SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR

Durerea
Durerea in patologia renourinara este un simptom destul de frecvent, manifestandu-se cu
caracter acut sau cronic la nivel lombar, uni- sau bilateral sau la nivelul aparatului urinar distal.

Colica nefretica (renala, ureterala) este o durere paroxistica instalata brusc,

unilaterala, cu intensitate mare, chiar violenta. Ea poate fi continua sau exacerbari
paroxistice, fara a exista o anumita pozitie antalgica. Din lomba iradiaza descendent
spre hipocondru, flanc si fosa iliaca de aceeasi parte, spre organele genitale externe
(testicul, labia mare) sau la radacina coapsei si chiar pe fata anterointerna, uneori pana
la genunchi. Durata unei colici poate varia de la cateva minute, pana la cateva ore,
recidivand la intervale variabile in functie de cauza. Durerea se datoreste distensiei
acute a capsulei renale ca urmare a cresterii presiunii urinei la nivelul bazinetului sau /
si ureterului. Evolueaza cu oligurie, rareori putand sa apara o anurie reflexa, pentru ca
la sfarsit sa se observe o poliurie tranzitorie. In timpul colicii se observa frecvent si o
polachiurie, chiar tenesme vezicale, mai ales cand exista hematurie macroscopica.

Adesea sunt prezente si o serie de manifestari reflexe si anume:

greturi, varsaturi, balonari, incetinirea tranzitului intestinal, chiar ileus dinamic si tenesme rectale;
hipertensiune cutanata lombara, chiar contractura musculara antalgica lombara si / sau abdominala;
tulburari de ritm cardiac si cresterea moderata a tensiunii arteriale, mai ales la cei cu o cardiopatie
preexistenta.

Uneori pacientii invoca drept cauza declansatoare un aport lichidian mare, efortul fizic sau un
voiaj, dar multe cazuri nu au nici un factor initiator demn de retinut.

Obstacolul in scurgerea urinii este dat cel mai frecvent de un calcul migrat din bazinet spre
ureter, un efect similar avand si un cheag de sange format in cursul unei hematurii mari de cauza
renala, un fragment de papila renala sau de tesut tumoral din rinichi. Colica renala poate fi
produsa foarte rar de o compresiune externa sau un spasm ureteral.

Examenul obiectiv al unui bolnav in colica evidentiaza cateva semne clinice importante:

rinichiul este moderat marit si foarte dureros la palpare

punctele costomuscular, costovertebral si ureterale dureroase

lomba este foarte dureroasa la percutia blanda (manevra GIORDANO prezenta)

Durerea lombara bilaterala descrisa adesea ca o greutate dureroasa continua sau

intermitenta, localizata in unghiul costovertebral sau in flanc, poate fi atribuita afectarii renale
daca iradiaza descendent si coexista cu alte manifestari renourinare (tuburari de diureza, de
mictiune sau anomalii ale examenului de urina). Uneori durerea lombara bilaterala se
accentueaza in timpul mictiunii, fapt ce sugereaza refluxul vezico-ureteral. Aceste dureri
lombare bilaterale apar uneori in pielonefrite, glomerulonefrite acute, rinichi polichistic,
hidronefroza bilaterala, nefropatii tubulointerstitiale acute, in special in hemoliza intravasculara.

Durerea lombara unilaterala aparuta brusc la un bolnav cu o boala cardiovasculara cu

potential emoboligen sau trombozant pune problema infarctului renal sau trombozei venelor
renale. Aceasta durere este persistenta cu aceeasi intensitate, de obicei fara iradieri sau fenomene
vezicale. O durere surda, persistenta, care creste treptat in intensitate se constata uneori si in
tumorile renale. In hematoamele perirenale si in flegmoane apar asemenea dureri, dar ele
evolueaza intr-un context febril.

Dureri de origine vezicala apar sub forma cistalgiei si in retentia acuta de urina. Cistalgia se
prezinta ca o durere retropubiana si hipogastrica, surda, cu intensificari pre-, intra- si
postmictionale, care iradiaza in uretra spre meat sau perineul anterior, insotita de arsuri sau
usturimi la mictiune, disurie si polachiurie. Apar in cistite, tumori vezicale, litiaza vezicala si
secundar in pielonefrite si tuberculoza renovezicala. Durerea din retentia acuta de urina este
intensa, violenta, cu sediu in hipogastru si iradieri perineale si in uretra. Aceste dureri devin din
ce in ce mai vii, la intervale din ce in ce mai scurte, accentuate la palparea regiunii hipogastrice
si insotite de senzatia imperioasa de mictiune.

Durerile uretrale de cauza locala (uretrite) apar in timpul mictiunii, fiind insotite si de
usturimi sau arsuri. Durerile vezicale iradiaza frecvent in uretra, integrandu-se insa in ansamblul
manifestarilor suferintei de baza.

Tulburarile de mictiune.
In mod normal adultul are 3-6 mictiuni pe 24 de ore, din care maxim una noaptea,
eliminand la fiecare din ele, fara dificultate, un jet abundent si constant, care incepe si se termina
brusc, un volum de 250-300 ml. urina, evacuarea vezicala fiind totala, reziduul vezical fiind mai
mic de 10-15 ml.

Disuria este termenul care defineste eliminarea cu dificultate a urinii, asociata sau nu cu
dureri pre-, intra- sau postmictionale. Pentru a urina bolnavul face un efort anormal, uneori
dureros, cu debut intarziat al mictiunii fata de necesitate, cu jet subtire sau intrerupt, cu final
prelungit si senzatia de mictiune incompleta. Apare necesitatea de a se folosi presa musculara
abdominala pentru golirea completa a vezicii, situatie cand barbatii prefera sa urineze in pozitie
sezanda.

Apare in urmatoarele situatii:

afectiuni vezicale: cistite, tumori, diverticuli, calculi, tuberculoza

afectiuni prostatice: adenom, cancer, prostatite
compresiuni vezicoureterale prin tumori pelvine, fibroame uterine, pelviperitonite, prolaps genital
stricturi uretrale, calculi, polipi
afectiuni neurologice medulare sau malformative vertebromedulare, boli ale sistemului nervos central.
 Polachiuria reprezinta cresterea emisiilor de urina fara cresterea diurezei, cantitatea de urina
pe fiecare mictiune fiind in general redusa. In polachiurie reflexul de mictiune se declanseaza la
volume de umplere vezicala mai mici, chiar de cativa ml. de urina, datorita urmatoarelor cauze:

reducerea anatomica a dimensiunilor vezicii urinare prin tumori endovezicale

sau vezica mica cicatriciala;

imposibilitatea de distensie a vezicii datorita unor compresiuni externe prin uter gravid,
tumori pelvine mari sau ascita voluminoasa;

hiperexcitabilitatea receptorilor din peretele vezical prin inflamatie (cistite), factori

mecanici (litiaza vezicala, cheaguri de sange) sau de presiune, cu retentie de urina
(stricturi uretrale, adenom de prostata, anomalii ale regiunii cervicale vezicala);

procese inflamatorii acute uretrale (uretrite);

inflamatii pelviperitoneale, inclusiv cele de origine genitala sau anorectala, care pot
afecta vezica urinara.

Polachiuria evolueaza deci cu golirea completa sau incompleta a vezicii, ultima posibilitate
prezentand retentie de urina. Se manifesta atat ziua, cat si noaptea, existand la femei si o
polachiurie exclusiv diurna prin suferinte vezicale de natura endocrina. Adesea apar si variatii ale
intensitatii jetului urinar, care devine ezitant, intrerupt, subtire, fara presiune, cu final prelungit si
incomplet, mai ales daca exista obstacole in eliminare.

Retentia de urina reprezinta imposibilitatea de a urina, de a elimina urina acumulata in

vezica. Se poate instala acut, fiind in acest caz de obicei completa sau treptat, cronic, situatie
cand este incompleta, dar in ambele variante apare globul vezical.

Retentia acuta de urina instalata rapid se manifesta prin senzatia imperioasa de mictiune,
insotita de dureri in hipogastru, cu caracter de contractie, care se repeta la intervale din ce in ce
mai scurte, pe un fond dureros continuu. La palparea hipogastrului se constata existenta globului
vezical, ca o formatiune ovoida, sub tensiune, cu fundul situat la o distanta variabila de simfiza
pubiana, chiar pana la ombilic. Globul vezical este dureros la palpare, declansand senzatia de
mictiune, fiind foarte bine delimitat si relativ mobil.

Retentia cronica incompleta se instaleaza treptat, dupa o perioada de disurie si polachiurie in

care se constituie un rezidiu vezical postmictional din ce in ce mai mare. Cand retentia ajunge la
un volum considerabil, presiunea intravazicala forteaza sfincterul vezical aparand falsa
incontinenta de urina sau 'mictiunea involuntara prin supraplin'.

Cauzele care produc retentia de urina sunt:

a) locale:

obstacole uretrale prin calculi sau stricturi

 afectiuni prostatice ca adenomul, cancerul sau prostatitele

suferinte ale colului vezical

b) reflexe:

postoperator

peritonite acute

traumatisme ale bazinului

c) neurologice:

leziuni medulare sau centrale.

Incontinenta de urina reprezinta emisia involuntara de urina. Pierderea involuntara de

urina in timpul somnului se numeste enurezis, ea fiind normala la copilul mic si patologica dupa
varsta de 3 ani, invocandu-se in primul rand cauze psihice si mai rar cauze locale sau
neurologice.

In incontinenta de urina adevarata urina se elimina pe masura ce patrunde in vezica,

aceasta fiind permanent goala, cu functia de rezervor pierduta. Apare atat in suferintele medulare
care afecteaza controlul sfincterian, cat si in boli vezicale proprii sau ale colului acesteia.
Frecvent se intalneste incontinenta de urina la efort fizic, tuse, stranut sau simplu ortostatism,
mai ales la femei, dovedind existenta unei scaderi a tonusului uretral, cu insuficienta sfincteriana
sau perineala.

Intreruperile mictionale sau oprirea brusca si involuntara a mictiunii sunt datorate

angajarii unui calcul sau cheag de sange pe uretra, a unui calcul mare vezical sau tumora
pediculata care astupa tranzitor orificiul uretral ca o supapa.

Diureza
Reprezinta volumul urinar pe 24 ore normala este apreciata a fi intre 1000-2000 ml., cu
limite extreme intre 500 si 2500 ml, dependenta de cantitatea de lichide consumate, alimentatie,
scaun si temperatura mediului ambiant. Eliminarea unui volum urinar mai mare de 2000 ml/zi la
un subiect cu regim alimentar echilibrat se numeste poliurie. Un volum urinar mai mic de 500
ml/zi se numeste oligurie, valorile inferioare la 300 ml/zi, oligo-anurie, iar sub 150 ml./zi se
poate eticheta anuria.

Poliuria se produce ca urmare fie a eliminarii prin rinichi a unor substante osmotic
active, care necesita cresterea volumului de apa eliminata, fie datorita incapacitatii de
concentrare a rinichiului. Poliuria osmotica, realizata prin prezenta in sange a unor concentratii
mari de substante osmotic active si eliminarea in exces a lor prin urina, apare in:
 diabetul zaharat cu glicemii mari

hiperazotemii extrarenale sau in fazele initiale ale insuficientei renale cronice

introducerea in plasma a unor diuretice osmotice (exemplu: manitolul)

Incapacitatea de concentrare a rinichiului este regasita in: diabetul insipid

neurohipofizar;

faza de reluare a diurezei din insuficienta renala acuta;

faza de eliminare a edemelor generalizate;

unele cazuri de rinichi polichistic;

dupa colicile renale litiazice;

Oliguria reprezinta scaderea diurezei datorita reducerii fluxului sanguin renal si / sau
filtrarii glomerulare. Va apare in consecinta o hipotensiune arteriala sistemica cu scaderea
presiunii eficace de filtrare la nivel glomerular, in afectarea primara sau secundara a glomerulilor
sau scaderea numerica importanta a acestora.

Aspectul urinii la emisie la individul normal este limpede, transparenta, de culoare

galben deschis sau galben-portocaliu. Urina este decolorata in poliurii si in stadiile tardive ale
insuficientei renale cronice si mai inchisa la culoare in cazul pierderilor lichidiene extrarenale
prin diaree, varsaturi, transpiratii sau lipsa de aport lichidian corespunzator. Urina poate prezenta
variatii de culoare si anume:

cafenie-verzuie in icterele mecanice si hepatocelulare;

rosie-caramizie, tulbure, sedimentand un depozit cu aceeasi culoare, in eliminarile mari de acid uric si urati;
alb-laptoasa in eliminarile de fosfati, clarificandu-se prin adaugarea de acid acetic;
bruna de la emisia de melamina din melanoamele maligne
visinie prin prezenta uro- sau / si coproporfirinelor, mai ales dupa expunerea la lumina solara;
portocaliu-roscata dupa medicamente cu nucleu pirazolonic (amidopirina, nitrofurantoin, furazolidon etc);
albastru-verzuie dupa albastru de metilen;
lactescenta in chilurie si lipidurie;
roscata pana la rosu-inchis in hemoglobinurie si hematurie;
alb-galbuie si tulbure in piurie.
SINDROAME GLOMERULARE.
Evolutiv, afectarile glomerulare pot fi acute, subacute (forme rapide progresive sau
'maligne') si cronice, fiecare avand o semiologie clinica si biologica caracteristica, de la care
pornim de fapt in practica cu diagnosticul .

Sindromul de glomerulonefrita acuta

Etiologia afectarilor glomerulare acute este dominata de infectia cu streptococ
beta-hemolitic din grupa A, cel mai frecvent fiind tipul 12. Focarul de infectie poate
fi regiunea faringoamigdaliana, cutanat sau dentar, scarlatina furnizand in prezent foarte putine
cazuri. Izolarea germenului in momentul declansarii bolii este dificila, deoarece au trecut 7-21
zile de cand a fost activ focarul de infectie initiator, la nivelul caruia era cantonat streptococul.

Uneori glomerulonefritele acute pot fi produse si de alti germeni (pneumococ,

stafilococ), virusuri (mononucleoza infectioasa), sau dupa administrarea repetata de seruri sau
vaccinuri.

Debutul este brusc, de multe ori cu febra si vagi dureri lombare bilaterale, pe fondul
carora in cateva ore apare edemul, localizat facial, mai ales la pleoape, laba piciorului,
retromaleolar si pretibial. Este un edem moale, moderat ca amploare, in producerea lui nefiind
implicata hipoproteinemia. Faciesul acestor bolnavi este destul de sugestiv, pielea palida, intinsa,
cu edemul predominant la pleoape si ingustarea fantei palpebrale, aminteste de fizionomia
mongoloida.

Oliguria de aproximativ 500 ml/zi este remarcata si de bolnav, urinile fiind rosii, ca 'apa
in care s-a spalat came'. Hematuria macroscopica nu constituie regula, existand multe cazuri la
care este descoperita la examenul de urina.

Hipertensiunea arteriala este moderata, gasita la toate cazurile. In absenta ei trebuie

chiar reconsiderat diagnosticul. Cazurile cu valori tensionale mari pot prezenta manifestari de
encefalopatie hipertensiva, cu cefalee, varsaturi, somnolenta, crize convulsive, avand si
modificari EEG. Cordul este de dimensiuni normale, hipertensiunea arteriala fiind de data
recenta si cu existenta tranzitorie.

Examenul de urina este revelator prin existenta proteinuriei cu valori moderate, hematurie
importanta, chiar macroscopica, cu cilindri hematici si hialini, densitate urinara crescuta si
reactie acida. Desi exista si o leucociturie, ea este cu mult inferioara ca valoare hematuriei.

In sange se gaseste aproape constant o hipoproteinemie fara alterari ale configuratiei

electrolforetice si un grad moderat de anemie, fara modificari leucocitare. Cresterea tranzitorie a
ureei, creatininei si scaderea clearance-ului creatininei (scaderea filtratului glomerular) se
constata la formele severe, care pot evolua spre insuficienta renala acuta.
Sindromul nefrotic
Este definit de o proteinurie abundenta mai mare de 3,5g/zi, capabila sa produca in
sange o hipoalbuminemie sub 3g% si o hipoproteinemie sub 6g %, ambele responsabile
de aparitia edemului nefrotic.

Proteinuria atinge valori mari pe 24 ore, electroforeza proteinelor urinare permitand

delimitarea formelor selective, in care se pierd aproape in exclusivitate albumine (80%) si mici
fractiuni globulinice si a formelor neselective, care prezinta un traseu electroforetic cu toate
fractiunile proteice intr-o proportie similara cu cea din plasma, deci si pe cele cu greutate
moleculara mare.

Concomitent se mai pierd prin urina si transferina, rezultand o anemie hipocroma

microcitara, refractara la tratamentul cu fier, iodul legat de proteine, factori ai coagularii,
rezultand o hipercoagulabilitate responsabila de tromboze, cresterea lipidelor serice, iar
complementul induce predispozitia la infectii.

In sange perturbarile protidice si lipidice sunt constante, dar de intensitate variabila.

Cresterea lipemiei, in special colesterolul si trigliceridele, este constanta. Colesterolemia

se situeaza de obicei intre 350-1500 mg%, iar trigliceridele pot ajunge pana la 3000 mg%,
provocand lactescenta serului, iar clinic comportand un risc cardiovascular cert in directia
aterosclerozei. Nu se cunosc precis cauzele acestui dezechilibru.

Termenul de sindrom nefrotic pur se refera la formele la care exista doar proteinurie
selectiva, fara hematurie si HTA. Sindromul nefrotic impur asociaza la proteinuria neselectiva,
hematuria micro - sau macroscopica si HTA.

Elementul semiologic esential il constituie edemul nefrotic care devine evident clinic
dupa ce s-a produs o retentie hidrica de 5-6 l. Initial discret, periorbitar. lombosacrat si la
membrele inferioare, pe fata dorsala a labei piciorului, retromaleolar si pretibial, este si va
ramane un edem moale, lasand un godeu profund, indiferent cat de mare ajunge. Ajunge la
dimensiuni impresionante, aparand anasarca. Colectiile lichidiene pleurale, peritoneale si
pericardice au caractere biochimice de transudat. Edemele viscerale sunt prezente, dar singurul
care capata expresie clinica este cel cerebral, manifestat prin cefalee, varsaturi, tulburari vizuale
si chiar crize convulsive.

O manifestare clinica frecventa sunt trombozele venoase in teritoriul cav inferior si

pulmonar. Localizarile din teritoriul mezenteric explica crizele dureroase abdominale, cu
meteorism, greturi, varsaturi, scaune diareice, febra si leucocitoza tranzitorie.

Incidenta infectiilor pulmonare, intestinale sau peritoneale este semnificativa, justificate

prin scaderea rezistentei datorita pierderilor urinare de proteine.

Din punct de vedere etiologic sindroamele nefrotice, produse de orice proces patologic
care creste permeabilitatea capilarului glomerular pentru proteine, pot fi clasificate astfel:
- Primare, datorate unor nefropatii definite.

- Secundare altor boli.

A. Infectioase: glomerulonefrite poststreptococice, endocardite, sifilis secundar, hepatita B,

HIV, mononucleoza infectioasa, malaria.

B. Medicamente: saruri de aur, preparate de mercur, penicilamina, captopril, substante de

contrast, seruri si vaccinuri.

C. Neoplazii: Boala Hodgkin, limfoame, leucemia, carcinoame, melanom.

D. Boli autoimune (sistemice): lupus eritematos diseminat, purpura Henoch-Schnlein, vasculite

sistemice, sindrom Goodpasture, dermatomiozita, amiloidoza, sarcoidoza, sindromul Sjgreen,
poliartrita reumatoida, sindromul Sharp.

E. Boli heredofamiliale: diabetul zaharat cu nefropatie, unele anemii hemolitice

intracorpusculare, sindroame nefrotice congenitale.

F. Diverse: eclampsia, tiroidite, mixedem, hipertensiunea renovasculara, rejetul cronic al

transplantului renal.

Nefropatii interstitiale infectioase (pielonefrite)

In acest grup sunt cuprinse acele nefropatii interstitiale produse de un agent microbian si
care presupun atingerea concomitenta a bazinetului. Ele se pot produce pe cale ascendenta sau
hematogena, evoluand acut sau cronic, uni - sau bilateral. Termenul de infectie urinara este
imprecis semnificand eliminarea de germeni prin urina, fara a se preciza originea si cauza
infectiei, aceasta putand fi situata de la nivelul orificiului uretral, pana la rinichi. Se considera
o bacteriurie semnificativa atunci cand numarul germenilor depaseste100.000 colonii /
ml. Cand numarul de germeni este sub 10000 / ml. se poate infirma infectia urinara, valorile
situate intre aceste limite fiind considerate suspecte, necesitand repetarea uroculturilor.

Recoltarea urinii se face de la jumatatea mictiunii, de dimineata sau la minim 6 ore de la

precedenta, dupa o toaleta genitala prealabila. Recoltarea pe sonda sau prin punctie vezicala
suprapubiana sunt procedee de exceptie aplicate la bolnavii care nu pot realiza conditiile
mentionate. Insamantarea trebuie sa se faca imediat, eprubeta nu se va tine mai mult de o ora la
temperatura camerei, sau daca nu se poate face se va pastra la 4 C la frigider, dar nu mai mult de
24 ore. O singura urocultura permite diagnosticul la 80% din cazuri, doua la 95% si trei la 99%.
Bacilul coli reprezinta cel mai frecvent germen izolat din uroculturi (90%) la cazurile
necomplicate, restul fiind date de Klebsiella, Proteus, Pseudomonas, Enterobacter etc. Bacilul
tuberculos produce insamantari renale hematogene.
Sindromul cistitic
Se manifesta prin polachiurie, disurie, dureri retro- si suprapubiene, tenesme vezicale si
urini tulburi chiar hematurie. Durerile si usturimile apar predominant postmictional, frecventa
mictiunilor fiind mare, cu cantitatea de urina pe fiecare din ele mult redusa. Examenul de urina
evidentiaza leucocituria predominanta, hematurie, uroculturile fiind des pozitive.

Pielonefrita acuta
O infectie bacteriana acuta uni - sau bilaterala a tesutului interstitial renal si a bazinetului
adiacent, infectia propagandu-se cel mai des pe calea ascendenta sau hematogena, de la focare
din vecinatate sau de la distanta.

Debutul acut este dominat de febra mare, cu frisoane repetate, cefalee, transpiratii,
varsaturi, starea generala alterandu-se rapid. Inca de, la inceput apar dureri lombare mari, uni -
sau bilaterale, sindromul cistitic fiind prezent inconstant. Durerea lombara iradiaza descendent
prin flancuri, spre fosele iliace, dar aceasta nu este o caracteristica a pielonefritei acute.
Anamnestic se gasesc frecvent in antecedentele apropiate episoade de cistita, suferinte
intestinale, biliare sau ale micului bazin.

La examenul obiectiv gasim un bolnav febril, cu stare generala alterata, transpirat, cu

tegumentele si mucoasele frecvent deshidratate, polipneic, tahicardic, cu tendinta la scaderea
tensiunii arteriale. Palparea profunda a rinichilor uni - sau bilateral este foarte dureroasa,
manevra Giordano prezenta si punctele ureterale superioare si mijlocii sensibile. Daca se reuseste
paloarea rinichiului, acesta este moderat marit. In formele usoare diureza este conservata, dar in
cele severe apare oligoanuria si chiar insuficienta renala acuta.

La examenul de urina proteinuria este redusa cantitativ, de la urme, pana la maxim 1g%o.
Daca infectia este cu un germen care produce ureaza (in special Proteus si Klebsiella), care
descompune ureea si produce amoniac, reactia urinii devine alcalina. Sedimentul urinar este
dominat de leucociturie, leucocitele fiind izolate sau grupate, integre sau alterate, cu sau fara
cilindri leucocitari. Hematuria. desi prezenta, are valori cu mult inferioare leucocituriei. In urina
proaspata, recoltata intr-un vas steril, la examenul de urina intre lama si lamela, se constata o
flora microbiana abundenta, dar urocultura este cea care permite identificarea precisa a
germenilor si efectuarea antibiogramei. Pe hemograma apare o leucocitoza cu neutrofilie si
deviere la stanga a formulei leucocitare, fara anemie sau modificari trombocitare. VSH este
foarte mare, pozitivandu-se chiar si alte probe de inflamatie (proteina C, fibrinogen etc).
Functional rinichiul se comporta norma! in formele usoare, insuficienta renala acuta aparand
doar in cele severe.
Litiaza urinara
Litiaza urinara reprezinta prezenta unor calculi in caile excretorii urinare. Oricare ar fi
natura calculului, litiaza urinara se manifesta prin dureri de tip colicativ, hematurie, complicatii
mecanice date de obstructia calculoasa, complicatii infectioase si insuficienta renala cronica prin
pielonefrita cronica. Uneori este asimptomatica, fiind descoperita ecografic sau radiologie.

Cea mai frecventa manifestare ramane colica nefretica. La anamneza se va insista asupra
vechimii manifestarilor, frecventa cu care acestea s-au repetat in timp, daca au fost uni - sau
bilaterale si daca au fost insotite de manifestari infectioase. Se va cerceta alimentatia, consumul
de lichide si de asemenea antecedentele de guta sau litiaza familiala.

Foarte frecvent litiaza determina aparitia unor complicatii care completeaza tabloul clinic
al colicii renale. Complicatiile mecanice sunt date de migrarea unui calcul cu diametrul mai mic
sau egal cu aproximativ 8 mm, care daca intr-un anumit loc devine obstructiv induce uretero-
hidronefroza. Anuria calculoasa constituie o mare urgenta daca apare pe rinichi unic chirurgical
sau celalalt mult deteriorat prin pielonefrita cronica. Complicatiile infectioase se traduc fie
printr-o piurie latenta, asimptomatica, fie prin accidente infectioase acute sau pionefroza.
Complicatiile renale sunt date de pielonefrita cronica ce insoteste frecvent litiaza renala,
finalizand insuficienta renala cronica.

Explorarea paraclinica se bazeaza pe urmatoarele metode:

Examenul de urina atesta prezenta hematuriei micro- sau macroscopica, insotita de o

proteinurie mica. pH-ul urinar se coreleaza cu tipul de litiaza existent. Uroculturile sunt
obligatorii pentru depistarea infectiei, tinand insa cont ca in formele cu obstructie completa urina
din acel rinichi nu poate ajunge in vezica. Explorarea minima functionala renala (uree, creatinina
si acid uric in sange) este recomandata la orice caz. Evidentierea unui eventual factor metabolic
responsabil de producerea litiazei "litiaza de organism' se realizeaza prin determinarea calcemiei
si calciuriei pe 24 ore, a acidului uric in sange si urina, fosfatemia si fosfaturia si cistinuria.
Solicitand bolnavului sa urineze de fiecare data intr-un vas, putem surprinde eliminarea
calculului, analiza mineralogica a lui orientand conduita terapeutica si dietetica. Examenul
ecografic la aceste cazuri are valoare orientativa, urografia fiind cea care pune cu siguranta in
evidenta calculii, indiferent daca sunt radiotransparenti sau radioopaci, precum si consecintele
acestora asupra rinichiului si sistemului pielocaliceal. Prin urografie se pun in evidenta si
eventuale cauze locale capabile sa determine, formarea unor calculi, aspect cunoscut sub numele
de 'litiaza de organ'.

Principalele varietati de litiaza:

Litiaza calcica este cea mai frecventa, aparand atat in hiperparatiroidia primitiva si
hipercalciuria idiopatica, cat si sub forme asociate de oxalat de calciu sau fosfat de calciu
(ultimul impreuna cu fosfatul amoniacomagnezian).
 Litiaza urica se poate asocia cu hiperuricemie si hiperuricozurie, urina avand un pH
anormal de acid. Uneori litiaza urica apare in cadrul gutei, insa in aceasta anomalie metabolica
depunerea de acid uric se poate face si difuz in rinichi realizand o nefropatie asimptomatica ce
duce cu timpul la insuficienta renala cronica. Calculii de acid uric sunt radiotransparenti. Calculii
coraliformi sunt formati din fosfat de calciu si fosfat amoniacomagnezian, fiind gasiti in
infectiile cronice, mai ales cu proteus.