METODA VERBO-TONALA

Obiective:

definirea conceptelor cu care opereaza metoda verbo-tonala;

prezentarea continutului metodei si ilustrarea etapelor interventiei prin exemple.

Cuvinte cheie:

Optimala, logatomi, frecvente filtrate

1. Fundamentarea stiintifica a metodei

Dupa Petar Guberina componentele esentiale ale comunicarii sunt:

Limba, care sta la originea transmisiei si receptiei informatiei, constituita din

sisteme fonologice, morfologice si sintactice;

Valorile limbii: intonatia, ritmul, pauzele, timpul, miscarile care dau limbajului
valente afective;

Contextul: comunicarea se deruleaza intr-un context determinat.

1.1. Structura limbajului si legea optimalei

Comunicarea este eficienta daca sunt reunite in mod optim: inteligibilitatea vorbirii,
bogatia informatiei si rapiditatea transmisiei. Limbajul realizeaza acest efect prin doua
procedee complementare:

Acumularea este transmisia unei informatii cat mai bogate posibil, plecand de la
elemente limitate ca numar. Elementele de valoare (elemente suprasegmentale)
permit aceasta acumulare;

Eliminarea permite sa nu se dea atentiei tuturor elementelor pentru a intelege un

mesaj. Diferitele sale procedee se bazeaza pe redundanta sintactica, pe semantica si
pe context.

Intelegerea sensului se face in mod global si comunicarea este constructia structurii optimale
de functionare si transmisie a informatiilor.

Pentru persoanele cu diferite grade de hipoacuzie, dar mai ales pentru cei cu
hipoacuzie severa si profunda discriminarile posibil de realizat sunt sarace dar pot fi
pretioase, inclusiv pentru reducerea impreciziei miscarilor fetei. La varsta prescolara
circuitul reflex auditiv-fonetic este conditionat de satisfacerea trebuintelor bazale dar si de
activitati mai complexe (imitarea adultilor). Expresia se leaga de primele adaptari la mediul
fizic si social. Specialistii in metoda verbo-tonala considera ca aceasta tehnica da auditiei un
rol important si comparativ cu aceasta toate celelalte mijloace de constituire a fonatiei
(vizuala, tactila, perceperea fluxului si temperaturii aerului, punerea in pozitie pasiva a
organelor fonatorii) sunt perimate. Se produce de fapt o interventie activa asupra fonatiei, de
natura motorie. In cursul exercitiilor fonetice pure se elimina informatiile vizuale (este
ascunsa fata vorbitorului), intr-un mod progresiv, pentru a permite concentrarea asupra
decodificarii elementelor sonore ale mesajului.

1.2. Campul optimal de auditie a sunetelor vorbirii

Lantul comunicarii contine patru momente: emisie, transmisie, receptie si perceptie, iar
acestea sunt intercorelate, emisia determina perceptia si invers.

Nu exista nici o contradictie intre aspectul fizic al emisiei si aspectul structural al

perceptiei (sau auditiei) limbajului. Sistemul verbo-tonal se bazeaza pe studiul realizarii
perceptiei vorbirii la nivel cortical. Sistemul verbo-tonal se serveste de logatomi (silabe fara
sens) ca stimuli, in scopul emiterii factorilor psihologici care intervin in intelegerea vorbirii.

Benzile de frecventa, chiar inguste, permit inteligibilitatea vorbirii in anumite conditii.

Nu exista o relatie intre intensitate si benzile discontinue de frecvente.

Corpul intreg functioneaza si ca receptor si ca emitator.

Tensiunea este rezultatul travaliului muschilor protagonisti si antagonisti.

Pauza este o activitate in sine.

Se modifica, cu ajutorul aparaturii specifice, raporturile frecvente-intensitati din campul

auditiv perceput de o ureche normala. Se cauta un camp optimal, adica un camp auditiv pe
care subiectul il gaseste cel mai comod la un moment dat. Acest camp ii permite sa simta
variatiile (opozitiile) care se vor structura progresiv in diferente semnificative permitand
discriminari auditive in functie de lungime, frecventa, intensitate.

Pentru copiii care nu au auzit nimic, campul optimal reprezinta un camp astfel amenajat
incat sa permita niste prime recunoasteri ale caracteristicilor sunetelor vorbirii.

1.3. Rolul de receptor si emitator al corpului

Cercetarile verbo-tonale au demonstrat ca intregul corp este implicat in perceptia

sunetelor vorbirii, intr-un mod particular in cazurile de deficienta auditiva severa sau
profunda. Aparatura verbo-tonala tine seama de acest lucru pentru a putea reda frecventele
foarte grave, inferioare frecventei de 20 Hz.
 Guberina gaseste ca receptia corporala permite o reala perceptie auditiva (perceptia
vibratiilor sonore) si nu doar perceptia vibratiilor ritmice. Experienta demonstreaza ca:

vorbirea poate fi perceputa cand este receptionata cu ajutorul vibratoarelor plasate

pe corp;

acest mod de perceptie este singurul posibil la un numar de deficienti auditivi

profund, la care utilizarea unui vibrator pe mastoida, nu are nici o eficienta, din
cauza leziunii urechii interne.

Corpul participa la producerea limbajului prin atitudini si miscari. Miscarea este un element
structural: gesturile, mimica, atitudinea sunt semnificative pentru receptor; participa la
transmiterea de semnificatii afective, insotesc linia melodica; miscarile insotesc ritmul frazei,
puncteaza frazele, subliniaza cadenta si accentul.

1.4. Organizarea musculara si producerea vorbirii

Observarea emisiei vocale la diferiti deficienti auditivi releva o hipercontractie

musculara buco-fonatorie la fiecare tentativa de emisie vocala si o respiratie inadecvata. La
altii se observa o relaxare care face tensiunea necesara articularii sa nu fie suficienta. La toti
se observa ca miscarile accentuate si mai putin accentuate ale vorbirii sunt absente si
lipseste opozitia dintre tensiune si detenta.

1.5. Caracteristicile miscarilor fonatorii

Fonetica clasica (articulatorie) nu se ocupa decat de pozitiile organelor fonatorii si nu de

miscarile lor propriu-zise. Ea nu a analizat calitatile proprii ale miscarilor pentru a reliefa
calitatile specifice ale sunetelor produse in lantul vorbirii. Ori ceea ce da sunetelor calitatile
proprii, sunt atat miscarile care le produc cat si pozitia in care aceste miscari sunt produse.

Tensiunea miscarilor articulatorii este deci un element esential; jocul tensiunii

musculare in producerea vorbirii nu este limitat la organele fonatorii, ci implica o organizare
a tonicitatii intregului corp. Fiecare silaba are punctele sale de concentratie maxima iar
articulatia este o structura produsa prin concentrarea mai multor muschi situati in diferite
parti ale corpului. In aceasta optica macromotricitatea corpului nostru influenteaza
micromotricitatea organelor noastre articulatorii.

2. Aplicarea metodei verbo-tonale

2.1. Aparatura verbo-tonala este destul de sofisticata si specifica. Aceste aparate electronice
vor trebui sa elimine diferite zone frecventiale si sa transmita sunete foarte grave. In
continuare vom prezenta cateva din aparatele utilizate.

Audiometrul verbo-tonal
 Aparatul ajuta la depistarea auditiei (receptiei) frecventelor sonore specifice vorbirii.
Este compus din doua parti: o sursa de sunete si aparatul de masura. Sursa permite emiterea
de logatomi filtrati pe benzi de frecventa. Logatomii selectati acopera, practic, tot spectrul
frecvential al vocii umane. Audiograma verbo-tonala a unui deficient auditiv indica diferenta
intre auditia sa patologica si auditia normala, de referinta, in relatie stransa cu frecventele
sunetelor vorbirii si nu in raport cu sunetele pure.

SUVAG-urile

Pentru educarea auditiei, Guberina a conceput doua aparate care utilizeaza datele
sistemului verbo-tonal. Au trei caracteristici:

pot face sa varieze diferitele componente structurale ale sunetelor: frecventa,

intensitatea, etc. si permit utilizarea campului optimal individual;

ele permit transmisia frecventelor foarte grave (sub 10 Hz), care sunt mai bine
pastrate la persoanele cu deficienta auditiva severa si profunda; aceste frecvente
transmit cel mai bine ritmul si intonatia;

printr-un sistem de filtrare se elimina frecventele care nu sunt utilizabile de catre

copil sau adult.

a) SUVAG I

Amplifica si transmite frecventele cele mai joase ale vorbirii. Receptia mesajului, emis
prin microfon, este realizata printr-un vibrator (cale tactila) si/sau prin casca (cale aeriana).

Intre cele doua parti amplificatoare este incorporat un joc de filtre trece-jos. Alegerea
filtrajului se face in functie de curba audiometrica obtinuta (la fiecare subiect) si in functie de
raspunsurile pe care acesta le-a dat in cursul incercarilor. Se cauta filtrajul optimal in functie
de calitatea vocii, de ritm, de perceptia vorbirii si de confortul auditiv exprimat de catre
subiect. Poate fi utilizat fie in clasa (grup), fie individual.

b) SUVAG II

Este un aparat mai complex decat precedentul, a carui curba de raspuns poate fi modificata.
Pe langa elementele componente ale lui SUVAG I, SUVAG II contine o serie de filtre trece-
sus, trece-jos si trece-banda. Combinarea adecvata a acestor filtre permite adaptarea
amplificarii la fiecare caz in parte.

c) Vibratorul
 Amplificand intr-o maniera selectiva frecventele joase, poate fi utilizat singur, cu
proteze sau cu casca. Favorizeaza perceperea ritmurilor (muzicale si corporale), a
elementelor suprasegmentale.

d) Planseta vibratoare

Este un ansamblu de vibratoare fixate, dupa anumite criterii, pe o placa, ceea ce

permite o perceptie globala -prin corpuri- a fonemelor suprasegmentale, a ritmurilor si a
stimularilor fonetice.

2.2. Principiile metodei

Principiile de baza care se aplica sunt: principiul acustic; principiul fonetic; principiul
lingvistic.

Pentru cercetarea campului auditiv optimal trebuie cunoscuta curba auditiva: prin
audiometrie verbo-tonala sau tonala. Pierderile auditive, exprimate in decibeli, vor indica
cum sa actionam asupra intensitatii. La SUVAG I se pastreaza tot spectrul, o prima filtrare
consta in reglarea intensitatii la niveluri ceva mai mici decat cele necesare atingerii pragului
la frecventele cele mai alterate. Apoi se incearca obtinerea parerii copilului. Se fac cateva
incercari la niveluri diferite de intensitate.

Exemplul 1:

In cazul unui copil cu hipoacuzie profunda se prezinta cinci obiecte (jucarii):

hipopotam, casa, mar, fetita, ciocolata. Alegerea cuvintelor se face in functie de
caracteristicile lor fonetice care trebuie sa fie diferite: lungime, ritm, repartitia intensitatilor
pe diferite frecvente. Este numit fiecare obiect in parte si indicat. Se reia sirul de cateva ori,
in mod lent pentru a se realiza conditionarea. La inceput este permisa labiolectura, apoi se
acopra fata in mod progresiv, cerand copilului sa indice obiectul denumit. Cand nu se mai
inregistreaza progrese, se modifica din nou campul optimal pentru a creste proportia de
raspunsuri. Daca procentajul raspunsurilor corecte este mic, se utilizeaza un vibrator care se
aseaza pe mana subiectului. Daca procentajul este ridicat, se largeste banda frecventelor spre
acute si se complica sarcina de discriminare fonetica.

Exemplul 2:

Subiectul este un copil de 5 ani cu hipoacuzie profunda, cu nivel mediu de inteligenta,

provenit dintr-un mediu de auzitori.

Se regleaza filtrul de trecere spre frecventele grave, activand filtrul de 600 Hz. Se
monteaza vibratorul si se regleaza intensitatea de iesire la un nivel confortabil pentru copil.
Se cauta pe care parte a corpului produce vibratorul cele mai eficiente raspunsuri.
Hipoacuziile profunde sunt refractare, cel putin in prima parte a reeducarii, la perceperea
sunetelor pe oasele craniului.

2.3. Suportul prin vocea profesorului

Alaturi de selectarea si reglarea campului optimal, vocea profesorului contribuie la

accentuarea diferentelor pentru a se atinge pragul diferential al perceptiei auditive.

Vocea profesorului actioneaza asupra:

duratelor - prin alungirea sunetelor lungi in opozitie cu cele explozive;

ritmului - realizand accentuarea in ciuda incetinirii pronuntiei;

frecventelor - accentuand la inceput frecventele grave, apoi opunand acutele

gravelor si in final reducand aceste diferente;

intensitatilor - diminuand intensitatea vocalelor pentru a nu masca zgomotele

slabe ale consoanelor.

Exemplu:

In pronutia diferentiatoare a doua cuvinte: mama si papa, rolul profesorului este

accentuarea opozitiilor fonematice din aceste doua cuvinte, mai ales a tensiunii.

Sunetul m este o consoana mai putin incordata decat p. Pronuntia cuvintului

mama se incepe lin, cu buze moi pentru ca m este un fonem lung si grav. Apoi se face o
trecere supla spre un a. Intensitatea putin ridicata a acestei vocale creste pana la jumatatea
duratei sale si se reduce in apropierea celuilalt m. Si acesta este moale si lung, continuat cu
un a de intensitate normala. Emisia cuvintului papa va fi incordata.

Rolul psihopedagogului este de a accentua opozitiile fonetice multiple surprinse intre

aceste doua cuvinte dar mai ales opozitiile de tensiune.

2.4. Reeducarea cu SUVAG I

Desi se desfasoara pe parcursul aceluiasi interval de timp, in cadrul antrenamentului

complex, se pot delimita mai multe tipuri de interventii in functie de obiectivele speciale
urmarite: antrenamentul auditiei, al fonatiei, constituirea limbajului verbal, combinarea si
aplicarea acestor fragmente in situatii de comunicare specifice situatiilor curente din viata
cotidiana.

2.4.1. Debutul reeducarii auditive

 De natura vibratorie sunt si semnalele vizuale dar de o frecventa mult mai inalta. In
cadrul metodei verbo-tonale prin stimuli vibratili sunt denumite semnalele cu frecventa mai
mica de 20 Hz, capabile sa provoace efecte acustice.

Exemplu:

Intr-o prima lectie se pot prezenta cinci cuvinte care sunt numele proprii ale unor
persoane cunoscute de catre elev. Aceste cuvinte trebuie sa prezinte caracteristici fonetice
foarte diferite si sa fie ilustrate prin fotografii. Se pronunta rar fiecare nume, indicand
imaginea persoanei respective. Se repeta demersul pentru a se putea stabili legaturi intre
persoana numita si o situatie complexa in care se asociaza miscarile fetei cu stimularile
ritmice ale vibratorului. I se cere subiectului sa indice persoana din fotografie, numita de
catre profesor.

In prima faza este permisa labiolectura, ulterior se restrang progresiv informatiile

vizuale pana la eliminarea lor. Este posibil sa fie necesare multe sedinte pana cand copilul va
reusi sa treaca pragul de la informatiile vizuale la cele auditive.

2.4.2. Debutul antrenamentelor fonatorii

Intreaga interventie vizeaza cresterea controlului tonalitatii vocii copilului in evolutia

spre o voce cat mai apropiata de normal, urmarindu-se integrarea tuturor reusitelor in
contexte ale comunicarii in situatii curente.

Exemplu: Se urmareste reusita copilului in a distinge si a rosti:

mama de frica;

vai de durere;

oh din admiratie;

ha, ha- in ras;

nu- pentru refuz.

Se pot crea situatii care corespund acestor emisii verbale, se poate recurge la folosirea
ilustratiilor. Pe parcursul sedintelor de reeducare se vor opune perechi de stimuli: mama,
de frica cu vai, de durere; ah, din admiratie cu ha, ha, din ras; ham, din indoiala cu
da, pentru certitudine. La inceput, copilul este lasat sa vada fata profesorului, pentru a
observa miscarile organelor fonoarticulatorii dar si expresia faciala a starii emotionale.

Exemplu: Emiterea cuvintului mama, din frica, va fi realizata cu o frica ce face sa

scada tonusul. Pentru pronuntia opusului acestuia vai, se va evoca o durere vie, rapida care
face trecerea de la o pozitie de repaus la una de incordare exprimata prin cresterea tonusului
general, inclusiv a musculaturii articulatorii. Acest mod de expresie va permite trecerea din
pozitia joasa a limbii, ca pentru a, in pozitia superioara pentru i, datorita cresterii
tensiunii muschilor fetei, a muschilor labiali. Cand acest exercitiu, bazat pe opozitia dintre
exprimarea celor doua cuvinte, se dovedeste insuficient, se arata copilului pozitia si traseul
pe care il va parcurge limba.

In acest context vibratorul dobandeste importanta in perceperea intensitatilor. De mare

importanta, pe fondul activismului specific copilului de 3-6 ani, este asocierea miscarilor
corpului cu emisiile sonore.

Exemplu: Lasarea brusca in pozitia ghemuit bum;

Detenta prin saritura Hop la;

Lansarea bratelor cu degetele adunate ca un avion mic, produce o suierare:

fass;

Un cantec de leagan: la, la, la.

La inceput toate aceste emisii onomatopeice nu vor fi produse corect. Dupa

numeroase exercitii se ajunge la reglarea accentelor si intensitatii, la contractii sau relaxari
ale traseului buco-faringian. Cu aceste stimulari se leaga intim excitatia vibratoare.

In urma acumularii de material verbal prin discriminari si emisii aproximative se

obtine o forma de exprimare apropiata de gangurit. Se urmareste ca subiectul sa stocheze in
memorie un numar de cuvinte uzuale, specifice varstei. De exemplu sunt selectate cuvinte
care denumesc animale sau obiecte de mobilier. Acestor cuvinte li se adauga articolul
hotarat.

Exemplu: pisica, vasul, usa, etc.

Nu se folosesc propozitiile pentru ca este dificil de construit enunturi cu sens de catre

o persoana care opereaza cu un numar mic de foneme. Deoarece memoria auditiva este putin
antrenata, de la mai mult de trei foneme apare sentimentul de nediferentiere.

2.4.3. Variatii ale campului de frecvente

Se extinde treptat campul frecventelor care totusi limitat de starea auditiva. Aceasta
modificare constituie o noua sarcina: identificarea acelorasi cuvinte intr-un camp modificat.
Dupa atenuarea zgomotului se pot relua exercitiile prin introducerea de noi cuvinte. Este
surprinzator ca desi subiectul, conform curbei audiometrice tonale, nu aude la frecvente de
peste 500 Hz, se poate adapta totusi la noile stimulari. O explicatie ar putea fi data de
prezentarea, poate prea abrupta, a unor tonuri pure care constituie un obstacol pentru
persoana surda care nu beneficiaza de sprijin. Formele vorbirii sunt compuse din grupe de
frecvente situate undeva intre joase si inalte. Armonicele vor fi excaladate ca niste trepte,
pana la limita posibilului. Explorarea altor campuri frecventiale se bazeaza pe explorarile
precedente datorate chiar unui fond redus de cuvinte.

2.4.4. Nasterea silabelor si fonemelor

Cuvintele cunoscute vor fi prezentate in perechi pentru a le opune, in prima faza,

ulterior fiind prezentate cele asemanatoare.

Exemplu: mama papa.

Profesorul inmoaie pe m si il intareste pe p. Pe parcursul acestor exercitii se

articuleaza stimularea auditiva sau vibratorie cu fonatia. Cand este reprodusa opozitia dintre
silabele ma, mo si pa, po se trece dintr-o stare de decontractie la una hipertonica. Acest
fapt determina caderea valului palatin si va asigura rezonanta nazala pentru m. Aceste
alternante stau la baza reeducarii fonatiei. Miscarile articulatorii si cunoasterea modului de
articulatie, in acest stadiu, sunt doar aspecte secundare.

Dupa acelasi model, se prezinta perechi de cuvinte care contin un fonem analog din
punct de vedere al solicitarii tonice.

Exemplu: mama, mare, Maria, masa;

mere, numere, etc.

Se izoleaza silabele ma si me iar apoi fonemul izolat m.

Dupa cele s-a constatat ca cele doua foneme m si p au fost asimilate prin serii de
cuvinte si cand articularea lor a dobandit o individualizare relativ stabila, se introduce
valoarea mediana b. Acest fonem, care va fi opus lui m, va fi mai putin hipoton, nu va
lasa sa cada valul palatin si va fi mai lung. Opus lui p, acest fonem va fi mai putin
hipertonic. Usoara hipotonie face posibila o vibratie laringiana.

Situate in acelasi punct de articulatie, p-b-m, vor fi dispuse gradat din punct de vedere
a reglarii tonusului. In cazul unor reglari patologice ale tonusului, in hipertonie, se
coordoneaza interventia psihopedagogului cu a profesorului de sport si eventual cu a
medicului pentru a se realiza decontractia si relaxarea generala. In cazurile de hipotonie
antrenamentele se vor incepe cu puternicele contractii ale p-ului.

2.4.5. Nasterea limbii

Ca urmare a parcurgerii etapelor anterioare s-a reusit stocarea unor expresii si cuvinte.
Acestea vor trebui incluse in anumite situatii. Situatia exprimata trebuie sa fie mimata sau
prezentata astfel incat semnificatia si modul de exprimare sa se intrepatrunda. Copiii
urmaresc prezentarea de catre profesor a unor suite fonetice, in fata unor imagini ilustrative.
Apoi vor repeta cate o suita in fata imaginii corespunzatoare. Ulterior se va face analiza
fragmentului respectiv.

La hipoacuziile profunde, pe parcursul unui an de antrenament se poate obtine o

capacitate de reperare vibratorie, o fonatie elementara, dar ceea ce este mai important este ca
se pun bazele interventiilor ulterioare plecand de la: discriminarea auditiva, fonatia corelata
cu auditia, relatia dintre simturi si aplicarea achizitiilor in situatiile curente de viata.

2.5. Reeducarea cu SUVAG II

Acest aparat permite crearea unor campuri auditive optimale care corespund
particularitatilor functiei auditive la hipoacuzici. Contribuie la ameliorarea inteligibilitatii
unor cuvinte pentru persoanele cu auz deficitar. Poate avea o contributie insemnata in
reglarea protezelor auditive. Permite reglaje mult mai variate de tipul frecventa/intensitate
ceea ce face posibila corelarea spectrelor fonemelor limbii cu nivelul operational al auzului
rezidual.

Un prim pas in reeducare este stabilirea campului optimal in care subiectul face putine
greseli. Se selecteaza frecventele si se regleaza intensitatile. De obicei, se foloseste
materialul exersat la SUVAG I. Noua sarcina este de a recunoaste un material cunoscut in
conditii acustice noi. Auditia si fonatia sunt relationate astfel incat descoperirea semnalelor
vibratorii intr-un alt registru sa fie insotita de conservarea calitatilor vocii obtinute cu
SUVAG I. S-a constatat ca, adeseori, la trecerea pe SUVAG II, vocea ia un timbru de cap.
In aceste cazuri se revine pentru scurt timp la SUVAG I si i se cere subiectului ca printr-un
efort de memorie sa conserve starea de tensiune care da fundamentala potrivita. Se
conecteaza vibratorul la SUVAG II a carui iesire e filtrata pentru trece-jos la 600 Hz. In
continuare se regleaza modul cum se separa intensitatile: mai repede, sau mai incet.

Antrenamentul auditiv isi propune prospectarea campului auditiv pentru detectarea

diferentelor semnificative din structura fonetica a cuvantului. Pentru aceasta se vor opune din
nou gravele cu acutele. Ponderarea unei forme grave si a uneia acute se poate accentua prin
interventia orala a psihopedagogului. Ulterior, se reduc contrastele si discriminarea va deveni
mai fina si mai rapida. Este absolut necesara selectarea unui vocabular in care sa se gaseasca
cuvinte constituite din foneme predominant grave si respectiv predominant acute.
Subiectului i se va prezenta o combinatie de doua cuvinte (grav, acut) pe care va trebuie sa le
diferentieze si sa le reproduca.

Exemplu: Nu tipa

Se va lucra asupra expresiei corectand erorile care pot sa apara. In finalul acestei parti
a reeducarii, subiectul trebuie sa discrimineze in cadrul cuvantului partile cu frecvente joase
si partile cu frecvente inalte. Este necesara pregatirea unui material lingvistic care sa contina:
cuvinte sau expresii prezentand fiecare o unitate in ordinea frecventelor (grave, acute);
cuvinte care sa fie diferite sub aspectul lungimii ansamblului fonematic si a ritmului; cuvinte
care sa se diferentieze mai putin prin alti factori si numai prin frecvente/intensitati cuvinte
identice ca numar de silabe, diferentiate prin caracteristicile acestei silabe (deschise/inchise)
si locul accentului; opozitii grav/acut in interiorul aceluiasi cuvant.

In continuare, antrenamentele realizate cu ajutorul aparatului sunt destinate sa

actioneze asupra frecventelor si intensitatilor astfel incat subiectul sa ajunga la realizarea
unor analize si sinteze a materialelor prezentate. De exemplu se va lucra asupra unor
diferentieri intre foneme cu puncte de articulare indepartate si apropiate; vor fi opuse
(diferentiate) silabe deschise unor silabe inchise; consoane acute fata de consoane grave. Un
alt obiectiv al antrenamentului auditiv este timpul. Asupra acestuia se lucreaza alternand
incetinirea debitului cu accelerarea acestuia pentru ca ulterior sa se lucreze asupra unei
normalizari a timpilor. Sunt folosite opozitii accentuate din punct de vedere a duratelor
cuvintelor, silabelor si a fonemelor dupa care sunt reduse aceste opozitii pana la norma.

Actiunea de sinteza isi propune realizarea unei imagini a melodiei cuvantului, a

sintagmelor si a frazei. Sunt vizate diferite melodii si accente: cele specifice limbii materne;
unele regionale sau locale; nuante afective etc. Sintezase incepe de la accentele tonice ale
cuvintelor de diferite lungimi apoi se trece la intonatii de origine afectiva pana la tonalitati
care traduc intentiile vorbitorului. La sfarsitul fiecarei etape de reeducare se evalueaza
nivelul atins de subiect si se stabilesc obiectivele urmatoarei etape de interventie.

Teme:

1. Descrieti specificul metodei verbo-tonale si concepeti un plan de interventie corectiv-

compensatorie in care sa includeti si elemente ale acestei metode.

BIBLIOGRAFIE

1. Boulogne, J. (1970). Ouvrage didactique de pedagogie. La reeducation de la

perception des sons du language humain avec laide dauxiliaires technique
SUVAG. Paris: C.A.E.A.

2. Gremaud, G., Alisedo-Costa, G. (1989). Rondal, J.A., Pierart, B, Les troubles de

laudition et leur reeducation. Psychopedagogie de leducation specialise: apercu
theoretique, recherche et perspective. Vol. III: Problemes physiques.

3. Gutu, M., Cosmuta, T. (1980). Structura acustica si semnificatia fonematica a

vocalelor limbii romane. Probleme de defectologie. Bucuresti: EDP.
4. Leipp, E. (1980). Le probleme de lintelligibilite de la parole. Revue dAcoustique
Francais, vol.3, nr.12.

5. Lepot-Froment, Christianne si Clerbaut, Nadine (1996). Lenfant sourd;

communication et langage. Bruxelles: De Boek Universite.

6. Nicolay-Pirmolin, M., Gustin-Mottard, D. (1987). La metode verbo-tonale.

Questions de logopedie. Lenfant a louie deficiente. Periodique.14 fevr. 1987. Coord.
Walter van Bers et colab.

7. Pascal, D. (1985). Qualite de la voix et caracteristiques individuelles. Bulletin de

LInstitut de Phonetique de Grenoble, vol.14, Universite des Langues et Lettres.

8. Tobey, E. (1999). Impact of deafness on communication implications for early

intervention. Ent News, vol.8, nr.5. U.K.

9. Wright, R. (1987) Basic Properties of Speech. Martin, M. (edit) Speech Audiometry.

London: Taylor & Francis.