Biserica si rolul ei in inaltarea spirituala a tineretului

Lasati copiii sa vina la mine si nu-i opriti, ca imparatia cerurilor este a acelora ca ei(Matei, 19, 24).

Lasati copiii sa vina la biserica!, zic astazi parintilor, preotii si dascalii de religie. De ce
trebuie sa le urmam indemnul? Pentru ca educatia crestina a Bisericii urmareste realizarea comuniunii
omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea tanarului o permanenta purificare de patimi si o
crestere in virtuti.
Acest lucru se realizeaza prin participarea activa a individului la activitatile Bisericii, in primul
rand la cele cu caracter spiritual.Prin educatia crestina a tanarului se urmareste formarea si perfectarea a
doua componente de baza: sufletul si trupul. Formarea caracterului si a personalitaii desavarsite, reprezinta
idealul prioritar al educatiei religioase. Spre acest ideal ser ajunge prin scopuri care urmaresc cunoasterea
si interiorizarea unor valori morale, estetice, intelectuale, care, stranse laolalta pot garanta atingerea
finalitatii propuse. Biserica este o comunitate a oamenilor reunita in jurul unor valori commune pentru a le
celebra, intari si transmite mai departe. In traditia crestina, Biserica este trupul lui Iisus present in lume.
Ideea de Dumnezeu unifica si formeaza, pregateste si transfigureaza sufletele tinerilor in perspectiva
receptarii valorilor de credinta, a adevarurilor teologice respective, dar si a unor valori profane. Nu exista
mantuire in afara Bisericii, asa cum nu exista o educatie desavarsita in afara Bisericii. Influenta
pedagogica a Bisericii poate fi deosebit de importanta.
In primul rand ea ne face partasi la tainele vietii supranaturale, la misterele participarii la
manifestarea in lume a divinitatii. Biserica ofera tineretului un model de conduita in persoana si actele
instantei transcendente cu un puternic impact asupra tineretului. Biserica este o comunitate care promite
mantuirea si iertarea. In Biserica ne reglam constiintele si conduitele fata de divinitate si fata de semeni.
Devenim mai buni in fata oamenilor si in fata lui Dumnezeu. Biserica completeaza opera educativa
inceputa de parinti si se dovedeste a fi o modalitate complementara alaturi de scoala in materie de formare
spirituala , de educatie morala , de activism cetatenesc. Formarea este presupusa si de valoarea pedagogica
a dogmelor promulgate, a cultului sfintilor si a icoanelor , a Sfintei Liturghii, a sfintei traditii, etc. , prin
nuantarile si distribuirea diferentiata a ponderii fiecarui element in functie de orientari confesionale
diferite. Biserica urmareste sa dezvolte la tineri virtutea iubirii, iubire care nu este indreptata numai spre
prieten ci si spre dusman.
Iubirea aproapelui nu inseamna pasivitate, acceptare a orice ci presupune o relatie de bunavoie,
fraternitate si iertare a celor care, din anumite ratiuni se afla in eroare sau gresesc fata de noi. Dragostea
crestina trebuie sa fie naturala, fireasca, sa fie deplina, sa fie puternica , lucratoare , sa n u fie abstracta ci
convertita in fapte de milostenie. Dragostea autentica nu este inchisa, ci iradiaza spre ceilalti. Acest lucru
este pe deplin perceput de tineri , care participa activ la proiectele Bisericii pentru ajutorarea celor
nevoiasi. Dezvoltarea la maximum a fiecarui individ , conturarea si fortificarea spiritului critic , inocularea
vointei de autodepasire , acestea sunt scopuri le educatiei, in general. Dezvoltarea personalitatii sub toate
aspectele sale , sau mai mult a virtualitatilor sale , apare in aceeasi masura ca o miza centrala , pe deplin
valorizata de catre pedagogii crestini. Insa polisemia acestei formule permite inscrierea expansiunii
individului in materie de educatie , isi propune ca scop punerea copilului in contact cu valorile ce ii vor
facilita intrarea in relatie cu un Dumnezeu, personal.
Acesta finalitate spiritualista nu este incompatibila cu un oarecare modernism pedagogic, cu
conditia ca acesta din urma sa ramana la rangul unui mijloc ce serveste scopurilor superioare. Valorile
religioase il ridica pe tanar, il mentin intr-o permanenta moralitate si exemplaritate comportamentala. In
conceptia tomista, toate scopurile educatie(transmiterea mostenirii culturale, pregatirea pentru viata si
insertia sociala, formarea cetateanului)sunt subordinate dobandirii gratiei divine. Omul scrie Jaques
Maritain-nu exista pur si simplu ca o fiinta a naturii. In el este o existenta mai bogata si mai
nobila:supraexistenta spirituala de cunoastere si de dragoste. El este astfel, dintr-un anumit punct de
vedere, un tot si nu pur si simplu o parte;este un univers in el insusi, un microcosmos in care marele
univers poate fi adus prin cunoastere. Dar aceasta cunoastere se refera la cunoasterea superioara a lui
Dumnezeu, prin meditatie, prin contemplare. De aceea educatia , ca scop final si cel mai elevat , tinde sa
dezvolte capacitatea contemplativa a spiritului uman. Scopul educativ consta intr-o integrare optimala a
tinarului in ordinea existenta , in societate. Educatia pare a fi cea mai dificila arta , care se realizeaza in
numele moralizarii si perfectionarii personalitatii umane. Nu realizezi educatie religioasa prin mijloace de
mana forte , prin obligare, prin supunere . Drumul tanarului spre libertate este calea prin care ii este posibil
sa-l intalneasca pe Dumnezeu .
Fara Dumnezeu tanarul nu va ajunge la desavarsirea sa. Ceremoniile religioase aduna tinerii la un
loc, le creaza sentimentul unei apartenente, ii solidarizeaza si ii intareste intr-un mod specific. Toti devin
egali si se simpt solidari. Sentimentul religios nu mai este o traire personala , singulara, ci se difuzeaza
inspre ceilalti. El se raspandeste, trece de la un individ la altu, sprijinindu-se pe confidenta, dar cautand si
martori. Sarbatoare religioasa este o modalitate de rememorare spirituala care conduce efectiv la un
surplus de duhovnicire, de purificare a spiritului. Cinstim sarbatorile Domnesti raportandu-ne la faptele
Mantuitorului, pentru a fi mai atenti la faptele noastre. Ii serbam pe marii sfinti pentru a ne raegasi in ei
sau pentru a face la fel ca ei. Orice traire intru ceva sau pentru cineva, ii conduce pe tineri sau ii
predispune catre o recladire a lor in consens cu zarile unei idealitati generatoare de valori inalte. In timpul
unei ceremonii religioase prticipantul nu e un simplu spectator, ci devine un fauritor si un autor al actului
sacru. Tanarul nu ramane exterior ceremonialului, ci se implica in el prin intregul sau
comportament(rosteste rugaciuni canta, darueste, are o anumita conduita fata de oficiant sau fata de
coparticipanti. ritualul sacru are o valoare initaiatica, formative. Persoana care participa la acest act
dobandeste un statut aparte:atributele divinitatii se raspandesc in subiectivitatea care se deschide ei.
Participantii se implinesc din punct de vedere spiritual si devin mai eficienti in ceea ce urmeaza sa
intreprinda. Se deruleaza o educatie implicita, cu reverberatii adanci, nebanuite, in personalitate tinerilor
care iau parte la ritual. Spectatorul participa si este angajat intr-un scenariu educativ subtil, dar decisive.
Sarbatoare inseamana activitate, este o lucrare a spiritului, devine un moment orientat catre
perfectionarea sufletului tanarului. Cei care se dedica unui cult in mod masinal, in virtutea traditiei, pt
ca asa se cade, aplicand prescriptiile automat, intr-un mod nereflectat, se afla doar la inceputul
drumului catre credinta intr-o faza cat se poate de lumeasca. Trebuie ca Biserica sa aiba grija ca tinerii
sa nu alunece in acest soi de sarbatorire pervetita, sa cinsteasca cum se cuvine cele sfinte, sa-si
insarbatoreasca sufletele cat mai mult si cat mai des. Un rol important in acest sens il are preotul.
Educatia pe care o exercita preotul este atat implicita, prin intregul sau comportament din biseirca si din
afara ei, cat si explicita, prin aceea ca el a devenit professor, integrat corpului profesoral, predand efectiv
in ora de religie, intarind astfel legatura dintre scoala si Biserica. Ca profesor, preotul va poseda temenice
cunostinte psihologice si pedagogice, va fi apropiat si iubitor de copii si tineri, isi va insusi aparatul
conceptual specific psihopedagogiei, limbajul comun intru buna intelegere cu ceilalti profesori. Relatia
dintre preot si copil este aceea dintre un maestru si un discipol.
Orice discipol poseda o experienta personala , un mod de a fi, care se cere a fi cunoscut si respectat
de catre magistru. Preotul are de jucat rolul unui ghid spiritual, care nu poate fi inlocuit de parinti sau
profesori. Atitudinea sa va fi de intelegere si bunavointa nu de maltratare a sufletelor. Educatia religioasa
nu este o simpla meseria pe care o poate indeplini oricine, ci constitue o insusire care este cucerita si
insusita cu efort si credinta exemplara. Pesonalitatea preotului isi lasa direct amprenta asupra profilului
spiritual al copilului sau tanarului. Preotul este un apostol al neamului si al comunitatii pe care o slujeste,
si va fi cuprins de entuziasm si incredere in legatura cu ceea ce face dand dovada de intelegere, rabdare si
ingaduinta fata de cei pe care ii asista si ii indruma spiritual. El isi asuma aceasta misiune de calauza
spirituala, de luminator si sfatuitor al sufletelor plapande de copii. In calitate de duhovnic preotul devine
partasul nelinistilor, indoelilor si problemelor tinerilor cu care vine in contact. Tine de tactul sau pastoral
dar si psihologic sa inlature din sufletele lor toata rautatea, indoaiala si multimea de nelinisti si sa-i
conduca in urcusul duhovnicesc spre inaltarea lor spirituala.