Cele zece porunci, sau Decalogul (din cuvintele grecești δεκα, deka, „zece” și λoγoς, logos,

„cuvânt”), sunt zece reguli religioase care au o semnificație de bază în creștinism și iudaism. Textul

lor se află în cărțile Ieșirea și Deuteronomul din Vechiul Testament.
Porunca întâi
Porunca întâi este aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului
şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 2-3).
Ce învaţă această poruncă?
Această poruncă învaţă că Dumnezeul cel din ceruri este adevăratul şi singurul Dumnezeu, Căruia
se cuvine slujirea şi slava dumnezeiască, şi opreşte închinarea la alţi dumnezei născociţi de mintea
întunecată de păcat. Creştinul trebuie, deci, să creadă, să nădăjduiască şi să-L iubească numai pe
Dumnezeu şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Porunca aceasta cere
creştinului să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea,
singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu.
Se opreşte oare prin porunca întâi cinstirea îngerilor şi a sfinţilor?
Nu, căci cinstirea dată lor este alta decât aceea care se dă lui Dumnezeu. Îngerilor şi sfinţilor se
roagă creştinul numai pentru ca aceştia să mijlocească pentru el către Dumnezeu,
prin rugăciunile lor.
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
Domnul Dumnezeul tău Unul Domn este [Dt 6, 4] , cunoscut în Tatăl si în Fiul si în Duhul Sfânt: în
Tatăl-nenăscut, în Fiul-născut, fără de început, fără de timp si fără patimă, Cuvântul cel întrupat,
Care prin însuşi trupul Lui a uns ceea ce a luat de la noi, de unde şi numele de Hristos — adică Cel
Uns; şi în Duhul Sfânt — Acelaşi Care de la Tatăl purcede, nu prin naştere, ci prin purcedere.
Numai şi numai Acest Dumnezeu este adevărat — Cel în Treimea ipostasurilor, Unul Domn fiind şi
neîmpărţit: prin fiinţă, voinţă, slavă, putere şi lucrare şi prin toate cele prin care cunoaştem
dumnezeirea. Pe Acesta singur îl vei iubi şi Acestuia Unuia I te vei închina din tot cugetul tău, din
toată inima ta şi cu toată puterea ta, şi vor fi cuvintele Lui şi aşezămintele Lui întru inima ta, pentru
ca să le faci pe ele. Să cugeţi şi să vorbeşti despre ele când stai sau când mergi, dormind sau treaz
fiind [Dt 6, 5-7]. Şi îţi vei aminti pururea de Domnul Dumnezeul tău [Dt 8, 18] şi de El singur te vei
teme [Dt 6, 13] şi nu îl vei uita pe El, nici poruncile Lui; în acest chip, îţi va da ţie putere ca să faci
voia Lui. Căci nimic altceva nu cere de la tine decât să te temi de El şi să-L iubeşti şi să mergi în
toate căile Lui [Dt 10, 12]. Aceasta este slava ta [Dt 10, 21] şi Acesta este Dumnezeul tău.
Să nu cinsteşti întru nimic nepătimirea îngerilor celor mai presus de lume, nici invizibilitatea lor,
necorporalitatea lor, nici neputinţa căderii lor dintru acestea, nici înţelepciunea — dacă ea este spre
rătăcire —, nici adâncimea cugetului şi toată măiestria, nici orice altceva dintre cele a căror cinstire
este cuvenită numai şi numai lui Dumnezeu. Să nu-ţi fie luarea-aminte la măreţia cerurilor şi la
felurimea mişcărilor acestuia, la strălucirea soarelui sau limpezimea lunii, la sclipirea celorlalte
stele, nici la buna întocmire a văzduhului, la bogăţia mării şi a pământului sau la vreun oarecare
lucru dintre acestea, toate câte sunt făptura mâinilor lui Dumnezeu. Căci acestea toate sunt numai
supuse lui Dumnezeu, toate sunt zidirea mâinilor Lui şi a Cuvântului Lui, de vreme ce sunt aduse la
fiinţă din nefiinţă prin Cuvântul Cel fără de început, căci El Însuşi a zis şi s-au făcut, El Însuşi a
poruncit şi s-au zidit [Ps 32, 9]. Pe Acesta deci singur Stăpân şi Ziditor a toată făptura să-L cinsteşti
ca Dumnezeu, de El să te lipeşti cu dragoste şi către El să te întorci ziua şi noaptea de la căderile în
păcate, cele de voie şi cele fără de voie. Căci El Însuşi este împreună-pătimitor, milostiv, mărinimos
şi mult milosârd [Ps 102, 8] şi pururea făcător de bine, făgăduitorul şi dăruitorul împărăţiei cereşti
şi fără de sfârşit, viaţă fără de durere, viaţă fără de moarte şi lumină spre bucurie nespusă celor
evlavioşi şi celor ce se închină Lui şi Îl iubesc şi-I păzesc toate aşezămintele Lui.
Dar este şi Dumnezeu osârduitor [Iș 20, 5] şi drept judecător, pedepsitor înfricoşat, răsplătind celor
ce nu se tem de El şi celor ce nu cred în El şi care stau împotriva poruncilor Sale, veşnică muncă,
foc nestins, durere neîntreruptă, tulburare nedepărtată; veşmântul întunericului, locaş întunecat fără
de lumină, sălaş înnegurat şi apăsat, cea vrednică de milă scrâşnire a dinţilor [Mt 8, 12], viermele
cel neadormit care-şi varsă veninul [Mc 9, 48] şi toate cele care s-au pregătit de la început răutăţii
celei căzute şi, împreună cu aceasta, a tuturor celor care s-au lăsat amăgiţi de ea şi celor care i-au
urmat ei [Mt 25, 41], lepădând în faptă, în cuvânt şi în cuget pe Însuşi Făcătorul lor. 
Porunca a doua
Porunca a doua este aceasta: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici asemănare a vreunui lucru din câte
sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te
închini lor, nici să le slujeşti lor” (Ieş. 20, 4-5).
Ce învaţă porunca aceasta?
Porunca a doua învaţă că omul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini
omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri
dumnezeieşti. Se opreşte adică idololatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat
poporului evreu cele 10 porunci, dar care este prezenta şi astăzi sub diverse forme (astrologia-
idolatrizarea planetelor, feng shui-idolatrizarea a diverse obiecte, idolatrizarea cântăreţilor,
actorilor, sportivilor celebri, etc)
Dar ce înţeles poate să aibă această poruncă la creştini?
Cuvântul „idol” a primit în creştinism şi un alt înţeles. De pildă, iubirea de arginţi, este numită de
Sfântul Apostol Pavel „închinare la idoli”; tot asemenea lăcomia la mâncări şi băuturi, căci
dumnezeul lacomului este pântecele. Deci, banii, mâncarea, hainele şi alte lucruri care l-ar face pe
credincios rob al lor, pot fi considerate pe bună dreptate ca idolii lui.
Nu cumva prin cinstirea icoanelor creştinii calcă în vreun chip porunca aceasta?
Nu, deoarece creştinii nu se închină materialului din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de
pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane. Porunca aceasta nu opreşte cinstirea
sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor fiinţe reale (Dumnezeu, sfinţii) şi despre care cel de
al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât: «Este permis şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face
icoane. Acestor icoane sfinte nu li se dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui
Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei
icoanei sau chipului de pe ea».
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
Nu vei face nici o asemănare a toate câte sunt în cer sus şi toate câte sunt jos pe pământ şi în apă ca
să te închini lor şi să le cinsteşti ca Dumnezeu [Iș 20, 4 ; Dt 5, 8]. Toate sunt zidirea lui Dumnezeu
Unuia, Cel de la sfârşitul veacurilor Care a luat trup din pântece fecioresc, Care a fost văzut pe
pământ, trăind printre oameni [Bar 3, 38] şi pătimind pentru mântuirea lor, murind şi înviind, care
S-a înălţat la ceruri cu trupul şi şade de-a dreapta măririi [Evr 1, 3] şi cu al cărui trup iarăşi va veni
cu slavă să judece viii şi morţii [2 Tim 4, 1]. Aşadar, Acestuia Care pentru noi, S-a înomenit îi vei
face icoană pentru iubirea către Acela şi îţi vei aminti prin ea de El şi prin ea (icoană) te vei închina
Lui, ridicându-ţi mintea ta la închinăciunea acelui Trup al Mântuitorului Care şade de-a dreapta
Tatălui în ceruri.
Asemenea şi înfăţişările sfinţilor le vei face şi le vei cinsti nu ca dumnezei (căci aceasta nu este
îngăduit), ci pentru evlavia şi dragostea ta către aceia şi pentru preamărirea lor, ridicându-ţi prin
mijlocirea icoanei mintea către aceia. Căci şi Moise a făcut icoanele heruvimilor înlăuntrul Sfintei
Sfintelor [Iș 25, 7], iar Sfânta Sfintelor însăşi era un chip al celor mai presus de ceruri, iar locul
sfânt în care şedea poporul, sfânta închipuire înfăţişa întregul cosmos. Pe aceea a numit-o şi Moise
„sfântă”[2], proslăvind nu pe cele zidite ci, prin acelea, pe Dumnezeul cerului şi al pământului, iar
tu nu vei considera dumnezei icoanele Domnului Hristos şi ale sfinţilor Lui, ci, prin acestea, te vei
închina Celui după al Cărui chip şi asemănare ne-a făcut pe noi mai întâi, iar mai pe urmă, a găsit
de cuviinţă, în negrăita Lui iubire de oameni, să împrumute chipul si asemănarea noastră, devenind,
potrivit acesteia, circumscris[3]. Dar nu numai dumnezeieştii Lui icoane te vei închina, ci şi
chipului crucii Lui, căci este semn foarte mare şi biruinţa lui Hristos asupra diavolului şi a cetei
potrivnicilor, care fug şi se înfricoşează privind chipul aceleia. Acest chip, al cărui prototip a fost
prefigurat mai înainte, este preamărit mai presus de cuvânt în profeţii, lucrând cele mai mari
minuni. Iar la cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care S-a răstignit pe ea,
când va veni să judece viii şi morţii, se va arăta mai întâi acest mare şi înfricoşător semn cu putere
şi slavă multă [Mt 24, 30].
Să-L slăvim aşadar pe acesta acum pentru ca să putem vorbi nestrâmtoraţi, atunci când îl vom privi
în faţă şi împreună cu el să fim preamăriţi. Şi te vei închina şi la icoanele sfinţilor, ca unii ce
împreună s-au răstignit cu Domnul având mereu în minte chipul Sfintei Cruci şi, prin însemnarea cu
semnul Sfintei Cruci, să ajungi la minunea participării (părtăşiei), împreună cu sfinţii, la pătimirea
lui Hristos. La fel, la sfintele morminte ale acestora, precum şi dacă a rămas ceva din oasele lor;
căci harul lui Dumnezeu nu le-a părăsit pe ele, după cum nici trupul cel vrednic de toată cinstirea al
Mântuitorului nostru Hristos nu a fost lipsit de dumnezeirea Lui la moartea Lui cea făcătoare de
viaţă. Aşadar, făcând acestea şi preamărind pe aceştia care au preamărit la rândul lor pe Dumnezeu,
îi aduci slavă însuşi Domnului — ca unora care s-au arătat cu faptele desăvârşiţi în dragostea lui
Dumnezeu, pentru ca să fii preamărit împreună cu ei de Dumnezeu, după cum cântă David: „Prin
mine, prietenii Tăi au fost cinstiţi, Doamne!” [Ps. 138, 17].
Porunca a treia
Porunca a treia este: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul
nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieş. 20, 7).
Ce învaţă porunca aceasta?
Aceasta poruncă învaţă că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără cinstea
cuvenită. Iată şi temeiul acestui lucru: Numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea
fiinţa sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător. De pildă
cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât
mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viaţa şi
binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi
numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuşi este sfânt.
În ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu în deşert?
Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert prin:
1) Purtarea necuviincioasă în biserică;
2) Necinstirea lucrurilor sfinte;
3) Cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu;
4) Înjurături sau blesteme;
5) Nesocotirea făgăduinţelor făcute în numele lui Dumnezeu;
6) Jurământ mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu
este adevărat;
7) Călcarea jurământului cu ştiinţă şi voinţă;
8) Întrebuinţarea cu uşurinţă a jurământului, atunci când Dumnezeu este luat ca martor şi chezăşie
pentru lucruri neînsemnate.
Ce este făgăduinţa sau votul?
Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bună voie în faţa lui Dumnezeu să
facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite.
Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite
de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea
voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.În Sfânta
Scriptură găsim multe pilde de făgăduinţe făcute de bărbaţi evlavioşi. Astfel,Iacov, deşteptându-se
din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui
Dumnezeu ; iar Sfântul Apostol Pavel le-a tuns părul capului la patru bărbaţi pentru împlinirea unei
făgăduinţe. Făgăduinţa făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamnă lipsă de credinţă şi de ascultare
pe care le datorăm lui Dumnezeu. „De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii
a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta”  De aceea,
înainte de a face o făgăduinţă, creştinul să gândească bine dacă e bună şi dacă o poate îndeplini,
căci „Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit”
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
Nu lua numele Domnului Dumnezeului tău în deşert [Iș 20, 7; Dt 5, 11] din cauza celor pământeşti,
sau de frica oamenilor, sau de ruşine, sau din pricina câştigului personal sau jurând strâmb. Căci
jurământul strâmb este tăgăduirea lui Dumnezeu. Pentru această pricină, să nu te juri deloc, ci să
fugi cu totul de orice jurământ, fiindcă prin jurământ vine călcarea lui şi îndepărtarea de Dumnezeu
şi socotirea ta cu cei fără de lege. Prin urmare, adeverindu-te în toate cuvintele tale, vei depune cel
mai îndreptăţit jurământ. Iar de se va întâmpla oarecând să te lepezi pe tine însuţi după ce ai jurat,
ceea ce este unul din cele mai detestabile lucruri şi dacă cele ce ai făgăduit sunt conforme cu
poruncile lui Dumnezeu, atunci vei căuta a plini „jurământul” după lege. Altminteri, tu însuţi îţi vei
cere osândă, fiindcă ai jurat deplin; atunci prin milosârdie, prin rugăciuni şi plâns şi prin reaua
pătimire a trupului, să-L îmblânzeşti pe Hristos, Care a zis „să nu juri” [Mt 5, 34]. Iar dacă,
dimpotrivă, ai jurat pentru ceva dintre cele care sunt contra poruncilor, ia seama ca nu cumva, prin
împlinirea jurământului, să săvârşeşti vreo fărădelege şi să fii socotit astfel dimpreună cu Irod,
ucigaşul proorocului înaintemergător [Mt 14, 7-12]. În acest caz, tu calcă acel jurământ al
fărădelegii, făgăduind ţie însuţi să nu mai juri vreodată, rugându-te ca Dumnezeu să-ţi fie iarăşi
milostiv şi folosind sârguinţa cea cu multe lacrimi, pentru îndreptările pe care le-a făgăduit mai
înainte. 
Porunca a patra
Porunca a patra este aceasta: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfințeşti. Lucrează şase zile şi-
ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu
faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul
tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut
Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De
aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Ieş. 20, 8-11).
Ce învaţă porunca aceasta?
Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: datoria muncii în timpul celor şase zile ale
săptămânii şi datoria de a sărbători ziua a şaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.
Este munca o datorie pentru creştin?
Iisus a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”  şi a
ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiţia creştină, Mântuitorul însuşi a lucrat
până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului Iosif din Nazaret, iar
pe ucenicii Săi şi i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu
braţele.
De altfel, Sfânta Scriptură este plină de pilde care îndeamnă la muncă:
Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.(Ps103.24)
Leneşul nu-şi frige nici vânatul lui; cea mai scumpă comoară pentru om este munca.(Prov 12.27 )
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Dacă cineva nu vrea sa lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).
Când a dat Dumnezeu porunca muncii?
Monument cu Decalogul pe terenul Capitoliului statului Texas din Statele Unite ale Americii
După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început,
când l-a aşezat în grădina raiului „ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Aceasta înseamnă că omul avea
îndatorirea să muncească şi înainte de căderea în păcat. Fireşte că munca aceea nu era deloc
obositoare şi grea; totuşi, era o îndatorire de viaţă. După săvârşirea păcatului strămoşesc însă, când
puterile omului au slăbit şi pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu
greutate, omul trebuind să-şi câştige cele trebuincioase vieţii sale „în sudoarea feţei” 
Ce foloase aduce omului munca?
Prin muncă, omul îşi câştigă în chip cinstit cele ale traiului şi îşi dezvoltă puterile trupeşti şi
sufleteşti. Munca este, apoi, izvor de virtuţi. Ea luminează mintea, întăreşte voinţa, înalţă
simţămintele, aduce răbdare, bărbăţie, stăpânire de sine, potoleşte patimile şi înlătură ispitele. După
învăţătura creştină, se cuvine aceeaşi preţuire atât muncii cu braţele, cât şi muncii cu mintea, căci
amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase şi înalţă viaţa omului.
Ce învaţă Biserica noastră despre răsplătirea muncii?
Potrivit cuvântului Mântuitorului: „vrednic este lucrătorul de plata sa” [13], Biserica noastră învaţă că
muncitorul trebuie să fie plătit fără întârziere pentru munca sa. Oprirea sau întârzierea plăţii
lucrătorilor este păcat strigător la cer
„Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele
secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).
Creştinismul socoteşte lenea şi trăirea din munca altora drept un mare păcat. Dar creştinismul mai
învaţă că nu trebuie să uitam nici de sufletul nostru. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea
întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”. Munca este o îndatorire de viaţă, dar grija
pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creştinului. De aceea, porunca a patra cere
creştinului ca, după zilele de oboseală a braţelor şi a minţii pentru câştigarea în mod cinstit a celor
trebuincioase vieţii, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obişnuită, să meargă la biserică,
să se închine lui Dumnezeu şi să-şi hrănească sufletul cu învăţăturile cele sfinte. Aceasta o cere
creştinului şi porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine ca creştinul să se odihnească
trupeşte şi sufleteşte, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.
Care este ziua de odihnă?
În Vechiul Testament, poporul evreu a ţinut şi ţine şi astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea
eliberării sale din robia Egiptului. Creştinii însă ţin Duminica, fiindcă în această zi a
înviat Mântuitorul din morţi, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai
mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră” 
Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toţi Sfinţii Evanghelişti: „Iar în
ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-dedimineaţă, fiind încă întuneric,
şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt”  Cuvintele „ziua întâia a săptămânii” sau „într-una din
sâmbete” exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat” sau „sâmbăta” atât ziua a şaptea, cât şi
întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica,
o numeau „întâia a sâmbetei” sau „întâia a sâmbetelor” sau „una dintre sâmbete”. A doua zi după
sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, şi aşa mai departe. Din aceasta se înţelege că
Mântuitorul a înviat în ziua de duminică. Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru
creştini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli. .
Creştinii ţin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinţilor
Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: „În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să
frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit
cuvântul lui până la miezul nopţii”. «A frânge pâinea» înseamnă că ucenicii se adunau să
facă rugăciuni, să săvârşească Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească. Prin urmare, Sfânta Liturghie
se făcea în zilele de duminică. Deci, ţinând duminica în locul sâmbetei, creştinii nu calcă nicidecum
porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi apostoli.
Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta
noastră Biserică Ortodoxă.
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
O zi din săptămână care se şi numeşte Ziua Domnului [Ap 1, 10] este hărăzită lui Dumnezeu, căci
în acea zi a înviat din morţi, precum a arătat-o mai înainte (adeverind prin aceasta învierea cea
obştească), în care va înceta orice lucrare a celor pământeşti. Aşadar, vei sfinţi această zi [cf. Iș 20,
8-11; Dt 5, 14-15] şi nici o lucrare neduhovnicească nu vei săvârşi, în afara celor absolut
trebuincioase. Vei îngădui şi celor care se află sub porunca ta sau împreună cu tine să afle tihnă,
pentru ca în acest chip să slăveşti pe Cel Care prin moartea Sa ne-a primit pe noi la Sine şi, înviind,
a înviat o dată cu El şi firea noastră cea căzută. Şi îţi vei aminti de veacul ce va să vină şi vei cugeta
la toate poruncile şi îndreptările Domnului. Şi te vei cerceta pe tine ca să fii cu băgare de seamă şi
să nu calci alături de lege şi să te faci răpitor. Te vei îndrepta pe tine în toate căile Domnului şi prin
aceasta te vei lipi de Biserica lui Hristos şi vei rămâne în ea la toate slujirile ei, împărtăşindu-te cu
credinţă şi în curăţie, ca fără de osândă să te faci părtaş Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos, ca să
pui început desăvârşit vieţii tale; şi înnoindu-te pe tine prin priveghere, te vei pregăti pentru
primirea bunurilor celor veşnice ce vor să fie. Căci pentru cele pământeşti nu ajung toate celelalte
zile la un loc, dar în Ziua Domnului, ca să rămâi aproape de Dumnezeu, le vei lăsa pe toate, în afara
celor absolut necesare traiului. În acest chip, avându-L pe Dumnezeu şi depărtându-te de orice
prilej de a da loc diavolului, nu vei călca poruncile; atunci focul patimilor nu te va arde şi greutatea
păcatelor nu te va răzbi.
De asemeni, vei sfinţi şi ziua sâmbetei prin nelucrarea faptelor rele.
Vei adăuga tot la Ziua Domnului şi toate sărbătorile mari, socotindu-le deopotrivă acesteia, ţinând
aceleaşi lucrări şi depărtându-te de aceleaşi rele. 
Porunca a cincea
Porunca a cincea este: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi
pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieş. 20, 12). Cele patru porunci
dumnezeieşti despre care s-a vorbit până acum au arătat datoriile creştinului faţă de Dumnezeu,
cuprinse pe scurt în datoria dragostei faţă de El. Curăţia şi tăria dragostei faţă de Dumnezeu se
adevereşte însă prin dragostea faţă de oameni, căci: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe
fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe
Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? Şi această poruncă avem de la El: cine
iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”  Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii,
care ne-au născut şi ne-au crescut şi, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai
mari, în viaţa pământească. Din această pricină, cele şase porunci dumnezeieşti, care vorbesc despre
datoriile sau dragostea faţă de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinţii.
Ce înseamnă a cinsti pe părinţi?
A cinsti pe părinţi înseamnă:
1) Este interzis cu desăvârşire a blestema sau a lovi pe oricare din părinţi. Legea ebraică prevedea
pedeapsa cu moartea pentru aceste păcate grele
Cel ce va blestema pe tatăl său ori pe mama sa să fie omorât (Exod 21.17)
Cel ce va lovi pe tatăl său ori pe mama sa să fie dat morţii. (Exod21.15)
2) Este interzis cu desăvârşire a fura de la părinţi sau a-i trata cu violenţă
Cine despoaie(in sens de furt-n.r) pe tatăl său şi pe mama sa şi zice: "Nu-i păcat!" este tovarăş cu
făcătorul de rele. (Prov 28.24). Cel ce se poartă rău cu tatăl său (în sensul tratării violente) şi alungă
(din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine. (Prov19.26)
3) A asculta sfaturile acestora in Domnul (atunci când ele nu contravin poruncilor si legilor lui
Dumnezeu)
Pilda în privinţa aceasta este Însuşi Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce, a încredinţat pe
sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea
Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale:
Femeie, iată fiul tău!
Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. (Ioan 19,26-27).
Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate. (Efes6.1)
Ascultarea părinţilor nu se va face atunci când sfaturile şi îndemnurile lor contravin învăţăturilor
creştine căci uneori mamele îşi pot îndemna la păcat copiii, aşa cum a făcut Irodiada care a
îndemnat-o pe fiica ei să ceară lui Irod capul lui Ioan Botezătorul pe tipsie
4)A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viaţă, iar după moarte,
pentru odihna sufletelor lor.
De ce la porunca despre cinstirea părinţilor Dumnezeu adaugă, ca ceva deosebit, făgăduinţa
fericirii şi a vieţii îndelungate?
"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduinţa: Ca să-ţi fie ţie bine
şi să trăieşti ani mulţi pe pământ". (Efes6.2-3) Dumnezeu adaugă făgăduinţa aceasta pentru a
îndemna şi mai mult la împlinirea poruncii, căci pe ea se întemeiază buna rânduială în familie şi în
orice fel de viaţă obştească.
Dar părinţii au datorii faţă de copii?
În cele zece porunci nu găsim o poruncă deosebită cu privire la datoriile părinţilor faţă de copii. Dar
nici nu-i nevoie, fiindcă acestea sunt ceva foarte firesc. Dacă şi animalele îşi fac datoria de a hrăni
şi creşte puii lor; cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul, care este făptură cea mai aleasă a lui
Dumnezeu, înzestrata cu judecată. După cum dragostea copiilor faţă de părinţi este o poruncă, la fel
şi dragostea părinților faţă de copii este tot o poruncă a legii fireşti. După învăţătura Bisericii, copiii
sunt un dar dumnezeiesc de mare preţ; de aceea grija părinţilor pentru ei înseamnă o mare
răspundere.
Care sunt datoriile părinţilor faţă de copii?
Aceste datorii sunt, pe scurt, următoarele:
1) Să se îngrijească de buna lor stare trupească, de hrana, îmbrăcămintea şi sănătatea lor,
„Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai
rău decât un necredincios” (I Tim. 5, 8).
2) Să nu-i întărâte la mânie pe copii
Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului.
Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască. (Col3.20-21)
„Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului”
(Efes.6, 4).
3) Să le dea o creştere bună, pentru a-i face cetăţeni vrednici ai patriei pământeşti şi ai
patriei cereşti. Acest lucru se va realiza prin
a)Sfaturi, îndemnuri 
Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale. (Prov1.8)
b) Mustrări
Cel ce păzeşte învăţătura apucă pe calea vieţii, iar cel ce leapădă certarea rătăceşte. (Prov 10.17)
Cel ce leapădă mustrarea îşi urgiseşte sufletul său, iar cel ce ia aminte la dojană dobândeşte
înţelepciune. (Prov 15.32).
David a făcut greşeala de a nu-l mustra niciodată pe Adonia cel frumos la chip, ceea ce a făcut ca
acesta, sumeţindu-se, să se ridice împotriva lui David pentru a-i lua tronul, ceea ce şi reuşeşte şi el
va domni un timp în locul tatălui său.(3Regi 1.5-6)
c)Folosirea nuielei
Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine -l iubeşte, îl pedepseşte îndată.(Prov13.24)
Pedepseşte pe feciorul tău, cât mai este nădejde (de îndreptare), dar nu ajunge până acolo ca să-l
omori (Prov 19.18)
Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el. (Prov
22.15)
Nu te împiedica să cerţi un copil;că dacă-l vei bate cu nuiaua, nu va muri; că tu îl vei bate cu
nuiaua,dar îi vei scăpa sufletul de la moarte( Prov 23.13-14)
Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine
maicii sale.(Prov 29.15)-
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta [Iș 20, 12 ; Dt 5, 16] pentru că Dumnezeu ţi-a dat viaţă prin ei şi
aceştia împreună cu Dumnezeu sunt pricinuitori ai vieţii tale. Aşijderea şi tu îi vei cinsti şi vei iubi
pe aceştia după Dumnezeu, dacă aceştia sunt împreună cu tine lucrători pentru dragostea lui
Dumnezeu şi pentru poruncile Lui. Dacă însă nu sunt astfel, vei fugi deci fără de întârziere, căci în
acest caz ei îţi sunt ţie pricină de poticnire şi este mai de folos pentru adevăr şi credinţa
mântuitoare, fiind ei de altă credinţă, nu numai să fugi, ci să-i şi urăşti. Dar nu numai pe aceia, ci şi
pe toţi cei de altă unire şi mărturisire, astfel ca până şi mădularele tale să se scârbească de simţirea
acelora şi întreg trupul tău cu partea lui pătimaşă.
Căci dacă cineva „nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, pe copiii şi fraţii săi, până chiar şi sufletul
lui, nu-şi ia crucea sa şi nu urmează Mie, nu este vrednic de Mine” [Lc 14, 26-27], a spus Hristos.
Aşadar, în ceea ce-i priveşte pe părinţi şi pe cei dragi după trup şi pe fraţi, întru acest chip (să-ţi
fie): pe cei legaţi între ei prin credinţă şi care nu sunt piedică pentru mântuire, îi vei cinsti şi îi vei
iubi. Iar dacă se cere să cinsteşti pe părinţii cei după trup, cu cât mai mult îi vei cinsti şi iubi pe cei
care s-au făcut ţie părinţi după duh? Aceştia, de la ceea ce eşti, te-au făcut să fii mai bun şi ţi-au dat
ţie lumina cunoştinţei şi te-au născut pe tine prin Botezul naşterii din nou şi te-au întărit pe tine în
nădejdea învierii şi a nemuririi şi celei fără de sfârşit împărăţie şi moştenire şi te-au făcut pe tine din
nevrednic, vrednic [cf. Ier 15, 19] de bunătăţile cele veşnice faţă de cele trecătoare. Te-au făcut pe
tine fiu şi ucenic nu al vreunui om oarecare, ci al Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos [Is 14, 3; In 6,
45] care te-a uns pe tine cu duhul înfierii [Rm 8, 15], Acela Care a zis: „să nu vă numiţi voi părinţi
pe pământ, nici învăţător, căci Unul este Tatăl vostru, iar învăţător vă este Hristos” [Mt 23, 9-10].
Aşadar, întreaga cinste şi dragoste se cuvine părinţilor celor duhovniceşti, fiindcă de la aceştia
cinstirea se înalţă către Hristos şi către Duhul Cel Preasfânt de la Care şi primiţi înfierea, precum
către Tatăl Cel ceresc, de la Care este numită toată părinţimea în cer şi pe pământ [Ef 3, 15]. Te vei
strădui deci pururea în această viaţă să-ţi afli un părinte duhovnicesc, căruia să-i mărturiseşti orice
păcat şi orice gând şi să primeşti de la acesta îndreptare şi iertare. Căci unora ca aceştia le este dat
să dezlege şi să lege sufletele şi toate câte vor fi legate pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi toate
câte se vor dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri [Mt 18, 18]. Acest har şi această putere
le primesc de la Hristos pentru care pricină te vei supune acestora şi nu te vei împotrivi lor, ca nu
cumva să aduci vătămare sufletului tău. Căci dacă cel care se împotriveşte părinţilor săi după trup,
în lucruri care nici măcar nu sunt amintite în Legea dumnezeiască, este dat morţii după Lege [Iș 21,
16], cum atunci nu îşi va pierde sufletul său, cel ce se împotriveşte părinţilor celor după duh şi
povăţuitori şi nu urmează Duhului lui Dumnezeu Care sălăşluieşte în aceştia?
Pentru această pricină, cere sfatul şi supune-te întru totul părinţilor tăi duhovniceşti, ca să fie
mântuit sufletul tău şi să devii moştenitor al veşnicelor şi nestricăcioaselor bunătăţi. 
Porunca a şasea
Porunca a şasea este: „Să nu ucizi” (Ieş. 20, 13).
Ce învaţă porunca aceasta?
Viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se
poate învrednici cineva pe pământ. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind
Creatorul vieţii omeneşti, numai El, şi nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei. Apoi, viaţa
pământească este timpul de pregătire pentru viaţa veşnică. În aceasta se cuprinde preţul mare al
vieţii pământeşti pentru creştini. Ioan Gură de Aur spune:«Vrei să ştii pentru ce este de preţ această
viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru
cununile cereşti» (Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea
vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios.
Câte feluri de ucidere sunt?
Sunt două feluri de ucidere: trupească şi sufletească. Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieţii
aproapelui. Ucidere înseamnă şi avortul, cu bună ştiinţă şi voie.
Ce înseamnă uciderea sufletească?
Uciderea sufletească înseamnă ura aproapelui, căci „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de
oameni” (I Ioan 3, 15).
Este uciderea un păcat greu?
Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârşi cineva faţa de aproapele şi faţă de sine
însuşi. Sfânta Scriptură numără uciderea printre păcatele strigătoare la cer. „Glasul sângelui fratelui
tău strigă către Mine din Pământ” (Fac. 4, 10).
De ce este uciderea un păcat foarte greu?
Uciderea este un păcat foarte greu fiindcă prin ea:
1) Se distruge o fiinţă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu;
2) Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stăpân asupra
vieţii şi a morţii;
3) Se răpeşte un drept firesc al fiecăruia şi bunul cel mai de preţ dăruit omului de
Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai poate înapoia;
4) Se calcă porunca dragostei;
Uciderea este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului şi împotriva societăţii.
Porunca a şasea opreşte numai uciderea aproapelui?
Nu. Această poruncă opreşte şi sinuciderea, adică nimicirea cu bună ştiinţă şi voie a vieţii proprii.
Căci dacă este împotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea nouă, cu atât mai mult este
împotriva firii a ne ucide pe noi înşine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, viaţa noastră este a
lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o, şi deci nu avem voie să facem cu ea ce voim. În ce priveşte pe
sinucigaşi, deoarece ei de bună voie rup legătura cu Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, opreşte
înmormântarea lor după rânduielile creştineşti. Aceasta, bineînţeles, dacă atunci când s-au sinucis
au fost în deplinătatea minţii.
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
Să nu desfrânezi [Iș 20, 14; Dt 5, 18], ca nu cândva să faci un mădular al lui Hristos potrivnic Lui şi
să fii mădular desfrânat [1 Co 6, 15] şi să fii tăiat de la dumnezeiescul trup şi aruncat în gheenă.
Căci dacă fiica preotului, desfrânând în fărădelegi, la dreapta Judecată este aruncată în foc să ardă
[Lv 21, 9], ca una care a necinstit numele tatălui său, cu cât mai mult este mai vrednic de veşnica
osândă cel ce dedă trupul lui Hristos la o astfel de necurăţie?
Dacă însă te lepezi de aceasta şi petreci în feciorie [Mt 19, 12] pentru a putea să fii întreg al lui
Dumnezeu şi, prin iubirea de desăvârşire, să fii desăvârşit unit cu Acela, rămânând în El toată viaţa,
îngrijeşte-te să nu te laşi abătut niciodată de la cele ale lui Dumnezeu [1 Co 7, 35], pregustând viaţa
veşnică şi trăind încă de pe pământ ca îngerii în ceruri. Căci îngerilor le este potrivită fecioria [Mt
22, 30], şi asemenea lor se face — chiar în acest trup petrecând — tot cel ce păzeşte feciorelnica
neprihănire. Dar încă mai presus de „îngeri”, se face el asemenea Tatălui ceresc, Care mai înainte
de veci a născut în feciorie; (se mai face asemenea) şi Celui feciorelnic care din feciorelnic Tată a
venit la început prin naştere, iar la plinirea vremii din Fecioara Maică născându-Se cu trupul: şi
(mai este) asemenea Celui Care a venit în chip negrăit dintr-Unul Tatăl, nu născut, ci purces, Duhul
Sfânt. Lui Dumnezeu se aseamănă acela şi în nestricăcioasă nuntă este unit cu El. Cel care alege
adevărata feciorie, trăieşte în neprihănire cu trupul şi cu cuvântul şi cu mintea, împodobindu-se cu
podoaba fecioriei.
Iar de nu alegi fecioria, nicidecum nu te poţi asemui lui Dumnezeu: îţi este totuşi îngăduit să ai o
singură soţie întru Domnul după lege şi cu aceasta singură să trăieşti, ca propriul tău vas să-l ţii în
sfinţenie [1 Tes 4, 4], abţinându-te cu toată puterea de la altele. Vei putea însă să te abţii de la
aceasta în chip desăvârşit, dacă te vei păzi însă de întâlnirile cele de ruşine şi de te vei feri a spune
şi a auzi cuvinte desfrânate. De la toate acestea îţi vei întoarce însăşi privirea ta, a trupului şi chiar a
minţii, atât cât este cu putinţă; şi te vei obişnui ca nu cumva să cauţi cu indiscreţie la frumuseţea
chipurilor, căci „acela care priveşte o femeie şi o pofteşte pe ea a desfrânat deja cu ea în inima sa”
[Mt 5, 28] şi din pricina aceasta necurată este inima lui înaintea lui Hristos Care caută, mai presus
de orice, la inima noastră [1 Rg 16, 17]. Căci de la privirea cea iscoditoare şi de la neruşinarea
trupului se naşte în suflet tulburarea. Dar de ce vorbesc despre desfrânare şi adulter şi toate
necurăţiile care se află în însăşi firea cea căzută, când de la o simplă privire neîngăduită aţintită
asupra frumuseţilor trupeşti, omul este târât, fără de nici o împotrivire, la cele mai de jos, până la
grosolăniile cele împotriva firii. Drept aceea, tu, tăind de la tine rădăcinile cele amare ale păcatului,
să nu porţi roadele cele aducătoare de moarte, ci să aduci rodul curăţiei şi al sfinţeniei care se
dobândeşte din aceasta şi fără de care nimeni nu-L poate vedea pe Domnul [Evr 12, 14].[26]
Porunca a şaptea
Porunca a şaptea este: „Să nu preacurveşti” (Ieş. 20, 14).
(Unele traduceri folosesc sintagma ,,Sa nu fii desfrânat’’ Valeriu Anania lămureşte acest aspect
arătând ca sensul este de a nu săvârşi adulter
Aceasta poruncă interzice preacurvia sau adulterul.
O preacurvie spirituală înfăptuieşte cel căsătorit care doar pofteşte o femeie, aşa cum ne spune
Mântuitorul
Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter".
Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.
(Matei 5, 27-28)
De asemenea, porunca această opreşte toate acele lucruri şi fapte care pot duce pe creştin la păcatul
preacurviei
1)Îmbrăcămintea necuviincioasă (Prov7.10)
Spune înţelepciunii: "Tu eşti sora mea!", şi numeşte priceperea prietena ta,
Ca ea să te păzească de femeia străină, de femeia altuia, ale cărei cuvinte sunt ademenitoare.
Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii,
Şi am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere.
El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei.
Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra şi întunericul nopţii.
10.Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă;
Aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă;
Când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ.
Ea îl apucă şi-l sărută şi cu o căutătură obraznică îi zise:
"Trebuia să aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduinţele mele;
Pentru aceasta am ieşit în întâmpinarea ta, ca să te caut şi iată că te-am găsit.
Cu scoarţe am gătit patul meu, cu aşternuturi de în din Egipt,
Cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon.
Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste,
Că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe,
Luat-a cu dânsul o pungă cu bani şi se va întoarce acasă la lună plină!"
Ea îl ademeni prin mulţimea cuvintelor ei şi-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale;
El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre
capcană,
Până când o săgeată îi străpunge ficatul; după cum o pasăre grăbeşte spre laţ şi nu-şi dă seama că
acolo îşi sfârşeşte viaţa.
Şi acum, fiule, ascultă-mă şi ia aminte la cuvintele gurii mele!
Inima ta să nu se plece spre căile ei şi nu te rătăci pe potecile ei,
Căci ea a rănit pe mulţi şi pe foarte mulţi i-a omorât.
Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările morţii. (Prov7.4-27)
2)Beţia
Ochii ţi se vor uita după femeile altora, şi inima îţi va vorbi prostii.(Prov23.33)
3) Vizionarea de filme pornografice sau citirea de cărţi pornografice(Matei 5, 27-28).
4)Jocurile şi cântecele necuviincioase
Este preacurvia un păcat mare?
Cei ce se fac vinovaţi de astfel de păcate nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu
Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii,
nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,
Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu. (I Cor. 6, 8-9).
Pe de altă parte, ea mai îndeamnă şi la alte păcate, ca: minciuna sau chiar omorul. Datoria
creştinului este, deci, să se ferească de acest păcat şi de toată ispita spre el, prin rugăciune, post,
muncă şi stăpânirea poftelor.
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
Să nu ucizi [Iș 20, 15; Dt 5, 17], ca să nu cazi din cinstea de fiu al Aceluia Care şi pe cei morţi îi
poate învia şi astfel să te faci fiu, prin asemenea faptă, celui care încă de la început a fost ucigător
de oameni [In 8, 44]. Căci uciderea porneşte de la o înfruntare, care la rându-i vine din semeţie, iar
aceasta de la mânie, iar mânia se naşte în noi de la vreo păgubire ce ni se aduce nouă de la ceilalţi
sau de la zavistie sau de la împotrivire. Pentru aceasta „celui care îţi ia ţie haina, să nu i te
împotriveşti ca să-ţi ia şi cămaşa”, spune Hristos [Lc 6, 29]. Şi pe cel care te loveşte, nu-l lovi la
rându-ţi şi nici nu batjocori pe cel ce te batjocoreşte, fă la fel şi tu şi vei fi slobozit de cele rele ale
căderii în ucidere. Ţie deci ţi s-au iertat păcatele cele săvârşite împotriva lui Dumnezeu, căci spune:
„Iertaţi şi vi se va ierta vouă” [Lc 6, 37]. Însă acela care vorbeşte de rău şi lucrează cele rele, acela
îşi cere lui osândă veşnică pe dreptate [cf. 1 Tes 1, 9], căci cel ce spune fratelui său „nebunule” este
vrednic de gheena focului, spune Hristos [Mt 5, 22]. Deci, dacă poţi să scoţi răul din rădăcină,
sălăşluind în suflet fericirea blândeţii, dă slavă lui Hristos, Învăţătorul şi împreună-lucrătorul
faptelor bune, fără de care, precum ni s-a predat nouă, nu putem săvârşi binele în nici un chip [In
15, 5]; iar de nu ai putut să rămâi fără de mânie, atunci mânie-te împotriva ta, defăimează-te pe tine
şi pocăieşte-te înaintea Lui Dumnezeu şi a celuia căruia i-ai zis sau făcut ceva rău.
Căci cel care de la început se pocăieşte nu ajunge până la sfârşit cu aceasta. Cel care însă rămâne
nepăsător în acestea mici, prin ele va cădea în cele mari.[28]
Porunca a opta
Porunca a opta este: „Să nu furi” (Ieş. 20, 15).
Ce opreşte această poruncă?
Această poruncă opreşte furtul şi păcatele asociate furtului. Împotriva acestei porunci se păcătuieşte
prin:
1) Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furt);
2) Luarea cu sila şi pe faţă a lucrurilor altuia (prădare)
Să nu nedreptăţeşti pe aproapele şi să nu-l jefuieşti. (Lev19.13)
3) Luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înşelăciune), de pildă prin falsificare de acte,
cumpărare cu bani falşi, vânzarea cu măsuri mincinoase , delapidare;
Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni pe aproapele său. (Lev19.11)
Două feluri de greutăţi de cântărit şi de măsurat sunt urâciune înaintea Domnului. (Prov20.10)
4) Luarea de dobândă mare (cămătărie);
5) Oprirea sau întârzierea] plăţii cuvenite lucrătorilor; vezi păcat
Plata simbriaşului să nu rămână la tine până a doua zi. (Lev19.13)
Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele
secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot. .(Iac5.4)
6) Vânzarea celor trebuitoare traiului cu preţuri de două sau de mai multe ori mai mari (specula)
Cine opreşte grîul este blestemat de popor, dar pe capul celui ce -l vinde vine binecuvîntarea. –
(Prov11.26)
7)Oferirea si primirea de daruri  sau mita
Daruri
Să nu primeşti daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi, şi sucesc hotărîrile celor
drepţi.(Exod 23.8)
Cel rău primeşte daruri pe ascuns, ca să sucească şi căile dreptăţii.(Prov17.23)
,,Să pui judecători şi dregători în toate cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, să îi
pui judecători şi căpetenii după seminţiile tale, ca să judece poporul cu judecată dreaptă. Să nu strici
legea, să nu cauţi la faţă şi să nu iei mită, că mita orbeşte ochii înţelepţilor şi strâmbă pricinile
drepte. Caută dreptate şi iar dreptate, ca să trăieşti şi să stăpâneşti pământul pe care Domnul
Dumnezeul tău ţi-l dă."(Deut16.18-20)
Mita
Averea luată prin silă înnebuneşte pe cel înţelept, şi mita strică inima.(Ecl7.7)
Un împărat întăreşte ţara prin dreptate, dar cine ia mită, o nimiceşte. (Prov29.4)
Mai marii tăi sînt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mita şi aleargă după plată; orfanului nu -i
fac dreptate, şi pricina văduvei n'ajunge pînă la ei.(Is1.23)
Cel lacom de câştig îşi tulbură casa, dar cel ce urăşte mita va trăi.(Prov15.27)
8) Neîntoarcerea lucrului luat cu împrumut; 
9) Vânzarea şi cumpărarea pe bani a harului sfinţitor, adică cumpărarea cu bani, şi nu dobândirea
prin vrednicie, a puterii de a săvârşi slujbe bisericeşti (simonie).
Vrăjitorul Simon încearcă să cumpere de la apostoli harul Duhului Sfânt.(FA8.9-24)
Este furtul un păcat greu?
Da, furtul este un păcat greu, fiindcă loveşte în datoria de a fi drepţi şi a iubi pe aproapele nostru.
Sfântul Apostol Pavel arată ca hoţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu
 Deci, datoria creştinului este să-şi câştige cele de trebuinţă numai prin muncă cinstită şi nicidecum
să-şi însuşească pe nedrept lucrurile străine.
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
Să nu furi [Iș 20, 15; Dt 6, 19], ca să nu se vădească cele ascunse ale tale, şi ca nu cumva,
dispreţuind acestea, să înmulţeşti nenumărat muncile tale. Căci este mai bine ca din propriile tale
bunuri să dai nevoiaşilor în ascuns, decât să primeşti de la alţii, pentru ca Dumnezeu Cel care vede
în ascuns să-ţi răsplătească ţie însutit [Mt 6, 4] şi să-ţi dea viaţă veşnică în veacul ce va să vie [Mc
10, 29].
Porunca a noua
Porunca a noua este: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieş. 20, 16).
vezi mărturia mincinoasă.
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
Să nu mărturiseşti strâmb [Iș 20, 16; Dt 5, 20], ca să nu te asemeni aceluia care la început l-a
clevetit pe Dumnezeu Evei şi să te faci împreună cu acela blestemat [Fc 3, 14]. „Căci este mai bine,
pentru a nu cădea sub blestem” să nu suferi nici apropierea păcatului, ca să nu te asemeni lui Ham,
ci lui Sem şi Iafet şi să capeţi astfel binecuvântări [Fc 9, 20-27].
Porunca a zecea
Porunca a zecea este: ,,Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici
ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui
şi nimic din câte are aproapele tău!" (Ieş. 20, 17).
Ce opreşte această poruncă?
Porunca a zecea opreşte însuşirea lucrurilor altuia, precum şi pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă
cineva doreşte ceva, atunci va căuta să-şi însuşească ceea ce doreşte. Această poruncă opreşte, deci,
toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul
de păcate (minciună, bârfă, ceartă, furt, invidie, curvie, lăcomie, ură, etc). Nu este de ajuns numai
să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngăduit să-l dorim şi să-l poftim în sufletul
nostru, fiindcă pofta naşte păcatul, iar păcatul înfăptuindu-se naşte moartea
veşnică. Mântuitorul spune: „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări,
furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”. Aşadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcină a
cauzelor răului, care sălăşluiesc în inima omului şi se cuprind în pofta zămislitoare de păcat. Deci
creştinul este dator să se curăţească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post şi
prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, precum citim în Sfânta Scriptură: „Să ne curăţim pe noi de toată
întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu”
.
Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama
Să nu râvneşti la bunul altcuiva sau câştigul şi avutul lui, sau la slava lui, nimic din cele ce sunt ale
aproapelui tău [Iș 20, 17; Dt 5, 21]. Căci pofta care se zămisleşte în suflet naşte păcatul, iar păcatul
sfârşeşte prin a aduce pe lume moartea [Iac 1, 15]. Deci tu nu râvni la nimic din cele ce sunt ale
altora şi păzeşte-te, de poţi, de pofta cea hrăpăreaţă. Fiindcă este mai bine a da dintre ale tale celor
ce cer şi să-i miluieşti după putinţă, făcând milă şi să nu te întorci de la cel care vrea să împrumute
bani de la tine [Mt 5, 42]; iar de vei fi păgubit, vei păstra cele pierdute la Domnul, deşi, aici pe
pământ, cel ce îţi aduce pagubă ar părea unul dintre vrăjmaşii tăi [Iș 23, 4-5]. Căci în acest fel vei
schimba răul şi, prin bunătate, vei birui răutatea [Rm 12, 21], precum ţi-a poruncit ţie Hristos.
Păzind aceasta din toată puterea ta şi întru acestea petrecând, vei aduna în sufletul tău comoara
evlaviei şi vei bineplăcea lui Dumnezeu şi vei fi preschimbat în bun de către El, ca moştenitor al
bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu, cărora şi noi să ne facem părtaşi cu harul şi iubirea de oameni
a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine toată cinstea, slava
şi închinăciunea, împreună cu Tatăl Cel fără de început şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă
Făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.