1709 - Doctine Economice Format Nou ID - 8056

Universitatea Nicolae Titulescu
Facultatea de tiine Economice
Lector univ.dr. Elena Mrgulescu
DOCTRINE ECONOMICE
Bucureti
2014 - 2015
CUPRINS
Unitatea de invatare 1. Introducere in studiul istoriei curentelor economice

................................................................................................. 7
1.1. Clarificari metodologice........................................
1.2. Scoli si curente de gandire economica................... 11
Unitatea de invatare 2. Evolutia gandirii economice pana in secolul al
XVIII-lea................................................................................ 14
2.1. Gandirea economica in antichitate......................... 14
2.2. Gandirea economica a evului mediu...................... 19
2.3. Mercantilismul-primul current de gandire economica moderna 21
Unitatea de invatare 3. Gandirea economica a fiziocratilor
26
3.1. Primii liberali clasici.............................................. 26
3.2. Gandirea economica a fiziocratilor ....................... 27
Unitatea de invatare 4. Scoala clasica engleza gandirea economica a lui
Adam Smith si David Ricardo................................................ 33
4.1. Avutia natiunilor opera fundamentala a lui A.Smith. . 33
4.2. Explicarea valorii si a pretului in viziunea lui A.Smith ... 35
4.3. Teoria repartitiei venitului national........................ 36
4.4. Teoria obiectiva a valorii in opera lui D. Ricardo...... 38
4.5. Teoria lui D.Ricardo despre renta funciara............ 41
4.6. Teoria costurilor comparative in comertul international. . 43
Unitatea de invatare 5. Sistemul economic Marxist.......... 45
5.1. Paradigma economica marxista............................. 45
5.2. Sistemul de categorii economice............................ 46
5.3. Teoria lui K.Marx privind inevitabilitatea inlocuirii capitalismului cu
socialismul.............................................................................. 48
5.4. Analiza pietei mondiale si a relatiilor internationale in opera lui
K.Marx.................................................................................... 49
Unitatea de invatare 6. Liberalismul neoclasic sau marginalismul 51
6.1. Paradigma liberalismului economic neoclassic..... 51
6.2. Scoala economica de la Viena si teoria utilitatii marginale 54
6.3. Scoala de la Lausanne si teoria echilibrului general...... 56
6.4. A. Marshall si scoala de la Cambridge................... 57
Unitatea de invatare 7. Opera economica a lui J.M. Keynes 59
7.1. Noua paradigma economica a lui J.M.Keynes....... 59
7.2. Modelul economic al lui J.M.Keynes si legile psihologice 62
7.3. Politica economica dirijista preconizata de J.M.Keynes... 67
Unitatea de invatare 8. Evolutia postbelica a keynesismului
neokeynesismul si postkeynesismul....................................... 71
8.1. Preocupari de dinamizare a macroanalizei
Keynesiste - neokeynesismul.................................................. 71
8.2. Gandirea economica conventionala din tarile
occidentale (mainstream economics) sinteza neoclasica. 77
8.3. Criza neokeynesismului si dirijismului in ultima treime
a secolului XX. Postkeynesismul............................................ 80
Unitatea de invatare 9. Neoclasicismul si neoliberalismul contemporan 83
9.1. Transformarile suferite de liberalismul neoclasic
in perioada interbelica si inceputul perioadei postbelice........ 83
9.2. Colocviul W.Lippman si particularitatile neoliberalismului 84
9.3. Conceptia economica a lui Fr. Hayek................... 86
9.4. Contributia lui Milton Friedman la dezvoltarea
gandirii economice neoliberale............................................... 86
Unitatea de invatare 10. Gandirea economica romaneasca
in perioada interbelica ......................................................... 95
10.1. Partidele politice si principalele curente de gandire economica 95
10.2. Gandirea economica a lui M. Manoilescu........... 99
10.3. Gandirea economica a lui V. Madgearu............... 102
Bibliografie............................................................................. 106
Lista intrebarilor de baza pentru verificarea cunostintelor
Cuprins

1.1. Clarificari metodologice
1.2. Scoli si curente de gandire economica
Intelegerea notiunilor metodologice

Diferentierea scolilor si curentelor de gandire economica
1.1. CLARIFICARI NOTIONALE SI METODOLOGICE 00:00
Prezentul curs incearca sa prezinte evolutia si analiza ideilor, teoriilor si

doctrinelor economice pe parcursul timpului, urmarind sa evidentieze
importanta practica a acestei discipline, care, in perioada moderna si
contemporana devine un domeniu de referinta pentru actualele conceptii si teorii
economice, menite sa scoata economiile nationale din impas si sa asigure o
crestere economica sustinuta.
Istoria unei stiinte reprezinta insasi acea stiinta. Acest fapt este valabil, cu
atat mai mult, pentru stiinta economica, care este in fond, o stiinta istorica. In
nici un domeniu, pe nici un taram, confruntarile de idei nu au fost atat de acerbe
si nu au fost sustinute cu aceasi patima ca cele din stiinta economica.
Conceptiile si teoriile economice s-au cristalizat si au exprimat perioadele
istorice in care s-au format si pe care le-au calauzit, fiind apoi, in mod inexorabil
invinse sau duse mai departe, intr-o noua formula, in care s-au intrepatruns
contributiile noi cu conceptele si ideile valoroase ale vechilor teorii.
Mercantilistii, liberalii fiziocrati, reprezentantii clasicismului englez,
marginalistii, reprezinta marea familie a gandirii economice.
Obiectul de studiu al disciplinei istroriei gandirii economice, il reprezinta

ideile majore, teoriile si doctrinele economice, analizate in succesiunea lor
istorica, precum si confruntarile dintre acestea, ca urmare a orientarilor diferite,
determinate, in principal, de sistemele de interese divergente pe care aceste
doctrine le reprezinta.
Obiectivele prezentului curs de istorie a curentelor economice sunt

urmatoarele:
- cunoasterea drumului parcurs de stiinta economica, a procesului
cumulativ de imbogatire a acesteia cu noi descoperiri si realizari in
domeniul economic.
- marcarea salturilor evolutive realizate in timp de stiinta economica,
caracterizarea si aprofundarea acestor perioade, care au antrenat
schimbarea paradigmelor economice.
- analizarea legaturilor si interconexiunilor intime dintre teoriile economice
si politicile economice promovate de state in diferite perioade de timp, ca
expresie a unor anumite orientari economice .
- avertizarea factorilor de decizie asupra pericolelor intreprinderii unor
masuri economice insuficient fundamentate, persoanele instruite, care
cunosc domeniul doctrinelor economice avand posibilitatea de a sesiza
mai lesne tendintele si orientarile evolutiei economiei.
Pentru a studia si a intelege domeniul istoriei gandirii economice, este

necesara clarificarea notiunilor de baza care permit abordarea acestor probleme:
Gandirea economica reprezinta un proces de reflectare activa a vietii

economice a societatii, fiind un produs al interactiunii dintre caracteristicile
obiective ale mediului economico-social si calitatile subiective ale autorilor.
Teoria economica reprezinta ansamblul ideilor structurate rezultate prin

prelucrarea sistematica a informatiilor privind activitatea economica sau
componentele ei, ca urmare a activitatii de cercetare intreprinse de oamenii de
stiinta din domeniul economic. Acestia urmaresc dezvaluirea cauzelor, a
esentelor si a legilor care guverneaza evolutia fenomenelor economico- sociale.
Doctrina economica consta dintr-un complex de teorii care exprima aprecieri,

realizeaza judecati de valoare, recomanda proiecte de reforma, sustin,
promoveaza sau, se afla efectiv la baza diferitelor tipuri de politici economice,
prin care sunt influentate mecanismele de functionare, sau, chiar cursul
dezvoltarii economice. Asadar, teoria ne serveste ca instrument de analiza pentru
ceea ce exista, in timp ce doctrina ne arata ce trebuie facut sau nu trebuie facut,
venind sa experimenteze prin intermediul politicii economice.
Metodele de care uzeaza teoria economica sunt cele descriptive si empirice,
in timp ce doctrina, este in esenta normativa, prin aceea ca indica calea ce
trebuie urmata pentru atingerea binelui economic si social.
Istoria gandirii economice studiaza etapele maturizarii acestei stiinte,

urmarind trei aspecte: obiectul de studiu, mijloacele de investigare a proceselor
economice si rezultatele obtinute in procesul cercetarii. Esenta ecestor etape, o
reprezinta ansamblul elementelor fundamentale de structura, principiile si
metodele de operare si investigare ale unei generatii de economisti, ale unei
scoli sau curent de gandire economica.
Modelul de operare, cadrul acesta general asupra lumii este un concept
relativ nou, introdus pentru prima data de Th. Kuhn, in lucrarea sa Structura
revolutiilor stiintifice (1962) si este denumit paradigma.
El contine generalizari simbolice care permit constructii logice si matematice
si care joaca rolul de legi sau definitii. Conform viziunii lui Th. Kuhn,
schimbarea unei paradigme, desi presupune schimbarea imaginii noastre despre
lume, nu inseamna in mod necesar un progres spre adevar, un pas in plus spre o
adevarata imagine a lumii, intrucat aceasta nu exista.
Th. Kuhn a elaborat cinci insusiri pe care trebuie sa le prezinte o teorie

stiintifica, spre a fi considerata valabila, respectiv aceasta trebuie sa fie:
a) precisa sa corespunda datelor experimentale;
b) coerenta cu ea insasi, dar si cu celelalte teorii;
c) simpla sa organizeze si sa sistematizeze in mod logic si inteligibil
faptele;
d) bogata sa evidentieze fapte si relatii noi;
e) aplicabila dincolo de faptele particulare pe care urma initial sa le explice,
respectiv sa aiba o mare deschidere.
Aceste cinci caracteristici (precizie, coerenta, simplitate, deschidere,

cuprinzatoare) reprezinta baza electibilitatii teoriilor. Totusi, autorul recunoaste
ca aceste criterii (sau altele asemanatoare) nu vor fi niciodata suficiente spre a
permite cu certitudine alegerea intre doua teorii rivale. Calitatile de judecata, de
ordin normativ si de anticipare, ce se afla la baza succesului stiintific al oricarei
teorii, nu pot fi inlocuite prin nici un algoritm reductionist.
In lucrarea sa Teoria economica in retrospectiva, Mark Blaug sustine ca:
istoria economiei nu este cronica unei acumulari continue de realizari teoretice,
ci istoria revolutiilor intelectuale amplificate, in care adevarurile deja cunoscute
sunt neglijate in favoarea unor noi revelatii. Intr-adevar, uneori, pare ca
economia a fost dezvoltata pe principiul simetriei, conform caruia fiecare noua
teorie apare ca reversul celei vechi.
Din aceasta perspectiva evaluarea si verificarea teoriilor devine extrem de
importanta pentru stiinta. In acest sens, trebuie insistat in primul rand pe
componentele obiective, judecatile normative bazate pe cunostinte testate fiind
mult mai fundamentate si mai solide decat cele inspirate de anumite pozitii
ideologice sau de criterii sentimental-subiective.
Comparativ cu altele, stiinta economica prezinta anumite particularitati:
1. Obiectul stiintei economice este unul de ordin istoric. Fenomenele

studiate de aceasta nu sunt pemanente si ca atare legitatile pe care
ganditorii in economie incearca sa le puna in evidenta vor fi intotdeauna
fragile si supuse modificarii.
2. Miscarea istorica influenteaza nu numai fenomenele economice, dar si
iminenta rezolvarii problemelor specifice unei anumite perioade. Se poate
sustine ca alternantele majore de teorii constituie variante de rezolvare a
noilor probleme ridicate de conditiile economice, sociale, institutionale,
etc. Nu exista ireversibilitate si nici cumulativitate, aparitia noilor teorii
fiind strans legata de problematica istorica la care se raporteaza.
3. Ratiunea esentiala pentru care stiinta economica nu poate adopta aceleasi
principii metodologice ca si celelalte stiinte empirice, consta in caracterul
sau moral si politic. Ea este supusa in permanenta analizelor si deciziilor
care reclama interventia statului , precum si a judecatilor de ordin etic si
politic. De asemenea, constatam ca este foarte dificil sa departajam teoria
de modul sau de aplicare, aspectele pozitive de cele normative, acestea
actionand si interconditionandu-se reciproc, astfel incat evaluarea critica
nu se poate realiza in mod echivalent ca in stiintele fizice.
4. O serie de cercetatori contemporani considera ca economia a devenit o
stiinta prea masiva prin efortul sau de cercetare, pentru ca o revolutie in
termenii teoriei generale, sau ai economiei ca un intreg sa mai poata fi
posibila astazi.
1.2. SCOLI SI CURENTE DE GANDIRE ECONOMICA
Cercetatorii, economistii si ganditorii stiintei economice sunt grupati dupa

anumite criterii in scoli de gandire economica sau curente de gandire
economica. Primele sunt grupari mai restranse, ultimele reprezentand mai mult
decat scolile, din punct de vedere cantitativ, ca sfera de cuprindere, dar si
calitativ, ca substanta.
Principalele criterii pe baza carora se formeaza scolile si curentele de gandire
economica pot fi considerate urmatoarele: comunitatea de interese economice,
sociale si politice ale apartenentilor acestora, comunitatea de metoda
(paradigma), afinitatile in privinta ascendentei culturale, de politica economica
sau chiar adversitatile politico-ideologice fata de adversarii lor.
Denumirile date scolilor si curentelor de gandire economica sunt extrem de
diferite..
Astfel, unele iau in consideratie contributia substantiala a unor autori la
dezvoltarea stiintei economice, fiind denumiti economisti clasici (F. Quesnay, A.
Smith, D.Ricardo etc.), sau elementele innoitoare prezente la generatiile
succesive de economisti, fiind denumiti, ca urmare, neoclasici (C.Menger,
W.St.Jevons, A.Marshall, etc.).
Alte denumiri se revendica de la metodologia aplicata de catre diverse
grupuri de economisti, ca de exemplu: scoala marginalista (C. Menger,
W.St.Jevons, A. Marshall, V. Pareto) si scoala istorica germana (W.Roscher,
K,Kniess, etc.).
Deosebirea intre cele doua consta in faptul ca prima utilizeaza calculul
marginal in explicarea fenomenelor economice, in timp ce, cea de-a doua da
prioritate investigatiilor istorice privind analiza fenomenelor economice.
De asemenea, in anumite cazuri denumirile scolilor provin de la numele
orasului in care acestea s-au manifestat (Scoala de la Viena, Scoala de la
Lausanne, Scoala de la Chicago, Scoala de la Freiburg, etc.), sau chiar al tarii
respective (Scoala austriaca, Scoala franceza, Scoala germana, etc.).
O serie intreaga de curente ale gandirii economica au fost denumite luandu-se
in consideratie optiunea de politica economica a reprezentantilor lor,
manifestandu-se astfel: curentul liberal (A.Smith, D.Ricardo, J.St. Mill);
curentul socialist (Ch.Fourier, R.Owen, etc.); curentul marxist (K.Marx, Fr.
Engels, V.I.Lenin, etc.); curentul dirijist (J.M.Keynes, J.Robinson, R.F.Harrod).
Alteori, denumirile curentelor de gandire economica provin chiar de la
numele fondatorului lor (marxism, keynesism, etc.) si pot fi combinate cu
diferite prefixe care semnifica succesiunea unor generatii ale curentului
respectiv (neomarxisti, postkeynesisti etc.).
Trebuie sa mentionam, ca denumirile curentelor economice mai pot deriva si
din conceptia reprezentantilor lor fata de modul in care doresc sa realizeze
transformarea societatii (conservatori, liberali, reformisti, radicali, revolutionari,
etc.).
Principalul element pe care trebuie sa-l luam in consideratie in caracterizarea
diferitelor curente si doctrine de gandire economica, il reprezinta nivelul
teoretic, respectiv capacitatea autorilor de a percepe si explica problemele
majore ale perioadei lor, precum si eficienta practica a masurilor de politica
economica pe care le avanseaza.
In cadrul aceluiasi curent de gandire economica pot coexista mai multe scoli.
Spre exemplu, curentul neoclassic de la sfarsitul secolului al XIX-lea reuneste:
scoala psihologica (C.Menger, E. Bohm-Bawerk,etc.) si scoala matematica
(L.Walras, V.Pareto). Mai multe curente de gandire economica pot alcatui o
orientare sau o tendinta, iar daca aceasta se intinde pe o perioada de timp mai
indelungata, o megatendinta. In epoca moderna si contemporana asistam la
confruntarea dintre doua astfel de megatendinte, respectiv intre liberalism si
marxism.
Realizati o clasificare a diverselor scoli si curente de gandire

economica in functie de diferite criterii de referinta, selectate de
dvs. ..........................................................................................................
.................................................................................................................
00:45
.................................................................................................................
.................................................................................................................
....
00:55
05
1) Ce este gandirea economica, factorii care o determina si importanta
cunosterii istoriei
gandirii economice;
2) Definiti si comentati ce reprezinta teoria si doctrina economica;
3) Care este deosebirea intre scolile si curentele de gandire economica si
cum se explica diversitatea acestora;
4) Care sunt particularitatile stiintei economice;
5) Ce intelege Th. Kuhn prin paradigma economica si care sunt principalele
repere sau criterii de validare a teoriilor, doctrinelor si curentelor de
gandire economica.
01:15
05
- Gandirea economica reprezinta un proces de reflectare activa

vietii economice a societatii, fiind un produs al interactiunii
dintre caracteristicile obiective ale mediului economico-social
si calitatile subiective ale autorilor.
- Teoria economica reprezinta ansamblul ideilor structurate
rezultate prin prelucrarea sistematica a informatiilor privind activitatea economica sau
componentele ei, ca urmare a activitatii de cercetare intreprinse de oamenii de stiinta din
domeniul economic. Acestia urmaresc dezvaluirea cauzelor, a esentelor si a legilor care
guverneaza evolutia fenomenelor economico- sociale.
- Doctrina economica consta dintr-un complex de teorii care exprima aprecieri,
realizeaza judecati de valoare, recomanda proiecte de reforma, sustin, promoveaza
sau, se afla efectiv la baza diferitelor tipuri de politici economice, prin care sunt
influentate mecanismele de functionare, sau, chiar cursul dezvoltarii economice.
Asadar, teoria ne serveste ca instrument de analiza pentru ceea ce exista, in timp ce
doctrina ne arata ce trebuie facut sau nu trebuie facut, venind sa experimenteze prin
intermediul politicii economice.
Abraham-Frois G. - Economie politica, Humanitas, 1994.

Becker G. - Capitalul uman, Ed.All,1997.
Blaug M. - Teoria economica in retrospectiva, Ed.didactica, 1992.
Friedman M. - Capitalism si libertate, Ed. Enciclopedica, 1995.
Heilbroner R. - Filozofia lucrurilor pamantesti, Humanitas, 1994.
Hayek Fr. - Drumul catre servitute, Humanitas, 1993.
Keynes J.M. - Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor,
Ed. Stiintifica, 1970.
Madgearu V. - Evolutia economiei romanesti dupa razboiul mondial, Ed.
Independenta Economica,1940.
Malthus Th. Eseu - Asupra principiului populatiei, Ed. Stiintifica, 1992.
Manoilescu M. - Fortele nationale productive si comertul exterior,
Ed.Stiintifica, 1987.
Marx K. - Capitalul, Ed. Politica, 1969.
Mill J.St. - Despre libertate, Humanitas, 1993.
Murgescu C. - Mersul ideilor economice la romani, Ed. Stiintifica, 1987.
Nicolae-Valeanu I. - Tratat de doctrine economice, RAMO, 1996.
Ricardo D. - Opere alese, Ed. Academiei,1962
Samuelson P., Nordhaus W.D. - Economics, 1998.
Smith A. - Avutia natiunilor, Ed. Academiei, 1962.
Weber W. - Etica protestanta si spiritul capitalismului, Humanitas, 1993.
Cuprins

XVIII-lea
2.1. Gandirea economica in antichitate
2.2. Gandirea economica a evului mediu
2.3. Mercantilismul - primul curent de gandire economica moderna
Intelegerea gandirii economice din antichitate

Intelegerea gandirii economice din evul mediu
Intelegerea mercantilismului
XVIII-lea
00:00
2.1. GANDIREA ECONOMICA IN ANTICHITATE
Epocile istorice care s-au succedat de-a lungul timpului au dat nastere, in 00:00
functie de problemele specifice cu care s-au confruntat, unor perioade diferite
ale istoriei gandirii economice, si anume: gandirea economica din antichitate
(pana in sec. al V-lea); gandirea economica din perioada medievala (sec.V - sec.
XV); gandirea economica moderna (sec.XVI sec.XIX) si gandirea economica
contemporana (sec. XX).
In functie de nivelul teoretic al ideilor economice, putem considera ca exista
doua etape ale dezvoltarii gandirii economice, inegale ca durata in timp: 1)
gandirea economica preclasica (pana la mijlocul sec. al XVII-lea), denumita si
gandirea prestiintifica si 2) gandirea economica stiintifica sau gandirea clasica
(mijlocul sec. al XVII pana in prezent).
Referitor la perioada ce acopera dezvoltarea gandirii economice pana in sec.
al XV-lea (epoca premoderna), trebuie mentionat, ca n-au existat lucrari cu
caracter strict economic, ideile de aceasta natura regasindu-se in mod
nesistematizat in operele autorilor vremii, urmarind mai degraba descrierea,
decat analiza fenomenelor economice.
In perioada epocii antice, nu pot fi trecute cu vederea trei mari personalitati

filozofice ale Greciei antice, Platon, Xenofon si Aristotel, in lucrarile carora
descoperim o serie de referiri la domeniul economicului.
Platon (427-348 i.H.)

In lucrarile sale Republica si Legile, Platon abordeaza problemele ce
decurg din rolul economiei in cetate, acordand magistratilor si razboinicilor
dreptul comun asupra bunurilor si serviciilor, pentru a se putea dedica sarcinilor
ce le revin. Viata sociala trebuie supusa regulilor justitiei, aceasta avand o
valoare absoluta. Lumea vizibila, cu realitatile ei schimbatoare, nu este, dupa
Platon, decat reflexul ideilor imuabile ce alcatuiesc lumea superioara. Ca atare,
legile umane nu sunt decat imitarea celor ce apartin justitiei ideale,
supranaturale.
Statul este descris ca un stat ideal, perfect just, care grupeaza indivizi cu
meserii diferite. Cetatea ideala cuprinde trei clase sociale: cea a agricultorilor,
mestesugarilor si comerciantilor, care se ingrijesc de procurarea bunurilor, cea a
razboinicilor si a paznicilor care asigura apararea si ordinea interioara si cea a
filosofilor sau a conducatorilor, care dirijeaza ansamblul social. Cei din urma,
filosofii, sunt singurii care detin cunoasterea veritabila episteme si, ca
posesori ai intelepciunii, pot guverna cetatea.
Cetatea perfecta se bazeaza pe patru mari virturi: intelepciunea, curajul,
cumpatarea si dreptatea, ultima conferind fiecaruia locul pe care il merita in
ierarhia sociala. Oamenii nu sunt egali, ei primesc aceeasi educatie pana la un
moment dat, cand aptitudinile proprii ii vor selectiona. De asemenea, indivizii
nu au nici un drept asupra avutiei sociale. Prima clasa sociala este cea care
munceste, produce si asigura schimbul, celelalte doua fiind degrevate de orice
alte obligatii pentru a se putea dedica in intregime apararii si conducerii cetatii.
In Politica, Platon incearca sa explice modul real de functionare al cetatii si
sa identifice cauzele indepartarii fata de modelul ideal, pentru ca apoi in
Legile sa propuna mijloacele si masurile necesare reinstalarii idealului. In
realitate, sustine Platon, se intalnesc patru forme degenerate ale modelului ideal
bazat pe cultul aristocratiei elitelor, care se succed istoric: guvernarea militara,
oligarhia (guvernarea celor bogati), democratia (al carei viciu esential consta in
acordarea unor drepturi egale tuturor membrilor cetatii, care sunt insa fatalmente
in mod inegal inzestrati) si tirania.
Cetatea ideala a existat in Atena preistorica, sustine Platon. Aceasta a decazut
datorita inegalitatilor economice, astfel incat, Platon propune in Legile o
organizare economica bazata pe comunitatea bunurilor, pe propietati egale si
drepturi egale acordate tuturor cetatenilor. Sunt interzise instrainarea terenurilor
si practicarea imprumuturilor cu dobanda ridicata, aurul si argintul sunt
rezervate doar activitatii de comert exterior, cheltuielile sunt limitate pentru a
preveni excesele, impozitele trebuie sa conduca la restabilirea egalitatii, iar
activitatile comerciale sunt considerate imorale.
Prin opera sa, Platon este considerat un moralist, lucrarile sale constituind
punctul de plecare al filosofiei economice si sociale.
Xenofon (430-355 i.H.)

Xenofon a scris primele lucrari consacrate in mod direct analizei
fenomenelor economice. Fiind adeptul economiei naturale, el analizeaza avutia
sociala si cauta sa gaseasca modalitatile de crestere a acesteia.
In lucrarea sa Veniturile Aticei, el elaboreaza un adevarat program de
politica economica pentru sporirea avutiei cetatii, aceasta lucrare putind fi
considerata un prim tratat de finante publice.Printr-o alta opera a sa importanta,
Oeconomicus, Xenofon sustine ca economia trebuie sa tina cont de regulile
etice. Aceasta nu poate fi utila in sine, ci existenta ei este justificata de rolul
moral pe care il detine.
Actul economic, in sine, nu are o valoare proprie, ratiunea sa de a fi infaptuit
constand in scopul sau, care trebuie sa fie binele. Pentru Xenofon, scopul
productiei este omul, iar economia cetatii este considerata atat stiinta cat si arta.
Oeconomicus contine deopotriva si principii practice referitoare la
organizarea si conducerea agriculturii. Aceasta ramura este considerate
principala sursa de sporire a avutiei, autorul fiind preocupat de metodele
cresterii productivitatii si a randamentului muncii. Xenofon evidentiaza rolul
muncii si importanta diviziunii muncii in cresterea bogatiei. El considera ca
nivelul diviziunii muncii depinde de gradul de dezvoltare a pietei.
Xenofon acorda o importanta deosebita analizei sferei schimbului. Astfel, el
dezvolta notiunea de bani si identifica functiile acestora de mijloc de plata si de
tezaurizare. Deasemenea, evidentiaza calitatea de echivalent general si mijloc de
circulatie e argintului, care considera ca nu-si va pierde niciodata valoarea.
Xenofon sustine chiar, tezaurizarea de catre stat, in vederea constituirii unui
fond de rezerva, pentru a fi folosit in scopul efectuarii platilor internationale sau
sau al interventiilor in cazul recoltelor proaste.
Comertul nu este considerat ca o activitate sterila, ci ca aducatoare de
venituri pentru stat, astfel incat dezvoltarea sa este sustinuta fara rezerve, dupa
cum incurajate sunt si meseriile, ca activitati utile.
Filosoful grec considera ca principiile de conducere a economiei apartin
stiintei celei mai inalte a timpului, el proclamandu-se ca un inversunat
adversar al razboaielor care distrug fondurile statului.
Aristotel (384-322 i.H.)

Prin opera filosofului antic Aristotel, gandirea economica a Greciei antice
atinge apogeul. Lucrarile sale principale, care fac referire la fenomenul
economic, sunt: Politica, Etica nicomahica, Constitutia ateniana, Etica
eudemica.
Cautand sa afle care este scopul economiei, Aristotel face deosebirea intre
economia naturala, care se refera la satisfacerea necesitatilor omului si
chrematistica (acumularea bogatiilor). Prin economie, el intelege o modalitate de
a acumula o avere moderata, care confera stabilitate statului, in timp ce
chrematistica este considerata imorala, deoarece are la baza camataria, ce
apreciaza ca banii ca obiect al proprietatii. Economia este deci arta producerii
avutiei sub forma de bunuri, ca mijloace de crestere a patrimoniului individual si
social, in timp ce chrematistica reprezinta arta realizarii bogatiei sub forma de
bani.
Economia este considerate o stiinta al carei obiect de studiu este avutia, dar si
comportamentul omului in vederea cresterii acesteia. Izvoarele sporirii bogatiei
sunt considerate atat cresterea resurselor cetatii, cat si diminuarea cheltuielilor.
Sursa initiala a avutiei este pamantul, cu toate resursele sale, care pot fi
transformate prin munca omului. Rolul factorului uman in cresterea avutiei
sociale este determinant si ca urmare aspectele ce tin de educatie, sanatate,
stiinta etc. sunt considerate foarte importante.
Ca metoda in economie, sunt utilizate analiza si sinteze, logica, inductia si
deductia.
Aristotel analizeaza si aspectele sociale ale cetatii, respectiv modalitatea de
repartizare a bogatiei, exprimandu-se impotriva concentrarii acesteia de catre o
oligarhie. El considera ca atat bogatia excesiva cat si saracia excesiva, duc la
tiranie. Solutia pentru reinstaurarea economiei naturale consta in interventia
cetatii, care trebuie sa supravegheze productia, in cadrul familiei si al
proprietatii private, astfel incat sa restabileasca un raport adecvat intre resurse si
nevoi.
La Aristotel intalnim o prima analiza a valorii, facand distinctia intre cele
doua intrebuintari diferite ale unui bun, respectiv intrebuintarea acestuia ca atare
(valoarea in sine), pe de o parte si capacitatea sa de a fi
schimbat cu bunuri produse de alti producatori, pe de alta parte. Pentru prima
data, se pot extrage conceptele de valoare de schimb si valoare de intrebuntare a
bunurilor.
Aristotel surprinde deasemenea, originea si rolul banilor in comensurarea
bunurilor, ca unitate de masura a valorii si ca mijloc de circulatie. Acestia au
caracter istoric, cunoscand o evolutie si ajungand la forma de schimb bani-
marfa-bani. Masa de bani aflata in circulatie trebuie sa aiba acoperire in marfuri,
iar dobanda este definite ca o emanatie a banului.
In ceea ce priveste statul, Aristotel considera ca acesta exista in mod natural
si este alcatuit din fiinte egale care cauta cel mai bun mod de viata (sclavii sunt
exclusi din aceasta asociatie). El considera ca modalitatea de guvernare ideala
este politeia. sau republica, in cadrul careia priceperea aristocratica de a
conduce, se adauga exprimarii democratice. Cei mai buni sunt liberi sa ocupe
functiile publice, cu conditia sa fie alesi. Aristotel insista asupra necesitatii
existentei unei clase de mijloc, ca o contrapondere atat pentru cei saraci, cat si
pentru cei bogati.
In opera sa, Aristotel subliniaza rolul comertului, in special al comertului
exterior, considerat a fi un fenomen necesar ce face parte din domeniul
economiei. Pe de alta parte, comertul pe scara larga este apreciat ca fiind injust,
si ca atare este inclus in sfera chrematisticii. Gandirea economica a celor trei
antici greci, ni se releva, prin prisma valorilor dominante ale epocii respective,
ca fiind deosebit de valoroasa, constituind baza de la care porneste in continuare
evolutia aventuroasa a teoriilor si doctrinelor economice viitoare.
2.2. GANDIREA ECONOMICA A EVULUI MEDIU
In perioada feudala, gandirea economica nu a cunoscut un progres important,

ideile economice fiind raspandite, mai ales, in cartile religioase si filosofice.
Biserica crestina, avand ca punct de plecare interpretarea Bibliei si a
canoanelor bisericesti, atinge si anumite probleme social-economice. Se
promoveaza astfel, principiul dreptatii comutative, conform caruia, orice drept al
unei persoane, implica in compensatie si o datorie, o obligatie fata de societate.
Ca urmare, teologii vremii, admiteau proprietatea privata, dar in acelasi timp
considerau ca aceasta implica si obligatii pentru detinatorul ei, printre care mila
crestineasca fata de semenii sai saraci.
Biserica urmarea o evolutie de ordin moral a societatii, dar sunt intalnite si
idei economice, cum ar fi condamnarea initiala a marelui comert, a creditului si
a camatariei, sprijinindu-se pe adevarul ca banii nu nasc bani. Mai tarziu insa,
camata (dobanda) a ajuns sa fie acceptata, argumentul principal constand in
riscul pierderii capitalului imprumutat. Se evitau astfel conflictele deschise intre
biserica si negustorii puternici si bogati care acumulasera deja mari capitaluri.
Reprezentantul cel mai ilustru care, prin opera sa reprezinta cel mai bine
perioada evului mediu, este Sf.Toma DAquino (1225-1274). Prin lucrarea sa
principala Summa theologica, el intemeiaza o doctrina filosofico-teologica
care se bazeaza pr urmatoarele principii:ordine providentiala, demnitatea
omului, munca si posesiunea bunurilor. Propietatea feudala privata, este
considerata a fi de origine divina, corespunzand legilor naturale. Ea este
justificata prin faptul ca stimuleaza munca si asigura garantia libertatilor
individuale, fiind prin aceasta o binefacere pentru societate. Ideea de propietate
comuna (intalnita la Platon) este respinsa, sub motivul ca ar provoca discordie
intre oameni. Pe de alta parte, insa, proprietarul are datoria de a ajuta pe cei
saraci, de a face daruri bisericii si deci de a participa la nevoile societatii.
Sf. Toma incearca sa impace saracia cu proprietate prin doua argumente: din
punct de vedere al functiei sale administrative, respectiv prin preocuparea pentru
un bun si folosirea acestuia, proprietatea este intru
totul posibila; in acelasi timp, proprietarul care a gestionat un bun nu trebuie sa
depaseasca functia practica a acestuia. Cu alte cuvinte, o data ce nevoile au fost
implinite, inclusiv cele aferente rangului, bunurile ramase disponibile nu
trebuiesc acumulate, ci redistribuite. Asigurarea nevoilor familiei sau ale unui
grup este normala, dar obtinerea de profit si acumularea de bogatii prin
utilizarea unui bun sunt contrare idealului crestin.
O teorie cu puternic impact asupra gandirii economice din perioada evului
mediu, a fost teoria pretului just. Acesta este conceput ca o notiune morala mai
degraba, decat una economica, si depinde de doua elemente: cantitatea de munca
cheltuita pentru producerea marfii si situatia producatorului.
Pretul just trebuie sa asigure fiecaruia o existenta corespunzatoare situatiei
sale si rangului ocupat in societate. In consecinta, marfurile ar trebui vandute cu
preturi diferite, conform situatiei vanzatorului, incalcandu-se astfel teoria
valorii, legea cererii si a ofertei, precum si principiul schimbului echivalent.
Spre deosebire de multi contemporani de-ai sai, Toma DAquino a avut o
atitudine toleranta fata de comert si de profitul comercial. Banii sunt considerati
instrumente de circulatie a marfurilor, iar valoarea lor nu depinde de substanta
metalelor incorporate, ci este stabilita de catre guvernatorii statelor. El considera
ca principii nu au dreptul sa schimbe arbitrar titlul sau valoarea unei monede
decat cu moderatie, aceasta fiind o problema de morala, moneda fiind masura
lucrurilor.
Toma DAquino face deosebire intre munca intelectuala, cu caracter nobil si
inalt, si cea fizica, acceptand departajarea societatii in clase sau stari.
Atat doctrina economica tomista, cat si ceilalti autori medievali (Nicolas
Oresme) au analizat diverse concepte si categorii economice, fapt care a pus
bazele stiintei economice, ai carei germeni au inceput sa apara in perioada
evului mediu si au anticipat dezvoltarea ulterioara a acestor idei in secolele care
vor urma.
2.3. MERCANTILISMUL PRIMUL CURENT DE GANDIRE

ECONOMICA MODERNA (SEC.XVI - XVII)
Odata cu epoca Renasterii incepe o perioada rapida de dezvoltare a

schimburilor, atat pe plan intern, cat si international, datorita progresului tehnic
inregistrat de stiintele exacte, datorita marilor descoperiri geografice, evolutiei
capitalismului si constituirii oligarhiilor comerciale. In acest context se
profileaza innoiri considerabile care se vor reflecta in modificari substantiale ale
amplorii si statutului gandirii economice, precum si in relatiile acesteia cu alte
stiinte si domenii ale culturii spirituale (religia, filozofia si stiintele naturii).
In acest climat schimbator, dominat de dorinta de imbogatire cu orice chip, se
contureaza inceputurile gandirii economice moderne. Noul curent de gandire
economica, denumit, ulterior, mercantilism s-a dezvoltat intre secolele XVI si
XVII, iar termenul are o dubla semnificatie: el indica pe de o parte o doctrina
(ansamblul ideilor referitoare la optiunea economica a negustorilor moderni) si
pe de alta parte o politica economica (ansamblul masurilor practice adoptate de
stat pe baza acestei doctrine economice).
Mercantilismul (termenul provine din limba italiana, mercato piata), isi
are originea intr-un eveniment concret, respectiv cucerirea imperiului aztec si a
celui incas de catre spanioli, in prima parte a secolului al XVI-lea si apoi
exploatarea minelor de aur si de argint din Lumea Noua. Acest fapt a determinat
aducerea unor mari cantitati de metale pretioase in Europa, mercantilismul
constituind el insusi o doctrina a acumularii bogatiei sub forma de metale
pretioase de catre stat, dar si a dezvoltarii productiei nationale.
In acest context, obiectivele de politica economica urmarite de state in
aceasta perioada erau:
imbogatirea statului national si a negustorilor, apararea intereselor statale de
fortele straine,
extinderea sferei de influenta a acestor interese prin politica coloniala practicata
de statele dezvoltate din Europa. Toate aceste deziderate s-au reflectat si au fost
sustinute de catre mercantilism, primul curent de gandire economica moderna.
Modernitatea lui deriva din laicizarea gandirii economice, care presupune
separarea acesteia de problemele teologice, si in acelasi timp, din autonomizarea
ei, respectiv consacrarea ei ca un domeniu distinct.
Doctrina economica mercantilista se intemeiaza pe trei idei caracteristice:
-forma ideala a bogatiei sunt banii, respective metalele pretioase din care sunt
confectionati acestia, procuparea pricipala a statului fiind acumularea unei
cantitati cat mai mari de aur si argint.
-scopul oricarei activitati lucrative, inclusive al comertului, este obtinerea de
profit, care se realizeaza in procesul circulatiei marfurilor prin mijlocirea
banilor, ca rezultat al diferentei dintre pretul de vanzare si pretul de cumparare
(mai mic) al marfurilor.
-cea mai profitabila sfera de activitate este comertul exterior, deoarece se
considera ca in acest domeniu profiturile obtinute sunt cele mai ridicate.
Obiectivul practic al doctrinei mercantiliste l-a constituit preocuparea
permanenta pentru sporirea rezervelor de metale pretioase si bani, prin sprijinul
activ al statului, atat in politica economica interna (reglementarea activitatii
interne si subventii financiare), cat si in politica economica externa, sub forma
practicarii protectionismului vamal (prin masuri vamale restrictive impotriva
negustorilor straini).
Antoine de Montchretien, unul dintre principalii reprezentanti ai
mercantilismului francez, considera ca pentru a fi pace in tara, exista doua cai de
urmat: razboiul extern si traiul cat mai bun.
Autorii acestei doctrine erau negustorii, mestesugarii si finantistii, care apara
statul, intrucat prosperitatea comerciala a unei natiuni era strans legata de
expansiunea puterii politice a suveranului si de succesul campaniilor sale
militare.
De aceea, interesul statului este ca populatia sa fie cat mai numeroasa, pentru
a alcatui o armata puternica, dar si pentru obtinerea mainii de lucru care favoriza
dezvoltarea economica si cresterea profiturilor.
Din punctul de vedere al ierarhiei sociale, negustorul se afla mai presus de
celelalte clase, intrucat stimularea schimburilor comerciale, cu precadere a
comertului exterior, este considerata o activitate superioara celorlalte ramuri.
Jean Bodin considera suzeranitatea ca esenta a republicii, care se intemeiaza
pe lege si ordine. Interesul printului se identifica cu interesul national, acest fapt
asigurand perenitatea si prosperitatea cetatii.
Interventionalismul statal trebuia sa vizeze ordinea publica, cadrul
economico-legisllativ si garantarea proprietatii si a bunei functionari a pietei.
In dezvoltarea sa istorica, mercantilismul cunoaste doua faze sau etape:
-Mercantilismul timpuriu sau sistemul monetar, care pune accentul pe

sporirea rezervei de metale pretioase si practica o politica economica externa
protectionista dura si rigida, si
-Mercantilismul dezvoltat sau sistemul balantei comerciale, care admite

circulatia marfurilor si a banilor in ambele sensuri, cu conditia ca soldul
comertului exterior sa fie activ (exportul sa fie mai mare decat importul), iar
soldul balantei comerciale sa fie acoperit sub forma de bani sau metale
pretioase. Se admite deci, practicarea unei politici comerciale mai relaxate,
accentandu-se in acelasi timp masurile de politica interna care aveau ca scop
sprijinirea ramurilor economice producatoare pentru export.
Mercantilismul dezvoltat reflecta o gama larga de situatii economice,

politice, sociale, etc., astfel incat se poate realiza o grupare a principalilor sai
reprezentanti dupa specificul national, astfel:
a) Mercantilismul englez. Teoreticienii britanici, ca John Hales in Discutii
asupra prosperitatii publice a regatului Angliei, Josias Child in Scurte
observatii despre comert, Th. Mun in Discursul despre comertul englez
in Indiile orientale, precum si altii (J.Law, Th. Gresham, Th. Culpeper),
considera ca bogatia unei natiuni se bazeaza pe moneda, dar nu trebuie
tezaurizata, ca in Spania. Pentru a nu se transforma intr-o bogatie care nu
produce nicmic, moneda este asimilata capitalului si trebuie sa reprezinte
mijlocul de realizare a schimburilor comerciale.
b) Mercantilismul francez are ca reprezentanti principali pe Antoine de
Montchretien cu lucrarea sa Tratat de economie politica, Jean Bodin,
cu Republica, B. Laffemas cu Istoria comertului, Jean-Baptiste
Colbert, etc. Mercantilismul francez, numit si industrialim, are la baza
dezvoltarea preponderenta a manufacturilor si a productiei interne, pentru
a spori bogatia nationala. Preluat din alte tari, mercantilismul este
perfectionat pentru a putea face fata concurentei celorlalte state,
contribuind la cresterea afluxului de metale pretioase prin cumpararea
acestora. S-a recurs de asemenea la masuri protectioniste, prin stabilirea
tarifului vamal din 1667.
c) Mercantilismul spaniol, are ca principal reprezentant pe Ortiz A. de
Rojas. Spania reprezenta calea pe care aurul si argintul din Lumea Noua
patrundeau in Europa si ca urmare, dezideratul principal il reprezenta
impiedicarea raspandirii lor in afara regatului. Acest sistem, va
subventiona cheltuielile de razboi ale Spaniei si va duce la o crestere a
cheltuielilor exorbitante ale aristocratiei, in detrimentul dezvoltarii
productiei si manufacturilor interne.
Mercantilismul a fost primul curent de gandire economica moderna si in

acelasi timp ultimul curent de gandire economica din perioada preclasica sau
prestiintifica.
Pe masura ce economia de piata s-a dezvoltat pe parcursul secolului al XVII-
lea, neajunsurile si deficientele doctrinei si politicii economice mercantiliste s-au
accentuat, fapt care a dus la scaderea credibilitatii acestuia, aparand necesitatea
infaptuirii unui nou salt calitativ in gandirea economica. Aceasta noua situatie a
dus la formarea unei noi stiinte umaniste, economia politica si la aparitia celui
mai cuprinzator curent de gandire economica din epoca moderna, liberalismul
clasic.
Realizati o sinteza comparativa a gandirii economice a celor trei

filosofi antici:Platon, Xenofon si Aristotel.
.................................................................................................................
.................................................................................................................
00:45
.................................................................................................................
................................................................................................................
00:55
05
6) Care sunt principalii ganditori si filosofi din antichitate care au abordat si

probleme de ordin economic in opera lor. Prin ce s-a caracterizat viziunea
acestora.
7) In ce constau particularitatile gandirii economice in perioada evului
mediu.
8) Principalele idei sustinute de mercantilisti si politica economica
preconizata de ei.
9) Scolile de gandire ale mercantilismului si reprezentantii lor.
01:15
05
a. In perioada feudala, gandirea economica nu a cunoscut un progres important,

ideile economice fiind raspandite, mai ales, in cartile religioase si filosofice
b. Biserica crestina, avand ca punct de plecare interpretarea Bibliei si a
canoanelor bisericesti, atinge si anumite probleme social-economice. Se
promoveaza astfel, principiul dreptatii comutative, conform caruia, orice drept
al unei persoane, implica in compensatie si o datorie, o obligatie fata de
societate.
c. Reprezentantul cel mai ilustru care, prin opera sa reprezinta cel mai bine
perioada evului mediu, este Sf.Toma DAquino (1225-1274). Prin lucrarea sa
principala Summa theologica, el intemeiaza o doctrina filosofico-teologica
care se bazeaza pr urmatoarele principii:ordine providentiala, demnitatea
omului, munca si posesiunea bunurilor.
d. Mercantilismul s-a dezvoltat intre secolele XVI si XVII, iar termenul are o
dubla semnificatie: el indica pe de o parte o doctrina (ansamblul ideilor
referitoare la optiunea economica a negustorilor moderni) si pe de alta parte o
politica economica (ansamblul masurilor practice adoptate de stat pe baza
acestei doctrine economice).
e. Modernitatea lui deriva din laicizarea gandirii economice, care presupune
separarea acesteia de problemele teologice, si in acelasi timp, din
autonomizarea ei, respectiv consacrarea ei ca un domeniu distinct.
f. Mercantilismul a fost primul curent de gandire economica moderna si in
acelasi timp ultimul curent de gandire economica din perioada preclasica .

Cuprins

3.1. Primii liberali clasici
3.2. Gandirea economica a fiziocratilor
Intelegerea gandirii economice a liberalilor clasici

Intelegerea gandirii economice a fiziocratilo
3.1. PRIMII LIBERALI CLASICI
In secolele XV-XVI se pun bazele marelui comert capitalist, ca urmare a 00:00

campaniilor de cucerire purtate de Spania si Portugalia in acasta perioada. Pe
parcursul secolului al XVII-lea, capitalismul privat ia amploare, in primul rand
in Anglia si Tarile de Jos, intr-un climat de mari confruntari ce aveau drept scop
acapararea coloniilor, dominatia comerciala si dezvoltare industriala.
In acest context isi face aparitia un nou mod de gandire economica,
liberalismul clasic. Initiatorii acestui curent, W.Petty, J.Locke, P.de
Boisguillebert, B.Franklin, D.Hume, si-au adus contributii importante si
interesante, punand bazele teoriilor circuitului economic si aducandu-si aportul
la dezvoltarea teoriei monetare.
Problemele economice abordate de primii liberali clasici reprezentau aspecte
izolate ale mecanismului economic, in primul rand probleme de microanaliza.
Sunt astfel interesati, in principal de problema preturilor si a veniturilor, iar in
masura in care s-au ocupat de bani, au contestat ideea mercantilista a acestora ca
forma a bogatiei ideale, incercand sa rezolve probleme legate de tehnica
circulatiei monetare.
Unii reprezentanti s-au preocupat si de anumite probleme macroeconomice,
cum ar fi: politica fiscala a statutlui, repartitia veniturilor intre clasele sociale,
probleme de natura metodologica, etc.
In aceasta perioada isi desfasoara activitatea unul dintre autorii cei mai
importanti, William Petty (1623-1687), in a carui opera vom intalni inceputurile
teoriei obiective a valorii.
In conceptia autorului, factorii determinanti ai productiei sunt munca si
pamantul. Referitor la pamant, el clarifica problemele legate de renta diferentiala
determinate de deosebirile de pozitie si fertilitate, determinandu-l sa faca
distinctie intre pretul natural(valoarea) si pretul politic al marfii (pretul
efectiv).
Pornind de la aceasta distinctie W.Petty este primul ganditor care sustine ca
izvorul si substanta valorii marfurilor este munca omeneasca, iar marimea
valorii este determinata de cantitatea de munca cheltuita pentru producerea ei.
W.Petty a elaborat cu claritate ideeile de baza ale teoriei obiective asupre
formarii preturilor si a valorii marfurilor, teorie dezvoltata in continuare in
urmatoarele doua secole si puternic controversata in ultimul secol.
Un alt pionier al gandirii liberale este P.de Boisguillebert, la care intalnim
notiunea de pret just al marfurilor, ce este determinat de munca omeneasca
cheltuita pentru producerea lor. Cateva decenii mai tarziu, B. Franklin sustine ca
izvorul valorii marfurilor este munca in general si nu munca dintr-o anumita
ramura (mineritul sau agricultura).
3.2. GANDIREA ECONOMICA A FIZIOCRATILOR
Doctrina fiziocrata a aparut in Franta secolului al XVIII ca o reactie

impotriva mercantilismului colbertian. Fiziocratii sunt un grup de economisti
liberali francezi care formeaza o adevarata scoala de gandire economica,
avandu-l ca mentor general recunoscut pe Francois Quesnay (1694-1774) si care
si-au desfasurat activitatea in perioada premergatoare revolutiei franceze (1789).
Alaturi de Fr. Quesnay, din aceasta scoala au mai facut parte: marchizul de
Mirabeau (Teoria impozitului), Mercier de la Riviere (Ordinea naturala si
esentiala a societatilor politice), Pierre Dupont de Nemours (Fiziocratia) si
unul dintre cei mai reprezentativi fiziocrati, Anne Robert-Jacques Turgot
(Reflexiuni asupra formarii si distribuirii bogatiei).
Denumirea fiziocratilor provine din cuvintele grecesti physis (natura) si
kratos (putere), ceea ce semnifica esenta liberala a viziunii lor despre societate
si libertate. Ei recunosc atotputernicia legilor naturale, dezaproband
interventionalismul mercantilistilor, caruia ii opun conceptia lor despre ordinea
naturala sau fireasca din societate.
Doctrina economica fiziocrata are la baza urmatoarele trei aspecte majore:
conceptia despre ordinea naturala si politica economica optima, conceptia despre
bogatie si rolul primordial al agriculturii in crearea ei si teoria produsului net,
inclusiv conceptia despre crearea si repartitia produsului intre clasele sociale,
respectiv reproductia simpla la scara macroeconomica analizata prin Tabloul
economic.
a) Teoria ordinii naturale

Fiziocratii promoveaza libertatea de miscare a agentilor economici si a
individului, in general, condamnand restrictiile de ordin feudal, si pe cele
mercantiliste. Ei considera ca libertatea individului este compatibila cu ordinea
in societate, deoarece aceasta functioneaza dupa anumite legi naturale,
decurgand din vointa divina. In temeiul acestor principii, celebrul dicton laissez
faire, laissez passer, le monde va de lui meme (in traducere: lasati lucrurile sa-
si urmeze cursul lor firesc), atribuit lui J.V. de Gournay, nu este un indemnn la
pasivitate sau fatalitate, ci catre initiativa si munca.
Fiziocratii resping interventia statutlui in economie si sustin politica
economica a liberului schimb sau a liberei concurente. Statul este redus la
functii minime, cum ar fi: apararea proprietatii private, ca sursa a libertatii
individuale si fundament al ordinii naturale; asigurarea instruirii cetatenilor
pentru a putea recunoaste si reapecta ordinea naturala; efectuarea lucrarilor
publice. Acesta este insa un stat autoritar, condus de un despot, considerat a fi
reprezentantul Divinitatii si garantul ordinii publice.
Proprietatea este considerate ca facand parte din natura umana, dreptul de
proprietate fiind insa o institutie divina. Formele pe care le imbraca proprietatea,
in conceptia fiziocrata sunt:
- proprietatea personala, sau dreptul fiecarei persoane de a dispune de sine.
- proprietatea mobiliara, considerate o prelungire a proprietatii personale,
care consta in dreptul fiecaruia de a poseda si utiliza produsele muncii
sale.
- proprietatea funciara, ca rezultat al utilizarii celorlalte doua forme, in
vederea atragerii si mentinerii in cultura a unor terenuri agricole.
Concurenta este integrata ordinii naturale, indeplinind functia de asigurare a
echilibrului intre cerere si oferta, intre productie si consum.
Ordinea naturala poate fi privita si ca ordine sociala. Fr. Quesnay imparte
indivizii in trei clase sociale:
- clasa proprietarilor funciari, cuprinzand regele, proprietarii funciari,
functionarii de stat si biserica,
- clasa productiva sau clasa fermierilor, alcatuita din arendasi si muncitori
agricoli,
- clasa sterila, cuprinzand persoanele ocupate in comert, industrie, etc.
b) Conceptia fiziocratilor despre bogatie

Aceasta conceptie este opusa celei mercantilistein dublu sens: pe de o parte,
fiziocratii sustin ca bogatia consta in bunuri utile pentru satisfacerea necesitatilor
oamenilor, si nu din bani sau metale pretioase si pe de alta parte, sustin ca
aceasta este creata in productie, in primul rand in agricultura, si nu in comert
dupa cum arata conceptia mercantilista.
Una dintre cele mai reprezentative personalitati ale scolii fiziocrate,
A.R.J.Turgot considera ca agricultura este ramura economica cu productivitatea
cea mai inalta, desi extinde sfera muncii productive si la activitatea industriala,
mestesuguri si comert. El intelege capitalul ca o acumulare de economii, care
poate creste pe masura ce veniturile depasesc cheltuielile. Tezaurizarea nu mai
este considerat ca un dusman al productiei, ci ca sursa a unor investitii
necesare nu numai in agricultura, dar si in toate ramurile economice.
A.R.J.Turgot, prin analizele pe care le-a intreprins, da expresie unui spirit
larg, deschis si neconventional, care depaseste canoanele scolii fiziocrate, careia
ii este asociat.
c) Teoria produsului net

Aceasta teorie a marcat gandirea stiintifica, reprezentand un real progres in
domeniul economiei, referindu-se in principal la mobilul activitatii economice.
Fiziocratii recunosc ca profitul poate lua nastere si in comert, dar considerau ca
numai in agricultura (in principal) si in industriile extractive se poate produce o
cantitate mai mare de bunuri decat cea care se consuma in procesul productiei.
Izvorul bogatiei il reprezinta numai pamantul, deoarece numai natura poate crea
si inmulti prin gratie divina. Din punct de vedere cantitativ, asadar, produsul
net reprezinta diferenta dintre bogatia creata si cea consumata in agricultura.
Pentru fiziocrati, singura forma de existenta a plusvalorii este renta funciara.
Munca ce nu are ca obiect pamantul este considerate sterile, deoarece omul nu
poate fi creator, ci numai Natura sau Dumnezeu creaza valoare prin intermediul
pamantului.
Facand analiza produsului net, fiziocratii delimiteaza munca, activitatile si
clasele sociale productive de cele neproductive.
Astfel, munca productiva este numai cea creatoare de produs net, deci munca
din agricultura si cei ce lucreaza pamantul. Toate celelalte categorii de munci
sunt considerate neproductive.
Un alt concept important introdus de catre fiziocrati, este capitalul, pentru
prima data in gandirea economica fiind definite si analizate originea si structura
acestuia.
Capitalul reprezinta o serie de avansuri mobilizate in scopul productiei
viitoare, avansuri care sunt de trei categorii:
1. Avansurile funciare, reprezinta cheltuieli pentru amenajarea si

introducerea in cultura a pamantului.
Acestea se realizeaza o singura data, la inceputul lucrarilor si deci nu
presupun amortizarea.
2. Avansurile initiale sau capitalul fix, reprezinta cheltuieli suportate de
proprietar pentru achizitionarea de utilaje, echipamente, animale de
munca, etc. Avand in vedere uzura acestora, se prevad dobanzi, care
sunt de fapt cote de amortizare, al caror mecanism este descries si inteles
corect pantru prima data de fiziocrati.
3. Avansurile anuale sau capitalul circulant, reprezinta cheltuieli facute de
fermieri (producatorii agricoli) pentru: seminte, ingrasaminte, lucrari
agricole etc., care se recupereaza integral din productia anului respective.
Pe baza analizei produsului net si a capitalului, fiziocratii au incercat sa

dezvaluie mecanismul de functionare a economiei capitaliste, punand bazele
analizei reproductiei capitalului si modelarii economice.
Astfel, Fr. Quenay a elaborat in anul 1758 Tabloul economic, care

reprezinta sinteza teoriei fiziocrate a reproductiei simple a produsului national si
in acelasi timp apogeul gandirii economice a scolii fiziocrate.
Tabloul economic indica sub forma unor linii in zig-zag valoarea si directia
fluxurilor economice materiale si banesti, intre clasele sociale, facand legatura
intre clasa fermierilor (singura producatoare de produs net), clasa
proprietarilor funciari si clasa sterile. Prin aceasta reprezentare autorul
analizeaza modul in care circula bogatia si se distribuie produsul social anual
intre cele trei clase, pentru ca procesul de productie sa poata fi reluat anual pe
aceeasi scara. Circulatia dintre clasele sociale este imaginata sub forma unor
sume globale, care includ toate vanzarile si cumpararile de marfuri intre ele, pe
parcursul anului.
Pe baza Tabloului economic au fost trase doua concluzii de importanta
deosebita, si anume:
- pe baza repartitiei si circulatiei produsului social, anual se restabilesc
conditiile existente la inceputul activitatii, productia putand fi reluata,
intrunindu-se astfel conditiile ce fac posibila reproductia simpla a
capitalului social.
- daca produsul net este creat in agricultura de fermieri si ajunge in
posesia proprietarilor, normal ar fi ca numai acestia din urma sa plateasca
impozitul funciar.
Tabloul lui Fr. Quesnay prezinta intr-o forma simpla realitatea economico-
sociala si formalizeaza principalele interdependente dintre participantii la viata
economica, anticipand prin aceasta modelul echilibrului general al lui Leon
Walras si schemele reproductiei largite elaborate de Karl Marx.
Analizati comparativ gandirea economica mercantilista si gandirea

economica a fiziocratilor, evidentiind deosebirile fundamentale dintre
acestea.
.................................................................................................................
00:45
.................................................................................................................
.................................................................................................................
................................................................................................................
00:55
05
10) Gandirea economica a fiziocratilor si principalele trasaturi ale paradigmei

liberalismului clasic;
11) Conceptia fiziocratilor despre ordinea naturala, bogatie si produsul net;
12) Continutul si importanta Tabloului economic al lui Fr. Quesnay.
01:15
05
- In secolele XV-XVI se pun bazele marelui comert capitalist, ca urmare a campaniilor

de cucerire purtate de Spania si Portugalia in acasta perioada. Pe parcursul secolului al
XVII-lea, capitalismul privat ia amploare, in primul rand in Anglia si Tarile de Jos,
intr-un climat de mari confruntari ce aveau drept scop acapararea coloniilor, dominatia
comerciala si dezvoltare industriala.
- In acest context isi face aparitia un nou mod gandire economica, liberalismul clasic.
- Doctrina fiziocrata a aparut in Franta secolului al XVIII ca o reactie impotriva
mercantilismului colbertian. Fiziocratii sunt un grup de economisti liberali francezi
care formeaza o adevarata scoala de gandire economica, avandu-l ca mentor general
recunoscut pe Francois Quesnay (1694-1774) si care si-au desfasurat activitatea in
perioada premergatoare revolutiei franceze (1789).
- Doctrina economica fiziocrata are la baza urmatoarele trei aspecte majore: conceptia
despre ordinea naturala si politica economica optima, conceptia despre bogatie si rolul
primordial al agriculturii in crearea ei si teoria produsului net, inclusiv conceptia
despre crearea si repartitia produsului intre clasele sociale, respectiv reproductia
simpla la scara macroeconomica analizata prin Tabloul economic.
Cuprins

Adam Smith si David Ricardo
4.1. Avutia natiunilor opera fundamentala a lui A.Smith.....
4.2. Explicarea valorii si a pretului in viziunea lui A.Smith ......
4.3. Teoria repartitiei venitului national
4.4. Teoria obiectiva a valorii in opera lui D. Ricardo
4.5. Teoria lui D.Ricardo despre renta funciara
4.6. Teoria costurilor comparative in comertul international
Intelegerea gandirii economice a lui A.Smith

Intelegerea gandirii economice a lui D. Ricardo
Adam Smith si David Ricardo
In secolul al XVIII-lea Marea Britanie cunostea o perioada de inflorire

accentuata a capitalismului manufacturier, fapt ce a dus, catre sfarsitul secolului,
la declansarea revolutiei industriale. Aceasta s-a caracterizat prin raspandirea
masinismului in industrie si transporturi, impulsionarea cresterii productiei si a
productivitatii muncii, amplificarea circulatiei monetare si a relatiilor financiar-
bancare, precum si prin extinderea relatiilor internationale.
In acest context, gandirea economica liberala progreseaza rapid, facandu-se
remarcate doua mari personalitati: Adam Smith, in a doua jumatate a sec.al
XVIII-lea si David Ricardo, in prima jumatate a sec. al XIX-lea. Alaturi de
acestia mai pot fi mentionati, ca facand parte din acelasi current al gandirii
clasice engleze: Th. Malthus, J,St. Mill, James Mill, etc.
4.1. AVUTIA NATIUNILOR OPERA FUNDAMENTALA A LUI

ADAM SMITH
00:00
Adam Smith a fost un ganditor scotian, profesor, care a predat literatura,
morala si economia politica la Universitatile din Edinburg si Glasgow.
Lucrarea sa esentiala este Avutia natiunilor. Cercetare asupra naturii si
cauzelor ei, aparuta in anul 1776. Aceasta este impartita in cinci carti, dintre
care primele doua pun accentul pe teoria economica, iar ultimele trei pe
aspectele normative implicate de aceasta, inclusiv comparatii de istorie
economica.
Ideea principala a Avutiei natiunilor reiese din titlul ei. Aceasta se refera la
definirea notiunii de bogatie a natiunilor si la analiza factorilor care permit
sporirea ei.
Legile pietei dau nastere concurentei care, asigura bunurile de care societatea
are nevoie, in cantitatile dorite si la preturi acceptabile. In acelasi mod, piata
reglementeaza veniturile producatorilor de bunuri.
Astfel, piata apare ca fiind cel mai inteligent planificator, ceea ce reprezinta o
culme a libertatilor economice individuale. Mecanismul economic imaginat de
autor reprezinta un sistem de lagaturi de tipul cauza-efect, desfasurat pe termen
lung, care dispune de capacitatea de autoreglare, asigurand in acest mod
progresul. Pentru Adam Smith, punctul de plecare il constituie, la fel ca si la
fiziocrati, ordinea naturala.
In conceptia sa, aceasta reprezinta mai mult decat o ordine sociala si se
realizeaza in mod firesc si continuu, atunci cand oamenii actioneaza in
conformitate cu natura lor, care este de ordine divina.
O mana invizibila, celebra expresie ii apartine lui A.Smith, vegheaza si
dirijeaza destinele individuale, integrandu-le, cu actiunile si comportamentele
lor, intr-o ordine sociala, ca reflex al armoniei cosmice. Aceasta mana
nevazuta pune fiecare element la locul potrivit, astfel incat economia poate
functiona fara intrerupere, iar interesele generale sunt sincronizate cu cele
individuale.
Fiind de acord cu fiziocratii si criticandu-i pe mercantilisti, Adam Smith
considera ca avutia natiunii consta in totalitatea bunurilor de care dispune
aceasta pentru satisfacerea nevoilor si in munca anuala a fiecarei natiuni. El
generalizeaza obtinerea si sporirea avutiei la toate ramurile productiei, nu numai
la agricultura dupa cum se rezumau fiziocratii.
Analizand rolul hotarator al muncii omenesti in crearea avutiei nationale
Adam Smith evidentiaza doua asoecte esentiale, si anume: importanta diviziunii
muncii pentru cresterea indemanarii lucratorilor, deci implicit a productivitatii
muncii siimportanta cresterii numarului de lucratori productivi, comparativ cu
muncitorii neproductivi.
Adam Smith analizeaza de asemenea, rolul capitalului ca factor de productie
si importanta acumularii de capital, prin transformarea unei parti din profit in
capital suplimentar. Din aceasta perspectiva, el face distinctia intre rolurile
diferite indeplinite de componentele capitalului (capital fix si capital circulant)
in procesul crearii si sporirii avutiei natiunilor.
Pe langa problemele economice de care s-a ocupat pe larg, respectiv
diviziunea muncii, originea si intrebuintarea banilor, valoarea si pretul
marfurilor, capitalul si utilizarea acestuia, crearea si repartitia venitului national,
mecanismul de ansamblu al functionarii economiei de piata, Adam Smith face si
unele referiri tangentiale la multe alte probleme, printre care: comertul
international, venitul national brut si net, politica economica a statului etc.
Intreaga filosofie economica a lui Adam Smith izvoraste din credinta sa in
miraculoasa capacitate a pietei de a conduce sistemul economiei de piata la
randamentul sau maxim. Daca a partinit totusi pe cineva, acesta este
consumatorul, care devine consumatorul rege si ale carui interese sunt
intotdeauna plasate deasupra celor ale producatorului.
4.2. EXPLICAREA VALORII SI A PRETULUI IN VIZIUNEA LUI ADAM

SMITH
Adam Smith consacra analizei valorii trei capitole din lucrarea sa Avutia
natiunilor, avansand o conceptie bine conturata privitor la delimitarea
notiunilor legate de marfa, izvorul valorii, marimea si masura ei.
In ceea ce priveste conceptul de valoare, el se refera uneori la utilitatea
bunurilor, care este astfel echivalata termenului de valoare de intrebuintare, iar
alteori la puterea de cumparare a altor bunuri prin bunul respectiv (puterea de
schimb), pe care o asimileaza notiunii de valoare de schimb.
Valoarea este deci, punctul de gravitatie determinat de conditiile de
productie, in timp ce pretul reprezinta expresia oscilanta a acestor conditii, fiind
influentat de factori conjuncturali, in special de raportul dintre cerere si oferta.
Adam Smith confirma ca orice marfa poate avea un pret natural sau pret real
exprimat in munca, termen pentru care el prefera sinonimul de valoare si un pret
curent, denumit si pret nominal sau pret al pietei, exprimat in bani.
Referindu-se la relatia dintre productie si schimb, Adam Smith ofera un
raspuns clar privind problemele relatiei dintre pret si valoarea marfurilor,
respectiv, izvorul, marimea si masura marimii acestora.
Conform traditiei primilor liberali clasici, Adam Smith sustine ca izvorul
valorii marfurilor este munca omeneasca, marimea valorii este data de cantitatea
de munca incorporata in marfa respectiva, iar masura marimii acesteia este
timpul de munca obisnuit, sau cheltuit de majoritatea producatorilor specializati
in productia respectiva. Generalizand, el apreciaza ca banii constituie pretul
nominal al marfurilor, iar munca este pretul real al acestora. Citand, Adam Smith
sustine ca numai munca este singurul etalon adevarat si definitiv, dupa care
valoarea tuturor marfurilor poate fi, intotdeauna si oriunde, apreciata si
cumparata.
Prin constructia sa, Adam Smith realizeaza una dintre cele mai coerente
formulari ale teoriei obiective a valorii si a preturilor, numita si teoria valorii
bazata pe munca, din istoria gandirii economice.
4.3. TEORIA REPARTITIEI VENITULUI NATIONAL
In elaborarea teoriei repartitiei venitului national, Adam Smith porneste de la

structura de clasa a societatii capitaliste: muncitori, capitalisti si proprietari
funciari, carora le revin trei categorii de venituri primare, respective salariul,
profitul si renta.
Fata de predecesorii sai liberali, care au abordat fragmentar problema
repartitiei, Adam Smith prezinta o viziune de ansamblu, incercand sa identifice
specificul fiecarei categorii de venit.
Pe ansamblu, venitul national este definit ca fiind partea cu care sporeste
anual avutia unei tari, iar acesta este creat in toate sectoarele productiei sociale
de catre muncitorii salariati.
Natura si marimea celor trei venituri sunt guvernate de factori diferiti, dar
toate au ca unica sursa valoarea nou creata (de munca prestata de muncitori in
toate ramurile productiei sociale). Drept urmare, salariul este singurul venit care
izvoraste din munca proprie, in timp ce profitul si renta au ca sursa munca
straina.
Adam Smith considera ca toate categoriile de venituri sunt justificate.
Profitul si renta, desi reprezinta scazaminte din valoarea nou creata de
muncitori, se cuvin totusi in mod firesc capitalistilor si proprietarilor funciari
pentru eforturile facute si riscurile asumate pentru capitalul si respective terenul
utilizat.
Salariul este considerat a fi rasplata cuvenita producatorilor pentru marfa

numita munca.
Adam Smith face distinctie intre salariul nominal si salariul real, si arata ca
acesta nu are o marime constanta ci este variabil, depinzand de nivelul
productivitatii muncii, de nivelul dezvoltarii economice a tarii respective, de
dinamica preturilor, etc.
Marimea efectiva a salariului se stabileste in functie de cererea si oferta de
munca si raportul de forte dintre muncitori si capitalisti. Pe termen lung, Adam
Smith considera ca salariul are tendinta de a se reduce pana la minimul vital
pentru muncitori, avand in vedere si tendinta de reducere a ratei profitului, deci
a cresterii economice. De asemenea, sunt luate in consideratie o serie de criterii
de diferentiere a salariilor, printre care: dificultatea muncii, gradul de instruire,
increderea, caracterul permanent al activitatii, etc.
Profitul este pentru prima data analizat ca o categorie independenta, fiind

considerat principala expresie a plusprodusului si ca fiind principalul mobil al
productiei capitaliste. Originea sa se regaseste in productie, fiin creat de
muncitori, dar el rasplateste pe capitalist pentru riscul asumat prin investirea
capitalului. Marimea sa depinde de cantitatea capitalului utilizat.
Notiunea de profit existenta in toate sferele muncii sociale, are la Adam
Smith o dubla semnificatie: uneori ea indica intregul surplus de valoare nou
creata peste salariile muncitorilor, identificandu-se cu plusvaloarea, iar alteori
cuprinde numai partea ce revine capitalistului.
Renta funciara reprezinta o categorie economica distincta, parte constitutiva a

plusprodusului creat, ce se plateste pentru folosirea pamantului aflat in
proprietatea privata. Desi renta este inteleasa tot ca un scazamant din valoarea
nou creata de muncitori, ea este considerata ca un venit firesc al proprietarilor.
Marimea acestui venit este considerata ca rezultat al raportului de forte dintre
proprietar si arendas, raport in care hotaratoare sunt posibilitatile celui de-al
doilea de a-si desface produsele, fapt care reflecta conditiile productiei agricole.
Adam Smith considera, deci, ca spre deosebire de salariu sau profit, a caror
marime determina pretul, cu renta se intampla invers: desi se include in pret,
marimea sa este determinata de nivelul acestuia.
Adam Smith a fost un mare reformator pe taram economic, politic si social,

care despartindu-se de marcantilisti si fiziocrati, a creat prin opera sa vasta o
sinteza a gandirii economice liberale, ce reflecta evolutia epocii sale, si
constituie pana in prezent un reper de mare actualitate care a influentat pe
parcursul timpului multe generatii de economisti.
4.4. TEORIA OBIECTIVA A VALORII IN OPERA LUI DAVID
RICARDO
David Ricardo a fost considerat cel mai stralucit reprezentant al scolii

liberalismului clasic englez.
Provenind dintr-o familie de emigranti evrei de origine olandeza stabilita in
Londra secolului al XVIII-lea, inca de la 14 ani intra ca agent de bursa la biroul
tatalui sau. La varsta de 20 de ani, se rupe definitiv de familie si de propria
religie, intrand in afaceri, si ajunge, ca la 25 de ani sa devina un cunoscut
multimilionar.
David Ricardo isi expune ideile referitoare la circulatia monetara, bani si
agricultura intr-o serie de studii, dar lucrarea sa de referinta apare in anul 1817 si
se intituleaza Despre principiile economiei politice si impunerii.
Trebuind sa faca fata dificultatilor intampinate de economia engleza de la
inceputul sec. al XVIII-lea. printre care: fluctuatia puternica a preturilor,
existenta legii cerealelorcare ingreunau relatiile externe ale tarii, marea datorie
publica, politica fiscala dura, cresterea preturilor produselor agricole, efectele
masinismului asupra muncitorilor, David Ricardo incearca prin opera sa, sa
gaseasca explicatii si solutii acestor probleme. Utilizand ca metoda de studiu a
fenomenelor economice, abstractia si deductia, si concentrandu-se asupra
proceselor cu adevarat importante, el reuseste sa construiasca o teorie mai
coerenta si mai profunda, realizand un progres evident in maturizarea stiintei
economice.
David Ricardo adera la teoria obiectiva a valorii si preturilor, dar inlatura
inconsecventele predecesorilor sai, considerand ca valoarea poate fi impartita
intre cele trei venituri primare, dar aceasta nu indreptateste considerarea lor
drept izvoare ale valorii. Valoarea marfurilor este determinata, sustine David
Ricardo, nu numai de munca prestata la un moment dat pentru producerea lor, ci
si de munca trecuta, materializata in mijloacele de productie.
Deasemenea, D.Ricardo face distinctie intre doua categorii de bunuri: bunuri
rare si bunuri reproductibile (al caror volum poate fi crescut pe baza legilor
pietei de catre agentii economici). Bunurile rare sunt considerate o exceptie si ca
atare nu este cercetat pretul acestor produse, fiind analizate pe larg natura,
marimea si dinamica bunurilor reproductibile. Astfel, datorita oscilatiilor in
raportul dintre cererea si oferta de bunuri reproductibile, preturile oscileaza in
jurul unui punct de gravitatie, care este valoarea. Pentru ca bunurile sa aiba prt
si deci valoare, ele trebuie sa fie utile. Utilitatea este o conditie necesara a
valorii, dar ea nu este izvor de valoare, sustine D. Ricardo.
El considera ca izvorul valorii marfurilor este munca incorporata in ele,
marimea valorii depinde de cantitatea totala de munca cheltuita in diverse faze
ale procesului de productie si de aducuere a acestora pe piata. In structura
muncii, se face diferentierea intre munca trecuta (inmagazinata in cladiri, utilaje,
unelte, materii prime etc.) si munca prezenta prestata de lucratorii salariati. De
asemenea, valoarea si valoarea de schimb sunt exprimate sub forma preturilor
absolute si a preturilor relative si se gasesc in raport direct proportional cu
cantitatea totala de munca cheltuita pentru producerea lor si in raport invers
proportional cu productivitatea muncii.
Masura marimii valorii si a preturilor este data, dupa parerea lui D. Ricardo,
de timpul de munca necesar, considerat de el a fi timpul de munca cel mai
indelungat necesar pentru producerea unei marfii.
D. Ricardo a recunoscut ca nu exista o masura perfecta, absoluta si
invariabila pentru valoarea marfurilor, ca aceasta poate fi masurata numai
indirect, prin intermediul banilor. Din motive practice, cum ar fi nevoia unui
sistem de referinta si stabilitate a monedei, autorul indica considerarea aurului ca
etalon pentru valoare.
Desi a cautat in plan teoretic un etalon ideal, D. Ricardo nu l-a gasit, pentru
simplul motiv ca o asemenea unitate de masura ideala a valorii absolute nu
exista.
Pe baza teoriei valorii bazate pe munca, D. Ricardo a eleborat trei alte teorii
de importanta exceptionala pentru stiinta economica: teoria cantitativa a banilor,
teoria rentei funciare si a repartitiei venitului national si teoria costurilor
comparative in comertul international.
4.5. TEORIA LUI DAVID RICARDO DESPRE RENTA FUNCIARA
David Ricardo porneste de la fenomenul cresterii pretului produselor

agricole, datorita atat volumului sporit de munca necesitat de cultura loturilor
mai putin fertile, cat si taxelor vamale impuse la importul de cereale in Anglia,
prevazute prin legea cerealelor adoptata in 1815.
El defineste textual renta ca fiind acea parte din produsul pamantului care se
plateste landlordului pentru folosirea fortelor originare si indestructibile ale
solului. Ea nu se confunda nici cu dobanda, nici cu profitul capitalului si nici
nu reprezinta un dar al naturii, ci reprezinta un transfer de valoare nominala in
avantajul proprietarilor funciari. Renta funciara reprezinta deci o parte din
produsul pamantului ce se plateste proprietarului funciar (de catre arendas)
pentru folosirea solului.
Renta funciara se explica pornind de la urmatoarele premise:
- pamantul este limitat si se afla in proprietate privata,
- terenurile sunt inegale ca fertilitate si ca pozitie fata de caile de acces,
comunicatie si fata de pietele de desfacere.
Pe masura ce populatia creste, se trece la cultivarea unor terenuri mai putin
fertile si tot mai dezavantajos
situate. In aceasta situatie randamentele vor fi descrescande, lucru valabil si in
cazul unor investitii suplimentare si intensive realizate pe aceeasi suprafata de
teren.
Rezulta deci, ca valoarea produselor obtinute pe terenuri diferite va fi si ea
diferita. Dar produsele se vand pe piata la o valoare sociala determinate de
cantitatea de munca depusa in conditiile de productie cele mai grele (aferente
exploatarii terenurilor celor mai putin fertile). In consecinta, intre valoarea
sociala si cea individuala a produselor respective apare o diferenta, care este
incasata de proprietari sub forma de renta. D.Ricardo sustine ca tendinta acesteia
este de crestere, ca urmare a cresterii pretului produselor agricole.
Din punct de vedere matematic, renta funciara este diferenta dintre pretul
produselor agricole pe piata (determinat de timpul de munca cel mai indelungat
necesar cultivarii terenurilor ) si valoarea individuala (mai mica) a produselor
obtinute pe terenurile cu o fertilitate superioara.
In cadrul teoriei repartitiei venitului national , David Ricardo s-a ocupat de
categoriile de salariu si profit, aprofundand linia de gandire a lui Adam Smith.
Salariile reprezinta pretul muncii, facand distinctie intre rata naturala a

salariului, care reprezinta nivelul necesar muncitorilor de a se intretine si rata de
piata curenta, care oscileaza in jurul ratei naturale.
Rata naturala depinde, de pretul alimentelor si al produselor de prima
necesitate, iar pe termen lung are o tendinta de crestere. Rata de piata depinde, la
randul ei de pretul produselor de prima necesitate, dar si de raportul dintre
cererea si oferta de munca (oferta va fi intotdeauna superioara).
Autorul pledeaza pentru libertate deplina in stabilirea salariilor, pe baza
concurentei de pe piata muncii, fara control legislativ si se pronunta categoric
impotriva legilor de ocrotire a saracilor, care intra in contradictie cu legile naturale
ce stabilesc o corelatie optima intre numarul populatiei si mijloacele de subzistenta
disponibile.
Profitul este considerat a fi partea care ramane dupa scaderea salariului din
valoarea nou creata. D.Ricardo apreciaza ca din punct de vedere cantitativ,
profitul creste, dar rata acestuia inregistreaza o tendinta permanenta de scadere,
datorita cresterii continue a preturilor produselor agricole si, respective a
salariilor.
Concluziile lui David Ricardo privind teoria rentei si a repartitiei se refera la

influenta negativa a cresterii rentei funciare asupra salariului si profitului,
ducand la accentuarea contradictiilor de interese dintre cele trei clase sociale
existente in acea epoca (proprietarii funciari, patronii capitalisti si muncitorii
salariati).
4.6. TEORIA COSTURILOR COMPARATIVE IN COMERTUL

INTERNATIONAL
David Ricardo este adeptul libertatii depline a comertului international bazat

pe diviziunea naturala a muncii. Intr-un sistem de perfecta libertate a
comertului - spune el fiecare tara isi consacra in mod natural capitalul si
munca acelor genuri de activitati care ii sunt cele mai avantajoase.
D.Ricardo sustine ca pe piata mondiala, deci in relatiile comerciale
internationale, schimbul de marfuri este guvernat de o alta lege si anume de
principiul costurilor comparative de productie si al avantajelor relative.
Continutul teoriei ricardiene despre comertul international consta in
urmatoarele:
- D.Ricardo considera ca nu este posibil si nici necesar ca fiecare tara sa

produca toate categoriile de marfuri de care are nevoie;
- este mai rational ca fiecare tara sa se specializeze in producerea anumitor
marfuri pentru care dispune de anumite avantaje dobandite sau naturale;
- criteriul acestei specializari trebuie sa fie ajantajul relativ, exprimat in
unitati de timp de munca;
- din exeplul lui D.Ricardo rezulta ca avantajul relativ consta in
posibilitatea de a produce o marfa cu o cheltuiala de timp de munca mai
mica in comparatie cu alta marfa din aceeasi tara, chiar daca pentru
aceasta marfa s-a cheltuit mai mult timp de munca dacat in alte tari.
Pentru a intelege modelul ricardian de comert exterior, vom reda in
continuare exemplul pe care l-a utilizat insusi autorul:
Sunt alese doua tari, Portugalia si Anglia, care produc atat vin cat si stofa,
fiecare. In continuare, se demonstreaza pe baza a doua tabele, care prezinta situatia
celor doua tari inainte, si apoi dupa specializare pe baza costurilor comparative, ca
rezultatul specializarii duce inevitabil la o economie de timp de munca pe ansamblu.
Tabel 1 Inainte de specializare
-------------------------------------------------------------------------
Produs / Tara Portugalia Anglia
Vin 80 unit. munca 120 unit. munca
Stofa 90 unit munca 100 unit. munca
Total 170 unit.munca 220 unit munca
Total mondial 390 unit. munca
Tabel 2 Dupa specializare
Produs/Tara Portugalia Anglia

Vin 2x80 = 160 unit. munca -
Stofa - 2x100 = 200 unit munca
Total 160 unit. munca 200 unit munca
Total mondial 360 unit. munca
Din Tabelul 2 reiese ca avantajul reciproc al specializarii celor doua tari se

manifesta in economia de timp de munca cheltuit pentru producerea cantitatii de
marfuri obtinute, comparativ cu perioada anterioara specializarii, in sensul ca
Portugalia economiseste 10 unit. munca (170-160=10 unit munca), Anglia
economiseste 20 unit munca (220-200=20 unit munca), iar pe total se
economisesc 30 unit munca (390-360=30 unit. munca).
Conditia si consecintele avantajului relativ in comertul international constau,

dupa parerea lui David Ricardo, in practicarea unei politici externe a liberului
schimb. In aceasta situatie, avantajul relativ ar fi asigurat in mod spontan,
automat, nu numai alocarea rationala a resurselor in productie, deci o diviziune
internationala optima a muncii, ci si avantajul reciproc al tuturor partenerilor,
realizand armonia universala a intereselor acestora.
Realizati fise de conspect cu principalele teorii economice ale lui

Adam Smith si David Ricardo.
.................................................................................................................
.................................................................................................................
00:45
.................................................................................................................
................................................................................................................
00:55
05
13) Conceptia lui A. Smith despre avutia natiunilor si factorii care contribuie
la sporirea ei;
14) Conceptia luiA.Smith privind crearea si repartitia veniturilor primare;
15) In ce consta teoria obiectiva a valorii si a preturilor in opera lui A. Smith;
16) Conceptia lui D.Ricardo despre bunurile economice, precum si despre
valoarea si preturile acestora.
17) Teoria lui D. Ricardo referitoare la renta funciara.
18) Modelul ricardian privind teoria costurilor comparative si a avantajelor relative in
comertul international.
01:15
05
- Lucrarea esentiala a lui Adam Smith este Avutia natiunilor. Cercetare asupra naturii si
cauzelor ei, aparuta in anul 1776. Aceasta este impartita in cinci carti, dintre care
primele doua pun accentul pe teoria economica, iar ultimele trei pe aspectele
normative implicate de aceasta, inclusiv comparatii de istorie economica.
- Ideea principala a Avutiei natiunilor reiese din titlul ei. Aceasta se refera la definirea
notiunii de bogatie a natiunilor si la analiza factorilor care permit sporirea ei.
- In ceea ce priveste conceptul de valoare, el se refera uneori la utilitatea bunurilor, care
este astfel echivalata termenului de valoare de intrebuintare, iar alteori la puterea de
cumparare, pe care o asimileaza notiunii de valoare de schimb.
- Fata de predecesorii sai liberali, care au abordat fragmentar problema repartitiei, Adam
Smith prezinta o viziune de ansamblu, incercand sa identifice specificul fiecarei
categorii de venit.
- Pe ansamblu, venitul national este definit ca fiind partea cu care sporeste anual avutia
unei tari, iar acesta este creat in toate sectoarele productiei sociale de catre muncitorii
salariati.
- David Ricardo adera la teoria obiectiva a valorii si preturilor, dar inlatura
inconsecventele predecesorilor sai, considerand ca valoarea poate fi impartita intre
cele trei venituri primare. Valoarea marfurilor este determinata, sustine David Ricardo,
nu numai de munca prestata la un moment dat pentru producerea lor, ci si de munca
trecuta, materializata in mijloacele de productie.
- Renta funciara reprezinta, in viziunea lui david Ricardo, o parte din produsul
pamantului ce se plateste proprietarului funciar (de catre arendas) pentru folosirea
solului.
- D.Ricardo sustine ca pe piata mondiala, deci in relatiile comerciale internationale,
schimbul de marfuri este guvernat de o alta lege si anume de principiul costurilor
comparative de productie si al avantajelor relative.

Cuprins
Unitatea de invatare 5. Sistemul economic marxist

5.1. Paradigma economica marxista
5.2. Sistemul de categorii economice
5.3. Teoria lui K.Marx privind inevitabilitatea inlocuirii capitalismului cu
socialismul
5.4. Analiza pietei mondiale si a relatiilor internationale in opera lui
K.Marx
Intelegerea gandirii economice marxiste

Unitatea de invatare 5. Sistemul economic marxist.
5.1. PARADIGMA ECONOMICA MARXISTA
Problematica economica abordata de K. Marx (1818 1883) a izvorat din

fervoarea revolutionara ce a cuprins mijlocul secolului al XIX-lea, datorita
tensiunilor social- politice si crizelor economice, ce se manifestau in perioada
anilor revolutiilor burghezo-democratice. Apare astfel tendinta de reorganizare a
miscarii muncitoresti la scara internationala prin Internationala I comunista
1864 si Internationala a II socialista 1889.
Doctrina economica a lui Karl Marx s-a format la granita dintre liberalismul
clasic si socialismul utopic, provocand reactii puternice intre economistii din
timpul sau, dar si in randul generatiilor urmatoare, fiind puternic contestat de
unii si ovationat de altii.
Opera sa fundamentala, Capitalul cu subtitlul Critica economiei politice,
impartita in patru volume, a fost elaborata intre anii 1855 1865, volumul I
fiind publicat in 1867, iar celelalte ulterior, intre 1885 si 1910.
Mesajul politic al operei lui K.Marx a fost sintetizat in Manifestul partidului
comunist (1848), elaborat impreuna cu prietenul si colaboratorul sau Friedrich
Engels (1820 1895).
K.Marx este unul dintre putinii ganditori care si-au recunoscut deschis
angajamentul sau politic, el privind lucrurile prin optica proletariatului
industrial, singura forta consecvent revolutionara, in optica sa. In procesul
dublei critici pe care o propune, atat capitalismului, cat si gandirii economice a
predecesorilor sai (liberalismul economic), K. Marx a elaborat o noua paradigma
pentru investigarea realitatilor economice, denumita dialectica materialista sau
materialismul istoric. In esenta, paradigma marxista consta in ideea ca,in
productia de marfuri, oamenii intra in relatii determinate unii cu altii,
independente de vointa lor, dar a caror natura depinde de nivelul de dezvoltare al
fortelor de productie. Aceste relatii constituie baza economica a societatii, pe
temelia careia se ridica o suprastructura politica si juridical (statul si institutiile
sale), careia ii corespunde o constiinta sociala (incluzand si ideologiile). Toate
acestea se afla in interdependenta, rolul primordial revenind economicului.
Pentru K. Marx legile economice nu mai sunt, in concluzie, asimilabile
legilor naturii. Nu mai exista ordine naturala, ci legile economice sunt in mod
critic desacralizate, ele exprimand in viziunea sa , esenta si logica sistemului
capitalist, caracterizand contradictiile interne inerente ale acestuia si
preconizandu-i sfarsitul.
5.2. SISTEMUL DE CATEGORII ECONOMICE
K.Marx face distinctie intre economia naturala, care urmareste autoconsumul

si economia de schimb, care urmareste, in principal, vanzarea bunurilor pe piata
in vederea obtinerii unui castig banesc.
La randul ei, economia de schimb cunoaste mai multe forme de dezvoltare in
functie de: mediul in care functioneaza (la granita dintre comunitatile primitive,
in sclavagism, in feudalism, in epoca moderna); de amploarea ei (productia
simpla de marfuri si capitalismul) si de complexitatea structurilor ei (libera
concurenta sau prezenta unor factor perturbatori ai acesteia).
Expresia teoretica a relatiilor istoriceste determinate dintre producatorii de
marfuri si consumatorii lor o constituie , in viziunea lui K. Marx, categoriile
economice.
Punctul de plecare il constituie marfa, ca celula de baza a economiei de piata,
precum si alte categorii legate de aceasta, cum ar fi banii, valoarea, pretul si
contradictiile care le insotesc, in trecerea lor prin cele patru sfere ale economiei
productia, repartitia, schimbul sau circulatia si consumul.
Aderand la teoria obiectiva a valorii si preturilor, K. Marx semnaleaza o serie
de aspecte noi.
Astfel, marfa este considerata ca unitate contradictorie intre valoarea de
intrebuintare si valoarea marfurilor, valoarea fiind considerata ca un raport
social istoriceste determinat intre producatorii de marfuri.
Pe baza acestor aprecieri teoretice, K. Marx face distinctie intre munca

(activitatea creatoare de valoare) si forta de munca (potentialul creator al
muncitorilor), aprofundeaza analiza capitalului (definitia, geneza si rolul
hotarator al acestuia in functionarea economiei moderne de piata), analizeaza
plusvaloarea ca parte din valoarea creata de muncitorii salariati pe care si-o
insusesc alte grupuri sociale (patronii sub forma de profit, bancherii sub forma
de dobanda si proprietarii sub forma de renta funciara) explica salariul ca pret al
fortei de munca si nu ca pret al muncii ,etc.
Cele mai importante legi economice formulate de K. Marx au fost legea

valorii bazate pe munca, considerata temelia schimbului de marfuri, legea
generala, absoluta a plusvalorii si caile sporirii acesteia, legea acumularii de
capital (prin concentrarea si centralizarea capitalului), legea transformarii
plusvalorii in profit, profitului in profit mediu si tendinta istorica de scadere a
ratei medii a profitului, etc.
Concluziile teoretice sintetizate de K. Marx se refera la faptul ca scopul si

stimulentul dezvoltarii productiei capitaliste il constituie obtinerea de cat mai
multa plusvaloare de catre proprietarii de capital, ca singurii producatori erau
muncitorii salariati, exploatati de proprietarii capitalisti, ca salariul muncitorilor
reprezenta numai o parte din valoarea creata de ei. Partea cea mai mare din
plusvaloare era insusita de clasele sociale care nu munceau, sub forma de profit,
dobanda si renta funciara, ajungandu-se la puternice contradictii de interese,
sursa a luptei de clasa pe plan social si politic intre muncitori si proprietarii
mijloacelor de productie, precum si la justificarea idealului socialist.
5.3. TEORIA LUI KARL MARX PRIVIND INEVITABILITATEA

INLOCUIRII CAPITALISMULUI CU SOCIALISMUL
Pe baza conceptiei sale istorice, K. Marx a considerat ca economia moderna

de piata sau capitalismul nu va putea exista la nesfarsit, urmand sa fie inlocuit cu
o societate organizata in interesul majoritatii membrilor ei (oamenii muncii), pe
baza proprietatii colective (socialiste si apoi comuniste) asupra mijloacelor de
productie si avand ca obiect nemijlocit, satisfacerea nevoilor tuturor membrilor
societatii.
Argumentele invocate erau atat de natura obiectiva cat si subiectiva.
In prima categorie se incadra tendinta istorica a acumularii capitaliste
(concentrarea si centralizarea capitalului) pana inpunctul in care proprietatea
privata ar fi devenit un monopol si ar fi blocat functionarea economiei. De
asemenea, K. Marx face referire si la contradictiile care insoteau mecanismul
economiei de piata (dintre caracterul tot mai social al productiei si caracterul
privat al insusirii produselor, dintre caracterul organizat al intreprinderilor si
anarhia la scara macroeconiomica, dintre interesele patronilor capitalisti si cele
ale muncitorilor salariati, etc.) si manifestarea lor sub forma crizelor economice
de supraproductie.
In cea de a doua categorie de argumente, se incadreaza convingerea lui K.
Marx ca proletariatul era interesat si capabil sa organizeze economia la scara
sociala mult mai bine decat intreprinzatorii capitalisti.
In formularea idealului socialist, K. Marx se delimiteaza de socialistii
utopici, deoarece, sustine el, punctul sau de vedere este cel al socialismului
stiintific , calea pe care o propune este cea a revolutiei proletare, iar metoda
cea a dictaturii proletariatului.
K. Marx spera ca prin preluarea puterii politice de catre clasa muncitoare,
aceasta sa poata inlatura structurile exploatatoare si sa creeze structuri sociale
noi, incepand cu proprietatea socialista, care sa conduca economia nationala pe
baza unui plan la scara macroeconomica si sa realizeze egalitatea intre membrii
societatii, coreland veniturile cu prestatia conform principiului de la fiecare
dupa capacitati, fiecaruia dupa munca.
Experienta istorica a secolului al XX-lea a arata ca tarile denumite socialiste
sau comuniste, s-au situat intr-o zona foarte indepartata de sperantele lui K.
Marx, ceea ce a ridicat numeroase semne de intrebare cu privire la validitatea
acestei teorii, respectiv cauzele care au dus la esecul experimentului socialist.
5.4. ANALIZA PIETEI MONDIALE SI A RELATIILOR

INTERNATIONALE IN OPERA LUI KARL MARX
Printre contributiile lui K.Marx la elucidarea unor probleme ale gandirii

economice, trebuie sa mentionam si analiza rolului comertului exterior in geneza
si dezvoltarea capitalismului (prin profiturile mari obtinute in acest domeniu),
explicarea tendintei tarilor dezvoltate spre expansiune externa, particularitatile
actiunii unor legi economice pe piata externa, indeosebi a legii valorii bazate pe
munca, teoria schimbului neechivalent dintre tarile dezvoltate si tarile agrare pe
piata externa, precum si rezultatele celor doua tipuri de politica externa: liberul
schimb si protectionismul.
Teoria marxista a schimbului neechivalent porneste de la faptul ca tarile
industrializate aveau o pozitie privilegiata (de monpol) pe piata mondiala,
comparativ cu tarile agricole, nedezvoltate. Datorita productivitatii ridicate a
muncii din tarile dezvoltate, acestea puteau vinde produsele industriale la preturi
mai mari dacat valoarea lor, obtinand un profit suplimentar, si castigand de doua
ori: odata cand vindeau produsele lor industriale si a doua oara cand cumparau
produsele agricole din tarile slab dezvoltate.
K. Marx arata ca ca este vorba de fat de o scurgere de venit national dinspre
tarile agrare catre cele industriale, denumind acest proces exploatarea tarilor
agrare de catre burghezia din tarile industrializate, proces pe care se baza
colonialismul de cateva secole, stimuland dezvoltarea tarilor bogate si
impiedicand-o pe cea a tarilor sarace.
Argumentarea teoretica facuta de K. Marx in opera sa este in parte justa, in

parte nesatisfacatoare.
In masura in care K. Marx a denuntat carentele reale ale capitalismului din
secolul al XIX-lea, el continua efortul de asanare a societatii inceput de
stralucite personalitati ale culturii umaniste si democratice inaintea sa. Pe de alta
parte insa, K. Marx a cazut in capcana de a subaprecia metamorfozele posibile
ale economiei de piata, compatibile cu proprietatea privata, pronosticand in mod
mult prea grabit sfarsitul acestui tip de organizare economica.
Doctrina economica marxista a fost una dintre cele mai controversate teorii
din epoca moderna si contemporana, suscitind reactii intense atat in randul
militantilor miscarilor muncitoresti, cat si intre economistii care aparau
capitalismul si proprietatea privata capitalista.
Realizati o schema cuprinzatoare prin care sa exemplificati structura
paradigmei economice a teoriei gandirii marxiste.
.................................................................................................................
00:45
.................................................................................................................
.................................................................................................................
................................................................................................................
00:55
05
19) Caracteristicile paradigmei elaborate de Karl Marx privind analiza

capitalismului.
20) Conceptia lui K. Marx despre perspectivele economiei moderne de piata
(capitalismului).
21) Analiza pietei mondiale si a relatiilor economice internationale in opera
K. Marx.
01:15
05
- Doctrina economica a lui Karl Marx s-a format la granita dintre liberalismul clasic si
socialismul utopic, provocand reactii puternice intre economistii din timpul sau, dar si
in randul generatiilor urmatoare.
- K. Marx a elaborat o noua paradigma pentru investigarea realitatilor economice,
denumita dialectica materialista sau materialismul istoric. In esenta, paradigma
marxista consta in ideea ca, in productia de marfuri, oamenii intra in relatii
determinate unii cu altii, independente de vointa lor, dar a caror natura depinde de
nivelul de dezvoltare al fortelor de productie. Aceste relatii constituie baza economica
a societatii, pe temelia careia se ridica o suprastructura politica si juridica (statul si
institutiile sale), careia ii corespunde o constiinta sociala (inclusiv ideologiile). Toate
acestea se afla in interdependenta, rolul primordial revenind economicului.
- Expresia teoretica a relatiilor istoriceste determinate dintre producatorii de marfuri si
consumatorii lor o constituie, in viziunea lui K. Marx, categoriile economice.
- Categoria economica esentiala o reprezinta marfa, ca celula de baza a economiei de
piata, precum si alte categorii legate de aceasta, cum ar fi banii, valoarea, pretul si
contradictiile care le insotesc, in trecerea lor prin cele patru sfere ale economiei
productia, repartitia, schimbul sau circulatia si consumul.
- Pe baza conceptiei sale istorice, K. Marx a considerat ca economia moderna de piata
sau capitalismul nu va putea exista la nesfarsit, urmand sa fie inlocuit cu o societate
organizata in interesul majoritatii membrilor ei (oamenii muncii), pe baza proprietatii
colective (socialiste si apoi comuniste) asupra mijloacelor de productie, urmarind ca
obiectiv nemijlocit, satisfacerea nevoilor tuturor membrilor societatii.
- Printre contributiile lui K.Marx la elucidarea unor probleme ale gandirii economice,
trebuie sa mentionam si analiza rolului comertului exterior in geneza si dezvoltarea
capitalismului (prin profiturile mari obtinute in acest domeniu), explicarea tendintei
tarilor dezvoltate spre expansiune externa, particularitatile actiunii unor legi
economice pe piata externa, indeosebi a legii valorii bazate pe munca, teoria
schimbului neechivalent dintre tarile dezvoltate si tarile agrare pe piata externa,
precum si rezultatele celor doua tipuri de politica externa: liberul schimb si
protectionismul.

Cuprins
Unitatea de invatare 6. Liberalismul neoclasic sau marginalismul.

6.1. Paradigma liberalismului economic neoclasic
6.2. Scoala economica de la Viena si teoria utilitatii marginale
6.3. Scoala de la Lausanne si teoria echilibrului general
6.4. A. Marshall si scoala de la Cambridge
Intelegerea curentului economic al liberalismului

neoclasic in contextul istoric al evolutiei gandirii
economice din perioada celei de-a doua jumatati a
secolului XIX.
Unitatea de invatare 6. Liberalismul neoclasic sau marginalismul.
6.1. PARADIGMA LIBERALISMULUI ECONOMIC NEOCLASIC
In anii 70 al secolului al XIX apare in gandirea economica, asa numita 00:00

revolutie marginalista, ca o reactie intelectuala fata de liberalismul clasic,
avand ca scop principal consolidarea si justificarea economiei moderne de piata.
Trei autori, considerati ulterior ca fondatori al economiei neoclasice, care nu
se cunosteau intre ei, descopera aproape simultan noile instrumente de analiza.
Este vorba de englezul Stanley Jevons (1835-1882) prin lucrarea sa Teoria
economiei politice (1871), austriacul Carl Menger (1840-1912) prin lucrarea sa
Bazele economiei politice(1871) si francezul Leon Walras (1834-1910) prin
lucrarea sa Elemente de economie politica pura (1874).
Obiectivul esential al preocuparii si analizelor reprezentantilor noului curent
era foarte diferit de cel al economistilor clasici. Acestia aveau o viziune pe
termen lung, o perspectiva dinamica, accentual punandu-se pe problemele
acumularii de capital, pe cresterea economica si pe dezvoltarea generala a
sistemului economic.
Ganditorii neoclasici au inversat perspectiva traditionala a liberalismului,
pornind de la sfera consumului spre sfera schimbului si au divizat demersul
teoretic in doua ramuri: teoria pura care analiza principiile universale ce
guvernau schimbul de marfuri si teoria monetara care studia implicatiile
banilor si ale circulatiei monetare in sfera schimbului si in functionarea
economiei de piata.
Gandirea economica a marginalistilor a fost denumita neoclasica, pentru a
sugera, pe de o parte, conexiunea cu liberalii clasici, prin apararea economiei de
piata si a proprietatii private si, pe de alta parte, pentru a evidentia desprinderea
de acestia, prin repingerea teoriei valorii bazate pe munca si inlocuirea ei cu
teoria utilitatii marginale, ca baza a formarii preturilor.
Comparand paradigma celor doua curente ale liberalismului, rezulta ca a avut
loc o ruptura partiala.
Neoclasicii au preluat o serie de elemente ale paradigmei liberalismului
clasic, printre care: individualismul, apararea economiei de piata si a proprietatii
private, hedonismul, metoda deductiva in explicarea fenomenelor economice,
sustinerea politicii liberei concurente sau a liberului schimb, respingerea
interventiei statului in economie, sustinerea teoriei autoreglarii spontane a
economiei de piata prin mecanismul preturilor.
In acelasi timp, fata de liberalismul clasic, marginalistii au respins teoria
obiectiva a valorii si a pretului bazate pe munca incorporata in bunurile
economice si implicatiile ei in sfera repartitiei.
Liberalii neoclasici muta analiza repartitiei veniturilor pe un alt plan. Dupa
parerea lor, productia si repartitia sunt doua laturi ale aceluiasi proces, guvernate
de principii asemanatoare ce deriva din aprecierea
subiectiva a bunurilor de catre agenti economici(consumatori si producatori, iar
veniturile care rezulta din acest proces au o natura asemanatoare si o justificare
egala. Ei considera ca orice exploatare este exclusa, repartitia veniturilor fiind
compatibila cu eficienta economica si cu armonia de interese a agentilor
concurenti pe piata.
Argumentele acestei viziuni optimiste sunt urmatoarele: bunurile economice
sunt create in productie, ca rezultat al serviciilor factorilor de productie, munca,
natura, capital. Pretul incasat pe piata, cu ocazia vanzarii acestor bunuri, este
folosit pentru a plati serviciile productive ale muncii, capitalului si pamantului.
Pentru rezolvarea acestei probleme este necesara determinarea partii care
revine fiecarui factor de productie pentru serviciile aduse. Operatiunea de
atribuire a unei parti din pretul obtinut prin vanzarea bunurilor fiecarui factor de
productie, sub denumiri distincte (salariu, profit, dobanda, renta), poarta
denumirea de imputatie.
Criteriul economic pentru determinarea volumului fiecarei categorii de venit,
este, in opinia liberalilor neoclasici, productivitatea marginala a fiecarui factor
de productie, prin care se intelege sporul de produse obtinut prin cresterea cu o
unitate a factorului de productie analizat.
Specificul liberalismului neoclasic este legat de elementele de noutate aduse

de reprezentantii sai in paradigma folosita, si anume:
- raritatea, ca trasatura definitorie a bunurilor economice,
- rolul cheie al psihologiei si comportamentului individului consumator, in
explicarea mecanismului de ansamblu al economiei de piata,
- combinarea analizei psihologice a fenomenelor economice cu utilizarea
unor procedee matematice, cum ar fi calculul marginal. Din aceasta deriva
denumirea de marginalisti, data neoclasicilor, respectiv economisti
preocupati de consecintele unor modificari cantitative mici din economie.
Esenta paradigmei liberalismului neoclasic se poate rezuma la sase elemente:
individualism, raritate, psihologie, calcul marginal, hedonism si liberul schimb.
Obiectul principal de studiu al liberalilor neoclasici l-a constituit
microanaliza statica, respectiv preturile bunurilor economice si veniturile
agentilor economici. Unii dintre liberalii neoclasici au abordat si probleme de
macroanaliza, spre exemplu teoria echilibrului economic general a lui L. Walras,
precum si probleme legate de comertul international, cum ar fi reprezentantul
Scolii de la Cambridge, Alfred Marshall.
In cadrul curentului liberalismului neoclasic, se pot distinge trei scoli
distincte: scoala psihologica sau scoala de la Viena, scoala matematica sau
scoala de la Lausanne si scoala de la Cambridge. Toate acestea reprezinta trei
mari curente de gandire, care dincolo de unitatea de vederi conferita de
perspectiva liberalismului neoclasic, se disting prin diferente specifice ale
abordarii problematicii economice analizate.
6.2. SCOALA DE LA VIENA SI TEORIA UTILITATII MARGINALE
Particularitatile scolii de la Viena sau scolii psihologice de gandire

economica, dupa cum se mai numeste, constau in faptul ca reprezentatii ei, in
frunte cu fondatorul acesteia, Carl Menger, sunt preocupati in principal, de
relatiile de cauzalitate din economie, atribuind psihologiei indivizilor
consumatori rolul esential in explicarea comportamentului acestora, si al
mecanismului al economiei de piata.
Spre deosebire de liberalii clasici, care, in explixarea formarii preturilor,

pornesc de la un factor obiectiv, respectiv cantitatea de munca cheltuita pentru a
produce bunurile economice, liberalii neoclasici pornesc de la un factor
subiectiv, respectiv aprecierea indivizilor consumatori privind satisfactia
consumului diferitelor cantitati din bunurile de referinta (bunuri finale).
De asemenea, daca liberalii clasici considerau ca orice marfa are doua
proprietati, utilitate (denumita si valoare de intrebuintare) si valoare (prima fiind
o conditie, dar nu o cauza a celei de-a doua), liberalii neoclasici isi concentreaza
atentia numai asupra utilitatii bunurilor economice, ignorand valoarea.
Astfel, ei sustin ca pretul bunurilor economice este expresia baneasca a

utilitatii aferente acestor bunuri.
Izvorul preturilor este considerat de neoclasici a fi utilitatea bunurilor
economice finale, respectiv aprecierea subiectiva a consumatorilor cu privire la
satisfactia obtinuta din consumul a diferite cantitati din bunul respectiv.
Neoclasicii analizeaza utilitatea pe portiuni mici si sustin ca, pe masura ce
numarul de unitati consumate dintr-un anumit bun economic creste, utilitatea
individuala a fiecarei unitati succesiv consummate scade.
Aceasta este prima lege a lui H. Gossen (1811-1858), referitoare la circulatia
si consumul bunurilor, sau legea utilitatii marginale descrescande pe masura
satisfacerii necesitatii de consum dintr-un anumit bun.
De asemenea, marginalistii utilizeaza notiunea de utilitate totala, ca fiind
suma utilitatilor marginale ale tuturor unitatilor dintr-un bun economic.
Marimea preturilor este insa determinata numai de utilitatea marginala, adica
utilitatea ultimei unitati consumate dintr-un bun oarecare, respectiv utilitatea cea
mai mica, dintr-o serie descrescanda de utilitati, aferente unei cantitati
crescatoare de unitati consumate din bunul respective.
In viziunea neoclasicilor, consumatorul beneficia in procesul schimbului de
bunuri economice, de asa numitul surplus al consumatorului. Acesta consta in
diferenta dintre utilitatea totala a unui bun si pretul sau, care era intotdeauna mai
mic, deoarece era determinat de utilitatea ultimei unitati consumate, deci de
utilitatea marginala.
Prin introducerea teoriei utilitatii marginale, economistii neoclasici si-au adus

un aport substantial la dezvoltarea gandirii economice, prin aceea ca au
contribuit la analiza rolului cererii de bunuri pe piata, au aprofundat studierea
comportamentului consumatorilor si a implicatiilor acestuia (spre exemplu:
analiza elasticitatii cererii in luarea deciziilor economice), au introdus calculul
marginal in economie, etc.
Prin meritele sale, teoria utilitatii marginale a largit orizontul investigatiilor
privind economia moderna de piata, devenind punctul de vedere dominant in
mediul academic, pana in epoca noastra.
6.3. SCOALA DE LA LAUSANNE SI TEORIA ECHILIBRULUI

GENERAL
Scoala de la Lausanne, al carei reprezentant principal a fost Leon Walras

(1834-1910) nu ignora, desigur, teoria utilitatii marginale, pe care a preluat-o si
a sustinut-o, dar isi caracterizeaza activitatea, in principal, prin faptul ca si-a
orientat efortul de aprofundare asupra teoriei echilibrului general.
Promotorii acestei scoli, analizeaza, in special, modul in care poate exista o
determinare simultana a variabilelor economice, a preturilor si a cantitatilor, intr-
un sistem economic complex, care sa ia in consideratie ansamblul agentilor
economici, al factorilor de productie si al pietelor diferitelor bunuri economice.
Adept al autoreglarii spontane a economiei de piata prin intermediul
preturilor, L. Walras elaboreaza un model economic mai complicat decat al
predecesorilor sai, incercand sa demonstreze posibilitatea echilibrului pe baza
transmiterii in lant a schimbarilor care intervin in oricare segment de piata.
Este vorba deci de o schema de interdependenta generala in care rolul
intreprinzatorului este fundamental in transmiterea mesajelor consumatorilor
catre producatori si invers. Aceasta, deoarece, intreprinzatorul este cel ce asigura
legatura intre pietele de produse si pietele factorilor de productie. Pentru a-si
duce la bun sfarsit activitatea sa de productie, intreprinzatorul trebuie sa
cumpere factorii de productie, platind serviciile lor productive la preturi
(venituri) determinate de productivitatea lor marginala. El intervine, deci in
calitate de cumparator pe piata factorilor de productie (pamant, capitaluri,
munca), si in calitate de vanzator al bunurilor si serviciilor pe care le produce,
comercializate la preturi determinate de utilitatea lor marginala, pe pietele de
desfacere.
Intrucat, pretul serviciilor productive, coincide cu veniturile proprietarilor
factorilor de productie, Walras considera ca totalul productiei de bunuri oferite
pe piata, poate fi cumparat cu veniturile respective, si deci crsterea ofertei de
bunuri atrage dupa sine, cresterea corespunzatoare a cererii, facand imposibila
manifestarea crizelor economice.
Desi modelul echilibrului general, elaborat de L. Walras a prezentat, prin
constructia sa o serie de limite, prin aceea ca a subapreciat unele componente
esentiale ale functionarii economiei moderne, cum ar fi scopul productiei si rolul
complex al banilor, acesta a exercitat o influenta importanta asupra generatiilor
urmatoare de economisti, instrumentele analitice elaborate de scoala de la
Lausanne fiind reluate si dezvoltate in continuare, in lucrarile sale, de J. Hicks,
laureat al premiului Nobel in economie in anul 1972.
Sub influenta lui L. Walras, si-a desfasurat activitatea si Vilfredo Pareto
(1848-1923), care propune inlocuirea utilitatii cardinale cu utilitatea ordinala
(clase de utilitati, apreciate in ordinea importantei), inlocuirea notiunii de
utilitate cu cea de ofelimitate (placere) si care incearca sa descopere, cu ajutorul
curbelor de indiferenta, combinatiile posibile, la fel de avantajoase, de a
consuma doua bunuri complementare. In viziunea lui V. Pareto, optimul
economic inseamna formula cea mai buna de alocare a resurselor limitate (rare)
care asigura nivelul relativ cel mai inalt de bunastare a intregii societati.
6.4. ALFRED MARSHALL (1842 1924) SI SCOALA DE LA

CAMBRIDGE
In primele doua decenii ale secolului al XX-lea, liberalismul neoclasic devine

preponderent in toate tarile occidentale dezvoltate. Inovatiile metodologice si
teoretice ale marginalistilor, tehnicile de calcul si de reprezentare grafica ale
scolii matematice, au fost adoptate de un numar tot mai mare de economisti
liberali, care si-au concentrat atentia, in principal, asupra microanalizei statice.
Aceasta orientare a liberalilor neoclasici a avut doua consecinte diametral
opuse: pe de o parte, preocuparea de sistematizare si consolidare a liberalismului
neoclasic, manifestata prin activitatea scolii de la Cambridge si oglindita in
opera lui Alfred Marshall, si pe de alta parte, manifestarea unor tendinte de
depasire a neoclasicismului.
Alfred Marshall este considerat cel mai reprezentativ ganditor neoclasic din
perioada de granita dintre secolele XIX si XX, iar scoala de la Cambridge, drept
principalul factor de raspindire al liberalismului neoclasic.
Alfred Marshall a sintetizat realizarile esentiale ale marginalismului in opera
sa, extinzand aplicarea lui si la domeniul comertului international. In acest
context se inscrie procuparea sa de a atenua deosebirile dintre teoriile subiective
si cele obiective despre pretul bunurilor economice, de a aborda unele probleme
de dinamica economica, si de a explica unele avantaje sau venituri fara
contraprestatie.
El sustine, ca in determinarea preturilor trebuie luate in consideratie atat
cererea (respectiv aprecierile subiective), cat si oferta (respectiv costurile de
productie, determinate in mod obiectiv). In functie de orizontul de timp, uneori
preponderent este elementul subiectiv, alteori cel obiectiv, dar intotdeauna ele
actioneaza impreuna. Pe termen scurt, factorul determinant al preturilor este,
cererea, deci implicit aprecierile subiective, iar pe termen lung, oferta , respectiv
costurile de productie, care constituie factorul obiectiv.
A.Marshall a introdus pentru prima data, in stiinta economica, termenul de
externalitati , pentru a indica prezenta unor castiguri si a unor pierderi fara
contraprestatie. In jurul personalitatii lui A. Marshall s-a format o adevarata
scoala neoclasica, denumita scoala de la Cambridge, care a extins considerabil
aria de investigatie a economiei de piata, influentand prin activitatea sa curentele
si generatiile urmatoare care si-au desfasurat activitatea in cadrul stiintei
economice.
Realizati o analiza comparativa intre Scoala psihologica de la Viena si

Scoala matematica de la Lausanne.
.................................................................................................................
.................................................................................................................
00:45
.................................................................................................................
................................................................................................................
00:55
05
22) Principalele trasaturi caracteristice ale paradigmei liberalismului

economic neoclasic sau marginalist la sfarsitul secolului al XIX-lea.
23) Conceptia liberalismului neoclasic despre repartittia veniturilor in
economia moderna de piata; teoria imputatiei si a productivitatii marginale a
factorilor de productie.
24) Trasaturile caracteristice ale scolii de la Viena teoria utilitatii marginale.
25) Particularitatile scolii de la Lausanne teoria echilibrului economic
general.
26) Contributiile scolii de la Cambridge; aportul lui A. Marshall la gandirea
economica a sfarsitului de secol XIX.
01:15
05
- In anii 70 al secolului al XIX apare in gandirea economica revolutia marginalista,

ca o reactie intelectuala fata de liberalismul clasic, avand ca scop principal
consolidarea si justificarea economiei moderne de piata.
- Neoclasicii au preluat o serie de elemente ale paradigmei liberalismului clasic, printre
care: individualismul, apararea economiei de piata si a proprietatii private,
hedonismul, metoda deductiva in explicarea fenomenelor economice, sustinerea
politicii liberei concurente sau a liberului schimb, respingerea interventiei statului in
economie, sustinerea teoriei autoreglarii spontane a economiei de piata prin
mecanismul preturilor.
- In acelasi timp, fata de liberalismul clasic, marginalistii au respins teoria obiectiva a
valorii si a pretului bazate pe munca incorporata in bunurile economice si implicatiile
ei in sfera repartitiei, elaborand teoria subiectiva a formarii valorii si a preturilor pe
baza utilitatii marginale descrescande.
- Esenta paradigmei liberalismului neoclasic se poate rezuma la sase elemente:
individualism, raritate, psihologie, calcul marginal, hedonism si liberul schimb.
- In cadrul curentului liberalismului neoclasic, se pot distinge trei scoli distincte:
scoala psihologica sau scoala de la Viena, scoala matematica sau scoala de la
Lausanne si scoala de la Cambridge. Toate acestea reprezinta trei mari curente de
gandire, care dincolo de unitatea de vederi conferita de perspectiva liberalismului
neoclasic se disting prin diferente specifice ale abordarii problematicii economice
analizate.

Cuprins
Unitatea de invatare 7. Opera economica a lui J.M. Keynes

7.1. Noua paradigma economica a lui J.M.Keynes
7.2. Modelul economic al lui J.M.Keynes si legile psihologice
7.3. Politica economica dirijista preconizata de J.M.Keynes
Intelegerea gandirii economice a lui J.M. Keynes in

contextul marii crize economice din perioada anilor
1929-1933
Unitatea de invatare 7. Opera economica a lui J.M. Keynes
7.1. NOUA PARADIGMA ECONOMICA A LUI J. M. KEYNES
Transformarile care au avut loc dupa primul razboi mondial au dus la 00:00
amplificarea si complicarea mecanismului de functionare a economiei de piata,
precum si la cresterea instabilitatii mediului economic.
Apar astfel probleme economice si politice noi, schimbari de mare anvergura
care au culminat cu izbucnirea puternicei crize economice din anii 1929
19333, care a zguduit din temelii intregul edificiu atat el economiei mondiale,
cat si economiile nationale, atat tarile dezvoltate industrializate, cat si tarile
agrare.
Socul provocat de marea criza economica din anii 30, a evidentiat ruptura
grava existenta, dintre teoria economica dominanta, liberalismul neoclasic si
masurile de politica economica pe care acestea le promova pentru a rezolva
problemele grave ale economiilor. S-a prabusit astfel, dogma liberala a
autoreglarii spontane a economiei de piata prin mecanismul preturilor, teoria
mainii invizibile a lui Adam Smith, teoria pietelor a lui J.B. Say si teoria
echilibrului economic general a lui L. Walras, s-au dovedit ineficiente in fata
avalansei de probleme economice dramatice propulsate de criza, cum ar fi:
- cresterea somajului,
- probleme in desfacerea marfurilor,
- scaderea puterii de cumparare a banilor,
- mari inegalitati intre veniturile populatiei,
- lupta acerba de concurenta intre producatori,
- rivalitatile existente intre state,
- inmultirea fenomenelor de concurenta neloiala,
- modificarea dramatica a cursurilor de schimb,
- importante dezechilibre ale balantelor de plati, etc.
Din aceasta perspectiva, au devenit evidente lacunele paradigmei

liberalismului neoclasic, respectiv:
atentia excesiva acordata microeconomiei si staticii economice in dauna
macroeconomiei si dinamicii economice, excesul de subi-ectivism in abordarea
unor categorii microeconomice, abordarea unilaterala a fenomenelor legate de
consum, cerere si piata, fata de influenta exercitata de productie, oferta si costuri
etc.
In acest context, in data de 4 februarie 1936, apare Teoria generala a folosirii
mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, autorul sau, John Maynard Keynes fiind
la vremea respectiv, deja de mult timp cel mai celebru si influent dintre
economistii britanici. Aceasta lucrare il va propulsa printre economistii de prim
rang ai secolului al XX-lea si il va pozitiona alaturi de Adam Smith, David
Ricardo, Karl Marx si altii, printre cei mai renumiti economisti din istoria
gandirii economice.
Fiind nemultumit de deosebirile flagrante dintre modelul neoclasic de
explicare a economiei de piata, bazat pe teoria echilibrului general si
functionarea efectiva a acesteia, insotita de dezechilibre, J.M. Keynes a facut un
examen critic al teoriei economice dominante si a incercat sa elaboreze o teorie
economica mai cuprinzatoare, care sa raspunda problemelor economice dificle si
presante din perioada respectiva.
Pozitia lui J.M. Keynes fata de teoria economica neoclasica a fost
diferentiata: el si-a insusit microanaliza statica a neoclasicilor, pe baza utilitatii
marginale, dar a considerat ca aceasta este insuficienta pentru rezolvarea
problemei dezechilibrelor economice, orientandu-si preocuparile in acest sens
catre macroanaliza.
In acealasi timp, Keynes a respins iluzia autoreglarii spontane a economiei de
piata si politica liberului schimb, ca fiind partial nerealiste, sustinand in schimb,
interventia statului in economie, in sprijinul agentilor economici particulari.
Asadar, ruptura dintre keynesism si neoliberalism, se poate spune ca a fost
numai partiala, existand cel putin doua puncte comune care le unesc: apararea
proprietatii private si a initiativei particulare in economie si explicarea
psihologica a fenomenelor economice la scara microeconomica, pornind de la
utilitatea marginala a bunurilor.
In concluzie, trasaturile definitorii ale paradigmei economice a lui J.M.
Keynes, sunt urmatoarele:
- el considera teoria economica liberala clasica si neoclasica drept un caz
particular al teoriei economice generale si accepta teoria marginalista
numai in domeniul microanalizei,
- isi propune sa elaboreze o teorie generala a economiei de piata, valabila in
orice conditii, si capabila sa explice fenomenele economice atat in
conditiile echilibrului partial cat si total, precum si in conditii de
dezechilibru.
- respinge ideea unei ordini naturale si a unor legi naturale obiective,
capabile sa realizeze echilibrul economic spontan.
- considera nesatisfacatoare teoria economica pura, care urmarea
procesele economice numai in expresie materiala sau naturala si insista
asupra studierii rolului banilor in economia de piata, respectiv in
analizarea proceselor economice in dubla expresie, naturala si baneasca.
- deplaseaza centrul de greutate al cercetarii economice in domeniul
macroanalizei si opereaza cu indicatori macroeconomici,
- sustine inevitabilitatea somajului involuntar in cadrul economiei de piata,
admitand ca acesta poate fi limitat printr-o politica economica adecvata,
dar nu poate fi definitiv eradicat,
- este preocupat in principal de dezechilibrele economiei de piata, care se
manifestasera cu deosebita amploare pe parcursul crizei economice din
anii 30: somajul involuntar, dificultatile in desfacerea marfurilor (crizele
economice) si dezechilibrele balantelor de plati externe.
- J.M.Keynes realizeaza cu predilectie o analiza economica pe termen scurt,
deci o analiza statica, desi este constient ca fenomenele economice
suporta o analiza diferentiata pe diferite orizonturi de timp,
- considera ca pentru a functiona eficient, economia de piata trebuie
sprijinita de stat, preconizand politica economica de interventie limitata a
statului in economie, denumita ulterior dirijism.
Modelul economic si solutiile oferite de J.M. Keynes prin teoria sa,

multiplelor fenomene negative cu care s-a confruntat economia de piata, au
dovedit capacitatea sa de a sintetiza si discerne problemele economice grave si
urgente, urmarind rezolvarea dintr-o noua perspectiva a acestora, precum si
necesitatea realizarii unei rupturi fata de gandirea economica care se indeparta
de la datele realitatilor economice.
7.2. MODELUL ECONOMIC AL LUI J.M. KEYNES SI LEGILE

PSIHOLOGICE
7.2.1. Modelul economic

Fiind un bun cunoscator atat al stiintei economice, cat si al matematicii,
Keynes a folosit in cercetarea economiei de piata contemporane un model
economico-matematic, in scopul de a usura intelegerea activitatii economice
si a relatiilor dintre diferite variabile.
Modelul elaborat de Keynes, se compune, in principal, din trei categorii de
elemente:
A. Variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori macroeconomici,
fie din ratele lor,
B. Relatiile dintre variabile, redate cu ajutorul ecuatiilor, inegalitatilor sau
functiilor,
C. Parametrul multiplicatorului investitional (k).
A. In categoria variabilelor, J.M. Keynes are in vedere doua tipuri de

variabile: variabilele endogene sau determinate si variabulele exogene sau
determinante.
a) Variabilele endogene sau determinate sunt indicatori globali sau agregati
(macrocategorii), care caracterizeaza nivelul activitatii economice la scara
nationala si anume:
- cererea efectiva de marfuri (D) sau volumul total al incasarilor obtinute de
intreprinzatori din vanzari,
- la randul ei, cererea efectiva (D) se compune din doua parti: cererea de
bunuri de consum final sau individual (D1) si cererea de bunuri destinate
investitiilor (D2),
- venitul global (Y),
- consumul final global (C ),
- economiile globale (S) sau partea din venitul global care ramane dupa
scaderea consumului final global, deci S = Y C,
- investitiile globale (I)
- volumul utilizarii mainii de lucru sau nivelul ocuparii (N sau E).
Cea mai importanta dintre variabilele endogene, pentru functionarea

economiei de piata este, conform opiniei lui Keynes, cererea efectiva de
marfuri (D), deoarece de nivelul si modificarea ei depinde modificarea
celorlalte variabile.
b) Variabilele exogene sau determinante, constau dintr-o serie de rate, cu
privire la comportamentul agentilor economici atat in calitate de
consumatori, cat si in calitate de intreprinzatori. J.M. Keynes are in vedere
trei variabile exogene:
- inclinatia spre consum, ca raport intre consum si venit (in expresie medie,
c = C/V), sau inclinatia marginala spre consum, ca raport dintre sporul de
consum si sporul de venit (c = /\C//\Y), cu reversul ei inclinatia spre
economie, in expresie medie( s = S/Y) si in expresie marginala (s =
/\S//\Y),
- eficienta marginala a capitalului sau sporul de profit obtinut la ultima
investitie (/\V//\Y),
- rata dobanzii sau procentul de dobanda platit pentru capitalul imprumutat
(d = D/K x 100).
B. Relatiile dintre variabilele mentionate sunt redate cu ajutorul unui

complex de ecuatii si inegalitati.
Tinand seama de structura cererii de marfuri, Keynes ajunge la concluzia,
ca daca suma consumului final global (C ) si a investitiilor globale (I) este
egala cu venitul global (Y), atunci economia este in echilibru, situatie
exprimata de ecuatia fundamentala a modelului sau: Y = C + I
Dar, in realitate incasarile sunt mai mici decat productia oferita spre
vanzare, datorita dificultatilor in desfacerea marfurilor si existentei
dezechilibrelor economice, deci: C + I < Y. Aceasta inseamna ca o parte din
productie nu se poate vinde si implicit o parte din muncitori sunt nevoiti sa se
afle in somaj involuntar.
Astfel, daca consumul final global (C ) se scade din venitul global (Y),
ramane o parte neconsumata a venitului, parte care constituie economiile
globale (S). Ajungem deci, la ecuatia de definitie Y C = S.
Daca, insa, economiile globale (S) ar fi egale cu investitiile globale (I), s-
ar putea ajunge la echilibrul economic, iar ocuparea mainii de lucru ar putea
creste, diminuandu-se atfel somajul. Noua ecuatie S = I, este ecuatia de
echilibru a modelului economic al lui J.M.Keynes.
In realitate insa, S > I sau S < I, ceea ce exprima persistenta
dezechilibrelor din economia contemporana, dificultatile in vanzarea
marfurilor si mentinerea sau cresterea somajului involuntar.
Ca o concluzie a celor prezentate mai sus, rezulta ca una din cauzele
esentiale ale dezechilibrelor economice, o constituie ponderea mare a
economisirii (acumularii, tezaurizarii) in venitul global si nivelul scazul al
cheltuielilor de achizitionare a bunurilor finale si investitionale.
Alte cauze rezida din rolul banilor in economie, in special din
consecintele modificarii cantitatii acestora asupra altor variabile si
combinarea acestor influente cu inclinatiile psihologice ale indivizilor.
C. Parametrul multiplicatorului investitional (k), a fost utilizat de Keynes

pentru a exprima interdependenta dintre fluctuatiile investitiilor, ocuparii si
veniturilor.
Definind acest parametru, Keynes arata ca el ne spune ca, atunci cand are
loc un spor al investitiilor globale, venitul va creste cu o marime de k ori
mai mare decat sporul investitional, deci /\Y = k/\I.
Formula multiplicatorului investitional este urmatoarea:
k = 1 / 1 - /\C//\Y = 1 / 1 c = 1 / s unde c + s = 1
Marimea multiplicatorului (k) este, potrivit conceptiei lui Keynes, direct

proportionala cu inclinatia spre consum, ceea ce inseamna ca tarile bogate, in
care inclinatia spre consum este mai mica, si multiplicatorul va fi mai mic, in
timp ce in tarile sarace, in care oamenii consuma o parte mai mare din venit,
multiplicatorul va fi mai mare.
Multiplicatorul va fi cu atat mai mare, cu cat inclinatia spre consum este
mai apropiata de 1 si va fi cu atat mai mic cu cat aceasta va fi mai
apropiata de 0.
7.2.2. Legile psihologice

In ciuda deosebirilor pe care teoria keynesista le manifesta fata de
gandirea liberala neoclasica, exista totusi si apropieri intre cele doua curente,
care se refera printre altele, la explicarea mecanismului economiei de piata,
dand prioritate sferei consumului si inclinatiilor psihologice lae oamenilor.
J.M.Keynes se refera in principal, la trei legi psihologice si anume:
- legea inclinatiei marginale spre consum pe care o denumeste legea
psihologica fundamentala, cu reversul ei inclinatia marginala spre
economii,
- legea imboldului spre investitii,
- legea preferintei pentru lichiditati.
a) Definind legea psihologica fundamentala sau inclinatia marginala spre

consum, Keynes arata ca psihologia colectivitatii este de asa natura incat,
atunci cand se mareste venitul global, consumul global creste, dar nu cu
aceeasi marime ca venitul. Matematic, aceasta lege este exprimata printr-
o fractie pozitiva, subunitara (c = /\C/ /\Y < 1), care indica inclinatia
marginala spre consum. Se poate deasemenea exprima si sub forma
inclinatiei medii spre consum, calaculata pe mai multi ani (c = C/Y < 1).
Reversul acestei legi este inclinatia marginala spre economii (s = /\S /
/\Y). Cele doua marimi sunt complementare, iar suma lor este egala cu 1
(c + s = 1). In conformitate cu actiunea acestei legi, sunt explicate, in
opinia lui Keynes, o serie de disfunctionalitati ale economiilor
contemporane, printre care: insuficienta cererii efective, existenta
somajului cronic, persistenta fenomenelor de saracie in mijlocul
abundentei.
b) Cea de a doua lege psihologica, arata ca nu toate economiile se
transforma in investii, desi prin definitie acestea ar trebui sa fie egale
pentru a atinge starea de echilibru (S = I). Deciziile investitorilor de a
transforma economiile in investitii, se adopta dupa criteriul maximizarii
profitului, tinand cont de raportul dintre eficienta marginala a capitalului
si rata dobanzii. Pentru ca economiile sa fie investite este necesar, ca
eficienta marginala a capitalului sa fie mai mare decat rata dobanzii. In
caz contrar, oamenii vor prefera sa depuna banii la banca, aceasta
presupunand insa subutilizarea capacitatilor de productie existente si
cresterea somajului, deci agravarea dezechilibrelor economice.
c) Cea de a treia lege psihologica, preferinta pentru lichiditati, se refera la
dorinta indivizilor de a-si pastra disponibilitatile banesti, cu predilectie in
forma lichida, usor de transformat in bunuri. Cand individul cedeaza
temporar acest drept asupra banilor, respective asupra consumului sau, el
pretinde o recompensa, care se numeste dobanda. Keynes considera ca
rata dobanzii este recompensa pentru renuntarea la lichiditate pe o
anumita perioada de timp. Prin urmare, dobanda este folosita ca reper in
luarea deciziilor de investitii ale intreprinzatorilor, precum si in politica
monetara: cand preferinta pentru lichiditate este mare, iar cantitatea de
bani aflati in circulatie este mica, atunci rata dobanzii este mai ridicata, iar
cand preferinta pentru lichiditate este scazuta si cantitatea de bani
sporeste, atunci rata dobanzii este mai scazuta, favorizand investitiile.
In rezumatul pe care-l face teoriei sale generale, Keynes considera ca in

economia de piata, cazul cel mai frecvent intalnit este dezechilibrul si nu
echilibrul economic, acest fapt datorandu-se actiunii necontrolate a legilor
psihologice.
7.3. POLITICA ECONOMICA DIRIJISTA PRECONIZATA DE

J.M.KEYNES
Esenta politicii economice dirijiste preconizata de J.M. Keynes, consta in

luarea unor masuri de control pentru a determina o concordanta intre inclinatia
spre consum si imboldul la investitii, pentru a statornici un volum global al
productiei cat mai apropiat cu putinta de volumul corespunzator al ocuparii
depline.
Keynes se refera la doua grupe de masuri, respectiv politica veniturilor si
politica creditelor ieftine, precum si la folosirea a doua parghii economico-
financiare mai importante, respectiv politica monetara si politica fiscala.
Pentru stimularea inclinatiei spre consum si descurajarea tezaurizarii sterile,
Keynes are in vedere reducerea salariilor reale si cresterea consumului de stat,
recurgand in acest sens la sporirea cantitatii de bani pe piata si la ajustarea
suplimentara a veniturilor prin politica fiscala (impozite, taxe, etc.).
Pentru stimularea imboldului la investitii, el propune o politica a creditului
ieftin (reducerea ratei dobanzii), facilitati pentru investitii particulare
(aprovizionare, transport, desfacere, etc.), precum si investitii de stat.
Lasand in continuare agentii economici sa ia decizii in mod individual, pe
consumatori in functie de marimea veniturilor obtinute si inclinatia lor spre
consum, iar pe investitori in functie de maximizarea eficientei marginale a
capitalului, statul are sarcina de a folosi parghiile economice aflate la dispozitia
sa (politica veniturilor, a impozitelor, politica monetara, fiscala, bugetara, etc.),
astfel incat sa dirijeze comportamentul agentilor economici in sensul corelarii si
coordonarii inclinatiilor psihologice pentru a determina echilibrarea ofertei de
marfuri cu cererea efectiva de marfuri. In acelasi timp, aceasta presupune
echilibrarea investitiilor cu economiile, extinderea investitiilor productive si
implicit cresterea numarului de locuri de munca, in vederea functionarii
echilibrate a economiei.
Accentul deosebit pus de J.M. Keynes pe transformarea economiilor in
investitii se bazeaza pe convingerea sa ca un act individual de economisire are
un efect depresiv asupra activitatii economice, intrucat presupune reducerea neta
a cererii de consum.
Pe termen scurt, politica dirijista preconizata de Keynes a dat rezultate
optime, contribuind la reducerea somajului si atenuarea dezechilibrelor,
respectiv a crizelor economice. Dupa cel de-al II-lea razboi mondial, politica
dirijista a fost reluata din nou de statele lumii, oferind tarilor occidentale
rezultate bune, contribuind la cresterea economica economica intr-un ritm inalt,
neatins pana atunci.
Pe termen lung, politica economica dirijista a avut efecte mai complexe. Desi
cresterea economica a continuat timp de mai bine de doua decenii, cu timpul au
inceput sa se manifeste o serie de efecte indirecte, cum ar fi, spre exemplu
inflatia.
Cauzele care au contribuit la subminarea echilibrului economiei de piata
contemporane au fost reprezentate, pe de o parte cresterea considerabila a
ponderii cheltuielilor publice, insotite de cresterea deficitelor bugetare ale tarilor
dezvoltate, si pe de alta parte de modificarea destinatiei investitiilor de stat si
orientarea lor spre sectorul militar, reducand efectul creator de venit si de locuri
de munca.
Odata cu manifestarea acestor consecinte negative, critica curentului dirijist
si a keynesismului pe ansamblu s-a accentuat, relansand teoriile si politicile
economice de orientare liberala.
Keynesismul s-a impus la vremea sa rapid, indeosebi prin trei trasaturi, care
au reprezentat in acelasi timp un aport important adus stiintei economice in
perioada respectiva:
a) recunoasterea faptului ca incertitudinea, respectiv instabilitatea si
dezechilibrele constituie forme normale de manifestare ale economiei
contemporane de piata,
b) accentuarea faptului ca intelegerea si ameliorarea acestor fenomene
presupune examinarea mecanismului de functionare a economiei nu
numai la scara microeconomica, ci mai ales la scara macroeconomica,
c) denuntarea unor iluzii ale liberalismului si limite ale pietei, precum si
sustinerea interventiei statului in economie, respective dirijismul.
Keynesismul se numara printre cele mai prestigioase si raspandite teorii si doctrine

economice ale secolului XX. Keynes insusi a fost caracterizat de profesorul A.C.Pigou drept
cel mai interesant, cel mai influent si cel mai important economist al timpului sau. P.A.
Samuelson si W.A. Nordhaus il considera drept unul dintre gigantii stiintei economice, un
geniu multilateral care a dobandit autoritate in domenii ca matematica, filosofia si literatura,
iar in ceea ce priveste gandirea lui economica, in spectial lucrarea Teoria generala a folosirii
mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, apreciaza ca aceasta a constituit o provocare pentru
gandirea macroeconomica existenta si a oferit temelia pentru curentul dominant din
macroeconomie (mainstream economics).
Care sunt ideile si teoriile novatoare ale gandirii economice ale lui
J.M. Keynes, fata de predecesorii sai, prin care fenomenele negative
ale economiei interbelice, dar si postbelice, au putut fi anihilate.
00:45
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
................................................................................................................
00:55
05
27) Principalele caracteristici ale paradigmei elaborate de J.M.Keynes

privind studierea economiei de piata contemporane. Pozitia sa fata de teoria
economica neoclasica si doctrina economica a liberului schimb.
28) Modelul economic al lui J.M. Keynes.
29) Cum explica J.M.Keynes dezechilibrele din economia contemporana de
piata.
30) Explicati legile psihologice formulate de Keynes si importanta lor.
31) Masurile de politica economica preconizate de Keynes. Rezultatele
dirijismului pe termen scurt si lung.
01:15
05
- Modelul elaborat de Keynes, se compune, in principal, din trei categorii de elemente:

Variabilele, care constau, fie dintr-o serie de indicatori macroeconomici, fie din ratele
lor; Relatiile dintre variabile, redate cu ajutorul ecuatiilor, inegalitatilor sau functiilor;
Parametrul multiplicatorului investitional (k).
- Ruptura dintre keynesism si neoliberalism a fost numai partiala, existand cel putin
doua puncte comune care le unesc: apararea proprietatii private si a initiativei
particulare in economie si explicarea psihologica a fenomenelor economice la scara
microeconomica, pornind de la utilitatea marginala a bunurilor.
- J.M.Keynes are in vedere la trei legi psihologice principale: legea inclinatiei marginale
spre consum pe care o denumeste legea psihologica fundamentala, cu reversul ei
inclinatia marginala spre economii, legea imboldului spre investitii si legea preferintei
pentru lichiditati.
- Esenta politicii economice dirijiste preconizata de J.M. Keynes, consta in luarea unor
masuri de control pentru a determina o concordanta intre inclinatia spre consum si
imboldul la investitii, pentru a statornici un volum global al productiei cat mai
apropiat cu putinta de volumul corespunzator al ocuparii depline.
- Lasand in continuare agentii economici sa ia decizii in mod individual, pe consumatori
in functie de marimea veniturilor obtinute si inclinatia lor spre consum, iar pe
investitori in functie de maximizarea eficientei marginale a capitalului, statul are
sarcina de a folosi parghiile economice aflate la dispozitia sa (politica veniturilor, a
impozitelor, politica monetara, fiscala, bugetara, etc.), astfel incat sa dirijeze
comportamentul agentilor economici in sensul corelarii si coordonarii inclinatiilor
psihologice pentru a determina echilibrarea ofertei de marfuri cu cererea efectiva de
marfuri. In acelasi timp, aceasta presupune echilibrarea investitiilor cu economiile,
extinderea investitiilor productive si implicit cresterea numarului de locuri de munca,
in vederea functionarii echilibrate a economiei.

Cuprins

neokeynesismul si postkeynesismul
8.1. Preocupari de dinamizare a macroanalizei keynesiste-neokeynesismul
8.2. Gandirea economica conventionala din tarile occidentale
(mainstream economics) sinteza neoclasica
8.3. Criza neokeynesismului si dirijismului in ultima treime a secolului
XX. Postkeynesismul.
Intelegerea evolutiei postbelice a keynesismului in

conditiile dezvoltarii pietei libere si a manifestarii unor
fenomene economice noi.
neokeynesismul si postkeynesismul
8.1. PREOCUPARI DE DINAMIZARE A MACROANALIZEI

KEYNESISTE NEOKEYNESISMUL
00:00
Deceniile de la mijlocul secolului al XX-lea, au fost marcate de cresterea
importantei si audientei keynesismului in gandirea economica din tarile
dezvoltate si de practica interventiei statului in economie.
Sfarsitul celui de-al doi-lea razboi mondial si prabusirea fostelor colonii au
adus schimbari substantiale in raportul de forte, la scara internationala si
nationala, ceea ce a determinat modificari importante in gandirea economica.
Cresterea continua a interdependentelor dintre statele lumii, accentuate de
revolutia tehnico-stiintifica din perioada postbelica, pe fondul complicarii
mecanismului de functionare a economiei mondiale, au adus in atentia
specialistilor, o serie de probleme generale, cum ar fi: sporirea avutiei nationale,
cresterea nivelului de trai si a competitivitatii, blocaje si crize economice,
coexistenta sistemelor economiei de piata cu cele comuniste,etc.
De asemenea, tarile lumii s-au confruntat in aceasta perioada cu probleme
specifice, care tineau de nivelul de dezvoltare si de sistemul social-politic
adoptat. In tarile dezvoltate, se remarcau astfel, preocupari privind cresterea
economica si adoptarea unei politici interventioniste optime din partea statului
pentru a asigura o asemenea orientare, tarile socialiste erau preocupate de
reorganizarea structurii economice pe baza proprietatii colective, de stat si
cooperatiste, iar tarile lumii a treia, erau interesate de lichidarea subdezvoltarii.
In perioada postbelica, se pot distinge trei etape ale dezvoltarii gandirii
economice:
a) Etapa 1945 1971: accentul a fost pus pe reconstructia si relansarea

economica, fapt care a dus la aparitia teoriilor cresterii sau dezvoltarii
economice, coexistand cu teoria keynesista adoptata de tarile occidentale
dezvoltate si teoria marxista a reproductiei largite, din tarile est-europene.
b) Etapa 1971 1989: s-a acordat o importanta deosebita practicii
economice, in vederea rezolvarii disfunctiona-litatilor sistemelor
economice, respectiv crizele ciclice si de sistem din tarile occidentale,
culminand cu criza din anii 1974/1975. Pe de alta parte, in aceasta etapa,
economia mondiala se confrunta si cu slaba eficienta a economiilor
planificate, fapt care a determinat accentuarea controverselor teoretice si
ideologice dintre est si vest.
c) Etapa ulterioara anului 1989: la nivelul economiei mondiale se urmareste
relansarea economica internationala, in conditiile tranzitiei fostelor tari
comuniste la economia de piata, ceea ce a dus la aparitia unor noi teorii
ale tranzitiei de la socialism la capitalism.
In acest context, continuarea si amplificarea dezbaterilor privind locul si rolul

keynesismului in gandirea economica a secolului XX, a consacrat acest curent
de gandire, in ciuda interpretarilor foarte diferite si a contestarilor care s-au
manifestat.
Majoritatea economistilor si factorilor de decizie din tarile occidentale au
considerat doctrina keynesista, ca fiind fundamentul teoretic esential in
explicarea procesului de relansare economica, printre acestia numarandu-se:
Joan Robinson, Nicholas Kaldor, Roy Harrod, Edward Domar, Robert Klein,
James Tobin, si altii.
Semnaland inconsecventele teoriei keynesiste, sustinatorii sai au contrbuit la
perfectionarea acesteia, prin preocuparile pe care le-au manifestat, printr-o
abordare dinamica a proceselor economice pe termen lung, precum si prin
analiza mai aprofundata a sferei productiei, pornind de la relatia dintre consum
si economii, de la rolul investitiilor de capital in sporirea cheltuielilor si
cresterea gradului de ocupare a fortei de munca. Datorita propunerilor de
perfectionare si dezvoltare a teoriei si politicii economice pe care le-au facut,
adeptii teoriei keynesiste s-au facut cunoscuti in lumea stiintifica sub denumirea
de neokeynesisti.
JOAN ROBINSON (1903 1983)
Lucrari principale: Acumulare si capital(1956), Eseuri in teoria cresterii

economice (1962), Reflectii privind teoria comertului
international(1974), Contributii la economia moderna (1978) etc.
Joan Robinson a fost sefa catedrei de economie de la Cambridge in perioada

1965-1971, si a devenit discipol al lui J.M.Keynes inca din 1931. Pe
parcursul timpului, prin studiile pe care le-a facut si prin lucrarile publicate,
ea si-a adus o contributie remarcabila la stiinta economica de orientare
keynesista.
Astfel, ea face distinctie intre timpul istoric si cel logic, remarcand deosebiri
intre modul in care economistii percep si utilizeaza factorul timp. Modelul
economic elaborat pe baza teoriei neoclasice si a echilibrului economic general,
are in vedere timpul logic, respectiv succesiunea uniforma a timpului, nefacand
deosebire intre trecut si viitor. Modelele keynesiste, care recunosc incertitudinea,
iau in consideratie timpul istoric si tin cont de invatamintele trecutului si de
anticipatiile viitorului.
J. Robinson apreciaza modelele bazate pe timpul istoric ca fiind mai
relevante pe plan teoretic si mai aproape de realitate.
Ea se preocupa, in acelasi timp, indeaproape, de teoria cresterii, dezvoltand un
model in care rata investitiei constituie variabila fundamentala. J. Robinson
demonstreaza modul in care se poate determina, pe aceasta baza, nivelul
consumului, cel al economisirii si in special nivelul profitului, care la randul sau
influenteaza deciziile investitionale viitoare.
De asemenea, face o sinteza a tipologiei modelelor de crestere economica si
realizeaza o analiza critica a acestora, respectiv: modelului clasic, modelului
neoclasic si modelului keynesist.
Joan Robinson a intervenit si in alte domenii de cercetare: dezvoltare, comert
international, istoria gandirii economice, filosofia economica, iar spre sfarsitul
vietii a devenit tot mai ostila fata de noua directie conservatoare si formalista
adoptata de teoria economica.
NICHOLAS KALDOR (1908 1983)
Lucrari principale: Acumularea de capital si cresterea eco-nomica(1961),

Factorii strategici ai dezvoltarii economice (1967), Limitele teoriei
generale (1983), Economie fara echilibru (1984) etc.
Nicholas Kaldor, s-a nascut la Budapesta, in Ungaria si a studiat la Berlin si

la Londra, fiind licentiat al London School of Economics, unde , de altfel a si
predat.
Aparitia Teoriei generale a reprezentat un punct de referinta al carierei sale,
deoarece N.Kaldor se dedica atunci, construirii pe aceasta baza a unei teorii a
ciclurilor, in scopul de a izola factorii determinanti, tinand cont de instabilitatea
investitiei.
Prin studiile sale, el face un pas inainte in modelarea si analiza cresterii
economice pe baze keynesiste, prin includerea in model a problemei repartitiei
venitului national si analizei functiei progresului tehnic autonom (fara investitii),
precum si a celui dependent de cresterea investitiilor.
N. Kaldor face, nu numai o analiza a categoriilor globale, ci si o analiza
structurala a unora dinre acestea, cum ar fi, spre exemplu economiile
intreprinzatorilor si ale muncitorilor. De asemenea, se ocupa de influenta
procesului de repartitie a venitului national asupra acumularii de capital si a
cresterii economice, relevand doesebirile intre titularii de profit si titularii de
salarii. Spre deosebire de Keynes, N.Kaldor considera ca, cresterea economica
presupune un echilibru pe termen lung, insotit de folosirea deplina a fortei de
munca.
Prin opera sa vasta, Kaldor a adus contributii importante intr-o serie intreaga
de domenii ale stiintei economice, ca de exemplu: valoare si repartitie, moneda,
fiscalitate, capital, dezvoltare, progres tehnic, economia bunastarii, comert
international. Reformator, adversar inversunat al monetarismului, discipol critic
al lui Keynes, N.Kaldor si-a manifestat interesul atat fata de latura teoretica, cat
si de cea practica, a politicii economice.
ROY HARROD (1901 - 978)

MODELUL DE CRESTERE ECONOMICA HARROD DOMAR
Lucrari principale: Spre o teorie a dinamicii economice (1948),

Fundamentele logicii inductive(1956), Politica si inflatie(1958), Spre
o noua politica economica(1967), Dinamica economica(1973) etc.
Roy Harrod studiaza la Oxford literatura clasica, istoria veche si filosofia,

pentru ca apoi sa mearga la Cambridge, unde sub indrumarea lui Keynes, caruia
ii devine prieten si colaborator, sa studieze economia.
Harrod este cunoscut, in primul rand , ca fiind creatorul teoriei moderne a
cresterii economice, pe care, in esenta, e elaborat-o inainte de razboi. Inca de
la primul sau articol publicat in 1930, Harrod introduce o inovatie teoretica
importanta in cadrul dezvoltarii teoriei concurentei monopoliste, si anume
curba venitului marginal, pentru ca apoi sa dezvolte conceptul de
multiplicator al comertului exterior.
In aceasta perioada, se afla intr-un contact strans cu Keynes, fiind un aparator
constant al acestuia. Dupa publicarea Teoriei generale, el se declara un
partizan al viziunii keynesiste privind raporturile dintre investitii, inclinatia spre
economisire si venit national, prin intermediul multiplicatorului investiilor. Dar,
in acelasi timp adauga, ca pentru a intelege fluctuatiile ciclice ale activitatii
economice, trebuie sa se tina cont si de efectele cresterii productiei asupra
investitiilor, denumind acest concept acceleratorul investitional.
Harrod incearca sa dinamizeze analiza continuta in Teoria generala, careia
ii reproseaza caracterul static, elaborand impreuna cu economistul nord-
american Evsey Domar, celebrul model al cresterii economice Harrod-Domar.
Pornind de la modelul lui Keynes, ei extind aria investigatiei la o serie de
variabile economice independente, de care depinde dinamica economica, si
anume: cresterea populatiei, progresul tehnic si cresterea productivitatii muncii.
Cei doi urmareau sa explice, pe de o parte, relatiile functionale dintre variabilele
modelului cresterii economice si volumul acumularii de capital, si tipurile de
crestere economica, pe de alta parte.
Pe langa multiplicatorul lui Keynes, Harrod si Domar mai folosesc alti doi
indicatori:
- coeficientul capitalului (C ), introdus de Harrod, si care arata de cat
capital este nevoie (investitia suplimentara, respectiv acumularea de
capital) pentru a spori venitul cu o unitate. Coeficientul mediu de capital
este C = K / Y, iar coeficientul marginal al capitalului este C = I / /\Y.
- eficienta investitiilor , care arata cu cat poate spori venitul pe fiecare
unitate din ultima investitie de capital facuta (i = /\Y / I).
In final, modelul Harrod-Domarse bazeaza pe relatia dintre rata cresterii
productiei nationale
(G = /\Y / Y), inclinatia spre economisire a comunitatii (s), pe care Harrod o
considera relativ stabila si ceoficientul marginal al capitalullui (C = I / /\Y).
Derivata din egalitatea keynesista intre investitii si economii, relatia is forma
GC = s.
Dar Harrod defineste o a doua rata a cresterii, Gw rata cresterii garantate
(necesare). Daca aceasta se realizeaza, intreprinzatorii sunt satisfacuti, fiind
determinati sa investeasca in continuare. Harrod desemneaza prin Cr
coeficientul de capital dorit de intreprinzatori, corespunzator acestei rate a
cresterii.
De aici, deriva ecuatia fundamentala a cresterii GwCr = s.
Aceasta este o conditie a echilibrului si stabilitatii economice, existand un
raport precis intre rata cresterii, coeficientul de capital si rata economisirii, care
va asigura o crestere stabila.
Pentru a corecta dezechilibrele din economie, neokeynesistii propun o

politica economica de interventie a statului in economie, mai flexibila decat cea
propusa de Keynes, tinand cont de caracterul mai deschis la economiilor de piata
contemporane si de relatiile economice internationale.
R.Harrod denumeste aceasta politica prin sintagma stop and go. ceea ce
semnifica franare si stimulare a initiativelor particulare cu ajutorul parghiilor
de care dispune statul la scara macroeconomica.
Aceste parghii sunt utilizate diferentiat, in functie de conjunctura economica,
respectiv impozite si dobanzi mari in perioada de expansiune economica si
invers, impozite si dobanzi mici in perioada de recesiune economica.
8.2. GANDIREA ECONOMICA CONVENTIONALA DIN TARILE

OCCIDENTALE (MAINSTREAM ECONOMICS) SINTEZA
NEOCLASICA
Prezentarea keynesismului si implicit a dirijismului, ca o revolutie in

gandirea economica, a impus anumite reserve in mediul occidental, dominat de
economia liberala neoclasica.
Absolutizarea deosebirilor dintre keynesism si neoclasicism risca sa provoace
o ruptura iremediabila in gandirea economica, in conditiile in care majoritatea
teoreticienilor si profesorilor din economie continuau sa aiba o formatie
neoclasica, in timp ce majoritatea oamenilor politici au aderat la keynesism si
dirijism.
Urmarind sa evite aceasta scindare si sa refaca unitatea de principiu a
majoritatii specialistilor, o serie de economisti, cu predilectie nordamericani,
deschisi dialogului, au descoperit unele de puncte de contact intre cele doua
curente de gandire principale.
Un rol esential in acest demers metodologic si teoretic, l-a avut economistul
nordamerican P.A.Samuelson, laureat al premiului Nobel in 1970, iar rezultatul
este cunoscut sub denumirea de sinteza neoclasica. Ideea de baza a sintezei
neoclasice o constituie concluzia ca, intrucat functionarea reala a economiei
contemporane presupune atat actiuni individuale la scara microeconomica, cat si
masuri la scara macroeconomica, aceasta necesita in egala masura microanaliza
neoclasica, precum si macroanaliza keynesista. Autorii sintezei neoclasice
concluzioneaza ca cele doua curente de gandire, neoclasicismul si keynesismul,
nu sunt opuse, ci complementare: fiecare abordeaza si rezolva probleme ce tin
de un anumit domeniu sau sector, ambele fiind insa necesare functionarii
economiei mixte in ansamblu.
In virtutea acestor argumente, majoritatea economistilor occidentali au
adoptat sinteza neoclasica, ca reprezentand principalul curent de gandire
economica din tarile occidentale (mainstream economics).
Exceptie de la aceasta regula, o constituie ganditorii ultraliberali
(monetaristii, in frunte cu Milton Friedman), o parte din ganditorii eterodocsi
(institutionalistii nordamericani, printre care si J. Galbraith), dar si
postkeynesistii, care nu asimileaza gandirea neoclasica.
PAUL SAMUELSON (n. 1915)
Lucrari principale: O sinteza a principiului acceleratorului si al

multiplicatorului(1939), Fundamentele analizei economice (1947),
Economics: O analiza introductive(1948), Teoria economica si
matematica(1952), Programarea lineara si analiza matematica(1958),
Aspecte analitice ale politicii antiinfla-tioniste (1960) etc.
Kenneth Arrow il caracterizeaza pe P. Samuelson ca fiind unul dintre cei

mai mari economisti teoreticieni ai tuturor timpurilor.
Printre primele sale contributii marcante in gandirea economica, trebuiesc
remarcate elementele de innoire pe care le introduce in teoria consumatorului,
prin teoria expunerii preferintelor, sistematizarea combinarii multiplicatorului si
a acceleratorului, pentru a oferi un nou instrument de analiza fluctuatiilor pe
termen scurt. De asemenea, realizeaza analiza avantajului pe care-l reprezinta
comertul liber intre doua state si clarifica conditiile in care comertul
international asigura egalizarea pretului factorilor de productie intre tari.
P.Samuelson introduce formalizarea matematica in teoria economica si
recurgand la o metodologie unificata, releva eficacitatea acesteia in analiza unor
domenii diferite, cum ar fi microeconomia (productia, comportamentul
consumatorului), macroeconomia, comertul international, finantele publice, etc.
Publicarea in 1948 a lucrarii sale Economics ii ofera ocazia de a combina
elemente ale teoriei clasice, marginaliste si keynesiste, de microeconomie si de
macroeconomie, realizand o analiza a factorilor determinanti ai venitului
national, ai teoriei productiei si preturilor, precum si ai repartitiei.
Lucrarile teoretice ale lui P.Samuelson continua in domenii noi, cum ar fi:
teoria bunastarii, echilibrului general, binelui colectiv, cresterii echilibrate,
interpretarii curbei lui Phillips, analizei capitalului (participand la controversele
provocate cu Scoala de la Cambridge). Opera sa a reprezentat o urmarire a
principalelor mari probleme economice ale timpului nostru, si chiar daca nu a
dat numele sau unei scoli, el a fost principalul reprezentant al sintezei
neoclasice, acest larg curent al anilor 50 si 60, urmat de marea majoritate a
economistilor din perioada respective. P.Samuelson personifica o dubla oscilatie,
intre vechea economie politica teoretica si noua stiinta economica formalizata,
intre suprematia britanica din primele doua decenii ale secolului XX si noua
suprematie americana din gandirea economica.
8.3. CRIZA NEOKEYNESISMULUI SI DIRIJISMULUI IN ULTIMA

TREIME A SECOLULUI XX. POSTKEYNESISMUL
Consecintele neprevazute ale dirijismului pe termen lung, cu predilectie

inflatia (taratoare si apoi galopanta) si somajul, care au inceput sa se
manifeste odata cu stagnarea economica (stagflatia) au alimentat criticile
neoliberale impotriva neokeynesismului, declansand o adevarata criza a acestuia
la sfarsitul deceniului 7 si inceputul deceniului 8 ale secolului XX, agravata de
criza mondiala de la inceputul anilor 80. Contestarea keynesismului si
dirijismului au atins cota cea mai inalta intre anii 1965-1975, sub forma
controversei monetariste.
Multitudinea disfunctionalitatilor din economiile nationale si din economia
mondiala, precum si greselile de politica economica facute de unele tari,
demonstrau ca intreaga gandire economica se afla in criza, nefiind capabila sa
ofere solutii eficiente si rapide acestor probleme.
Generatiile mai tinere de adepti ai gandirii economice keynesiste, au
recunoscut valabilitatea unor critici adresate doctrinei lui Keynes, dar si fisurile
teoretice ale adversarilor lor. Astfel, pentru a se delimita de ceilalti protagonisti
ai controverselor ideologice din stiinta economica, ei s-au autointitulat
postkeynesisti.
Semnificatia termenului de postkeynesism este dubla: pe de o parte, din
punct de vedere cronologic, se refera la toti economistii occidentali de orientare
conventionala, adepti ai sintezei neoclasice de dupa Keynes, pe de alta parte, din
punct de vedere metodologic, se refera la acei economisti occidentali care se
considera adepti ai lui Keynes, dar si-au extins aria de cercetare dincolo de
problemele de macroanaliza si au apelat la surse de informare mai complexe.
Postkeynesistii recunosc ca paradigma lor economica este insuficient
precizata, aflandu-se in proces de formare. Ei sunt mai realisti si sustin ca aria de
investigare economica trebuie extinsa atat la domeniul macroeconomic, dar si la
cel micro- si mondoeconomic. La nivel macroeconomic sunt preocupati de
probleme noi, cum ar fi studierea rolului institutiilor bancare si al marilor
corporatii, studierea structurilor sociale, a problemelor repartitiei venitului
national, ale inflatiei si cheltuielilor militare. Postkeynesistii considera ca scopul
lor este acela de a explica lumea reala, si nu de a face modele abstracte,
reafirmandu-si optiunea pentru dirijism. In privinta calitatii informatiei,
considera ca numai trecutul poate fi cunoscut, pe cand viitorul este grevat de
incertitudine. Ei sustin ca repartitia venitului este determinata de factorii
institutionali si politici, distingand doua tipuri de venituri: reziduale (profitul) si
contractuale (salariile si renta). Raporturile dintre acestea influenteaza intregul
mecanism economic. Dinamica economica, in viziunea postkeynesista, are un
caracter ciclic, procesul cresterii economice fiind insotit de dezechilibre.
Postkeynesistii, resping microanaliza neoclasica, bazata pe teoria utilitatii
marginale, intrucat este construita pe o temelie nerealista (ipoteza pietei cu
concurenta perfecta), sustin ei, si propun revizuirea microanalizei in functie de
concurenta imperfecta, cu puternice elemente de monopol si oligopoluri,
apeland la metodologia neoricardiana sustinuta de P.Sraffa (1898 1983).
Acesta este unul dintre cei mai marcanti reprezentanti ai postkeynesismului si
isi expune conceptia sa economica in lucrarea Productia de marfuri cu ajutorul
marfurilor(1960).
El critica teoria neoclasica a preturilor, bazata pe utilitatea marginala a
bunurilor economice, si teoria neoclasica a veniturilor, bazata pe productivitatea
marginala a factorilor de productie, datorita elementelor subiective pe care se
intemeiaza. Sraffa incearca sa reabiliteze teoria obiectiva a valorii si a preturilor
intr-o forma neoricardiana, sustinand ca formarea si explicarea preturilor trebuie
sa porneasca de la sfera productiei de bunuri, respectiv de la costurile de
productie, si ca nivelul si raporturile dintre preturi depind de tehnologia
existenta si de raportul dintre munca si mijloacele de productie folosite.
De asemenea, el sustine ca economiile moderne se caracterizeaza prin
existenta monopolurilor, si de aceea este necesar sa abandonam calea liberei
concurente si sa urmam directia opusa: cea a monopolului.
Alti reprezentanti importanti ai postkeynesismului, au fost J.Kregel,

A.S.Eichner, A.Barrere, S.Weintraub, A.Angelopoulos, etc. Cu totii si-au adus
aportul lor critic si constructiv la dezvoltarea gandirii economice, prin teorii
demne de luat in seama, dar a caror valorificare a devenit mai dificila, datorita
schimbarilor de directie ale gandirii economice contemporane, ca urmare a
puternicei afirmari a neoclasicismului si neoliberalismului in preioada care a
urmat prabusirii sistemelor totalitare din fostele tari socialiste.
Realizati o analiza comparativa a neokeynesismului, sintezei

neoclasice si postkeynesismului.
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
................................................................................................................ 00:45
00:55
05
32) Evolutia postbelica a keynesismului. Inovatiile metodolo-gice, teoretice

si de politica economica ale urmasilor lui Keynes.
33) Expuneti si analizati in ce consta contributia sintezei neoclasice
infaptuita de P. Samuelson.
34) Caracterizati postkeynesismul si explicati in ce a constat criza
neokeynesismului si dirijismului in ultima treime a sec. XX.
35) Modelul Harrod-Domar de crestere economica si politica economica de
stop and go.
01:15
05
- Dezbaterile privind locul si rolul keynesismului in gandirea economica a secolului XX

au consacrat acest curent de gandire, in ciuda interpretarilor foarte diferite si a
contestarilor care s-au manifestat. Majoritatea economistilor si factorilor de decizie din
tarile occidentale au considerat doctrina keynesista ca fiind fundamentul teoretic
esential in explicarea procesului de relansare economica, printre acestia numarandu-
se: Joan Robinson, Nicholas Kaldor, Roy Harrod, Edward Domar, Robert Klein,
James Tobin, si altii. Semnaland inconsecventele teoriei keynesiste, sustinatorii sai au
contrbuit la perfectionarea acesteia, prin preocuparile pe care le-au manifestat, printr-
o abordare dinamica a proceselor economice pe termen lung, precum si prin analiza
mai aprofundata a sferei productiei, pornind de la relatia dintre consum si economii,
de la rolul investitiilor de capital in sporirea cheltuielilor si cresterea gradului de
ocupare a fortei de munca. Datorita propunerilor de perfectionare si dezvoltare a
teoriei si politicii economice pe care le-au facut, adeptii teoriei keynesiste s-au facut
cunoscuti in lumea stiintifica sub denumirea de neokeynesisti.
- P.A.Samuelson, laureat al premiului Nobel in 1970, realizeaza sinteza neoclasica, a
carei idee de baza o constituie concluzia ca, intrucat functionarea reala a economiei
contemporane presupune atat actiuni individuale la scara microeconomica, cat si
masuri la scara macroeconomica, aceasta necesita in egala masura microanaliza
neoclasica, precum si macroanaliza keynesista. Autorii sintezei neoclasice
concluzioneaza ca cele doua curente de gandire, neoclasicismul si keynesismul, nu
sunt opuse, ci complementare: fiecare abordeaza si rezolva probleme ce tin de un
anumit domeniu sau sector, ambele fiind insa necesare functionarii economiei mixte in
ansamblu.
- Postkeynesismul respinge microanaliza neoclasica, bazata pe teoria utilitatii
marginale, intrucat aceasta este construita pe o temelie nerealista (ipoteza pietei cu
concurenta perfecta), sustin ei, si propun revizuirea microanalizei in functie de
concurenta imperfecta, cu puternice elemente de monopol si oligopoluri, apeland la
metodologia neoricardiana sustinuta de P.Sraffa (1898 1983).

Cuprins
Unitatea de invatare 9. Neoclasicismul si neoliberalismul contemporan

9.1. Transformarile suferite de liberalismul neoclasic in perioada
interbelica si inceputul perioadei postbelice
9.2. Colocviul W.Lippman si particularitatile neolibera-lismului
9.3. Conceptia economica a lui Fr. Hayek
9.4. Contributia lui Milton Friedman la dezvoltarea gandirii economice
neoliberale
Intelegerea gandirii economice din cea de-a doua jumatate

a secolului XX.
Unitatea de invatare 9. Neoclasicismul si neoliberalismul contemporan
9.1. TRANSFORMARILE SUFERITE DE LIBERALISMUL

NEOCLASIC IN PERIOADA INTERBELICA SI INCEPUTUL
PERIOADEI POSTBELICE 00:00
Adaptarea liberalismului neoclasic la noua situatie din perioada interbelica si

inceputul perioadei postbelice, dominate de keynesism, a reprezentat un
imperativ impus atat de criticile care le-au fost adresate de catre proprii lor
oponenti (keynesisti si marxisti), cat si de evidenta unor fenomene economice pe
care nu le puteau explica sau controla.
Prima lor reactie in acest sens, a constat in incercarea de examinare
autocritica a propriei lor paradigme, ajungand astfel la concluzia, ca au acceptat
cu prea multa usurinta ideea neinterventiei statului in economie.
In al doilea rand, ei au recunoscut excesul lor de subiectivism in analizele
economice, importanta exagerata acordata psihologiei si comportamentului
individual al agentilor economici, precum si neincrederea fata de informatiile
concrete, respectiv fata de studiul istoric al economiei.
Ca o reactie venita din partea controverselor doctrinare ale perioadei
respective, din curentul de ansamblu al gandirii economice neoclasice, s-au
manifestat mai multe miscari de adaptare la noile cerinte ale realitatii:
a) preocuparea pentru perfectionarea calculului economic rational, care a dus
la aparitia unei discipline de granita, econometria, spre sfarsitul
deceniului trei al secolului XX, reprezentantii principali ai acestui curent
fiind norvegianul Ragnar Frish (1895-1973), laureat al premiului Nobel in
1969, Irving Fisher (1867-1947).
b) efortul neoliberalilor germani, indeosebi Walter Eucken (1851-1950),
cunoscuti sub denumirea de ordoliberali, de a depasi controversele
sterile legate de metoda de cercetare (inductie sau deductie, istorie sau
teorie, etc.), propunand ca veriga de legatura intre scoala neoclasica si cea
istorica sa fie studiul structurii diferitelor sisteme economice , cu scopul
practic de a explica si de a realiza economia sociala de piata.
c) combaterea vehementa a proprietatii colective si a interventiei excesive a
statului in economie, sub forma dirijismului si a planificarii centralizate,
de catre economistii ultraliberali, reprezentati in principal de Friedrich
Hayek (1899-1992) si Ludwig von Mises (1881-1973), argumentul
esential fiind incalcarea drepturilor democratice ale indivizilor.
d) combaterea ideii de pasivitate a statului liberal, in cadrul Colocviului
Walter Lippmann, care s-a tinut la Paris, in anul 1938. Cu aceasta ocazie,
s-a propus interventia limitata a statutui contemporan in economie, in
directia asigurarii unei concurente loiale, fara a interveni insa, in procesul
formarii libere a preturilor pe baza mecanismelor pietei.
9.2. COLOCVIUL WALTER LIPPMANN SI PARTICULARITATILE

NEOLIBERALISMULUI
In decursul deceniului patru al secolului XX, credibilitatea liberalismului

traditional a suferit o diminuare importanta, atat sub impactul influentei
exercitate de raspandirea dirijismului si a economiilor planificate, cat si sub
aspectul dereglarilor structurale si functionale suferite de economiile de piata.
In acest context, reprezentantii de marca ai gandirii economice liberale, au
luat decizia reexaminarii profunde a mesajului liberal, spre a-l putea adapta
realitatilor economice. Astfel, din initiativa ziaristului american Walter
Lippmann (n.1899), a fost convocat la Paris, in anul 1938, colocviul care-i
poarta numele, scopul declarat fiind revigorarea liberalismului. Printre
reprezentantii marcanti, au participat Ludwig von Mises, Fr. Hayek si altii.
La baza dezbaterilor colocviului, s-a aflat lucrarea de baza a lui W.Lippmann,
O cercetare a principiilor unei societati bune(1937), tradusa in limba franceza
sub denumirea de Cetatea libera.
Obiectivele colocviului au constat in:
a) precizarea pozitiei liberale fata de starea reala a economiei de piata, precum si
fata de curentele de gandire antiliberale. Conform viziunii lui W.Lippmann,
principalul neajuns al vechiului liberalism consta in accentuarea unei false
probleme, respectiv libertatea totala a agentilor economici si neinterventia statului
pe piata, fapt care a dus la aparitia unor forme de organizare economica rigide
(monopolurile), care au provocat blocaje in mecanismul pietei. El face distinctie
intre concurenta, ca o stare normala a economiei si politica liberalismului clasic de
tipul laissez-faire, care considera ca este periculoasa. Respinge, de asemenea
ideea unei ordini naturale, care ar impune pasivitatea statului, dar se pronunta
pentru consolidarea liberei concurente, sprijinita de un stat activ, care sa asigure
cadrul legal de functionare a economiei. W. Lippmann apreciaza ca urmarirea
interesului particular de catre fiecare agent economic este o binefacere pentru
societate, si de aceea admite existenta inegalitatilor intre indivizi.
b) recunoasterea faptului ca economia de piata nu functioneaza armonios,
dupa cum pretinde liberalismul traditional, si ca atare trebuiesc reexaminate
critic particularitatile acestuia. Fata de liberalismul traditional, care era catalogat
ca fiind excesiv de individualist si haotic, participantii la colocviu preconizau un
liberalism renovat, sub denumirea de neoli-beralism, care insa se manifesta
impotriva concentrarii firmelor si a formarii monopolurilor. Respingand formele
excesive ale interventiei statului in econmie (dirijismul si planificarea), ei au
recunoscut necesitatea unei imixtiuni limitate, reglementate juridic, cu scopul de
a asigura desfasurarea concurentei dintre agentii economici in conditii cat mai
bune.
In concluzie:
- colocviul a schitat directiile principiale si masurile mai importante, in
vederea solutionarii problemelor economice dificile si a renovarii
liberalismului, respectiv restabilirea liberei concurente in economie. In
viziunea lui Walter Lippmann obiectul reformelor liberale consta in
mentinerea si facilitarea diviziunii muncii in economia de schimb, fapt
care presupune egalitatea de sanse si stabilirea si mentinerea jocului liber
al fortelor economice printr-o actiune convenabila a statului.
- statul trebuie sa creeze cadrul juridic adecvat, pentru desfasurarea
nestingherita a concurentei, adica, sa ia masuri coercitive fata de cei ce
incalca regulile concurentei loiale sau masuri de corectare a unor
fenomene care submineaza stabilitatea monetara si deformeaza semnalele
de piata prin fluctuatiile preturilor.
9.3. CONCEPTIA ECONOMICA A LUI FRIEDRICH HAYEK (1899

1992)
Laureat al premilui Nobel pentru economie in 1974, Fr. Hayek s-a format ca
cercetator si professor universitar in spiritul scolii psihologice de la Viena,
predand apoi cursuri de stiinte economice si politice in Austria, Germania,
Anglia si SUA. Pe plan politic, el a fost un ultraliberal.
Rezultatele cercetarilor sale s-au concretizat intr-o opera vasta, acoperind mai
multe domenii ale stiintelor sociale, de la economie politica si sociologie, la
politica si filosofie. Lucrarea sa cea mai cunoscuta este Calea spre servitute
(1944).
Sinteza conceptiei neoliberale a lui Fr.Hayek despre societate si economia
acesteia, in conditii de libertate si legalitate, este cuprinsa intr-o suita de trei
lucrari aparute sub titlul Lege, legislatie si libertate, in perioada 1973-1979.
Viziunea lui Fr.Hayek despre economie, se deosebeste ata de liberalismul
clasic, care credea in existenta ordinii naturale, dar si de ganditorii
contemporani, care utilizeaza in studierea fenomenelor economice metode
imprumutate din alte stiinte. In centrul preocuparilor sale au stat principiile si
logica unei civilizatii a libertatii, bazate pe indivizi activi, care isi urmaresc
interesele si scopurile, fiind capabili sa aleaga metodele si caile cele mai
eficiente pentru atingerea acestora. Din aceasta perspectiva, obiectul stiintei
economice il constituie studiul comportamentului uman, in mod deosebit
urmarile neintentionate ale actiunilor individuale. Dupa aprecierile sale,
elementul central al stiintelor sociale este cel subiectiv, in acest domeniu nefiind
posibil sa se stabileasca legi obiective. Ca atare, stiintele sociale sunt
reglementate de psihologia si comporta-mentul indivizilor, si din aceasta cauza
predictiile pe care le poate face stiinta economica au un caracter foarte general,
fiind teoretice si nu istorice.
Contributiile lui Fr.Hayek in domeniul stiintei economice s-au evidentiat in
mod deosebit prin urmatoarele teorii: conceptia sa despre libertate si statul de
drept, conceptia despre economia de piata si ordinea liberala, si conceptia despre
politica economica.
a) Conceptia despre libertate si statul de drept.

Fr. Hayek considera ca valoarea suprema in societatea moderna prospera
este libertatea, aceasta insemnand absenta oricarei constrangeri, respectiv
posibilitatea indivizilor de a-si urmari scopurile, inclusiv de a face tranzactii cu
alti parteneri. Asigurarea libertatii presupune existenta unei ordini legale,
asigurate prin lege, care prevede reglementari obligatorii valabile pentru toti
cetatenii. Fr. Hayek a explicat legatura stransa existenta intre libertate, ordinea
in societate si domnia legii, respectiv intre ordinea spontana si ordinea de
drept. El arata ca oamenii sunt liberi sa-si urmeze scopurile si ca urmare, in
mod treptat se contureaza regulile de comportament, care apoi sunt intarite prin
normele de drept. De asemenea, el este adeptul unui stat activ, interventia
acestuia fiind acceptabila in anumite limite si rezumata la anumite domenii,
strict determinate prin lege. Rolul statului de drept este sa asigure o serie de
servicii publice, domeniile in care se impune interventia statului fiind: cadrul
legal al concurentei, ordinea publica, apararea nationala. Garantia functionnarii
eficiente a statului de drept este, in opinia lui Hayek, separatia dintre puterea
judecatoreasca, cea executiva si cea legislativa. Exista astfel, in conditiile in
care legile sunt nediscrimina-torii, o compatibilitate deplinaintre libertate si
statul de drept.
b) Conceptia despre economia de piata si ordinea liberala.

Fr. Hayek considera ca economia de piata este forma normala de existenta a
unei societati civilizate. Aceasta are capacitatea de a se autoregla, si nu poate fi
organizata in mod rational, pe baza unui plan elaborat in prealabil, datorita
complexitatii ei si a volumului imens de cunostinte si informatii dispersate la
scara intregii societati. Ordinea si organizarea economica se realizeaza prin
libera concurenta si reprezinta adaptarea reciproca a numeroaselor actiuni
individuale pe o piata. Economia de piata este, in viziunea lui Fr. Hayek, un
joc creator de bogatie, care rezulta din rolul informativ al pre-turilor ca relee
de transmitere a informatiilor, alocarea optima a resurselor (optimizarea
productiei) si satisfacerea nevoilor (optimizarea consumului).
c) Conceptia despre politica economica.

Dupa cum am mentionat anterior, Fr. Hayek, recunoaste rolul activ, dar
limitat al statului in economie, inclusiv dreptul sau de a mobiliza o parte din
resursele de care dispun agentii economici prin sistemul de taxe si impozite,
atunci cand interesele generale o cer. El critica politica monetara a statelor
moderne, sugerand denationalizarea banilor,adica inlaturarea monopolului
statului in emisiunea monetara si extinderea dreptului de emisiune la bancile
particulare. In acest sens, Hayek considera ca, ciclicitatea si crizele economice
se datoreaza excesului de bani din economie, ca urmare a unei emisiuni
monetare excesive si a practicii deficitelor bugetare sau a sporirii nejustificate
a banilor scripturali de catre bancile comerciale. In cadrul politicii fiscale, el
considera ca fiind justificate numai doua categorii de impozite si anume:
pentru acoperirea cheltuielilor de administratie si pentru bunurile colective
(invatamant, sanatate, cultura), respingand categoric impozitele percepute,
pentru ceea ce dirijistii numesc dreptate sociala si stat al bunastarii.
Adept al teoriei mainii invizibile a lui Adam Smith si al teoriei pietelor a lui
J.B. Say, considerat drept ultraliberal pe plan politic, Fr.Hayek a dezaprobat si
criticat orice forma de control si de conducere centralizata a economiei de catre
stat. Importiva unei puternice interventii a statului in economie, el adduce sdoua
categorii de argumente: politice si economice. Din punct de vedere politic, are in
vedere pericolul totalitarismului, al incalcarii libertatii si democratiei, iar din
punct de vedere economic, considera ca dirijarea si controlul central constituie
elemente de rigiditate in functionarea economiei de piata, afectand puternic
eficienta acesteia.
Traversand o lunga perioada istorica, martor al framantatelor evenimente ale
secolului XX, Fr. Hayek se impune ca principalul teoretician contemporan al
liberalismului, caruia a cautat sa-i dea noi fundamente, atat juridice, cat si
politice, ideologice sau pur economice.. El propune un proiect global de
organizare a societatii moderne, in care statul, desi detine rolul esential in
asigurarea libertatii individuale si a incadrarii juridice a pietei, trebuie el insusi
limitat si controlat prin norme de drept. Totusi, desi pune in discutie numeroase
probleme de un interes real si avertizeaza impotriva unor greseli si efecte
negative, opera sa constituind o pledoarie pentru libertate si initiativa creatoare,
din ultimele sale lucrari razbate o lipsa de optimism fata de viitorul civilizatiei
umane.
9.4. CONTRIBUTIA LUI MILTON FRIEDMAN (n.1912) LA

DEZVOLTAREA GANDIRII ECONOMICE NEOLI-BERALE
Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru stiinte economice in anul

1976, s-a impus inca de la sfarsitul anilor 50, ca sef al Scolii de la Chicago si
in acelasi timp, ca lider al opozitiei fata de interventionismul keynesist, ca cel
mai activ sustinator al unui liberalism intransigent si principal inspirator al
noilor politici economice aplicate incepand cu anii 70.
In enuntul filosofiei sale politice (Capitalism si libertate 1962), el afirma
ca mecanismul de piata este suficient pentru a regla cea mai mare parte a
problemelor economice, puterea statului trebuind sa fie descentralizata si redusa
la minimum, baza libertatii politice fiind libertatea agentilor economici.
Diversele contributii ale lui M. Friedman exprima credinta sa ferma, ca
mecanismul preturilor de piata poate rezolva problemele productiei si alocarii de
resurse.
Printre altele, ca profesor la Universitatea din Chicago si cercetator la
Institutul Hoover, el publica peste 26 de carti si 200 de articole, printre care, cele
mai importante sunt: Eseuri in stiinta politica(1953), Capitalism si
libertate(1962), Libertatea de a alege(1980), Inflatie si somaj(1976), etc.
Domeniile in care si-a adus contributiile cele mai importante au fost: teoria
consumatorului, critica dirijismului, domeniul metodologiei si teoria monetara.
a) Conceptia privind suveranitatea consumatorului sau libertatea de a alege.

M. Friedman apara economia de piata bazata pe proprietatea privata si
activitatea marilor corporatii, fiind un adept al individualismului si
liberalismului, precum si al teoriei economice neoclasice. Fata de keynesism,
este mai putin ostil decat Fr. Hayek, dar isi mentine aceasi dezaprobare ca acesta
fata de socialism, colectivism si planificare. El considera chiar, ca principala
deficienta a economiei nordamericane postbelice a fost tirania controlului
statului, respectiv politica dirijista preco-nizata de neokeynesisti.
De asemena, M. Friedman apreciaza ca impulsul activitatii economice
porneste de la consumatori, care prin capacitatea lor de a alege marfurile oferite
de producatori, le orienteaza acestora activitatea. In concluzie, cheia unei bune
functionari a economiei de piata este libertatea de alegere a oamenilor sau
suveranitatea consumatorului. Aceasta se manifesta direct pe piata, iar resursele
sunt alocate astfel incat dorintele consumatorului sa fie satisfacute. Elementul
esential al acestui mecanism il reprezinta preturile, care, conform parerii lui M.
Friedman, indeplinesc trei functii, si anume:
- transmit informatii,
- stimuleaza adoptarea celor mai ieftine metode de productie si folosirea cat
mai eficienta a resurselor disponibile,
- determina repartitia veniturilor.
De asemenea, el considera ca, economia libera de piata are patru
caracteristici definitorii: proprietatea particulara, consa-crarea juridica a acesteia
in legislatia tarii, neinterventia statului si un sistem monetar stabil.
b) Critica adusa de M. Friedman dirijismului.

Milton Friedman, ca de altfel toti neoliberalii, critica interventia statului in
economie, intrucat aceasta duce la acordarea de privilegii, favorizeaza coruptia
si contine pericolul dictaturii. El se pronunta impotriva imixtiunii statului in
fixarea preturilor, a subventiilor bugetare acordate industriei si agri-culturii, a
practicii deficitelor bugetare, precum si impotriva statului bunastarii generale,
respectiv a asigurarilor sociale pentru cei dezavantajati.
M.Friedman accepta si recunoaste totusi, unele contributii metodologice si
teoretice ale lui Keynes, in special cele referitoare la analiza macroeconomica si
la functia consumului global, aducandu-i insa unele corective. Astfel, in locul
venitului curent, utilizat de Keynes, el introduce conceptul de venit
permanent, referindu-se la diversele componente ale venitului si nu numai la
venitul actual sau curent.
c) Contributiile in domeniul metodologiei.

M.Friedman abordeaza criteriile de validare a teoriilor economice, sustinand
ca, criteriul de valabilitate al acestora trebuie sa fie capacitatea lor previzionala
si nicidecum coerenta logica.
De asemenea, se refera si la rolul modelelor economico-matematice,
indoindu-se de utilitatea lor, si propune folosirea modelelor empirice, care ofera
previziuni mai realiste.
d) Teoria si politica monetara.

Intrucat in centrul preocuparilor teoretice si practice ale lui Milton Friedman
s-au aflat banii, rolul lor in functionarea economiei de piata si politica monetara,
insusi numele sau este legat de expresia monetarism.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, monetaristii, in frunte cu Scoala de la
Chicago condusa de M. Friedman, au dezvoltat teoria cantitativa a banilor,
sustinand ideea primordialitatii banilor in economie.
Punctul de plecare il constituie formula fundamentala a teoriei cantitative a
banilor MV = PY (unde M = masa monetara; V = viteza de rotatie a banilor; P =
indicele preturilor; Y = volumul marfurilor).
M.Friedman, observa ca V si Y au un caracter constant, astfel incat le
izoleaza sub forma unei constante (k), ajungand la concluzia ca, in aceste
conditii, formula masei monetare necesare la un moment dat (Md) este: Md =
kP.
In lucrarile sale O reformulare a teoriei cantitative a banilor(1956) si O
istorie monetara a SUA intre 1867-1960(1963), M.Friedman sustine ca banii
constituie un factor determinant al cresterii PNB.
Cantitatea de bani influenteaza, in mare masura, variabilele macroeconomice,
somajul si preturile. Inflatia, de altfel, este considerata ca un fenomen monetar,
fiind principalul pericol pentru stabilitatea economica.
Continutul politicii monetare preconizate de M.Friedman, consta in
combaterea inflatiei si asigurarea stabilitatii preturilor, considerand somajul nu
numai justificat, dar si util. El a introdus notiunea de rata naturala a somajului,
considerat a fi acel nivel de somaj, care este o urmare fireasca a mecanismului
de piata si care are consecinte positive asupra acesteia.
Monetaristii s-au dovedit a fi preocupati sa gaseasca o regula generala in
politica monetara si propun in acest sens, sporirea anuala a masei monetare cu o
rata fixa de 3-5%, sugerand mentinerea acestei reguli in orice conditii, tinand
cont de faptul ca aceasta ar fi, cu aproximatie, rata anuala de crestere a unui
PNB potential.
Milton Friedman s-a impus ca unul dintre cei mai proeminenti economisti
contemporani. El a stiut sa foloseasca o serie de slabiciuni ale doctrinei
keynesiste, ca si o serie de esecuri ale unor politici economice de inspiratie
keynesista, promovate de numerosi discipoli, savarsind o adevarata
contrarevolutie impotriva lui Keynes.
Intr-un interviu acordat revistei Time, el declara urma-toarele: Intr-un sens
noi toti am devenit keynesisti, dar in alt sens numeni nu mai este. Noi utilizam
toate conceptele si schemele keynesiste, dar aproape nimeni nu se mai refera la
concluziile lui Keynes. Milton Friedman este un spirit extrem de polemic, el
autoproclamandu-se un liberal din secolul XIX. Ca urmare, el s-a declarat
favorabil recurgerii la mecanismul de piata si ostil, in masura posibilului,
interventiei guvernamentale: Eu consider piata ca esentiala pentru buna
functionare a relatiilor dintre indivizi si cred ca pentru a pastra libertatea, trebuie
sa limitam rolul guvernamental si sa acordam o importanta primordiala
proprietatii private, pietei libere si acordurilor voluntare
Scoala monetarista de la Chicago a furnizat principalii consilieri economici ai
administratiei republicane.
M. Friedman insusi detine aceasta functie pe langa Richard Nixon, in anul
1968, si apoi pe langa Ronald Reagan, in 1980. Unele din tezele scolii
monetariste au stat la baza politicilor economice promovate si de alte guverne
occidentale, iar astazi exista ecouri si adepti in mai multe tari, mai ales in
Germania si Elvetia, unde traditiile liberale sunt adanc inradacinate. Politicile
economice ale administratiei Reagan si ale guvernului Theatcher sunt, in sine,
combinatii ale mai multor teorii, in cadrul carora isi gasesc cu preponderenta
aplicarea, ideile de sorginte monetarista.
Realizati un studiu comparativ prin care sa analizati coordonatele

principale ale gandirii economice ale Fr.Hayek si Milton Friedman.
.................................................................................................................
00:45
.................................................................................................................
.................................................................................................................
................................................................................................................
00:55
05
36) Particularitatile neoliberalismului si obiectivele colocviu-lui W. Lippman.

37) Conceptia economica a lui Fr.Hayek.
38) Conceptia lui M. Friedman despre suveranitatea consumatorului in cadrul economiei
contemporane de piata, precum si despre rolul banilor si al politicii monetare.
01:15
05
- In decursul deceniului patru al secolului XX, credibilitatea liberalismului traditional a

suferit o diminuare importanta, atat sub impactul influentei exercitate de raspandirea
dirijismului si a economiilor planificate, cat si sub aspectul dereglarilor structurale si
functionale suferite de economiile de piata.
- In acest context, reprezentantii de marca ai gandirii economice liberale, au luat decizia
reexaminarii profunde a mesajului liberal, spre a-l putea adapta realitatilor economice.
Astfel, din initiativa ziaristului american Walter Lippmann (n.1899), a fost convocat la
Paris, in anul 1938, colocviul care-i poarta numele, scopul declarat fiind revigorarea
liberalismului. Printre reprezentantii marcanti, au participat Ludwig von Mises, Fr.
Hayek si altii.
- In viziunea lui Walter Lippmann obiectul reformelor liberale consta in mentinerea si
facilitarea diviziunii muncii in economia de schimb, fapt care presupune egalitatea de
sanse si stabilirea si mentinerea jocului liber al fortelor economice printr-o actiune
convenabila a statului. Statul trebuie sa creeze cadrul juridic adecvat pentru
desfasurarea nestingherita a concurentei, adica, sa ia masuri coercitive fata de cei ce
incalca regulile concurentei loiale sau masuri de corectare a unor fenomene care
submineaza stabilitatea monetara si deformeaza semnalele de piata prin fluctuatiile
preturilor.
- Viziunea lui Fr.Hayek despre economie, se deosebeste atat de liberalismul clasic, care
credea in existenta ordinii naturale, dar si de ganditorii contemporani, care utilizeaza
in studierea fenomenelor economice metode imprumutate din alte stiinte. In centrul
preocuparilor sale au stat principiile si logica unei civilizatii a libertatii, bazate pe
indivizi activi, care isi urmaresc interesele si scopurile, fiind capabili sa aleaga
metodele si caile cele mai eficiente pentru atingerea acestora. Din aceasta perspectiva,
obiectul stiintei economice il constituie studiul comportamentului uman, in mod
deosebit urmarile neintentionate ale actiunilor individuale. Dupa aprecierile sale,
elementul central al stiintelor sociale este cel subiectiv, in acest domeniu nefiind
posibil sa se stabileasca legi obiective. Ca atare, stiintele sociale sunt reglementate de
psihologia si comportamentul indivizilor, si din aceasta cauza predictiile pe care le
poate face stiinta economica au un caracter foarte general, fiind teoretice si nu istorice.
- Contributiile lui Fr.Hayek in domeniul stiintei economice s-au evidentiat in mod
deosebit prin urmatoarele teorii: conceptia sa despre libertate si statul de drept,
conceptia despre economia de piata si ordinea liberala, si conceptia despre politica
economica.
- Continutul politicii monetare preconizate de M.Friedman consta in combaterea
inflatiei si asigurarea stabilitatii preturilor, considerand somajul nu numai justificat,
dar si util. El a introdus notiunea de rata naturala a somajului, considerat a fi acel
nivel de somaj care este o urmare fireasca a mecanismului de piata si care are
consecinte pozitive asupra acesteia.
Cuprins
Unitatea de invatare 10. Gandirea economica romaneasca in perioada

interbelica
10.1. Partidele politice si principalele curente de gandire economica
10.2. Gandirea economica a lui M. Manoilescu
10.3. Gandirea economica a lui V. Madgearu
Intelegerea gandirii economice romanesti in perioada interbelica; aportul adus

de Mihail Manoilescu si Virgil Madgearu in dezvoltarea acesteia.
Unitatea de invatare 10. Gandirea economica romaneasca in perioada
interbelica
10.1. PARTIDELE POLITICE SI PRINCIPALELE CURENTE DE

GANDIRE ECONOMICA
00:00
Viata economica si social-politica a Romaniei interbelice a reprezentat o
continuare a dezvoltarii pe baze moderne a tarii nostre, inceputa inca din secolul
XIX, in special dupa evenimentele petrecute in 1821, 1848, 1859, 1864 si 1877.
Ca urmare a reformei agrare legiferate in 1921, puterea economica a clasei
mosieresti s-a restrans, iar partidul conservator a fost impins pe un plan secundar
in viata politica romaneasca. In aceste conditii s-a extins numeric clasa de mijloc
(burghezia), consolidandu-se asfel puterea principalului ei partid, partidul
national-liberal. Alaturi de acesta, pe scena politica romaneasca, se confruntau si
alte formatiuni politice de vocatie democratica, si anume: partidul national din
Transilvania (creat in 1869 de Iuliu Maniu), partidul taranist (creat de Ion
Mihalache in anul 1918), care vor forma ulterior impreuna partidul national-
taranesc (1926), partidul poporului (infiintat in 1918 de generalul Alexandru
Averescu) si partidul national (creat in 1910 sub denumirea de partid nationalist-
democratic si condus de cunoscutul istoric Nicolae Iorga).
a) Curentul liberal in gandirea economica romaneasca.

Gandirea economica liberala din perioada interbelica exprima, in esenta,
interesele marii burghezii industriale si financiare autohtone, preocupata sa-si
asigure suprematia economica si politica impotriva concurentei clasei capitaliste
mai puternice din alte tari. Ea continua traditia gruparii democratice si radicale a
liberalismului din secolul al XIX, fiind preocupata de realizarea unui complex
economic national modern si eficient.Principalii reprezentanti ai curentului de
gandire economica liberal, in Romania interbelica, au fost: Vintila I.C.Bratianu,
C-tin. Bratianu, I.G.Duca, G.Tasca, M. Manoilescu, St.Zeletin, V. Slavescu,
Mitita Constantinescu, etc.
Liberalismul din perioada interbelica a preluat de la liberalismul romanesc
anterior, urmatoarele trei elemente definitorii: ideea proprietatii private
moderne, ca temelie a liberei initiative si a deplinei libertati de miscare a
agentilor economici; ideea industrializarii Romaniei si a protejarii ei de
concurenta straina; ideea prioritatii intereselor intreprinzatorilor autohtoni si a
intereselor nationale, fata de interesele intreprinzatorilor si tarilor straine,
sintetizata prin sintagma prin noi insine, propusa de Vintila I.C.Baratianu inca
din 1905 si adoptata ca principiu de politica economica de catre partidul
national-liberal.
Pronuntandu-se in apararea acestor principii liberale, G.Tasca aduce ca
argument utilitatea lor sociala, faptul ca pe baza lor se poate obtine cantitatea
cea mai mare de produse, si respinge atat socialismul, cat si o a treia cale de
dezvoltare intre liberalism si socialism.
De asemenea, I.G.Duca concepe organizarea societatii si progresul ei numai
pe baza proprietatii private, cu respectarea a patru pricipii:ordine, democratie,
nationalism si economie sociala, respingand lupta de clasa si revolutiile, care
duc la ruperea echilibrului social, precum si socialismul si taranismul.
Generatiile mai tinere de liberali, din perioada interbelica, au ajuns la
concluzia ca doctrina liberala trebuie sa fie in acord cu noile evenimente, astfel
incat au propus unele modificari ale acelor principii care dovedisera prea rigide
(absolutizarea proprietatii private) sau care erau deja depasite (spre exemplu
pasivitatea statului modern in economie).
Principalele inovatii propuse de acesti ganditori, in scopul revigorarii
doctrinei economice liberale, se refera la accentuarea rolului statului in
sprijinirea procesului de industrializare a tarii si de dezvoltare a intreprinderilor
private autohtone, precum si luarea in considerare a unor probleme sociale care
au aparut ca urmare a efectelor negative ale economiei de piata (somaj,
inegalitati in venituri, etc.).
Inzestrata cu aceste noi contributii, doctrina economica libe-rala a fost
denumita neoliberalism, curent reprezentat de gandi-tori importanti ai culturii
romanesti, cum ar fi M.Manoilescu si St. Zeletin.
In acest sens, M. Manoilescu considera ca accentul intereselor economice
trebuie deplasat dinspre proprietatea privata, care nu trebuie absolutizata, catre
stimularea initiativelor agentilor economici particulari, in timp ce St. Zeletin
sustine ca esenta neoliberalismului consta in politica interventionista,
respectiv in implicarea mai activa a statului in economie.
b) Curentul taranist in gandirea economica romaneasca

Doctrina taranista exprima optiunile de politica economica ale unor ganditori
de formatie democratica, preocupati de soarta agriculturii si clasei taranimii la
sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, care respingeau ca directii de
dezvoltare atat liberalismul, cat si socialismul.
In perioada interbelica, gandirea taranista a devenit doctrina partidului
taranesc infiintat de invatatorul argesean Ion Mihalache in 1918, devenit apoi
partid national-taranesc in 1926, prin unirea cu partidul national din
Transilvania, condus de Iuliu Maniu (1873-1955).
Principalul ideolog al P.N.T. a fost Virgil Madgearu (1887-1940), alaturi de
care si-au mai desfasurat activitatea si alti ganditori, cum ar fi: Ion Raducanu, C.
Stere, M. Ralea etc.
Elementul definitoriu al doctrinei taraniste, l-a reprezentat importanta
preponderenta acordata clasei taranimii, considerate ca o clasa sociala omogena,
precum si apararea proprietatii private mici si mijlocii.
In viziunea acestor ganditori, taranimea avea interese specifice, diferite atat
de interesele marii burghezii industriale si financiare, reprezentate de liberali, cat
si de interesele muncitorimii.
Fiind ostili liberalismului, neoliberalismului si colectivis-mului, taranistii
acorda prioritate agriculturii, in cadrul economiei nationale, lasand industria pe
plan secundar si subordonand-o agriculturii. In consecinta, ei dezaproba politica
de protejare a industriei nationale, pe care o considera artificiala (industria de
sera) si se pronunta pentru libera patrundere a marfurilor si capitalurilor straine
pe piata romaneasca, apaland la sintagma de politica a portilor deschise,
sinonima cu liberul schimb sau libera concurenta.
Ganditorii taranisti au contestat caracterul capitalist al economiei romanesti
din perioada interbelica, neacordand socialismului nici o sansa in tara noastra,
contrapunandu-le dezideratul statului taranesc si rolul cooperatiei ca instrument
de organizare si emancipare a taranimii.
Cei care s-au aflat la guvernare, in Romania, o perioada mai indelungata de

timp in perioada interbelica, au fost liberalii. Astfel, acestia au carmuit tara intre
1914-1919, 1922-1928, si 1933-1937, in timp ce taranistii au condus numai intre
1928-1931, 1932-1933, respectiv in anii de criza economica.
Se poate spune deci, ca politica prin noi insine a invins politica portilor
deschise. Partea de capital strain pe ansamblul economiei a scazut de la 36% in
1929, la 21% in 1938, ponderea principala reprezentand-o industria grea (70%
in 1929, fata de 40,5% in 1938).
Liberalii au practicat o politica protectionista activa, prin votarea unui numar
important de legi cu acest caracter, care au aparat industria nationala. Ca urmare
importul de produse industriale a scazut in permanenta intre 1920 si 1938, iar
industrializarea a cunoscut un ritm accelerat, printre cele mai ridicate din
Europa.
10.2. GANDIREA ECONOMICA A LUI MIHAIL MANOILESCU (1891

1950)
M. Manoilescu a fost un ganditor original si nonconformist, reprezentant al

neoliberalismului interbelic, opera sa fiind considerata de C. Murgescu, ca fiind
prima strapungere romaneasca in gandirea economica universala.
Printre lucrarile sale cele mai reprezentative, amintim: Politica productiei
nationale(1923) si Teoria protectionismului si a schimbului
international(1929).
In viziunea sa, cheia succesului in orice activitate economica, o reprezinta
initiativa creatoare individuala, statul trebuind sa devina un factor de sprijin al
acesteia, intervenind in activitatea economica in mod rational.
Contributiile fundamentale ale lui M. Manoilescu la imbo-gatirea gandirii
economice se situeaza in domeniul metodologic, teoretic, al politicii economice
si al relatiilor internationale.
a) Pe plan metodologic, M. Manoilescu considera ca stiinta economica este

o stiinta de masa, nu se poate limita la studiul agentilor economici, obiectul ei
esential fiind economia nationala. Aceasta cunoaste particularitati de la o tara
la alta, si de aceea el se indoieste de universalitatea principiilor formulate de
gandirea economica liberala occidentala. Ca urmare, ii indeamna pe economistii
romani sa ia in consideratie realitatile din propria tara, contribuind astfel la
imbogatirea stiintei economice prin rezolvarea eficienta a problemelor specifice
de ordin national.
M. Manoilescu considera, ca pentru a formula concluzii valabile este necesar
a fi cercetat un volum mare de fenomene economice, stiinta economica avand
sarcina sa descopere regu-laritati sau constante, care guverneaza procesele
studiate.
b) In planul teoriei economice, M.Manoilescu a formulat concluzii esentiale

privind determinarea eficientei fortelor productive (munca, pamant, capital).
Referindu-se mai ales la productivitatea factorilor de productie, insistand asupra
productivitatii muncii, el a evidentiat superioritatea intrinseca a industriei fata de
agricultura, a tarilor industrializate fata de cele agrare, si pe aceasta baza a
formulat constanta Manoilescu.
Conform acesteia, este evidentiata tendinta de adancire a discrepantei
dintre cele doua grupuri de tari, in ceea ce priveste nivelul productivitatii
muncii. Pe baza minutioaselor comparatii pe care le-a facut, M.Manoilescu
demonstreaza ca productivitatea muncii este mai ridicata, de regula, in industrie
dacat in agricultura, respectiv ca productivitatea medie (nationala) din tarile
industrializate este mai ridicata decat in tarile cu profil economic agrar, si pe
masura trecerii timpului, distanta sau decalajul dintre productivitatea muncii din
cele doua categorii de tari, tinde sa se adanceasca. Aceasta concluzie este
denumita constanta Manoilescu.
De asemenea, el a semnalat cele doua cai posibile de procurare a bunurilor
necesare unei tari, respectiv: calea directa sau industriala, atunci cand
productivitatea muncii din ramura respectiva este superioara mediei nationale, si
calea indirecta sau comerciala, inclusiv importul, cand productivitatea muncii
este inferioara mediei nationale.
c) Pe planul preocuparilor normative de politica economica, M.Manoilescu a

formulat cateva concluzii de importanta deosebita pentru dezvoltarea economiei
nationale, printre care: industrializarea in vederea concentrarii eforturilor in
ramurile economice cu o productivitate a muncii inalta, descentralizarea
industriei la scara mondiala, protejarea ramurilor economiei nationale care se
caracterizeaza printr-o productivitate a muncii ridicata (atat in industrie, cat si in
agricultura), etc.
M. Manoilescu a incercat sa elaboreze o teorie generala a protectionismului. El
a pornit de la ideea ca, pentru a determina calitatea activitatii economice a unei
intreprinderi, ramuri sau economie nationala, nu sunt suficienti si elocventi
indicatorii economicici care se refera la productia bruta, ci cei ce se refera la
productia neta, respectiv productia cu care respectiva intreprindere sau economie
nationala a contribuit la sporirea bogatiei sociale.
d) Teoria lui M. Manoilescu referitoare la comertul international, se afla in

opozitie cu teoria liberala (ricardiana si neoclasica), care sustinea schimbul liber
pe piata internationala, pe baza avantajului relativ, reciproc avantajos pentru toti
partenerii.
M. Manoilescu demonstreaza ca acest lucru nu este valabil, in sensul ca in
realitate castiga numai tarile puternic industrializate, cu o productivitate
nationala medie ridicata, in timp ce tarile preponderent agrare, avand
productivitatea nationala medie mai scazuta, pierd in tranzactiile internationale,
sub doua aspecte: atunci cand vand produse primare si atunci cand cumpara
produse industriale.
Ecuatia schimburilor economice internationale consta, conform opiniei lui M.
Manoilescu, in exploatarea tarilor agrare de catre cele industrializate, in sensul
ca, diferenta mare care exista intre productivitatea medie a muncii nationale din
cele doua grupuri de tari, obliga tarile agricole sa dea mai multa munca in forma
fizica sau naturala, decat cea pe care o primesc in schimbul produselor lor.
Astfel, pentru produsul muncii unui lucrator dintr-o tara industriala, tara agrara
trebuie sa dea produsul muncii mai multor lucratori.
Singura solutie eficienta pentru aceasta problema economica, o constituie
diversificarea economiei nationale prin industria-lizare a tarilor agrare si
protejarea industriei nationale de concurenta tarilor dezvoltate.
Principiul care trebuia pus la baza strategiei dezvoltarii Romaniei pe termen
lung era, in opinia lui M. Manoilescu, specializarea in productie pe baza legii
concentrarii activitatii economice in ramurile de mare productivitate a muncii,
care satisfac nevoile interne ale populatiei si pot crea surplusuri pentru export.
Pe un plan mai general, aceasta insemna descentralizarea industriei la scara
mondiala.
Prin teoria sa, M. Manoilescu ofera un criteriu rational de practicare a unei
politici economice protectioniste. El considera ca pot fi protejate prin taxe
vamale orice ramuri ale economiei nationale, cu conditia ca productivitatea
muncii sa fie mai ridicata decat media nationala.
In completarea ideilor lui M.Manoilescu despre idustrializare si

protectionism, trebuie mentionata solutia originala propusa de St. Zeletin,
important reprezentant al neoliberalismului romanesc interbelic, pentru a depasi
dilema: industrie nationala sau capital strain. Analizand in mod realist
dificultatile financiare implicate de procesul industrializarii (insuficienta
capitalurilor autohtone), dar si pericolul concurentei produselor importate din
tarile industrializate, St. Zeletin sugereaza o formula flexibila de rezolvare a
ambelor probleme, apeland la sintagma porti inchise pentru marfurile straine,
dar porti deschise pentru capitalurile straine.
M.Manoilescu a reusit sa formuleze o teorie generala a protectionismului,
drept corolar al necesitatii descentralizarii industriei la scara mondiala, in timp
ce St. Zeletin a completat aceasta teorie, preconizand o nuantare a politicii
externe protectioniste, in functie de particularitatile istorice ale tarii noastre.
10.3. GANDIREA ECONOMICA A LUI VIRGIL MADGEARU (1887

1940)
Ca ideolog al P.N.T., Virgil Madgearu a manifestat un interes deosebit fata de

conditiile de viata ale clasei taranimii, cea mai numeroasa ca pondere in
populatia tarii, cat si fata de agricultura, ramura traditionala a economiei
romanesti.
Statisticile vremii arata ca intre 1920 si 1940, Romania ocupa locul al
patrulea in Europa, din punctul de vedere al suprafetelor cultivate (terenul folosit
pentru agricultura reprezenta in 1930, 62% din suprafata tarii) si locul cinci in
lume sub raportul productiei agricole totale. In toata perioada interbelica,
Romania a continuat sa fie o mare producatoare si exportatoare de cereale, desi
practica o agricultura extensiva, cu un ritm lent de modernizare.
Lucrarile de referinta ale lui Virgil Madgearu se refera, desigur, la situatia
populatiei taranesti si a agriculturii, printre titlurile cele mai reprezentative,
amintind: Doctrina taranista (1923), Taranismul(1922), Noua politica
economica a Romaniei (1931), Agrarianism, capitalism, imperialism(1936) si
Evolutia economiei romanesti dupa razboiul mondial(1940).
Studiile economice publicate de V. Madgearu au semnalat numeroase
deficiente in economia romaneasca din perioada interbelica, decurgand din
prezenta unor ramasite de ordin feudal in agricultura, existenta unei
suprapopulatii satesti in raport cu structura proprietatii funciare, persistenta unor
tehnici rudimentare de exploatare agricola, de care dispunea populatia
taraneasca, datoriile banesti mari ale acesteia si sprijinul insuficient acordat de
stat agriculturii si taranimii.
Esenta doctrinei taraniste elaborata de V.Madgearu se refera la faptul ca, prin
originea, continutul si perspectivele sale, economia Romaniei din perioada
interbelica se deosebea fundamental de economia tarilor dezvoltate ale Europei
occidentale, politica liberala, ca si cea socialista fiind complet nepotrivite unui
sistem de guvernamant.
In viziunea lui V. Madgearu, ordinea economica romaneasca din perioada
interbelica, nu putea fi incadrata in sistemul capitalist, considerand ca Romania
a ramas un stat semicapitalist, cu o ordine economica social-agrara-taraneasca.
Argumentele invocate erau mai mult de ordin cantitativ, respectiv: ponderea
mare a agriculturii si a taranimii in ansamblul economiei nationale si in totalul
populatiei, ponderea mica a intreprinderilor capitaliste particulare si
considerarea sectorului de stat ca neapartinind formei capitaliste de organizare
economica.
Prin lucrarile sale, V. Madgearu a propus o serie de obiective realiste ale
dezvoltarii economice, printre care: dezvoltarea si modernizarea agriculturii
romanesti prin pluricultura (diversi-ficarea culturilor), trecerea la agricultura
intensiva pe baza sprijinului acordat de stat, dezvoltarea stiintelor agricole si
constituirea diferitelor tipuri de cooperatie, incepand cu cea de consum si credit,
si terminand cu cea de productie.
Ideile lui V. Madgearu privind sporirea rolului politic al taranimii,
dezvoltarea intensiva a agriculturii si cresterea nivelului de viata al intregii
populatii a tarii, cuprindeau o puternica incarcatura democratica.
In probleme de politica economica interna, el acorda prioritate agriculturii si
intrevede posibilitatea dezvoltarii industriei numai dupa ce se va dezvolta
agricultura intensiva, capabila sa permita acumularea de capital.
In probleme de politica economica externa, V. Madgearu a fost adeptul
politicii portilor deschise, a liberei circulatii a marfurilor si a capitalurilor intre
tari.
In ceea ce priveste viitoarea forma de organizare a economiei romanesti, el
considera ca trebuia ales intre doua alternative: fie drumul economiei liberale
pure (care i se pare totusi, a fi utopic), fie drumul economiei organizate,
controlate de catre stat (care i se pare a fi mai realist). Trebuie mentionat ca
viziunea lui V.Madgearu despre trecutul, prezentul si viitorul economiei
romanesti cunoaste o anumita evolutie, legata de succesiunea rapida a unor
evenimente economice si politice.
Astfel, in domeniul politicii economice interne, el recunoaste la un moment
dat imperativul industrializarii tarilor agrare, tinand cont de tendinta tot mai
insistenta a tarilor industrializate in directia reagrarizarii (1934). In domeniul
politicii externe, el va admite folosirea protectionismului vamal de catre tarile
mici si mai putin dezvoltate, pentru a-si apara industria incipienta, pornind de la
constatarea unor inconveniente legate de patrunderea capitalurilor straine pe
piata tarilor agricole si de la dezavantajele pe care acestea le suportau in relatiile
cu tarile dezvoltate.
Romania interbelica a fost, in fond, Romania Mare, opera a oamenilor
politici de formatie veche care au stiut sa foloseasca imprejurarile istorice spre a
realiza reintregirea tarii.
Acest lucru nu a insemnat insa, numai largirea granitelor, ci si un sistem
economic, social si politic nou; a insemnat trecerea de la liberalismul
nedemocratic la democratia liberala. Din acest punct de vedere, Romania Mare a
fost opera unor oameni politici formati in veacul al XIX, in regat Bratienii si
sustinatorii lor, in Transilvania, Iuliu Maniu si vechii memorandisti, cu totii
spirite europene, democratice, care au impus reforme radicale menite sa
modernizeze din temelii structurile economice, sociale si politice ale noului stat.
Din nefericire, generatia ctitorilor a disparut neasteptat de repede, iar cei
ramasi au fost depasiti de valul noilor veniti si de cursul evenimentelor.
Noua generatie, nascuta dupa 1930, a inlocuit vechea elita politica, aducand
cu sine lipsa de moralitate, coruptia, violenta, arivismul, fenomene ce se faceau
simtite la nivel European. La 1938, vechile visuri ale regelui Ferdinand si ale
Bratienilor, democratismul fundamental al lui Iuliu Maniu erau pe deplin
distruse.
Cu toate acestea, principiile si temeliile pe care se inaltase Romania Mare
fusesera bune; economia si cultura au progresat in mod continuu. Anii interbelici
au fost ani de dezvoltare, ca de altfel in intreaga Europa de rasarit. Degradarea
clasei conducatoare au fost mult accentuata de evolutia situatiei internationale,
de victoria fascismului si nazismului in Italia si in Germania si de slabirea
treptata a influentei marilor democratii europene. In noile conditii internationale
insa, soarta Romaniei era pecetluita, democratia facand loc dictaturii: mai intai
celei de dreapta, apoi celei de stanga, comuniste, ramasa stapana peste Europa
de rasarit pana spre sfarsitul deceniului noua al secolului XX.
Evidentiati principalele coordonate ale gandirii economice romanesti

din perioada interbelica.
.................................................................................................................
00:45
.................................................................................................................
.................................................................................................................
................................................................................................................
00:55
05
39) Problemele economice majore si principalele curente de gandire

economica din Romania in perioada interbelica.
40) Conceptia lui M. Manoilescu privind caracterul neechivalent al
schimburilor pe piata mondiala. Explicati constanta Manoilescu.
41) Controverse teoretice si doctrinare din Romanaia interbelica privind
natura, trasaturile si perspectivele economiei romanesti. Conceptia lui V.
Madgearu despre caracterul specific taranesc al economiei tarii noastre.
42) Controversa privind politica externa a Romaniei Mari in perioada
interbelica: opozitia protectionism si politica portilor deschise.
01:15
05
- M.Manoilescu a fost un ganditor original si nonconformist, reprezentant al neoliberalismului

interbelic, opera sa fiind considerata de C. Murgescu ca fiind prima strapungere romaneasca
in gandirea economica universala.
In planul teoriei economice, M.Manoilescu a formulat concluzii esentiale privind
determinarea eficientei fortelor productive (munca, pamant, capital). Referindu-se mai ales la
productivitatea factorilor de productie, insistand asupra productivitatii muncii, el a evidentiat
superioritatea intrinseca a industriei fata de agricultura, a tarilor industrializate fata de cele
agrare, si pe aceasta baza a formulat constanta Manoilescu.
- Conform acesteia, este evidentiata tendinta de adancire a discrepantei dintre cele doua
grupuri de tari, in ceea ce priveste nivelul productivitatii muncii. M.Manoilescu demonstreaza
ca productivitatea muncii este mai ridicata in industrie dacat in agricultura, respectiv ca
productivitatea medie (nationala) din tarile industrializate este mai ridicata decat in tarile cu
profil economic agrar, si pe masura trecerii timpului decalajul dintre productivitatea muncii
din cele doua categorii de tari tinde sa se adanceasca. Aceasta concluzie este denumita
constanta Manoilescu.
- Ca ideolog al P.N.T., Virgil Madgearu a manifestat un interes deosebit fata de conditiile de
viata ale clasei taranimii, cea mai numeroasa ca pondere in populatia tarii, cat si fata de
agricultura, ramura traditionala a economiei romanesti.
- In viziunea lui V. Madgearu ordinea economica romaneasca din perioada interbelica, nu
putea fi incadrata in sistemul capitalist, considerand ca Romania a ramas un stat
semicapitalist, cu o ordine economica social-agrara-taraneasca. Argumentele invocate erau
de ordin cantitativ, respectiv: ponderea mare a agriculturii si a taranimii in ansamblul
economiei nationale si in totalul populatiei, ponderea mica a intreprinderilor capitaliste
particulare si considerarea sectorului de stat ca neapartinind formei capitaliste de organizare
economica.
- In politica economica interna el a acordat prioritate agriculturii si a intrevazut posibilitatea
dezvoltarii industriei numai dupa ce se va dezvolta agricultura intensiva, capabila sa permita
acumularea de capital.
- In probleme de politica economica externa V. Madgearu a fost adeptul politicii portilor
deschise, respectiv a liberei circulatii a marfurilor si a capitalurilor intre tari.


1709 - Doctine Economice Format Nou ID - 8056

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1709 - Doctine Economice Format Nou ID - 8056

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Nicolae Titulescu

Facultatea de tiine Economice

Lector univ.dr. Elena Mrgulescu

Unitatea de invatare 1. Introducere in studiul istoriei curentelor economice

Unitatea de invatare 1. Introducere in studiul istoriei curentelor economice

Intelegerea notiunilor metodologice

1.1. CLARIFICARI NOTIONALE SI METODOLOGICE 00:00

Prezentul curs incearca sa prezinte evolutia si analiza ideilor, teoriilor si

Obiectul de studiu al disciplinei istroriei gandirii economice, il reprezinta

Obiectivele prezentului curs de istorie a curentelor economice sunt

Pentru a studia si a intelege domeniul istoriei gandirii economice, este

Gandirea economica reprezinta un proces de reflectare activa a vietii

Teoria economica reprezinta ansamblul ideilor structurate rezultate prin

Doctrina economica consta dintr-un complex de teorii care exprima aprecieri,

Istoria gandirii economice studiaza etapele maturizarii acestei stiinte,

Th. Kuhn a elaborat cinci insusiri pe care trebuie sa le prezinte o teorie

Aceste cinci caracteristici (precizie, coerenta, simplitate, deschidere,

1. Obiectul stiintei economice este unul de ordin istoric. Fenomenele

1.2. SCOLI SI CURENTE DE GANDIRE ECONOMICA

Cercetatorii, economistii si ganditorii stiintei economice sunt grupati dupa

Realizati o clasificare a diverselor scoli si curente de gandire

- Gandirea economica reprezinta un proces de reflectare activa

Abraham-Frois G. - Economie politica, Humanitas, 1994.

Unitatea de invatare 2. Evolutia gandirii economice pana in secolul al

Intelegerea gandirii economice din antichitate

In perioada epocii antice, nu pot fi trecute cu vederea trei mari personalitati

Platon (427-348 i.H.)

Xenofon (430-355 i.H.)

Aristotel (384-322 i.H.)

2.2. GANDIREA ECONOMICA A EVULUI MEDIU

In perioada feudala, gandirea economica nu a cunoscut un progres important,

2.3. MERCANTILISMUL PRIMUL CURENT DE GANDIRE

Odata cu epoca Renasterii incepe o perioada rapida de dezvoltare a

-Mercantilismul timpuriu sau sistemul monetar, care pune accentul pe

-Mercantilismul dezvoltat sau sistemul balantei comerciale, care admite

Mercantilismul dezvoltat reflecta o gama larga de situatii economice,

Mercantilismul a fost primul curent de gandire economica moderna si in

Realizati o sinteza comparativa a gandirii economice a celor trei

6) Care sunt principalii ganditori si filosofi din antichitate care au abordat si

a. In perioada feudala, gandirea economica nu a cunoscut un progres important,

Abraham-Frois G. - Economie politica, Humanitas, 1994.

Unitatea de invatare 3. Gandirea economica a fiziocratilor

Intelegerea gandirii economice a liberalilor clasici

3.1. PRIMII LIBERALI CLASICI

In secolele XV-XVI se pun bazele marelui comert capitalist, ca urmare a 00:00

Doctrina fiziocrata a aparut in Franta secolului al XVIII ca o reactie

a) Teoria ordinii naturale

b) Conceptia fiziocratilor despre bogatie

c) Teoria produsului net

1. Avansurile funciare, reprezinta cheltuieli pentru amenajarea si

Pe baza analizei produsului net si a capitalului, fiziocratii au incercat sa

Astfel, Fr. Quenay a elaborat in anul 1758 Tabloul economic, care

Analizati comparativ gandirea economica mercantilista si gandirea

10) Gandirea economica a fiziocratilor si principalele trasaturi ale paradigmei

- In secolele XV-XVI se pun bazele marelui comert capitalist, ca urmare a campaniilor

Unitatea de invatare 4. Scoala clasica engleza gandirea economica a lui

Intelegerea gandirii economice a lui A.Smith

In secolul al XVIII-lea Marea Britanie cunostea o perioada de inflorire

4.1. AVUTIA NATIUNILOR OPERA FUNDAMENTALA A LUI

4.2. EXPLICAREA VALORII SI A PRETULUI IN VIZIUNEA LUI ADAM

4.3. TEORIA REPARTITIEI VENITULUI NATIONAL

In elaborarea teoriei repartitiei venitului national, Adam Smith porneste de la

Salariul este considerat a fi rasplata cuvenita producatorilor pentru marfa