Cprioara, de Emil Grleanu

Pe muchiul gros, cald ca o blan a pmntului, cprioara st jos, lng iedul ei. Acesta i-a ntins capul cu
botul mic, catifelat i umed, pe spatele mamei lui, i, cu ochii nchii, se las dezmierdat. Cprioara l linge, i limba
ei subire culc uor blana moale, mtsoas a iedului. Mama l privete, i-n sufletul ei de fugarnic ncolete un
simmnt struitor de mil pentru fiina fraged creia i-a dat via, pe care a hrnit-o cu laptele ei, dar de care
trebuia s se despart chiar azi, cci vremea nrcatului venise de mult nc. i cum se uit aa, cu ochii ndurerai,
din pieptul cprioarei scap ca un muget nbuit de durere; iedul deschide ochii. Cprioara se mbrbteaz, sare n
picioare i pornete spre ancurile de stnc din zare, printre care vrea s-l lase rtcit. Acolo, sus, e pzit i de
dumnia lupului, i de iscusina vntorului, cci pe muchiile prpstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se
ncumeta. Acolo l-ar fi tiut ca lng dnsa. Dar pn la ele erau de strbtut locuri pline de primejdii. Cprioara i
azvrle picioarele n fug fulgertoare, n salturi ndrznee, s ncerce puterile iedului. i iedul i se ine voinicete
de urm; doar la sriturile ameitoare se oprete cte o clip, ca i cum ar mirosi genunea, apoi se avnt ca o
sgeat i, behind vesel, zburd de bucurie pe picioarele subiri ca nite lujere.

Dar trebuiesc s scoboare, s strbat o pdure, ca s urce din nou spre ancuri. Cprioara contenete fuga;
pete ncet, prevztoare. Trece din poian n poian, intr apoi sub boli de frunze, pe urm prin hrube adnci de
verdea, pn ce ptrunde n inima ntunecat, ca un iad, a pdurii.

i-au mers mult aa, pn ce au dat n sfrit de lumini. Iedul, bucuros, o ia nainte, srind. Dar n aceeai
clip cprioara se oprete, ca de-o presimire, adulmecnd. n faa ei, de supt o cetin, ochii lupului strluceau
lacomi. Un salt, i iedul ar fi fost sfiat. Atunci cprioara d un zbieret adnc, sfietor, cum nu mai scosese nc,
i, dintr-un salt, cade n mijlocul liminiului. Lupul, vznd prada mai mare, uit iedul i se repede la ea...

Prbuit n snge, la pmnt, sub colii fiarei, cprioara rmne cu capul ntors spre iedul ei. i numai cnd
acesta, nspimntat, se topete n adncul pdurii, cprioara simte durerea, iar ochii i se tulbur de apa morii.

NVATATURA STNCUTELOR, de Eugen JIANU

n dimineata aceea soarele a trebuit sa trudeasca indelung pana a izbutit sa risipeasca negurile care apasau padurea...
Cind am iesit afara, bunicul era pe prispa si ma astepta:
Hai sa mergem sa culegem nucile!
imi plac tare mult nucile. Stiu si o ghicitoare cu ele: Patru frati ingemanati, intr-o camasa-mbracati, ghici ce e?"
Nuca, fireste!
Am sa-ti arat cum bat stancutele nucile, spuse bunicul. Au ele invatatura lor care le prinde bine, caci si lor le
place miezul bun.
Cunosteam stancutele astea, pasari vioaie si istete. Mu faceau nici un rau nimanui. Isi aveau cuibul in hornul cel
vechi al surii; acolo si-au scos puii si i-au invatat sa zboare. Faceau fel de fel de acrobatii, ridicindu-se si la-sindu-se
pe o aripa, apoi picau aidoma unui pietroi de ziceai ca acusi-acusi se vor zdrobi. Bunicul mi-a spus ca se joaca si
ele, sa-si intareasca aripile! Le cunosteam, asadar, si ma bucuram "cind le vedeam. Spusele bunicului m-au pus pe
ginduri: Cum adica invatatura stancutelor?" Sa aiba oare ele O scoala" a lor? Asa ca, l-am intrebat pe bunicul:
Scoala? Asa, cu clase si banci?...

- Asa ceva, fireste, nu au! Dar invatatura cum anume sa faca pentru a dobindi cele de trebuinta traiului, ai sa vezi ca
au!Am ajuns sub nuc. Nucile erau coapte, numai bune de cules. Ba vreo cteva, rascoapte, erau cazute pe jos. Am
luat doua, le-am strns n pumni i le-am spart: aveau miezul dulce.
In nuc, cele doua stancute cu cei trei pui ai lor. Cercetau nucile. Pe semne ca erau dornice sa le guste, dar cum sa
faca? Stancutele cele tinere incercau sa sfarime coaja cu izbituri de cioc. Potriveau nuca in ghiare si loveau o data,
de doua ori. Coaja se dovedea mai tare decat puterea ciocurilor si nu xde putine ori nuca le scapa din gheare. Apoi
incercau cu alte nuci... Parintii le-au lasat sa trudeasca o vreme, apoi unul din ei a luat in cioc o nuca, s-a ridicat in
zbor si, ce sa vezi, deodata, a lasat nuca sa cada, ca si cufll ar fi scapat-o! A ales in asa fel locul incit in cadere, nuca
sa se loveasca de niste pietre. A mai ridicat-o o data, si minune, nuca s-a spart! Stancuta cea ba-trina si-a chemat
puisorii, Ie-a aratat nuca sfarimata si i-a indemnat sa faca la fel!
Cit te-ai freca la ochi, toate stancutele au avut cite o nuca sparta. Fiindca nu se aflau prea multe pietre in preajma,
asteptau rabdatoare sa le vina rindul la... scapat nuca din cioc! Si se dovedeau a fi cit se poate de multumite.
Ei nepoate, vazut-ai scoala stancutelor?...

O RAZA de Emil Garleanu

S-a desprins raza din ghemul ei de aur si-a ratacit prin senin. Si-n intaia zi, tremuratoare, cauta pe ce
sa se opreasca.
Intr-o poiana, din mijlocul unei paduri, gasi urma copitei unui cerb, plina ochi de apa ploilor. Vroi sa
se strecoare in unda rece dar, in clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dadu buzna
dintr-un desis, se repezi, sorb! apa, tulbura ce mai ramasese, apoi se napusti in cealalta margine a
padurii dupa o caprioara care tocmai trecea,
Raza calatori mai departe.
Munti, dealuri, vai; ai ce cutreiera in lume cand te-ai asternut la drum. Pe-un camp, o gramada de
oameni prafuiti, osteniti, adusi de sale, merg laolalta. Pe umeri de-abia isi duc pustile cu spangile
ascutite. Raza ii urmareste; ar vrea sa se infasoare ca o sarma de aur imprejurul spangii calatorului
celui mai obosit, ramas in urma. Dar, deodata, un sunet de goarna razbate pana in adancuri. Calatorii
se opresc, isi indreapta trupurile, privesc iscoditori si crunti inainte, scot pustile si intr-o clipa,
dimpotriva lor alti oameni se arata. O clipire: dusmanii se arunca unii peste altii, pustile razbubuie,
spangile se-nrosesc in piepturi. Calatorul obosit din urma, insetat adineoari poate ca si lupul din
padure, acum e si el o fiara. Pe luciul de otel al pustii lui se prelinge sangele.
Infiorata, raza calatoreste mai departe. Cand vrei sa ratacesti, ai unde. Asa, raza ajunge deasupra
unui targ.
intr-o casa mare, bogata, intr-un salon o multime de femei si de barbati sorb ceaiul aromat. Ras,
vorba si-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subtiri si albe ale
cantaretei. Ce maini frumoase! Iar la degetul cel mic o piatra pretioasa, un diamant, parca atragea
raza; din inalt ea se scoboara, si-n clipa aceea degetul fetei pare ca fulgera de focuri. Uimita, mandra,
cantareata se opreste, frange cantecul si se uita cu ingamfare imprejur:
- Uitati-va la diamantul meu, zice celor din odaie. Dar raza se furiseaza, si ochii tuturor privesc
rautaciosi.
Mai departe. Un colt curat, senin si linistit mai e pe lumea aceasta?
intr-un alt targ, intr-o mahala saracacioasa, ia o coliba. Fereastra mica e deschisa; langa fereastra,
mama, cu fata supta de neodihna, isi leagana copilasul bolnav pe genunchi. Micutul sta cu ochisorii
verzi deschisi, pieptul mai nu i se ridica, buzele albe nu se pot misca. Se gandeste mama: cate
necazuri, cate nadejdi, si acum!
Si cum gandea astfel, o lacrima, curata ca un margaritar, ii izvoreste din ochii mamei si i se anina de
geana. Si atunci raza pribeaga se topi in lacrima si o polei.
Iar copilasul, care demult nu se mai inviorase, o zari; intinse manusita spre obrazul mamei si zambi
usor.

LEGENDA PRIVIGHETORII, de Simeon Florea MARIAN

Fiind odata imparatul pasarilor foarte bine dispus si voind sa stie care dintre supusii si supusele sale cinta mai
frumos, mai placut si mai fermecator, a dat porunca in intreaga sa imparatie ca pe data sa se adune la curtea
imparateasca cei mai vestiti cintareti ca sa-i cinte la masa. Cum au auzit pasarile de aceasta porunca
imparateasca, indata s-au adunat toate la un loc, au tinut sedinta intreolalta si au ales apoi din mijlocul lor pe
trei reprezentanti, pe care i-au trimis la curtea imparateasca. Au fost alese urmatoarele pasarele: gangurtil,
mierla si privighetoarea. Cele alese nu statura mult pe ginduri sa se sfatuiasca, ci se pornira in graba spre curtile
imparatesti, fiindca timpul cand trebuiau sa se prezinte imparatului se apropiase.
Gangurul, ca unul care are imbracamintea cea mai aleasa si mai frumoasa, fiind acoperit cu pene aurii, care
stralucesc foarte frumos la lumina soarelui, fu lasat sa mearga inainte, ba nu numaf ca-l lasara, ci inca si el sin-
gur se puse in fruntea celorlalte doua si nici pe una n-o lasa de fel sa mearga inaintea lui.
Mierla merse in urma lui, zicand ca ea, ca una care are cioc auriu, ca si penele gangurului, si imbracamintea
neagra si stralucitoare ca matasea, trebuie sa mearga in urma lui.
Privighetoarea insa, fiind mai mica la faptura si avind imbracamintea cea mai simpla, ramase in urma si mergea
cu capul plecat si umilita spre curtea imparatului.
Cum ajunse gangurul la curtea imparateasca si intra inlauntru, imparatul, yazindu-l ca e asa de frumos impo-
dobit si are o statura foarte atragatoare, il primi cu cea mai mare cinste, il puse apoi in fruntea mesei si-l pofti sa
 cinte.
Gangurul, plin de fala, incepu a cinta. Imparatul fu foarte multumit cu cintecul lui si-l lauda.
Intra apoi mierla. Imparatul, cum o vazu si pe aceasta, indata ii intinse si ei un scaun poftind-o sa saza langa
masa si sa cinte.
incepind a cinta, mierla impresiona mult mai placut si cinta mult mai frumos decat gangurul.
La urma sosi si privighetoarea si se pleca plina de umilinta pana la pamint dinaintea imparatului. Vazind-o ca e
asa de mica, de prizarita, umilita si nebagata in seama, imparatul se mira ce cauta la curtea lui si de aceea o
intreba, cam rastit, cu ce treburi a venit, fara insa s-o pofteasca sa saza, cum facuse cu ceilalti doi oaspeti care in-
trasera inaintea ei.
Apoi, de, inaltate imparate, zise privighetoarea de langa usa, unde ramasese de cand intrase inauntru ,
sa nu va fie cu suparare si cu banat, sunt aleasa si trimisa de catre neamurile mele la inaltimea voastra ca si eu sa
va cint un cintec.
Cinta-mi, dara zise imparatul zimbind , sa te vad si pe tine ce poti.
Privighetoarea, necutezind macar sa-si indrepte privirile spre imparat, isi drese mai intii glasul si apoi incepu a
cinta, dar colea, cum stie ea sa cinte, nu cum cintara celelalte...
imparatul, cand o auzi cintind, ramase uimit de frumusetea cintecului ei. Un glas asa de duios, dulce, placut si
fermecator n-a mai fost auzit de cand s-a trezit pe lume. Privighetoarea, prin cintecul ei, a bagat sub covata pe
ceilalti doi cintareti de mai inainte. Si dupa ce a sfirsit ea acuma de cintat, imparatul n-o mai lasa sa stea la usa,
ci o puse pe dinsa in locul gangurului, in fruntea mesei, din-<Ju-i totdeodata si prima", adica darul cel mai
mare, mai frumos si mai pretios, care era menit pentru cel mai bun cintaret; iar dupa ce s-a sfirsit acuma masa,
dupa ce toti (oaspetii, citi au fost la acea masa poftiti, s-au sculat de la : dinsa, ea a fost aceea care a pornit prima
in fruntea celorlalti doi cintareti, macar ca imbracamintea ei e cu mult mai simpla decat a gangurului si a
mierlei.
Mierla, care cintase ceva mai frumos decat gangurul, sa dus in urma privighetorii. Gangurul insa, cu toata
Istamba lui cea domneasca, cu toata frumusetea imbracamintei sale, ramase indarat si, iesind umilit si rusinat de
la imparatul, se duse acuma cel din urma.
Si de atunci apoi, de cand au fost aceste trei pasari la imparatul lor ca sa-i cinte la masa, a ramas privighetoarea
cea mai renumita si mai maiastra cintareata dintre toate neamurile pasarilor. Fiecare pasare cintatoare trebuie
sa-si plece capul si sa se inchine inaintea ei.

Srcuul ,de Emil Grleanu

S-a iscat un vrtej ca din senin. S-a nurubat n pmnt, apoi a pornit-o tehui, peste cmp, curi i livezi, lund cu el
tot ce gsea mai uor n cale. i dac de pe jos fura flori, pene i hrtii, de pe-o ramur lu un crbu, un crbu
mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochiorii ca dou neghinie. Crbu de primvar. Cnd l-a luat vrtejul pe
sus, i-a strns i el picioruele i a vzut c poate zbura i fr s dea din aripi.
Vrtejul i-a fcut gustul, i-n mijlocul unui drum de ar, lng o curte, s-a nepenit o clip ca un sfredel, apoi s-a
topit deodat, lsnd tot ce luase, balt, la pmnt. Iar crbuul czu pe o bucic de hrtie alb i rmase acolo,
ameit. Cnd s-a trezit, privi mprejur: un drum prfuit. i din captul drumului, ano, cu pieptul n plato, cu
pintenii arcuii venea un cuco. Ii! Scap de unul i dau de altul, i zise crbuul. sta m nghite! Cucoul s-a
apropiat, s-a uitat cu un ochi la crbu, i-a trecut mndru nainte. Am scpat! gndi cu bucurie crbuul i se
ntoarse s priveasc dup cuco. Atunci ncremeni de spaim. Din cellalt capt al drumului sosea un curcan.
Crbuul se fcu mai mic dect era, inndu-i sufletul: Acum chiar c-am pit-o! Cnd ajunse curcanul n
dreptul cucoului, se nroti, i roi mrgelele i i ddu capul pe spate; iar cucoul scoase pieptul i mai n afar, se
nl n picioare i-i forfec aripile de cteva ori n pmnt: i ddeau binee! Cucoul s-a dus, curcanul se feri
parc s nu calce crbuul, cnd l ajunse, i acesta, bietul, rsufl: Bine c-am avut noroc! Dar deodat, de dup
gard, sri, mare, cu coada rotund ct soarele la rsrit, un pun. Pasrea se legn o clip, apoi i strnse coada i
zbur n drum. De sta nu mai scap! crezu crbuul. Punul s-a apropiat, l-a rsturnat cu ciocul pe spate, apoi l-a
ntors cum l gsise i, lsndul, i vzu de drum. Crabuului nu-i venea s-i cread ochilor, c mai e n via. Dar
uite: colo e drumul, sub el hrtia, pe dreapta gardul triete. Ia s zboare acuma, ct mai repede, de-acolo pe vreo
creang de copac. S-i ncerce aripile. i le desfcu. n clipa aceea un pui de sturz, mai mrior ceva dect o nuc,
zbur spre el. Ei! De aa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag i mie, gndi crbuul pregtindu-se s dea
sturzului ziua bun. Dar sturzul se ls lng bucica de hrtie, deschise pliscul, apuc cu lcomie crbuul i
hap! hap! mai s se nece, l nghii.
Srcuul crbu!
De pe gard, o vrabie, care vzuse multe la viaa ei i aezase puiorii la rnd, s priveasc, de cum zrise crbuul
jos. i acum i lu zborul ntr-alt loc, strigndu-i dup dnsa odraslele, care duceau n minte o nvtur mai mult.

Mrinimie de Emil Grleanu

n revrsat de zori, pe balt lumina face minuni. Pe faa apei sclipise, ici, sfrmturi de oglinzi; colo, plci de oel;
comori de galbeni ntre trestii. n nuferi, ca n nite potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint d strlucire
stufriului. Peste tot linite, neclintit, de rai. Cocostrcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat n balt. Pe
picioarele lungi, subiri ca nite lugere, trupul lui se legna agale. Din cnd n cnd i ud pliscul; uneori se oprete
de se uit, ispititor, n fundul apei, ca i cum ar fi dat peste ceva ce cuta demult. E rcoare i rcoarea l ncnt. Nu
simte nici o alt dorin dect s-i scalde picioarele n unda rece care-i trimite fiori pn supt aripi.
Deodat se oprete; ncordeaz gtul i privete. Pe frunza unui nufr o broscu se bucur i ea de frumuseea i
rcoarea dimineii. Cnd l-a vzut, biata broscu a ncremenit pe picioarele de dinapoi; cu ochii mari deschii, cat
la cumplitul duman. n spaima ei l vede uria, cu capul atingnd cerul, cu pliscul lung, larg, s soarb dintr-o dat
balta i, dimpreun cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
i ateapt sfritul.
Cocostrcul o vede i nelege. Dar dimineaa e mrinimos. -apoi i se pare att de mic, att de nensemnat
aceast vietate a blii, c, de la o vreme, parc o pierde din ochi n fundul apei i nici n-o mai zrete. Ridic
piciorul, o pete dispreuitor i trece, mre, mai departe. Broscuei nu-i vine s cread. Mai st aa cteva clipe.
Apoi, de bucurie, sare pe o alt frunz i ntr-un avnt de recunotin, ea, cea dinti, taie tcerea dimineii:
- Oaac!

Cioc! Cioc! Cioc! ,de Emil Grleanu

i psrile se neleg ntre ele. Poate nu m vei crede, dar eu tiu lucrurile astea de la gaia mea, care,
fiindc am nvat-o s vorbeasc, mi-a descoperit cteva taine ale graiului psresc. Dac, spre pild, auzi ciripind
o rndunic, crezi c i-a venit aa, un gust s fac glgie, n vreme ce dnsa d pova puilor ei: Nu cnd nu sunt
eu cu voi. Ia! pisica. O vrabie ciripete pe ogoare, ie puin i pas. i ei, biata, i-a srit inima din loc: Uliul. n
nopile cu lun asculi privighetoarea te ncnt; ajungi s crezi c pentru tine i vars n glgiri ploaia de
mrgritare. Nici nu bnuieti c-i plnge numai dragostea ei.
Aa, mulumit gaiei mele, am ascultat, dunzi, o convorbire ntre un mcleandru i un scatiu. S v spun:
Cioc! Cioc! Cioc! se aude de departe. Mcleandru zice:
- E ciocnitoarea!
- Ciocnitoarea, rspunde scatiul, ce-o fi cutnd mereu?
- Caut veveria, i rspunde mcleandrul.
- Veveria? de ce?
- Uri mi mai suntei voi, scatiii, c nu tii nimic. Nu-i cunoti povestea? S i-o spun!
- Demult, m-asculi scatiule? ncepe mcleandru, demult tare, la-nceput, pe cnd oamenii erau puini de tot i
poamele i mai puine, veveria a dat ntr-o bun zi peste un pom ciudat, cu roada rotund, tare, dar cu miezul dulce
i gustos. Dduse peste un alun. I-au plcut alunele i, vezi, fiin prevztoare, s nu mai peasc cum o pise
cnd rosese o iarn ntreag coaja copacilor, ca s se hrneasc, ce i-a venit n gnd? S strng alune. i a umplut
scorbura de cu toamn. Tocmai se bucura c dduse norocul peste dnsa, fcea planuri mari, s nu se mai mite
toat iarna din csua ei, nici cu vrful botului s nu miroas vifornia, cnd ntr-o bun diminea, se zgrie la un
picior ntr-o coaj. Caut. Coaj de alun! Dar de unde? c ea nici nu se atinsese nc de alunele strnse.
Cerceteaz. Un sfert de alune mncate! S-a mhnit veveria, dar s-a i minunat. S-a dus la pnd ca s prind pe ho.
S-a ghemuit n fundul scorburii, una cu copacul, i a ateptat. Ce era? Ciocnitoarea, cum o vezi, sri ici, vr-te
colea, d de scorbur, n scorbur de alune, i cum e iscusit, a neles c n alune trebuie s fie ceva. Cra! iac
miezul. Bun! Cra! cra! cra! s-a pus pe mncat.
Din ziua aceea venea n fiecare amiaz s-i ia prnzul. n dimineaa cnd o pndea veveria, a venit tot aa zglobie,
dar abia intr n scorbur c veveria se repezi i o prinse de coad. Ciocnitoarea voi s-o zbugheasc afar, dar
veveria se repezii oprinse de coad. D-i n sus, d-i n jos, las coada, ca oprla n laba veveriei, i pe ici i-i
drum. Mai trziu, cnd i-a mai venit inima la loc, i s-a vzut fr coad s-a ntors la veveri s se roage de dnsa.
N-a mai intrat n scorbur, i smerit, a btut cu ciocul: Cioc! Cioc! Cioc! Dar veveria i mutase culcuul! De
atunci mereu ciocnete la fiecare copac, dar nici c d de rspuns.
- i de atunci, ntreab scatiul, n-are ciocnitoarea coad?