CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU DOAR O STARE

PSIHOLOGICA? De ce nu ne schimbam, de ce
ne pierdem in detalii? Ce facem cand suntem
dezamagiti de noi insine?
Publicat pe 13 Mar 2012 | Categorii: Arhimandritul Simeon
Kraiopoulos, Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul
nostru, Pocainta, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Spovedanie
si Impartasanie (Sfintele Taine) | Print

Cititi si:

PARINTELE AMFILOHIE la Sophia (audio si

text): Tara are nevoie de oameni care sa se
pocaiasca cu adevarat. POCAINTA ESTE DE TEMUT
DEMONILOR!
Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
 Problema este: cine e Hristos?

Textele patristice mentioneaza ca Hristos se aseamana cu fiul de

imparat care a gasit o tiganca saraca in zdrente murdare, pe care a
vrut sa o faca mireasa Sa. Nu conta cine era aceasta, ci important
era cine era Cel care a putut sa o faca imparateasa, sa-i puna haine
noi si inel de logodna. Tiganca preinchipuie omul cazut, lumea plina de
pacate pentru care S-a intrupat Hristos.

Cine este Hristos? El este Dumnezeul nostru, Care S-a facut om, nu ca sa-i
caute si sa-i afle pe cei buni, pe cei drepti. Hristos ne cauta pe fiecare in
parte. Cu cat mai pacatos este cineva, cu atat mai mult il cauta
Hristos, il iubeste si poate sa-l sfinteasca: Acolo unde s-a inmultit
pacatul, a prisosit harul (Romani 5, 20). Ce vrem noi, nefericitii!?
Daca Hristos ne face, nici mai mult nici mai putin, asemenea Lui
prin pocainta noastra, prin marturisirea adevarata, prin credinta
autentica, prin iubire si devotiune fata de El, ce altceva
vrem!? Sfintii Parinti nu inceteaza sa spuna ca Hristos ne curateste, ne
sfinteste, ne face desavarsiti, dar ne si indumnezeieste. El este
Dumnezeul care ne face si pe noi dumnezei prin harul Lui. Ceea ce
este El ne face si pe noi.

[...]

Pricinile pentru care pacatul continua sa existe

Pentru omul cazut, pentru omul pacatos nu exista

altceva mai bun decat sa se gaseasca in stare de umilinta. Doar pocainta
te curateste de pacat, doar prin ea sufletul se dezleaga de cele prin
care este inlantuit si omul traieste inlauntrul sau sentimentul vietii
paradisiace. Dar, desi pocainta este lucrul cel mai bun pe care il are
de facut, omul nu se pocaieste, nu iubeste cainta. Ar trebui s-o
iubeasca, sa doreasca iertarea pacatelor lui, arderea greselilor prin
pocainta.Omul trebuie sa urasca pacatul. Prin minciuna nu va obtine
nimic.

Pentru ca omul nu se pocaieste cu adevarat, pacatul ramane. Are

inlauntrul lui stari maladive si nu le intelege. Nu poate nici sa se
pocaiasca, dar nici sa inteleaga exact ce se intampla. Sa nu ne
jucam cu pacatul, nici sa-l sfidam.

Dumnezeu nu s-a preocupat de oamenii necredinciosi, ci de cei religiosi

care nu credeau corect si i-a mustrat pentru religiozitatea lor stramba. Nu
este suficient ca omul sa citeasca si sa asculte despre spovedanie, despre
pacate, despre pocainta. Asa cum nu este suficient doar sa mearga sa
se marturiseasca. Marturisirea trebuie sa fie facuta si corect.

Ne pierdem in detalii si ignoram pacatele cele mai serioase

Greu se va gasi un om in adevarata stare de pocainta! De aceea

spovedania este mincinoasa, cu toate indreptatirile si justificarile
posibile. Daca Dumnezeu vede ca vrei sa te pocaiesti, ca ai inceput
sa urasti pacatul si doresti sa te izbavesti de pacat, nu te lasa. El te
va ajuta sa vezi din ce in ce mai bine pacatul si sa te izbavesti de acesta.
Dar, trebuie ca omul sa nu randuiasca lucrurile asa cum crede el, asa cum
ii vine lui usor, dupa bunul sau plac!

Vezi un suflet care se lupta foarte mult cu un pacat oarecare. Se

lupta cu pacatul acesta la modul cel mai serios, desi, in acelasi
suflet exista si alte pacate foarte grele pe care nici nu le vede. Se
poticneste in acela, care nu este foarte serios, se lupta cu el si se
tulbura: Vai, vai, am pacatuit, trebuie sa ma pocaiesc!, si nu vede
celelalte pacate esentiale care-i umbresc sufletul.

Omul ia seama la firul de par, dar nu vede barna dinlauntrul sau.

Aceste lucruri se intampla nu numai cand cineva este bolnav. i fara sa fie
bolnav, poate fi prins de micile pacate si sa-i scape cele esentiale.
Cine crede cu adevarat in Hristos? Cine are credinta pe care o
doreste El de la noi? Fara umbra de indoiala, aceasta este
problema. Daca am crede asa cum vrea Hristos, asa cum trebuie ne-am
schimba degraba. Ramanem aceiasi. Motivul nu este ca savarsim
unele lucruri, ci ca nu-L iubim in strafundul sufletului nostru pe
Hristos.

Oare Hristos ne va lasa in starea in care ne aflam?

[...] Ar trebui sa ne amintim de lucruri mult mai insemnate. Sa cercetam

daca avem inlauntrul nostru adevarata credinta, adevarata
cunoastere, lumina lui Dumnezeu, invatatura si adevarul lui
Hristos, daca ne incredem in Judecata viitoare. Sa o facem nu [doar]
pentru ca avem mustrari de constiinta, nu [doar] pentru ca nu ne simtim
bine si trebuie sa ne linistim! Aceasta nu este Spovedanie. Nu este ceea ce
trebuie. Aceste usurari nu au valoare cand nu simtim ca L-am aflat
pe Hristos, cand nu ne dam seama ca Acesta ne atrage, ca-I
apartinem, ca s-au deschis ochii sufletului nostru, il iubim pe
Acesta, credem in El, ne straduim sa-i facem voia, sa implinim
poruncile Lui.Asadar, pe toate acestea trebuie sa le simta fiecare in
sufletul lui. Sa spunem: Dumnezeul meu, am pacatuit!. Daca
asteptam doar o usurare, o linistire a constiintei noastre, aceasta
nu inseamna spovedanie. Trebuie sa simti ca tu esti cel pacatos, si
ceilalti din jurul tau sunt sfinti. Sa nu cauti indreptatire in ceea ce vezi ca
fac ceilalti. Cine stie ce este pacatul, nu-l preocupa ce fac
ceilalti. Doar in sine omul poate sa vada pacatul, pentru ca pacat
nu inseamna doar cateva manifestari.

Pacatul inseamna egoism, iubire de sine, razvratire impotriva lui

Dumnezeu, autonomie, adica faptul ca omul nu vrea sa asculte de
Dumnezeu. Au trecut atatia ani si crestinii inca nu alearga la Hristos. Sa
vezi aceasta stare, sa te pocaiesti pentru ea si sa strigi. Hristos, Care
tocmai de aceea a venit, de aceea praznuim, de aceea exista Biserica,
oare, te va lasa asa?

Spuneam cuiva in aceste zile, la ceasul spovedaniei, ca lui Hristos nu-I este
greu sa-l faca sfant. De vreme ce in acest moment traim, n-am plecat din
aceasta lume, Hristos si vrea, si poate sa ne faca sfinti, sa ne aseze
pe aceasta cale. Doar omul este cel care-L impiedica, cel care
reactioneaza, cel care, in final, nu doreste acest lucru.

Va rog, sa ne zdrobim inimile, sa ne

smerim cugetele, sa ne pocaim cu adevarat si sa spunem: i daca
vreau si daca nu vreau, Doamne mantuieste-ma! [Sfantul Petru
Damaschinul, Despre cum sa castige omul adevarata credinta, n:
Filocalia Sfintilor pustiei, vol. III, Ed. Aster", Atena, 1960, pag 77 ]. Sa
spunem noi, inlauntrul nostru, precum Apostolul Petru, care s-a
lepadat de Hristos, iar dupa aceea a plans cu amar: Tu, Doamne,
toate le stii, Tu stii ca vreau sa ma pocaiesc, vreau cu adevarat sa
te iubesc, sa fiu al Tau! (Ioan 21, 17). Acest lucru putem sa-l
spunem, iar daca n-o facem, inseamna ca nu-L dorim. Sa spunem
sincer si cinstit: Doamne, vreau sa ma mantuiesc! Tu, Doamne,
toate le stii, vrei sa ma mantuiesti, poti sa ma mantuiesti si sa ma
sfintesti!. Sa avem aceasta stare inaintea lui Dumnezeu, pentru ca
harul Lui sa vina inlauntrul nostru, sa ne viziteze, sa ne
schimbe. Domnul sa ne viziteze ca un Dumnezeu Care iarta, Care
curateste, Care ramane in noi si ne iubeste, Care ne face sa simtim intru
bucuria cea cereasca.

Ganduri pentru o cunoastere mai adanca despre noi insine

Putem sa spunem ca lumina lui Dumnezeu a ajuns inlauntrul
nostru?

Toti cei care avem dorinta cea buna, [care] ne grabim cu zel sa ne
marturisim, nu putem sa spunem ca am gasit calea, ca lumina lui
Dumnezeu a ajuns inlauntrul nostru, ca lucram in lumina si luam hotarari
prin prisma luminii!

Ne aflam sub influenta eului nostru, a deprinderilor noastre, a propriului

temperament si a unei structuri sufletesti proprii. Raul nu consta in
aceasta! Domnul a venit ca sa-l mantuiasca pe om, care are nevoie de
mantuire. Dar omul trebuie sa vada si sa primeasca lucrurile asa.

Daca prin purtarea noastra il alungam pe Hristos, nu-L lasam sa fie

stapanul nostru ii cerem sa ne ierte, sa ne ajute, dar suntem
proprii nostri stapani nu poate sa aiba loc o lucrare
duhovniceasca si iertarea nu vine, sufletul nu se tamaduieste, omul
nu renaste si continua sa ramana in intuneric.

Probleme legate de Spovedanie

Unii crestini nu inteleg nimic, ca si cum nu s-ar fi spovedit niciodata, ca si

cum ar fi orbi! Daca pentru un lucru marunt, propriul eu se manifesta asa,
ce haos este inlauntrul lor, ce intuneric, ce trufie, ce voie egoista!

[...]

Cineva, in aceste zile, a venit sa se marturiseasca si aproape nu a spus

nimic. Mi-a facut impresia ca spune:

Nu gasesc nimic sa va spun!.

De altfel, nu este singurul.

Bine, i-am zis, ai fi putut sa vii si sa spui: Parinte, din nefericire, in

intervalul acesta, de la ultima spovedanie, nu am fost asa cum
ma vrea Hristos. Am fost al meu si am facut voia mea! Asa cum
am luat seama si cat pot eu sa inteleg, de cate ori am deschis
gura am spus numai lucruri pe care nu trebuia sa le spun, mi-au
scapat cuvinte care nu se cuveneau, iar felul in care am vorbit a
fost reprobabil. Am pacatuit si cand am vorbit si cand am luat o
pozitie sau alta cu gandul sau cu inima. Am pacatuit, desi n-am avut
de gand sa o fac! De ce mi-a venit gandul acela?
Cugetul este adanc, are radacini, il are inlauntru pe omul cel vechi,
vointa proprie si nu-L lasa pe Hristos sa-l elibereze. Oare, cand va
veni Hristos, va lasa lucrurile asa?

Omul nu se vede, pe sine asa, si ma

tem ca spovedania va ajunge acolo unde era inainte cu cativa
ani. Aproape toti crestinii, cu mici exceptii, il asteptau pe preot sa
le faca o rugaciune de iertare, ca sa se impartaseasca. Aveau
impresia ca sunt in regula. Unii mai tineri au inteles aceasta si au luat
atitudine. Au inceput sa se indemne sa vina la Marturisire. Asadar, cand
Spovedania se face in mod gresit, cand nu are rod, cand nu creeaza
omului dispozitia de schimbare, cand nu reuseste sa vada prin
intermediul anumitor manifestari pacatoase radacina pacatului,
spovedania devine o obisnuinta. Ajunge sa spuna: Sa spun mereu
aceleasi lucruri?. Nu pare sa aiba interesul sa spuna mereu acelasi
lucru si ajungem sa facem doar o rugaciune. Dumnezeu sa ne
pazeasca de aceasta! Se intampla aceasta pentru ca omul vede prin
prisma obisnuintei sale, care este indumnezeirea propriului eu. i daca eul
lui nu are probleme, toate sunt bune. De aceea si marturisirea a ajuns
sa fie o insiruire a problemelor. Daca sufletul nostru are probleme, se
chinuieste saracul. Mergem sa ne marturisim, sa ne rugam, sa cerem de la
Dumnezeu ajutorul, sa punem randuiala. Daca suntem in randuiala,
nu [mai] avem nimic de spus.

Daca privesti problema altfel te intrebi: De vreme ce sunt crestin,

trebuia ca inlauntrul meu sa vietuiasca Hristos. Daca Hristos Se
salasluia in mine, trebuia sa iubesc ca El, sa ma smeresc asemenea
Lui, sa ma rog ca El, sa graiesc, sa ma port, sa ma jertfesc precum
Hristos!. Sa afli in viata ta ceva care sa se asemene cu viata lui
Hristos si apoi sa vezi daca vei mai spune: Nu am nimic sa
marturisesc, nu simt nimic! sau Ce sa spun!?

Fratii mei, dezamagiti de noi insine, sa spunem: Dumnezeul meu,

am pacate pana peste cap! Chipurile ma ingrijesc de mine, dar nu
am facut nimic bun!. Dezamagiti si satui de noi insine, sa ne
incredintam lui Hristos la modul absolut. Abia atunci Dumnezeu ne
va lumina sa vedem, sa simtim pacatele noastre si ne va ierta, ne
va curati.

[...]

Viata cea adevarata

Pocainta ta este psihica sau duhovniceasca?
Sa nu amestecam starile psihice cu harul lui Dumnezeu

Este o diferenta clara intre pocainta psihica si pocainta autentica, pocainta

duhovniceasca?

Intr-adevar, una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic

si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De
regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si
psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic,
implicit stai bine si duhovniceste. Cele doua aspecte sunt diferite.

Accept ca un psiholog, un psihiatru, prin tratamentul pe care-l

administreaza, prin psihanaliza si celelalte mijloace pe care le foloseste,
poate sa-l ajute pe un omul care sufera de anxietate, care sufera de alte
stari psihologice, sa se echilibreze, sa stea bine pe picioarele lui, sa vada
diferit viata si sa paseasca indreptat. Admit ca poate sa-l ajute. Aceasta nu
inseamna, insa, ca in acest fel omul este si un bun crestin si inaintat
duhovniceste. Prin urmare, una este terapia psihica si alta este
terapia duhovniceasca. Asa cum una este bucuria pe care o da
echilibrul psihic pe care-l are cineva, sau bucuria din trairile psihice
pe care le are omul, cealalta este bucuria pe care o daruieste harul
lui Dumnezeu, pe care o ofera Acesta. Pentru ca bucuria voastra sa fie
deplina (Ioan 16, 24), a zis Domnul.
Domnul a grait despre pacea pe care Eu v-o dau (Ioan 14, 27) sau
iubirea pe care Eu v-o dau (Ioan 15, 9). Una este ceea ce daruieste
Hristos si altceva este ceea ce dobandeste cineva pe un fond psihic.

Rugandu-se cineva poate sa simta emotie, bucurie si sa creada ca

este harul lui Dumnezeu, desi nu este. Asa cum, in alta situatie,
poate sa simta manie, tristete, si sa creada ca harul a plecat, desi
nu este asa! i intr-o situatie si in cealalta, exista inlauntru stari
psihice pe masura. Nu trebuie sa le confundam cu harul lui
Dumnezeu.

Adica, cineva poate sa aiba o stare de bucurie pe un fond psihic si

sa creada ca are harul lui Dumnezeu, dar sa fie un pseudo-
sentiment. Sau poate sa simta melancolie, gol apasator si sa
creada ca-i lipseste harul lui Dumnezeu.

La fel este si pocainta. De foarte multe ori am intalnit si am privit oameni

cu un soi depocainta psihica. Aceasta nu este pocainta cea adevarata,
daruita de Dumnezeu.

Sa spunem ca cineva face o greseala, care are anumite urmari. O urmare a

greselii este scaderea consideratiei. Plange, se indurereaza, arata ca se
pocaieste, isi rupe chiar si hainele pentru ca nu a luat seama si a gresit.
Aceasta pocainta nu are deloc un caracter duhovnicesc. Este o
prefacatorie. Este un sentiment fals. De exemplu, Iuda s-a pocait, dar
n-a avut inlauntrul lui pocainta duhovniceasca, mantuitoare.

Pocainta autentica aduce in suflet nadejde si odihna

Ca sa aveti masura adevarata a pocaintei, sa aveti in vedere faptul

ca pocainta autentica aduce degraba

nadejdea in Hristos, nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea te face sa te
sprijini pe milostivirea lui Dumnezeu, sa te incredintezi pe iertarea pe care
o da Acesta. Din momentul in care te caiesti cu adevarat vei avea odihna.
Desigur, fara odihna care vine, fara nadejdea care soseste, vei zice
Ajunge cat m-am pocait!, nu pentru ca odihna si nadejdea inrobesc in
sens pozitiv.

Adica, pocainta autentica te face sa te increzi in mila lui Dumnezeu,

iar cand simti mila, iertarea lui Dumnezeu, te face sa-ti doresti
chiar mai mult sa te pocaiesti. i, cu cat mai mult te pocaiesti, cu
atat mai mult simti mila lui Dumnezeu. Aceasta taina este praznic
mare, bucurie mare. Da, praznic, sa nu va mirati!

Aceasta este pocainta cea adevarata. De aceea este de neinteles ca

cel care se pocaieste corect sa deznadajduiasca, sa fie cuprins de
deznadejde. Adica, unii spun: Nu pot sa ma rog, mi-am pierdut puterile,
nu am dispozitie!, si cred ca se gasesc in stare de pocainta si ca au inteles
greseala lor. Acestea sunt manifestari ale egoismului ranit.

Pocainta biruieste egoismul

Pocainta nu poate sa se arate binevoitoare fata de egoism, fie ca

acesta este ranit, fie ca nu, pocainta pierde [a pierde nseamna a
zdrobi, n. ed.] egoismul. De exemplu, ai o rana si pe aceasta rana o
zgandari si cu cat o zgandari, cu atat te doare mai mult. Pocainta
are puterea sa usuce rana in taina, adica egoismul ranit. O usuca
de asa maniera incat nici durere nu mai exista, nici locul nu se mai
cunoaste.

Pocainta cea adevarata darama idolul care este inlauntrul nostru,

egoismul, voia proprie, taie capul iubirii de sine, si nu mai ramane
nimic care sa fie ranit. Cata vreme egoismul exista, el este ranit. Astfel,
omul isi zdrobeste inima, plange si se tanguieste. Dovada este ca
nadajduieste in mila lui Dumnezeu, in iertarea pe care o da Domnul.
Nadajduind, se caieste si mai mult. Astfel, are loc curatirea omului. Lucruri
simple, frumoase, imbietoare! Desi sunt imbietoare este de mirare ca le
lasam de-o parte si dam atentie celor nesabuite.

Exista primejdia ca, atunci cand pocainta nu este autentica, omul

sa se caiasca, sa planga, sa se rusineze, dar fara nici o nadejde in
mila lui Dumnezeu, fara nici o speranta in iertarea pe care o da
Dumnezeu. Exista, de asemenea, primejdia sa se increada cineva in
mila lui Dumnezeu, fara sa-si smereasca sufletul, fara sa se caiasca
cat poate de mult. In aceasta situatie, nu putem vorbi nici de incredere,
nici de pocainta adevarata.

Asadar, acestea doua inainteaza completandu-se, merg impreuna si una o

intareste pe cealalta, cealalta o inmulteste pe prima, ajutandu-se reciproc.
Astfel, se plineste lucrarea dinlauntrul omului, astfel se creeaza inlauntru o
stare minunata. Pentru un pacatos, pentru cel care are sentimentul
vinovatiei, care are mustrari de constiinta, nu stiu daca in aceasta lume de
aici exista traire mai frumoasa decat pocainta cea adevarata.

Praznicul pocaintei nu are sfarsit

Sfintii Parinti au ajuns la culmea sfinteniei si tot cautau pocainta. Adica, cu

cat traieste cineva mai mult in aceasta lume si cu cat se poc
 aieste mai mult, cu atat o doreste
mai mult. Pocainta nu are final. Praznicul pocaintei nu are sfarsit.

Ce aflam de la sfinti, referindu-ne la rugaciunile randuielii Sfintei

Impartasanii? Intalnim rugaciuni ale sfantului Simeon, ale sfantului Ioan
Damaschinul, ale sfantului Ioan Gura de Aur, ale sfantului Vasile cel Mare
si a altor sfinti. Ei vorbesc in aceste rugaciuni despre ei insisi,
graiesc intr-un mod personal. Desi atinsesera sfintenia, erau
coplesiti de sentimentul pacatoseniei.

Cand lumina lui Dumnezeu vine inlauntrul omului, cand vine harul
lui Dumnezeu, cand il lasam pe Dumnezeu sa lucreze nestanjenit,
asa cum s-a intamplat in inimile sfintilor, atunci omul vede ce
inseamna pacatul, isi vede egoismul, starea vicleana fata de
Dumnezeu si parerea de rau este nesfarsita, pocainta nu se mai
sfarseste.

Oricat de mult s-ar pocai cineva, cand vede necuratia care exista
inlauntrul lui, se caieste si mai mult, nadajduieste si mai mult in
bunatatea lui Dumnezeu, in mila lui Dumnezeu. Se instaleaza o
stare de pocainta tainica, un praznic, o sarbatoare, o desfatare
continua.

De ce simtamintele noastre sunt diferite de ale Sfintilor?

Avem in fata ochilor nostri realitatea sfintilor. Suntem noi mai presus decat
acestia? Sfintii traiesc pocainta, vorbesc despre pacat, simt pacatul
si graiesc despre ei insisi de o maniera care ne uimeste! Ne
uimeste si faptul ca noi nu avem in vedere ce se intampla inlauntrul
nostru si avem o cu totul alta abordare a lucrurilor. Aceasta in-
seamna ca, ce altceva sa presupunem? Niciodata harul lui Dumnezeu nu a
inrobit sufletele noastre ca sa arate fiecaruia ticalosia dinlauntrul lui,
pacatosenia nesfarsita a fiecaruia.

Omul a folosit toata ratiunea, toata voia sa libera, tot ce a primit ca

chip al lui Dumnezeu, ca sa se razvrateasca impotriva lui
Dumnezeu si sa se ridice pe sine, daca este cu putinta, mai presus
decat Dumnezeu.

Acest lucru nu s-a intamplat doar lui Adam. Aceasta ispita

strapunge fiecare suflet. Greu constientizam mizeria dinlauntrul
nostru, asa cum o constientizau si o simteau sfintii.

Fericitul Pavel nu spune intamplator: Hristos a venit in lume ca sa-i

mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu! (I Timotei 1,
15) . Nu spune in desert: Eu socotesc ca toate sunt paguba, fata de
inaltimea cunoasterii lui Iisus Hristos, Domnul meu, pentru Care m-am
lipsit de toate si le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sa dobandesc, ca
sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui, sa fiu primit partas Patimilor Lui,
facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui (Filipeni 3, 8-10).

Va indemn sa cugetati mai mult, pornind de la cele spuse despre pocainta

psihologica si despre pocainta duhovniceasca.

(va urma)

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde esti?

Despre pocainta, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008)
 De acelasi autor:

PUN INCEPUT!
Adame, unde esti?. CE AU FACUT ADAM SI EVA
DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM?
Arhimandritul Simeon Kraiopoulos despre FORTAREATA
EULUI BOLNAV sau despre INCAPATANAREA DE A NE APARA

DE DUMNEZEU SI A NE REFUZA IZBAVIREA

Legaturi:

TAINA SPOVEDANIEI. Care este sensul ei adanc si cum

putem risca PROFANAREA ei prin formalism si

superficialitate?
Duhovnicul si ucenicul: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A
CREDINCIOSILOR PRACTICANTI si PERICOLUL

BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a

retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea

launtrica
***
 Totdeauna recomand pocainta SI marturisire. Niciodata nu

recomand DOAR marturisire!

SPOVEDANIA LEGAREA RANILOR. CUM SA O FACEM

CORECT?
CUVIOSUL PAISIE DESPRE NEVOIA DE SPOVEDANIE SI DE

POVATUITOR DUHOVNICESC
Sfantul Teofan Zavoratul NE AJUTA SA NE SPOVEDIM

AUTENTIC SI LUCRATOR
NOI SI FIUL RISIPITOR. Cum incepe caderea de la

pacate mici si cum trebuie sa fie ridicarea si

intoarcerea. PREDICI EXCEPTIONALE ALE SF. TEOFAN
ZAVORATUL
MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA Omilii
ale Sf. Teofan Zavoratul despre ce inseamna sa facem

pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta

Impartasanie?
PARINTELE SOFIAN BOGHIU DESPRE SPOVEDANIE SI
CANONUL CEL MARE. De ce este nevoie sa ne
marturisim si cum biruim frica si rusinea?
POCAINTA SINGURA NOASTRA SALVARE. DAR PE
CINE MAI PREOCUPA?
***

Suntem convertiti cu adevarat?

CUM FUGIM DE HRISTOS?

PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al

pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va
urma?
DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE
 Parintele Rafail Noica - Ne mai aude Dumnezeu daca
am pacatuit?
Sfantul Teofan Zavoratul Omilie la Sfanta Maria
Egipteanca. DAR CU NOI CUM RAMANE? CUM NE VOM

SMULGE DIN MOARTEA SI ORBIREA IN CARE ZACEM?

SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI

DUH
()
Cat suntem asadar in aceasta stare caldicica, de suficienta, parandu-ni-se
numai ca traim si ca nu avem trebuinta de a fi salvati din nimic, in acest timp
nadajduim in desert. Daca noi nu am primit inca in sufletul nostru aceasta
suferinta mistuitoare, daca am dat mereu la o parte adevarul despre noi,
daca am fugit mereu de constiintafiindu-ne frica de deznadejde, daca am
refuzat sa disperam de noi insinepana la capat, atunci inca nu am
inteles ce inseamna adevarata nadejde. Trebuie sa primim sabia
strapungatoare a Adevarului, sa ne frangem inima fara crutare, sa ne
traim moartea ca sa putem striga dupa Inviere, dupa mantuire!
Vreau sa spun ca noi inca nu nadajduim cu adevarat in Mantuitorul
atata timp cat inca nadajduim in noi insine sau in lume si nu simtim
acut nevoia unei salvari. Nimeni nu striga dupa ajutor decat atunci
cand se vede in fundul prapastiei sau, cel putin, cand atarna de un fir
de iarba deasupra ei.Atunci abia avem puterea sa strigam dupa ajutor cu
disperarea lui David: Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, auzi
glasul meu!. Daca nu ajungem sa strigam, daca ne simtim relativ bine si nu
ne doare prea tare nimic, atunci cine sa vina sa ne
salveze? Citim rugaciuni, spunem cuvinte care semnifica acest plans, acest
strigat, dar inima noastra nu plange, nu striga: Poporul acesta se
apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este
departe de Mine (Isaia 29, 13; Matei 15, 8).

Sf. Ioan de Kronstadt despre prostia si otrava mortala a

pacatului. DE CE S-A INTRUPAT HRISTOS? INTELEGEM SI

PRETUIM, OARE, JERTFA SA?

22 Comentarii
 PARINTELE AMFILOHIE la Sophia (audio, video): Tara are nevoie de oameni care sa se
pocaiasca cu adevarat. POCAINTA ESTE DE TEMUT DEMONILOR!
Mitropolitul Ierotheos Vlahos despre IMPORTANTA INVATATURILOR SFANTULUI GRIGORIE
PALAMA

Etichete: cainta, cunoasterea de sine, dezamagire, deznadejde, egoism, eu ranit, Hristos, iertarea
pacatelor, iubirea de sine,iubirea lui Dumnezeu, marturisirea pacatului, mila lui
Dumnezeu, nadejde, obisnuinta, pacate ascunse, pacatos, pacatosenie, paiul si barna, parasirea
pacatului, pocainta, pocainta psihica, psihologie, psihologie duhovniceasca, recunoasterea
pacatelor,remuscare, schimbarea vietii, Simeon Kraiopoulos, spovedania, viata
duhovniceasca, viata in Hristos, viata launtrica, voia proprie

NOTA: Preluarea materialelor publicate de pe acest site se poate

face fie fragmentar (partial) - cu trimitere pentru continuare la
articolul integral de la sursa (vezi continuarea la Razboi intru
Cuvant: CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU DOAR O STARE
PSIHOLOGICA? De ce nu ne schimbam, de ce ne pierdem in detalii?
Ce facem cand suntem dezamagiti de noi insine?), fie integral - dar
numai cu acordul nostru explicit si cu mentionarea sursei. Va
multumim pentru intelegere si onestitate.

22 Comentarii

22 Raspunsuri to CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU

DOAR O STARE PSIHOLOGICA? De ce nu ne
schimbam, de ce ne pierdem in detalii? Ce facem
cand suntem dezamagiti de noi insine?
1. pe 13 Mar 2012 la 08:21 #Pericopa apostolica a zilei

Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

II Corinteni 4, 6- 15

6. Fiindc Dumnezeu, Care a zis: Strluceasc, din ntuneric, lumina

El a strlucit n inimile noastre, ca s strluceasc cunotina slavei
lui Dumnezeu, pe faa lui Hristos.
 7. i avem comoara aceasta n vase de lut, ca s se nvedereze c
puterea covritoare este a lui Dumnezeu i nu de la noi,
8. n toate ptimind necaz, dar nefiind strivii; lipsii fiind, dar nu
dezndjduii;
9. Prigonii fiind, dar nu prsii; dobori, dar nu nimicii;
10. Purtnd totdeauna n trup omorrea lui Iisus, pentru ca i viaa lui
Iisus s se arate n trupul nostru.
11. Cci pururea noi cei vii suntem dai spre moarte pentru Iisus, ca i
viaa lui Iisus s se arate n trupul nostru cel muritor.
12. Astfel c n noi lucreaz moartea, iar n voi viaa.
13. Dar avnd acelai duh al credinei, dup cum este scris: Crezut-
am, pentru aceea am i grit, i noi credem: pentru aceea i grim,
14. tiind c Cel ce a nviat pe Domnul Iisus ne va nvia i pe noi cu
Iisus i ne va nfia mpreun cu voi.
15. Cci toate sunt pentru voi, pentru ca, nmulindu-se harul s
prisoseasc prin mai muli mulumirea, spre slava lui Dumnezeu.

2. pe 13 Mar 2012 la 12:33 #Ana Elisabeta