Sistemele regionale de consacrare si protectie a drepturilor omului

Dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului dezvoltarea cea mai adecvata a protectiei
acestora se plaseaza in plan regional, in cadrul unor organizatii internationale regionale create in scopul
promovarii cooperarii intre statele din anumite arii geografice, de regula continente. Unul dintre domeniile
cooperarii interstatale pe plan regional este dat de garantarea protectiei efective a drepturilor omului prin
incheierea unor conventii care, pe de o parte proclama drepturile protejate, iar pe de alta instituie un mecanism
de control jurisdictional al modului in care statele isi respecta angajamentele asumate, prin crearea, de regula a
posibilitatii formularii de plangeri individuale impotriva statelor semnatare.

1. Sistemul regional interamerican

Sistemul regional interamerican de consacrare si garantare a drepturilor omului functioneaza in
cadrulOrganizatiei Statelor Americane (OSA). OSA este principala organizatie internationala
interguvernamentala la nivel regional american, avand sediul la Washington. Organizatia are 35 de membri,
precum si 30 de observatori permanenti printre care si Uniunea Europeana, iar tratatul constitutiv ale acesteia
este Carta OSA.
Sistemul american de protectie a drepturilor omului a cunoscut o evolutie interesanta. El a inceput prin a
avea o fizionomie proprie, pentru ca apoi sa se alinieze, in liniile sale esentiale, celui european. De altfel, trebuie
mentionat faptul ca preocuparile instituirii unui sistem institutionalizat de protectie a drepturilor omului pe
continentul american le preced pe cele europene in materie. Intr-adevar preambulul Cartei OSA prevede printre
altele, ca misiunea istorica a Americii este aceea de a oferi omului un pamant al libertatii si un mediu favorabil
deplinei sale dezvoltari a personalitatii sale si realizarii justelor lui aspiratii. De aceea, Carta porneste de la
vointa de a consolida, pe acest continent, in cadrul unor institutii democratice, un regim al libertatii individuale
si de justitie sociala, bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Pornind de la aceste premise la 2 mai 1948, la Bogota a fost adoptata Declaratia americana a drepturilor
si indatoririlor omului. Asadar, aceasta Declaratie precede Declaratia Universala a ONU, adoptata la 10
decembrie 1948, si se distinge de ea prin enuntarea unor indatoriri ale omului, dar se aseamana prin faptul ca
are caracter declarator, fiind lipsita de un mecanism de constrangere care sa asigure controlul asigurarii
respectarii dispozitiilor sale de catre statele semnatare. Retinem insa faptul ca Declaratia americana a drepturilor
si indatoririlor omului este primul document care proclama in plan international, dar regional, drepturi ale
omului.
Declaratia consacra atat drepturi civile si politice, cat si drepturi economice, sociale si culturale, foarte
asemanatoare cu cele cuprinse in Declaratia Universala, insa, spre deosebire de sistemul ONU si de sistemul
european de protectie a drepturilor omului, care consacra doar in general indatoriri ale omului, Declaratia
americana stabileste si cateva indatoriri concrete: datoria fata de societate, fata de copii si parinti; datoria de a se
instrui; datoria de a vota;datoria de a respecta legea; datoria de a fi utili comunitatii si natiunii; datoria de a plati
taxele; datoria de a munci, datoria de a se abtine de la activitati politice intr-o tara straina.
Pasul urmator a fost facut prin crearea Comisiei interamericane a drepturilor omului in 1959, in baza
unei rezolutii fara forta obligatorie, adoptata in cadrul unei reuniuni consultative. Totusi, prin comportamentul
statelor participante, care au dorit crearea ei, Comisia a dobandit la acel moment o baza legalade facto. Abia prin
adoptarea Protocolului de la Buenos Aires, in 1967 a fost institutionalizata formal Comisia interamericana a
drepturilor omului, prin amendarea corespunzatoare a Cartei Organizatiei Statelor Americane.
Principalele atributii ale Comisiei, ca organism al Cartei, constau in a promova respectarea si apararea
drepturilor omului in spatiul american si a servi, in acest domeniu, ca organ consultativ al organizatiei. Retinem
asadar crearea acestui prim organism interamerican de protectie a drepturilor omului, cu o competenta, inca
limitata.
El va fi incadrat intr-un sistem de protectie in domeniu instituit prin Conventia americana privitoare la
drepturile omului. Potrivit art. 33 din Conventie, organele instituite spre a controla modul in care statele
semnatare isi indeplinesc obligatiile asumate sunt: Comisia interamericana a drepturilor omului si Curtea
americana a drepturilor omului.
Evolutia prezentata mai sus conduce la concluzia ca, in cazul Comisiei interamericane a drepturilor
omului putem vorbi de doua functii distincte: una care subsumeaza atributiile sale in raport cu toate statele
membre ale OSA, ca organism al Cartei, si una care subsumeaza atributiile sale in raport cu statele parti ale
Conventiei, ca organism al acesteia.
In Preambulul Conventiei statele semnatare recunosc principiul potrivit caruia drepturile fundamentale
ale omului nu deriva din apartenenta juridica a individului la un anumit stat; acestea au la baza insesi atributele
fiintei umane, care justifica protectia lor internationala, ca o completare a protectiei prevazuta de legislatia interna
a statelor americane.
Cat priveste sursele de inspiratie ale Conventiei, preambulul mentioneaza explicit Carta OSA,Declaratia
americana a drepturilor omului, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, si, desi nu face referire directa
la Conventia europeana in materie, si aceasta a constituit o sursa de inspiratie, in special in privinta sistemului
institutional de control pe care il instituie.
Conventia reglementeaza dreptul la recunoasterea calitatii de subiect de drept a oricarei persoane, dreptul
la viata, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea sclaviei, libertatea persoanei, dreptul la un proces echitabil,
principul legalitatii incriminarii si al neretroactivitatii legii penale, dreptul la despagubiri in caz de condamnare
pe nedrept, dreptul la onoare si reputatie, libertatea de constiinta si religie, libertatea de gandire si exprimare,
libertate de reuniune si asociere, dreptul de proprietate. De asemenea, Conventia recunoaste dreptul la protectia
familiei, dreptul la nume, la nationalitate, libertatea de miscare si dreptul la resedinta, principiul egalitatii in fata
legii si altele. La aceste drepturi reglementate de Conventie trebuie adaugate si cele cuprinse in protocoalele
aditionale.
Dupa cum am aratat organele Conventiei interamericane a drepturilor omului sunt Comisia si Curtea.
Comisia interamericana reprezinta toate statele membre ale OSA si este formata din 7 membri, persoane
care se bucura de o inalta morala si au o competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului, alesi de
Adunarea Generala a OSA, de pe o lista de cate 3 candidati propusi de guvernele statelor membre. Durata
mandatului este de 4 ani cu posibilitatea realegerii o singura data. Comisia are urmatoarele atributii:
- sa dezvolte constientizarea importantei drepturilor omului in randul popoarelor Americii;
- sa recomande guvernelor atunci cand considera util, adoptarea de masuri in favoarea apararii drepturilor
omului in raport cu dispozitiile interne, inclusiv cele constitutionale;
- sa intocmeasca studii si rapoarte,
- sa solicite informatii guvernelor statelor membre asupra masurilor pe care acestea le adopta in domeniul
drepturilor omului si sa furnizeze avize in domeniu statelor membre ale organizatiei care le solicita;
- sa adopte masuri privitoare la petitiile si comunicarile care ii sunt supuse atentiei;
- sa prezinte un raport anual privind activitatea sa Adunarii Generale a OSA.
Comisia poate fi sesizata cu privire la pretinse incalcari ale drepturilor prevazute de Conventie atat de
catre particulari (plangeri individuale), cat si de catre statele contractante (comunicari interstatale),
cudeosebirea ca, in timp ce competenta Comisiei privitoare la examinarea plangerilor individuale decurge direct
din textul Conventiei, cea privitoare la examinarea sesizarilor statale este supusa conditiei existentei
unei declaratii exprese de recunoastere a competentei Comisiei din partea statului interesat. Aceasta declaratie
poate fi facuta pe durata nedeterminata, pe un anumit termen sau cu prilejul examinarii unei anumite plangeri.
Asadar, in cazul plangerilor individuale, capacitatea procesuala activa apartine oricarui particular,
persoana fizica sau subiect colectiv de drept, iar capacitatea procesuala pasiva apartine oricarui stat parte la
Conventie, pe cand in cazul cererilor interstatale capacitate procesuala activa si pasiva au numai statele parti la
Conventie, care au facut o declaratie expresa, dar facultativa de acceptare.
Dupa primirea sesizarii Comisia examineaza in primul rand indeplinirea conditiilor prealabile de
admisibilitate:
a) epuizarea tuturor cailor interne de actiune in justitie;
b) respectare termenului de 6 luni de la data primirii deciziei interne definitive;
c) obiectul plangerii sau al comunicarii sa nu se afle pe rolul unei alte instante internationale;
d) plangerile individuale sa contina numele, cetatenia, profesia, domiciliul si semnatura persoanei sau a
persoanelor care depun plangere.
In situatia in care Comisia declara admisibila o sesizare, o comunica statului interesat si apoi trece la
examinarea ei pe fond, cu posibilitatea reglementarii pe cale amiabila a litigiului. In cazul unui esec al incercarii
de solutionare amiabila se pronunta cu privire la fondul cauzei si decide asupra transmiterii acesteia Curtii
interamericane sau formuleaza recomandari pentru state, urmarind punerea lor in executare.
In cazurile grave si urgente Comisia poate intreprinde o ancheta, dar numai in urma
obtineriiconsimtamantului prealabil al statului pe teritoriul caruia se pretinde a fi fost comisa incalcarea
incriminata a unui drept prevazut de Conventia interamericana si numai cu privire la cereri sau comunicari ce
indeplinesc conditiile de admisibilitate.
Curtea interamericana este organul jurisdictional specializat al OSA, format tot din 7 membri,
resortisanti ai statelor membre, independenti, alesi dintre juristii care se bucura de o inalta autoritate morala, au o
competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului si indeplinesc acele conditii necesare ocuparii unor inalte
functii judiciare in statele membre. Mandatul acestora este de 6 ani cu posibilitatea reinnoirii lui o singura data.
Curtea are o competenta jurisdictionala si una consultativa.
a) Competenta jurisdictionala a Curtii este facultativa deoarece orice stat contractant poate, potrivit
Conventiei, la momentul depunerii instrumentelor de ratificare sau de aderare, ori in orice moment ulterior, sa
declare recunoasterea competentei obligatorii a Curtii, de plin drept si fara un acord special, de a statua asupra
tuturor litigiilor privitoare la aplicarea sau interpretarea Conventiei.
Curtea poate fi sesizata numai de catre statele parti la Conventie si de Comisie. Ea examineaza fondul
cauzei, pronunta si comunica hotararea adoptata si urmareste executarea acesteia. Intotdeauna Curtea poate fi
sesizata numai dupa definitivarea procedurilor prevazute de Conventie pentru Comisie.
In situatia in care Curtea constata incalcarea unui drept prevazut de Conventie, ea ordona sa-i fie lasat
partii vatamate exercitiul acelui drept si dispune repararea consecintelor incalcarii, precum si plata unei juste
despagubiri reclamantului. In cazurile de o gravitate deosebita, ce reclama examinarea lor cu celeritate, si pentru
evitarea producerii unor daune ireparabile reclamantului, Curtea poate, cu prilejul examinarii fondului, sa
ordonemasurile provizorii pe care le considera adecvate. Mai mult, daca aceste masuri sunt necesare intr-o
anumita cauza chiar inainte de sesizarea Curtii, ea poate dispune luarea lor la sesizarea Comisiei, ceea ce inseamna
ca plangerea respectiva este in curs de examinare de catre Comisie.
Hotararile Curtii sunt motivate si definitive. Exista doar posibilitatea contestatiei asupra sensului sau
intinderii hotararii, situatie in care tot Curtea se pronunta la cererea uneia dintre parti, in termen de 90 de zile de
la data comunicarii hotararii. In ceea ce priveste executarea hotararilor pronuntate de catre Curte statele se
angajeaza sa se conformeze acestora, iar obligatia referitoare la acordarea despagubirilor banesti va fi executata,
in statul interesat, conform procedurii de executarea a hotararilor impotriva statului, reglementata de legislatia sa
interna.
b) Sub aspectul competentei consultative Curtea, la cererea statelor - chiar daca un stat nu este parte la
Conventie - si a organismelor OSA adopta avize consultative pentru interpretarea Conventiei sau altor tratate
referitoare la drepturile omului in statele americane.
 In privinta raporturilor care exista intre Organizatia Statelor Americane si Curtea interamericana a
drepturilor omului sunt de retinut demersurile intreprinse pentru a asigura si a intari autonomia Curtii, in calitatea
ei de tribunal international al drepturilor omului. Astfel, pe temeiul unui acord incheiat intre Secretariatul General
al OSA si Curte, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1998, aceasta a primit autonomie administrativa completa si
dreptul de a gestiona propriul buget, ceea ce include promovarea unei politici proprii de recrutare a functionarilor
grefei si de achizitionare a bunurilor necesare functionarii ei.
In continuare vom analiza cateva aspecte jurisprudentiale ale Curtii interamericane a drepturilor omului.
Desi s-a afirmat ca jurisprudenta Curtii interamericane ar fi modesta comparativ cu cea a Curtii similare europene,
cercetarea acesteia apare ca o activitate deosebit de interesanta, mai ales prin raportare la conditiile locale
specifice in care ea isi desfasoara activitatea de control a protectiei drepturilor omului: conflicte armate locale
prelungite, stari exceptionale, miscari teritoriale separatiste, etc.
Un prim aspect il reprezinta dispunerea frecventa, in cursul examinarii cauzelor a unor masuri provizorii.
Astfel, in cauza Prison d`Urso Branca c/ Brazilia, prin decizia din 18 iunie 2002, la cererea Comisiei, Curtea a
obligat statul parat la luarea unor asemenea masuri pentru protejarea vietii unor detinuti amenintati de alte
persoane aflate in detentie. In alta cauza, Comunidad de Paz de San Jose de Aparado c/ Columbia, tara care se
afla in stare exceptionala, datorita conflictelor armate locale de peste 40 de ani, tot la cererea Comisiei, prin
decizia din 2000, la cererea a 80 de persoane dintr-o comuna, supuse unor amenintari grave privitoare la viata si
bunurile lor, din partea unor grupari armate ilegale, Curtea a dispus luarea unor masuri provizorii cu caracter
preventiv care sa evite producerea unor pagube ireparabile reclamantilor.
Un al doilea aspect face referire la o serie de hotarari importante ale Curtii in cauze deosebit de complexe.
Astfel, in cauza Barrios Altos c/ Peru din 3 septembrie 2001, Curtea a decis ca masurile de amnistie, de
prescriere sau de inlaturare a responsabilitatii care conduc la impiedicarea urmaririi si pedepsirii persoanelor
care se fac vinovate de grave incalcari ale drepturilor omului, cum sunt comiterea de acte de tortura, executiile
extrajudiciare sau arbitrare, disparitiile fortate, sunt inadmisibile deoarece aduc atingere drepturilor inamovibile
recunoscute in dreptul international al drepturilor omului. In cauza Bulacio c/ Argentinadin 18 septembrie 2003,
Curtea a statuat in sensul ca persoanele aflate in detentie au dreptul sa traiasca in conditii compatibile cu
demnitatea lor, iar statele trebuie sa le garanteze dreptul la viata si la un tratament uman, intrucat ele au
responsabilitatea centrelor de detentie. In consecinta modul in care este tratat un detinut trebuie atent examinat,
avand in vedere vulnerabilitatea deosebita a detinutului (urmare a controlului total exercitat de autoritatile statului
asupra acestei categorii de persoane), mai ales atunci cand este vorba de un minor.
In concluzie, vom evidentia care sunt particularitatile sistemului interamerican de protectie a drepturilor
omului, prin raportare la sistemul european similar:
1. Drepturile recunoscute prin Conventia interamericana si prin protocoalele sale aditionale sunt nu
numaicivile si politice, dar si economice, sociale si culturale;
 2. Nu toate cele 34 de state membre ale OSA au ratificat Conventia interamericana; numai 25 au semnat-
o, 24 au ratificat-o, iar dintre acestea numai 21 au acceptat jurisdictia contencioasa obligatorie a Curtii
interamericane.
3. Statele semnatare nu au integrat Conventia interamericana in sistemele lor nationale de drept, spre
deosebire de sistemul european, cu alte cuvinte aceasta nu se poate aplica in mod direct in statele respective, deci
nu poate constitui temei juridic pentru solutionarea unor litigii in plan national.
4. Curtea interamericana exercita ea insasi controlul executarii hotararilor sale de catre statele in
cauza, spre deosebire de sistemul european, in care supravegherea executarii hotararilor este asigurata de
Comitetul Ministerial al Consiliului Europei. Sistemul interamerican este unul deficitar, si din acest motiv s-a
recunoscut necesitatea crearii, in cadrul OSA a unui mecanism international de supraveghere a executarii
hotararilor Curtii, cu atat mai mult cu cat doar 3 state Columbia, Costa Rica si Peru, au instituit proceduri
interne care garanteaza executarea hotararilor Curtii.
5. Competenta jurisdictionala a Curtii interamericane este una facultativa, intrucat este nevoie de o
declaratie a statelor de a accepta competenta Curtii, spre deosebire de sistemul european in care statele accepta
competenta Curtii europene a drepturilor omului prin chiar ratificarea sau aderarea la Conventie.

2. Sistemul regional african

Statele africane au adoptat la 23 mai 1962, la Addis Abeba Carta Organizatiei Unitatii
Africane (OUA) prin care se reafirma adeziunea statelor membre la principiile Declaratiei Universale a
drepturilor omului. Inspirata de Uniunea Europeana, Uniunea Africana (care a inlocuit in 2002 OUA) a fost creata
pentru realizarea unei mai bune integrari, guvernari si stabilitati pe continentul african, avand in vedere
dificultatile mari prin care au trecut statele africane in ultimele decenii.
In 1981 se adopta Carta africana a drepturilor omului si ale popoarelor, la Nairobi, Carta care intra
in vigoare abia in 1986, in prezent fiind ratificata de 53 de state africane.
Carta constituie izvorul sistemului african de protectie a drepturilor omului care fata de sistemele
european si cel american, prezinta doua deosebiri: proclama si drepturi ale popoarelor, pe de o parte, iar pe de
alta consacra si obligatii ale indivizilor.
Drepturile individuale sunt cele clasice: dreptul la viata, dreptul de a nu fi tinut in sclavie, dreptul de a nu
fi supus torturii, egalitatea si protectia egala in fata legii, libertatea si securitatea personala, dreptul la un proces
echitabil, libertatea de gandire, constiinta si religie, libertatea de informare si de exprimare, libertatea de circulatie,
libertatea de reuniune, dreptul de proprietate. Carta consacra si dreptul de a participa la activitatea publica si unele
drepturi sociale, precum dreptul la munca, la sanatate si la educatie.
Drepturile colective (ale popoarelor) consacrate de Carta pornind de la particularitatile spatiului african,
marcat profund de procesul de decolonizare, dar si de conflictele care au urmat acestuia si de dorinta de constituire
a unor state nationale dupa modele europene sunt:
- dreptul la egalitate al popoarelor, intrucat nimic nu poate justifica dominatia unui popor de catre altul;
- dreptul la autodeterminare in domeniile politic, economic si social, cu alte cuvinte dreptul la existenta al
fiecarui popor, drept imprescriptibil si inalienabil;
- dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub dominatie recurgand la orice mijloc
recunoscut de comunitatea internationala; ele au chiar dreptul la asistenta din partea statelor parti la Carta in
lupta lor pentru eliberare;
- dreptul de libera dispozitie asupra bogatiilor si resurselor naturale, drept ce trebuie exercitat in interesul
exclusiv al populatiilor; astfel, in caz de expropriere, poporul are dreptul la legitima recuperare a bunurilor sale
precum si la o indemnizatie adecvata; mai mult, statele parti se angajeaza sa elimine orice forma de exploatare
economica straina, mai ales cea practicata de monopolurile internationale;
- dreptul la dezvoltare economica, sociala si culturala, statele bucurandu-se in mod egal de patrimoniul comun
al umanitatii;
- dreptul la pace nationala si internationala, in acest scop statele parti angajandu-se sa interzica persoanelor care
au drept de azil sa desfasoare activitati subversive indreptate impotriva tarii lor de origine sau a oricarei alte tari
parte la Carta. De asemenea se interzice ca teritoriile lor sa fie utilizate ca baza pentru activitati subversive sau
teroriste indreptate impotriva oricarui stat parte la Carta.
- dreptul la un mediu inconjurator satisfacator, propice dezvoltarii.
Carta africana este singura conventie internationala in domeniu care mentioneaza si indatoririle
individului fata de familie si societate, fata de stat si de alte colectivitati recunoscute de lege si fata de comunitatea
internationala. De asemenea fiecare individ are indatorirea de a-si respecta semenii fara nici o discriminare, de a
intretine cu ei relatii care sa permita promovarea salvgardarii si intarirea respectului si tolerantei reciproce.
Trebuie sa mentionam totusi ca aceste obligatii sunt insa mai degraba de natura morala si sociala decat juridica.
Sistemul de control al respectarii drepturilor consacrate de Carta africana este asemanator celui american
si celui european existent pana la 1 noiembrie 1998. El consta din doua organe: Comisia africana a drepturilor
omului si popoarelor si Curtea africana a drepturilor omului si popoarelor.
Comisia africana este creata direct pe temeiul Cartei si este compusa din 11 membri independenti alesi
dintre personalitatile africane care se bucura de inalta consideratie, recunoscute pentru integritatea, impartialitatea
si inaltele lor calitati morale, competente in domeniu, de Conferinta sefilor de state si de guverne a Uniunii
Africane. Mandatul este de 6 ani si poate fi reinnoit.
 Comisia este competenta sa solutioneze comunicari interstatale care, daca nu sunt rezolvate pe calea unor
negocieri intre statele interesate si indeplinesc conditiile de admisibilitate (epuizarea cailor interne de atac) pot fi
cercetate pe fond. Examinarea se finalizeaza cu un raport care trebuie intocmit intr-un termen rezonabil, dar nu
in mai mult de 12 luni de la sesizarea Comisiei, ce se transmite partilor interesate si Conferintei sefilor de state si
de guverne a Uniunii. Raportul va cuprinde si recomandarile pe care Comisia le considera utile.
Spre deosebire de comunicarile interstatale, plangerile individuale sunt supuse unui proces de triere,
Comisia fiind autorizata sa decida, cu votul majoritatii absolute a membrilor sai pe care dintre ele le va examina.
Distinct de acest aspect plangerea va trebui apoi declarata admisibila (indicarea identitatii reclamantului,
compatibilitatea ei cu dispozitiile Cartei, epuizarea cailor interne de atac, etc.), si abia apoi se va trece la
examinarea pe fond a acesteia. Comisia intocmeste apoi un raport, cuprinzand descrierea situatiei si concluziile
la care a ajuns, pe care il inainteaza statelor implicate si Conferintei sefilor de state si de guverne. Aceasta din
urma va decide daca si ce masuri sa adopte.
Retinem insa ca toate masurile luate atat in materia comunicarilor interstatale, cat si in cea a plangerilor
individuale se opresc la stadiu de recomandari si raman confidentiale pana in momentul in care Conferinta
sefilor de state si de guverne decide altfel. Observam asadar ca putem vorbi mai degraba de o competenta
parajudiciara a Comisiei, decat de o veritabila competenta jurisdictionala.
Pentru a suplini lipsa unei reale proceduri jurisdictionale, pe temeiul art. 66 din Carta care permite
adoptarea unor protocoale sau acorduri care sa-i completeze dispozitiile statele membre ale Uniunii Africane au
adoptat la 9 iunie 1998 Protocolul relativ la Carta africana a drepturilor omului si popoarelor privind
crearea unei Curti africane a drepturilor omului si popoarelor, care a intrat in vigoare la 25 ianuarie 2004.
Dispozitiile cuprinse in acest Protocol sunt similare celor privitoare la Curtea europeana si cea
interamericana, cu diferenta ca numarul judecatorilor Curtii africane este de 11. Curtea poate fi sesizata de
Comisie, statul contractant care a sesizat Comisia, statul contractant al carui resortisant este victima unei incalcari
a drepturilor omului, organizatii interguvernamentale africane. Un element de originalitate este acela ca, potrivit
art. 5 paragraful 3 al Protocolului, instanta africana poate permite persoanelor individuale si organizatiilor
neguvernamentale care dispun de statutul de observator pe langa Comisia africana sa introduca cereri direct in
fata Curtii, cu conditia ca statul in cauza sa fi facut in prealabil o declaratie de acceptare a competentei Curtii de
a examina asemenea cereri.

3. Asia si problema drepturilor omului

In Asia nu exista un sistem regional de protectie a drepturilor omului, similar celor european,
interamerican sau african. Se pare ca un asemenea mecanism, care sa reuneasca statele intregului continent, nu ar
fi viabil, intrucat din cauza intinderii geografice, lipsei unei istorii comune si a nivelurilor foarte diferite de
dezvoltare economica, statele Asiei nu formeaza o entitate coerenta. Aceasta face aproape imposibila realizarea
consensului necesar adoptarii unor standarde comune in materia drepturilor omului.
Este motivul pentru care se fac eforturi de creare a unui mecanism subregional de protectie a drepturilor
omului in cadrul ASEAN (Asociatia Natiunilor Asiei creata in 1967). In acest sens la reuniunea din 1993 Ministrii
Afacerilor Externe din statele membre ale organizatiei au convenit ca ASEAN sa aiba in vedere posibilitatea
infiintarii unui asemenea sistem.