unul variabil.
Impunerea progresiva poate fi intalnita in practica fiscala fie sub forma
impunerii in cote progresive simple (globale), fie a impunerii in cote progresive
compuse (pe transe pe venit).
In cazul impunerii in cote progresive simple, se aplica aceeasi cota de impozit
asupra intregii materii impozabile apartinand unui contribuabil. Cota de impozit
va fi cu atat mai mare, in limitele progresivitatii stabilite prin lege, cu cat
volumul materiei impozabile va fi mai mare. Impozitul datorat statului se obtine
facand produsul intre venit (averea) impozabil(a) si cota de impozit
corespunzatoare nivelului acestuia.
Impunerea pe baza cotelor progresive simple (globale)

Impunerea in cote progresive simple, desi se bazeaza pe cresterea cotei de

impozit pe masura sporirii marimii materiei impozabile, prezinta totusi unele
neajunsuri. Astfel, aceasta impunere ii dezavantajeaza pe cei care au venituri al
caror nivel se situeaza la limita imediat superioara celei pana la care actioneaza
o anumita cota de impozit.
Impunerea in cote progresive compuse presupune divizarea materiei impozabile
in mai multe transe (parti), iar pentru fiecare transa de venit (avere) este stabilita
o anumita cota de impozit. Prin insumarea impozitelor partiale, calculate pentru
fiecare transa de venit (avere) in parte, se obtine impozitul total de plata ce
revine in sarcina unui contribuabil.

In practica fiscala se intalneste si impunerea in cote regresive, care este

caracteristica impozitelor indirecte. Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca
impozitul indirect platit -; la cumpararea unei marfi sau cand se apeleaza la un
anumit serviciu -; ca suma fixa pe unitatea de produs sau sub forma cotei
procentuale, este acelasi pentru toti cumparatorii (beneficiarii serviciului),
indiferent de marimea veniturilor acestora. Cu alte cuvinte, ponderea
impozitului indirect in venitul cumparatorului este invers proportionala cu
marimea veniturilui acestuia.
In concluzie, dintre toate sistemele de impunere utilizate in practica fiscala
internationala, cel care permite in mai mare masura respectarea cerintelor
echitatii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive compuse. Cu
toate acestea, utilizarea unei anumite progresivitati de impunere, chiar si in
cazult cand acesta este mai ridicat, nu conduce automat la respectare echitatii
fiscale, deoarece, asa cum s-a aratat, aceasta presupune si indeplinirea celorlalte
conditii amintite. Totodata, nivelul ridicat al fiscalitatii este posibil sa nu
afecteze prea mult puterea de plata a unor persoane daca, pe calea evaziunii
fiscale, acestea au posibilitatea sa sustraga de la impunere o parte importanta din
materia impozabila. Se mai constata, de asemenea, ca o cota de impozit mare,
aplicata la un moment dat, influenteaza favorabil incasarile bugetare, insa de la
un anumit nivel al cotei (care incepe sa devina descurajator) incasarile incep sa
descreasca. Aceasta relatie cunoscuta sub denumirea curba incasarilor fiscale in
functie de cota (rata) de impozitare prezentata la sfarsitul anilor 70 (din secolul
trecut) ii apartine profesorului Arthur Laffer si ea a inspirat masurile de relaxare
fiscala luate de presedintele R. Reagan in cursul anilor 80.
Principii de politica financiara (fiscala)
La introducerea unui impozit se cere ca acesta sa indeplineasca si unele cerinte
de ordin financiar. Astfel, impozitul trebuie sa aiba un randament fiscal ridicat,
sa fie stabil si elastic (flexibil).
Pentru ca un impozit sa aiba un randament fiscal ridicat, se cer a fi indeplinite
mai multe conditii:
1. Impozitul sa aiba un caracter universal, adica sa fie platit de toate persoanele
(fizice sau juridice) care obtin venituri din aceeasi sursa, poseda acelasi gen de
avere sau isi apropie (prin cumparare, import etc) aceeasi categorie de bunuri.
Universalitatea impozitului presupune, in aceeasi masura, intreaga materie
impozabila apartinand unei persoane sa fie supusa la impunere;
2. Sa nu existe posibilitati de sustragere de la impunere (pe cai ilicite sau ilicite)
a unei parti din materia impozabila si nici sustragerea de la plata acestuia. In
consecinta , trebuie sa se urmareasca atat cuprinderea integrala a materiei
impozabile sub incidenta impozitului, cat si contracararea tendintelor unor
subiecti de neindeplinire a obligatiei de a plati impozitele.
3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea si
perceperea impozitelor sa fie cat mai redus posibil. Aceasta conditie presupune
crearea unui cadru organizatoric si de runctionare a institutiilor abilitate pentru
asezarea si incasarea impozitelor cat mai rational, bazat pe sistem informational
si tehnici adecvate, evitarea supradimensionarii si lipsei de eficienta in
activitatea aparatului fiscal etc.
Un impozit este considerat stabil atunci cand randamentul sau ramane constant
de-a lungul intregului ciclu economic. Cu alte cuvinte, randamentul unui impozit
nu trebuie neaparat sa sporeasca odata cu cresterea volumului productiei si a
veniturilor in perioadele favorabile ale ciclului economic si nici sa scada in
perioadele de criza si depresiune ale ciclului economic. Stabilitate este necesara
si pentru a permite agentilor economici sa-si elaboreze planuri financiare pe
termen lung. Modificarile, frecvente ale sistemului fiscal si ale cuantumului
impozitarii conduc la un climat de neincredere, potrivnic unei dezvoltari
economice durabile.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta sa poata fi adaptat in permanenta
necesitatilor conjuncturale de venituri ale statului. Astfel, daca se inregistreaza o
crestere a cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitul sa poata fi majorat in
mod corespunzator si invers.
Din practica fiscala a diferitelor tari tari rezulta ca, de regula, elasticitatea
impozitului actioneaza mai ales in sensul majorarii impozitelor.
Sansele de aplicare a principiului elasticitatii impozitului sunt destul de reduse
daca avem in vedere ca in lumea contemporana este caracteristica tendinta de
crestere continua a cheltuielilor publice , care determina doar nevoia de majorare
a incasarilor din impozite si conduce , de regula , la cautarea de solutii in acest
sens.
O problema de politica financiara in materie de impozite se pune si in legatura
cu numarul si felul (tipul) impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor
necesare statului; cum este indicat sa se perceapa un singur impozit sau mai
multe?
Ideea privind utilizarea unui singur impozit s-a intalnit atat la fiziocrati, care s-
au pronuntat pentru introducerea unui impozit funciar unic, cat si mai tarziu, o
data cu dezvoltarea marii industrii, cand au aparut pareri privind instituirea unui
impozit unic asupra materiilor prime sau asupra energiei, care sa se substituie
tuturor impozitelor de tip declarativ (stabilita pe baza declaratiei
contribuabililor). Acesta din urma impozit, conceput a fi perceput pe unele
produse (hidrocarburi, electricitate, carbuni), se considera ca ar evita cheltuielile
de incasare pe care le presupun celelalte impozite si ar suprima fraudele fiscale.
Totodata, se sustine ca un asemenea impozit ar merge in intampinarea
procesului tehnic, deoarece cantitatea de energie consumata creste pe masura ce
se dezvolta industria.
Georges Bernard propune un nou sistem de impozitare concretizat intr-un
depozit anual direct, in cote variabile asupra valorii reale a capitalului fizic si
asupra bunurilor de consum durabile. Dupa parerea lui, acest impozit prezinta o
serie de avantaje, cum sunt: posibilitatea efectuarii unui control public,
problemele privind capitalul fizic sunt mult mai bine studiate; cotele impozitului
pe ramuri pot fi ajustate in functie de criterii economice, sociale, politice,
tehnice si ecologice; sistemul de impozitare este mai ieftin.
In elaborarea acestei propuneri, autorul a avut in vedere faptul ca toate
impozitele practicate in prezent sunt, in final, reflectate in preturi, apreciind,
totodata, ca nu este suficient sa se stabileasca impozit pe venit. Se considera ca
prin introducerea acestui, impozit,veniturile publice nu mai sunt colectate pe
baza fluxurilor monetare, ci pe baza mijloacelor productive (prin acestea autorul
intelegand orice mijloc care face mai productiva activitatea omului).
Cu alte cuvinte, impunerea bazata in mod special factorul munca, ar fi, dupa
parerea sa, inadecvata, considerand ca este mai eficient si mai just ca ea sa se
bazeze pe munca trecuta, pe factorul capital.
Prin aplicarea unui astfel de impozit, preturile bunurilor si serviciilor vor avea o
structura diferentiata, dupa cum urmeaza: bunurile necesare existentei, produse
si distribuite in masa de industrii autonome si computerizate, vor fi ieftine,
suportand numai impozitul pe echipamentul necesar producerii, transportului,
depozitarii si vanzarii acestora; bunurile durabile, incluzand munca de inalta
calificare, vor fi mai scumpe, purtand atat impozitul asupra echipamentului
productiv, cat si impozitul asupra folosirii echipamentului personal (colectat ca
impozit in momentul vanzarii), determinata in functie de durata de viata a
bunului; bunurile de lux, produse manual in cantitati mici, vor fi foarte scumpe,
datorita impozitului asupra uneltelor de munca, impozitului asupra utilizarii lor
ca echipament individual, cat si pentru motivul ca fiind produse manual vor
include un venit mai mare si vor fi mai rare.
De mentionat ca idei de genul celor de mai sus n-au fost aplicate undeva, iar in
practica intalnim un numar mai mare sau mai mic de impozite, in functie de
conditiile economice, politice si sociale existente in fiecare tara.
De regula, un sistem fiscal trebuie apreciat de fiecare data prin prisma tuturor
consecintelor sale pe plan economic, financiar si social, iar nu numai in functie
de numarul si tipul impozitelor utilizate.
Aprecieri realiste privind consecintele si implicatiile de ordin economico-social
ale unui sistem fiscal pot fi facute daca sunt avute in vedere aspecte, cum sunt:
subiectul impunerii (veniturile, averea, cheltuielile si/sau si unele si altele); felul
expunerii (in sume fixe, in cote procentuale proportionale, progresive sau
regresive); categoriile sociale sau socio-profesionale supuse impunerii; existenta
unor cazuri de dubla impunere economica sau juridica; dimensionarea si
frecventa unor fenomene de evaziune fiscala ori de repercutare a impozitelor si
taxelor si beneficiarii acestora.
Problema echitatii fiscale este mereu de actualitate, deoarece ea are impact nu
numai pe plan financiar, ci si pe plan politic si social, fiind ca atare definitorie
pentru caracterizarea unui sistem fiscal. In literatura de specialitate intalnim
opinii conform carora, in aprecierea echitatii fiscale trebuie avute in vedere doua
criterii: Este vorba, pe de o parte, de echitatea sistemului fiscal care actioneaza
pe un dublu plan -; acela al justei repartizari a poverii fiscale si acela al
repercursiunii sau translatarii sarcinii fiscale dinspre contribuabilii legali catre
cei afectivi, cunoscut indeobste ca incidenta fiscalitatii. Pe de alta parte, este
vorba despre eficacitatea sau neutralitatea sistemului fiscal, care se prezinta sub
dublul aspect al neutralitatii si al impactului impozitelor asupra eficacitatii
economice si ofertei de factori de productie ca si asupra vointei de investire si de
asumare a riscurilor.
Plecand de la particular spre general, cele doua criterii trebuie aplicate mai intai
la nivelul fiecarui impozit, iar apoi la scara nationala pentru a putea vedea in ce
masura este vorba de coerenta sistemului fiscal in ansamblul sau si daca el este
compatibil la scara internationala. Aceasta compatibilitate trebuie tot mai mult
avuta in vedere in conditiile manifestarii fenomenului de globalizare a
economiei mondiale.
In abordarea principiului echitatii fiscale nu exista o unitate de vederi. Astfel,
unele abordari plaseaza echitatea sub semnul echivalentei sau al contractului
voluntar, ceea ce vrea sa insemne ca impozitul platit de fiecare contribuabil va fi
pe masura avantajelor de care beneficiaza in urma prestatiilor efectuate de stat.
Aceasta abordare are in vedere legatura dintre impozit si cheltuiala publica si se
bazeaza pe ideea unui contract voluntar intre cetatean si stat. In conditiile in care
cea mai mare parte a prestatiilor publice apar sub forma unor servicii colective,
este greu de acceptat ideea echivalentei, respectiv ca fiecare contribuabil
beneficiaza din partea statului de un serviciu care poate fi individualizat
echivalent cu impozitul platit.
O alta abordare a echitatii fiscale se bazeaza pe principiul capacitatii
contributive. In acest caza sarcina fiscala ar urma sa fie repartizata intr agentii
egentii economici in functie de capacitatea economica a acestora. Aplicarea
acetui principiu presupune existenta unui etalon pentru masurarea capacitatii
contributive si a unor norme vizand repartizarea exhitabila a sarcinii fiscale intre
contribuabili.
Capacitatea contributiva poate fi apreciata apeland la unul sau mai multi
indicatori, cum sunt: venitul, averea, consumul etc. Optiunea pentru unul sau
altul dintre indicatori, trebuie facuta in functie de natura obiectului detinut de
contribuabil (venit sau avere). Acest lucru se impune, deoarece se constata ca
averea este repartizata mai disproportionat decat venitul, iar acesta din urma mai
inegal decat consumul (este vorba in primul de consumul care priveste traiul de
zi cu zi). Asa stand lucrurile, rezulta ca impozitul asupra averii ii afecteaza mai
multe cei care economisesc (pentru a acumula in timp averi) si pe rentieri, in
timp ce impozitul pe venit este mai apasator pentru salariati. Drept urmare, in
practica fiscala din diferite tari, capacitatea contributiva este evaluata folosindu-
se concomitent indicatorii venitul si consumul. Aceasta face ca in structura
veniturilor fiscale impozitul pe venit si taxe de consumatie sa ocupe un loc
important.
Pentru a se putea repartiza cat mai echitabil sarcina fiscala in functie de puterea
contributiva este necesar sa se urmareasca respectarea echitatii atat pe
orizontala, cat si pe verticala.
Echitatea pe orizontala presupune ce persoanele care au aceeasi capacitate
contributiva sa fie supuse la plata unui impozit de marime egala. In respectarea
acestei cerinte trebuie luat in considerare faptul ca frecvent doua persoane care
realizeaza venituri de aceeasi marime au, totusi, o capacitate contributiva
diferita, deoarece situatia lor personala nu este identica (este vorba, de exemplu,
de un numar diferit de persoane aflate in intretinere). Drept urmare, in practica
fiscala privind impozitul pe venit se admit deduceri care se stabilesc in functie
de obligatiile familiale, ceea ce face sa asistam la diferente importante privind
capacitatea contributiva.
Echitatea pe verticala urmareste aplicarea unui tratament fiscal diferit pentru
persoane cu o capacitate contributiva inegala.Avand in vedere ca este dificil,
daca nu imposibil, de gasit un criteriu stiintific pentru conmensurarea gradului
de inegalitate, parerile specialistilor sunt impartite in ceea ce priveste
tratamentul aplicat.Unii pledeaza pentru aplicarea unui impozit proportional,
deoarece mentine aceeasi proportie intre impozit si venit, altii considera mai
echitabil impozitul progresiv, deoarece la o putere contributiva mai mare se
justifica o cota de impozit progresiva si nu una proportionala.
Putem conchide ca finalmente problema repartizarii juste a sarcinii fiscale
depinde de optiunea politica, de raportul de forte din forul legislativ si de
coordonatele politicii fiscale promovate de executiv.
In literatura de specialitate, in stransa legatura cu principiul echitatii fiscale este
abordat si principiul(criteriul) neutralitaii impozitelor.In conformitate cu acest
criteriu, impozitele ar trebui sa nu conduca sau, sau in cel mai rau caz, sa aiba o
influenta negativa minima(nesemnificativa) asupra alocarii resurselor si
comportamentului agentilor economici pe linia preocuparilor de a economisi,
investi, si a creste productia.
In realitate este dificil de afirmat ca impozitele nu dau nastere unei distorsiuni in
alocarea resurselor, comparativ cu optiunile pe care le-ar fi luat agentii
economici si alti platitori de impozite, daca statul, prin impozitele percepute, n-
ar fi intervenit. Astfel, de exemplu, impozitul pe venit (salariu) poate influenta
intr-un sens sau altul decizia de a munci, impozitul general pe vanzari afecteaza
consumul, iar impozitul selectiv pe vanzari (accizele) influenteaza consumul
bunurilor asupra carora a fost instituit. Daca impozitele pe vanzari au un nivel
mai ridicat, ele vor majora preturile si vor conduce la reducerea consumului, iar
scaderii cererii se va solda cu sporirea stocului si apoi urmarea imediata va fi
stagnarea sau reducerea productiei. Daca producatorii nu pot sa-si ajusteze
oferta astfel inact aceasta sa raspunda unei puteri de cumparare mai scazute,
reducerea vanzarilor poate afecta cuantumul veniturilor preconizate, iar statul se
poate afla in situatia de a incasa mai putin si din impozitele pe vanzari si din cele
pe venit.
Se poate vorbi de existenta unui conflict intre criteriul echitatii si cel al
neutralitatii. Astfel, este acceptata, pe un plan mai general, ideea ca un impozit
mai putin mai neutru in ceea ce priveste alocarea resurselor, poarta cu el o baza
mai mare de inechitate, iar un impozit care are un efect mai mare pe linia
redistribuirii conduce la distorsiuni mai mari in alocarea resurselor. O asemenea
stare conflictuala scoate in evidenta necesitatea unor solutii,fie si de compromis,
pentru a se ajunge la un sistem de impozitare care sa tinda spre un optim. Pentru
ca un sistem fiscal sa poata fi apreciat astfel , trebuie sa se caracterizeze prin
coerenta in ansamblul sau. Sistemul fiscal in orice tara este format din mai multe
impozite, deoarece un singur impozit nu poate satisface cerintele echitatii si
neutralitatii. Existenta mai multor impozite, fiecare cu avantaje si dezavantaje
raportate la cerintele echitatii si neutralitatii, face posibila atenuarea minusurilor
unor impozite cu plusurile altora, astfel incat la nivelul sistemului sa fi intalnita
coerenta care conditioneaza functionalitatea acestuia.
In acelasi timp, tinand cont de adancirea interdependentelor dintre economiile
nationale in conditiile globalizarii economiei mondiale, nu este de conceput un
sistem fiscalal al unei tari care sa nu fie compatibil si din punct de vedere
international. De exemplu, un sistem fiscal care nu ia in considerare efectele
miscarii capitalurilor poate da nastere la repercursiuni negative asupra
economiei nationale, putand afecta si incasarile fiscale ale statului respectiv.
Pe langa respectare cerintelor de mai sus, un sistem fiscal pentru a putea fi
apreciat pozitiv trebuie sa raspunda si unor exigente de ordin practic. Este
necesar ca sistemul fiscal sa fie acceptabil pentru contribualbili, astfel incat pe
cat posibil, sa nu fie nevoie sa se recurga la masuri de constrangere pentru
incasarea impozitelor. Aceasta presupune ca sistemul fiscal sa fie cunoscut si
inteles de catre contribuabili. Daca acestia consatta ca obligatiile fiscale n-au
fost stabilite in concordanta cu puterea lor contributiva, vor actiona -; apeland la
diferite mijloace -; pentru a evita sau pentru a plati cat mai putin din impozitele
datorate.
La principiile anterioare s-ar putea adauga si nediscriminarea fiscala. Aceasta
cerinta are in vedere aplicarea aceluiasi mod de impozitare a materiei
impozabile dobandite pe teritoriul unei tari, atat de rezidentii statului respectiv,
cat si de cei apartinand acestor state. Ea tinde sa se generalizeze ca principiu si
decurge din dezvoltarea schimburilor si cooperarii economice internationale, in
conditiile amplificarii circulatiei internationale a capiatlului si a fortei de munca,
respectiv a manifestii fenomenului de globalizare a economiei.
Acceptabilitatea impozitelor de catre contribuabili presupune respectarea unor
exigente, cum sunt:
- sistemul fiscal in ansamblul sau si fiecare impozit in parte trebuie sa fie
suficient de simple si transparente, astfel incat contribuabilul sa poata stabili cat
datoreaza statului. Pentru aceasta contribuabilul trebuie sa stie ce este si ce nu
este impozabil, putand astfel determina impozitul.
- Organele fiscale nu trebuie sa actioneze ca inchizitor, ci, dimpotriva, sa
respecte viata privata a cetatenilor. Aceasta insa, presupune, totusi, ca in
contextul preocuparilor pentru aplicarea in spirit de echitate a legii sa poata fi
efectuat controlul declaratiilor fiscale intocmite de contribuabil;
- Costurile de administrare a sistemului fiscal trebuie sa fie rezonabile atat din
punctul de vedere al aparatului fiscal care colecteaza impozitele, cat si din cel al
contribuabililor care trebuie sa respecte legile prin care se instituie impozitele.

Principii de politica economica

Cu ocazia introducerii unui impozit, statul urmareste , de regula, realizarea mai
multor obiective. Este vorba mai intai de procurarea veniturilor necesare
acoperii cheltuielilor publice, apoi de folosirea impozitului ca instrument de
impulsionare a dezvoltarii unor ramuri sau subramuri economice, de stimulare
or de reducere a productiei sau a consumului unor marfuri, de extindere a
exportului sau de restrangere a importului anumitor bunuri etc.
Impunerea in general, respectiv anumite categorii de impozite prin modul
concret de concepere si aplicare trebuie sa favorizeze crearea unor ramuri sau
subramuri economice, modernizarea, restructurarea si dezvoltarea economiei in
ansamblu. In acest scop este demonstrat teoretic si confirmat, in buna masura ,
de practica, faptul ca atunci cand se urmareste dezvoltarea nuor ramuri
economice, relansarea sau accelerarea ritmului de crestere economica, sistemul
de impozitare poate actiona prin efectul de stimulare pe care-l antreneaza
acordarea de facilitati, incepand cu scutieri sau reduceri ale proportiei
impozitelor. Dimpotriva, daca politica economica urmareste resctructurarea
economiei, prin restrangerea sau renuntarea la unele subramuri sau ramuri
economice necompetitive, generatoare de pierderi, se poate promova un sistem
de impozitare inhibant, nefavorabil acestora.
Incurajarea dezvoltarii unei ramuri sau subramuri economice poate fi realizata si
prin masuri de ordin fiscal, cum sunt:
- stabilirea unor taxe vamale ridicate la import;
- reducerea sau scutirea de plata a impozitelor indirecte a marfurilor autohtone;
- micsorarea impozitelor directe stabilite in sarcina intreprinzatorilor care isi
plaseaza capitalurile in ramura sau subramura respectiva;
- facilitarea amortizarii accelerate a capitalului fix din acest domeniu, ceea ce
conduce la reducerea profitului impozabil al societatilor de capital din ramura
sau subramura respectiva etc.
Impozitele sunt frecvent utilizate pentru a influenta comportamentul
producatorilor agricoli in ceea ce priveste productia obtinuta si veniturile
realizate: un impozit stabilit in functie de venitul mediu(prezumat) la hectarul de
teren poate stimula interesul producatorilor sa obtina o productie sporita la
hectar si cu costuri mai mici, stiind ca pentru venitul suplimentar astfel obtinut
nu datoreaza impozit suplimentar.
In vederea cresterii consumului unei anumite marfi, statul procedeaza la
miacsorarea sau suprimarea impozitelor indirecte percepute la vanzarea acesteia.
Daca se urmareste reducerea consumului, atunci se procedeaza la majoarea
cotelor de impozit aplicate la vanzarea marfii respective.
Extinderea relatiilor comerciale cu strainatatea poate fi stimulata prin masuri
fiscale constand in restituirea partiala sau integrala a impozitelor indirecte
aferente marfurilor exportate;reducerea nivelului taxelor vamale percepute de
catre stat la importul anumitor marfuri utilizate pentru fabricarea de produse
destinate exportului. Limitarea accesului marfurilor straine se poate realiaza prin
practicarea unor taxe vamale cu caracter protectionist la importul anumitor
marfuri, iar restrangerea exportului unor categorii de pruduse, prin practicarea
de taxe vamale la exportul acestora. Acest ultim procedeu se foloseste in unele
tari aflate in dezvoltare pentru a limita exportul de materii prime si semifabricate
si a incuraja exportul de produse manufacturate.
Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea
situatiei economice. Astfel, spre exemplu, pentru stimularea investitiilor
particulare, in unele tari a fost adoptata masura reducerii impozitului aferent
profitului investit in masini, utilaje si alte echipamente active. Este intalnita si
opinia privind scutirea de impozit a sumelor investite de persoanele cu venituri
medii pentru a determina implicarea intr-o masura sporita a clasei mijlocii in
procesele investitionale, ceea ce ar contribui si la fluidizarea circulatiei
capiatlului in economie. In vederea combaterii inflatiei, se recurge frecvent si la
masura majorarii impozitelor.
Un nivel mai inalt al fiscalitatii poate prejudicia cresterea economica prin
impactul advers asupra ofertei de locuri de munca, asupra fenomenului de
economisire, precum si asupra dorintei de investire si inovare. Prin urmare,
utilizarea impozitelor ca mijloace de interventie in economie trebuie facuta de
fiecare data cun multa precautie, urmarindu-se ca prin intermediul lor sa se
stimuleze deopotriva atat cererea cat si oferta, deoarece in caz contrar poate fi
afectat, uneori, echilibrul macroeconomic. Aceasta necesitate este determinata
de faptul ca impozitele influenteaza deciziile economice, conducand la
modificari ale comportamentului indivizilor in calitatea lor de investitori,
salariati sau de generatori de economii.
Principii social -; politice
Prin politica fiscala promovata de unele state se urmareste si realizarea unor
obiective de ordin social - politic. Astfel, partidul de guvernamant urmareste ca
politica fiscala pe care o promoveaza sa fie in condordanta cu interesele
categoriilor si grupurilor sociale pe care le reprezinta. Uneori, prin intermediul
masurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernamant incearca sa-si mentina
influenta in randurile unor categorii sociale, in perioada din preajma alegerilor.
Este cunoscuta, de asemenea, practica acordarii unor facilitati fiscale
contribuabililor cu venituri reduse si celor care au un anumit numar de persoane
in intretinere.
In cadrul principiilor de politica sociala, in mod expres, impunerea trebuie sa
urmareasca realizarea protectiei sociale sub forme specifice
impozitelor.optiunile cu privire la protectie sociala pot fi concretizate , in buna
masura , prin folosirea adecvata a sistemului de impozitare, urmarind, in primul
rand, protejarea categoriilor sociale defavorizate. In acest sens sunt luate in
considerare acele categorii de persoane confruntate cu dificultati materiale sau
cu deficiente de ordin fizic si intelectual care nu pot suporta sarcini fiscale in
conditii normale si sunt tratate mai avantajos, prin sistemul de impozitare
aplicat, inclusiv prin scutirea lor de obligatia platii impozitului.
Un asemenea principiu, considerat complementar principiilor de echitate sociala,
actioneaza si in sensul atenuarii diferentelor mari ce rezulta din punct de vedere
al veniturilor ( averilor) realizate de catre membrii societatii.
Se inscrie in contextul acestor principii si contracararea , prin regimul de
impozitare aplicat, a fenomenelor de imbogatire fara munca sau insusirea de
foloase necuvenite.
Impozitele sunt folosite si pentru limitarea consumului unor produse care au
consecinte daunatoare asupra sanatatii (tutun, bauturi alcoolice). Totodata, in
unele tari se practica un impozit special, numit de ordine, in sarcina
celibatarilor si a persoanelor casatorite fara copii, pentru a se influenta cresterea
natalitatii. De asemenea sunt practicate si variante de impunere care sa
imbunatateasca structura populatiei pe categorii de vasta, acordand de regula
scutiri sau reduceri ale impozitului pentru persoanele care au in ingrijire copii
sau batrani.
Un principiu general de politica economica si sociala, cu impact asupra
impunerii, consta in folosirea impozitelor pentru corectarea si influentarea
tendintelor dezechilibrante, perturbatoare, asupra mediului economico- social.
Sub acest aspect, se constata ca adaptarea modului de impozitare a veniturilor, in
primul rand al profiturilor, in functie de conjunctura economica, urmarind
stabilizarea economiei sau stimularea dezvoltarii economice durabile si
asigurarea folosirii mai complete a fortei de munca, cu efectele sociale benefice
pe care le antreneaza, are o mare rezonanta in societatea moderna.
Dupa alti autori principiile generale ale impunerii, practicate in societatea
moderna, se impart in patru categorii:
- principii de politica financiara;
- principii de politica economica si sociala;
- principii de echitate fiscala, de dreptate si egalitate;
- principii administrative.
In ceea ce priveste principiile administrative, acestea se refera la dinamica lor,
cum se aseaza si cum se percep impozitele. Acest principiu poate fi incadrat
totusi in cadrul principiilor de politica financiara(fiscala) intrucat se refera de
fapt la comoditatea perceperii impozitelor, la faptul ca acestea trebuie sa fie
certe iar cheltuielile pentru asezare, dimensionare si incasarea impozitului sa fie
cat mai reduse.

In concluzie, principiile impunerii in conceptie moderna sunt mult mai ample

decat in conceptie clasica, pentru ca societatea nu se confruntase, inca, cu
dezechilibre macroeconomice alarmante. Principiile impunerii s-au extins
datorita si faptului ca a avut loc o reconsiderare a rolului pe care-l joaca
impozitul in viata economica in perioada contemporana, fiind un instrument
eficient de reglare si orientare a economiei in sensul cerut de conjunctura in care
aceasta se gaseste(recesiune sau avant economic). Dar totusi baza sistemului
actual de impunere a fost pusa de scoala clasica si doar continuata de scoala
moderna prin reprezentantii ei.
BIBLIOGRAFIE
1. Filip, Gheorghe, Finante publice, Editura Junimea, Iasi, 2002
2. Filip, Gheorghe si colaboratorii, Finante, Editura Junimea, Iasi, 2002
3. Vacarel, Iulian, Finante publice, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti,
2003
4. Onofrei, Mihaela, Impactul politicii financiare asupra societatii, Editura
Economica, Bucuresti, 2003
5. Anghelache, Gabriela, Belean, Pavel, Finantele publice ale Romaniei, Editura
economica, Bucuresti, 2003