Sunteți pe pagina 1din 14

DINAMICA RELAȚIEI PUTERE-STAT

Proiect geopolitică

Realizat de:
Achivei Alina
Andrian Georgiana
Asaftei Gabriela
(grupa 938)

Facultatea de Relații Economice Internaționale


ASE, București, 2014
CUPRINS

I. INTRODUCERE

II. DINAMICA RELAȚIEI PUTERE-STAT DE-A LUNGUL ISTORIEI

1. Înaintea Primului Război Mondial

2. Anii de după cel de-al doilea război mondial

3. Schimbările structurii polare.

4. Apariția unei noi structuri polare

5. Noua ordine mondială reconsiderată


I. INTRODUCERE
Un concept-cheie şi, poate chiar conceptul fundamental în studiul relaţiilor dintre state,
este acela de putere. În termeni realişti, puterea reprezintă capacitatea unui stat de a influenţa
şi de a controla un alt stat, respectiv, capacitatea unui stat de a rezista sau de a se opune
controlului pe care un alt stat încearcă să îl exercite. Prin urmare, puterea este înţeleasă drept
capacitate de a influenţa, capacitate care derivă din existenţa şi valorificarea unor resurse de
putere, ce pot avea fie o natură materială, fie una non-materială.
Reprezentanţii realismului clasic (Hans J. Morgenthau, Henry Kissinger sau Martin
Wight) vorbesc despre echilibrul de putere, având rolul de a conduce şi reglementa relaţiile
dintre state, a căror principală caracteristică este suveranitatea.
Teorii ale relatiilor internationale:

 Idealismul, ca primă teorie a relatiilor internationale


Relatiile internationale in conceptia idealismului:
- Starea normala, natura, a relatiilor internationale, este pacea; legile naturii dicteaza
armonie si cooperare intre oameni si intre popoare;
- Cauzele razboiului: * el este un produs artificial al statelor nedemocratice,
militariste; daca guvernele autoritare nu s-ar amesteca sau nu ar exista, razboiul ar fi
eliminat (recunoasteti elemente ale discursului american din perioada Razboiului
rece, dar chiar dupa, discursurile anti-Irak, anti-Afghansitan?); * o alta cauza a
razboiului este stabilirea artificiala a barierelor comerciale (tarife, restrictii, taxe,
etc.); ele distorsioneaza armonia naturala a intereselor existentă intre indivizi;
- Liberul schimb si existenta pietelor libere vor contribui la asigurarea pacii in lume;
liberul schimb nu poate decat sa genereze cel mai mare beneficiu pentru toate
statele (principiul armoniei intereselor);
- Inradacinata in viziunea despre istorie si natura umana, si pe baza convingerii
armoniei intereselor, apare o alta idee, foarte vehiculata la sfaristul razboiului, aceea
a posibilitatii unei solutii rationale, a unui plan de organizare pasnica a lumii,
favorabil in mod egal tuturor, printr-o justa echilibrare a intereselor (idee pe care
americanii au incercat sa o puna in aplicare in tratativele de la Versailles);
- Un alt element important al relatiilor internationale, in conceptia idealista, este rolul
acordat opiniei publice. Accentul si increderea data de idealisti fiintei umane in
genere se reflecta in dorinta ca opinia publica sa fie un factor de influenta si de
evaluare a politicii externe a guvernelor si a relatiilor internationale in genere. Este
in acelasi timp si o extensie a principiilor democratice la nivel interstatal si o
justificare pentru promovarea categorica a diplomatiei deschise, prin opozitie cu
diplomatia secreta, de club, a marilor puteri, specifica secolelor XVIII si mai ales
XIX;
- Dat fiind ca opinia publica trebuie de drept sa joace un rol in relatiile internationale,
idealistii au pledat pentru educarea si informarea ei despre aceste aspecte si acest
domeniu al vietii sociale. Invatamantul in relatiile internationale a pornit de la
aceasta credinta si se datoreaza idealismulu (prima catedra de RI fiind infiintata in
Anglia, la Aberystwyth, in 1919).

 Realismul clasic ca teorie fondatoare, prin contestarea idealismului


Relatiile internationale in conceptia realismului
- In realism, razboiul este inevitabil. El este atat o consecinta fireasca, naturala, a
interactiunilor dintre state si a modului in care fiecare dintre ele isi urmareste
interesele cat si un mijloc intre altele de a realiza politica externa. Sensul de
consecinta fireasca a relatiilor dintre state este mai bine surprins in conceptul de
dilema securitatii care este cheie in viziunea realista. [vezi Tucidide: insusi faptul ca
Atena devenise puternica a inspirat atata teama Spartei incat ea a pornit razboiul
pentru a se apara];
- Pacea nu are nici un fel de valoare in sine, ea este buna daca serveste intereselor de
putere de la un moment dat;
- Daca pentru idealism analogia care ii surprindea cel mai bine viziunea era cea a
societatii nationale (cu ordine, lege, institutii comune), pentru realism, analogia care
il sintetizeaza cel mai bine este cea a starii de natura in viziunea lui Hobbes. Asa
cum fiecare individ trebuie sa-si asigure supravietuirea temandu-se de toti ceilalti si
incercand sa-si pastreze sau chiar sa-si sporeasca dominatia in acest scop, tot asa
statele in relatiile internationale trebuie sa se ajute singure (faimosul principiu self-
help), deci sa-si urmareasca propriile interese dincolo de orice alte considerente,
intr-un mediu lipsit de autoritate, lege si ordine, in care amenintarea razboiului este
perpetua (acesta este modul realistilor de a intelege anarhia in relatiile
internationale). Mediul international este caracterizat prin absenta oricarei forte de
coagulare, de construire a intereselor comune (Carr: nationalismul pentru societatea
interna, Morgenthau: lege, ordine, ierarhie si autoritate, tot pentru societatea
interna);
- Asadar, daca idealismul construieste o imagine a relatiilor internationale dupa
modelul domestic, realismul o va construi intotdeauna tocmai prin opozitie cu acest
model;
- Motivul major al actiunii fiecarui stat in relatiile internationale este pastrarea puterii
sale; mai nuantat, aceasta inseamna la minim, asigurarea supravietuirii, la maxim,
dominatia universala. Este de altfel dupa Morgenthau elementul definitoriu, altfel
nu e vorba de relatii politice internationale: doar acelea sunt politice, care vizeaza
puterea. [critica, cum se intreţes astazi relatiile economice, politice, culturale];
 Behaviorismul
 Neorealismul
 Institutionalism versus neorealism
 Transnationalism, economie politica, sistem mondial
 Geopolitica – primele abordari
II. DINAMICA RELAȚIEI PUTERE-STAT DE-A LUNGUL ISTORIEI
1. PERIOADA DINAINTEA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Studiul raporturilor dintre state şi a modului cum şi-au rezolvat interesele în diferite
regiuni bogate în surse de hrană sau metale preţioase ne oferă suficiente exemple care pot fi
încadrate în ceea ce numim astăzi fenomen geopolitic.
După căderea Imperiului Roman de Apus şi până la Renaştere, societatea europeană a
stat sub semnul fărâmiţării politico-statale. Locul Imperiului Roman în lupta pentru
supremaţia şi controlul căilor comerciale din Marea Mediterană este luat în evul mediu de
imperiul arab, care atinge apogeul extinderii teritoriale la jumătatea secolului al VIII-lea.
Descoperirile geografice şi luarea în stăpânire sau sub control a lumii noi de către unele state
europene - Spania şi Portugalia, la care se vor adăuga ulterior ţările de Jos şi Anglia - au creat
şi terenul pentru declanşarea confruntării la nivel planetar.
Eforturile pentru reglementarea divergenţelor au condus la prima împărţire politico-
economică a lumii între Spania şi Portugalia, sub directa mediere a papalităţii. După
negocieri repetate şi dificile se semnează tratatul de la Tordesillas (1494), prin care harta
politică a lumii a fost împărţită în sfere de influenţă între cele două puteri maritime ale timpului,
trasându-se o linie de despărţire prin mijlocul Oceanului Atlantic, la 370 mile vest de Capul
Verde. S-a stabilit, cu acest prilej, că toate ţările descoperite la vest de linia de demarcaţie să aparţină
Spaniei, iar cele de la est, Portugaliei. Prin tratatul de la Zaragoza, Spania şi Portugalia îşi
delimitează sferele de interese din Oceanul Pacific.
Aceste evoluţii vor conduce la apariţia conceptului modern de suveranitate dar şi la
înflorirea aserţiunilor teoretice care să fundamenteze ştiinţific mijloacele de întărire a puterii
statului pentru a-şi apăra teritoriul sau, de ce nu, de a-l spori în detrimental altor state. Prezenţa
specialiştilor este necesară pentru ca statul să cîştige războiul şi pentru a administra teritoriile
cucerite însă nu putem decela, totuşi, o gîndire sau reflecţie geopolitică pentru acest moment.
Disputa pentru controlul sau suveranitatea unor spaţii de interes economic sau
geostrategic va conduce, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la
apariţia unor noi realităţi în sfera relaţiilor internaţionale: blocurile politico-militare.
Traseul geografic al principalelor centre de civilizaţie ale lumii este grăitor pentru rolul
jucat în istorie de fâşiile de pământ care se învecinează cu marea sau cu râuri importante. Pe
aceste locuri au luat naştere aglomerări şi concentrări demografice care au reprezentat centre
de iradiere culturală, au prefigurat modele de organizare economică şi social-politică. Fireşte
că nu orice aglomerare umană este şi un pulsar economic şi de civilizaţie. Dar o anumită
densitate demografică este un element esenţial al densităţii geopolitice, al gradului de ocupare
a unui teritoriu, al posibilităţilor de menţinere şi de dominare a unui spaţiu. Astăzi rolul apei
nu mai apare aşa de fascinant ca altădată. Dar el nu şi-a pierdut importanţa. Dovada că şi în
zilele noastre “un sfert din omenire trăieşte la mai puţin de 50 de km de mare, jumătate la
mai puţin de 200 km, trei sferturi la mai puţin de 500 km”. Şi astăzi aceste zone sunt cele mai
dinamice, cele mai prospere, cele mai avansate.
Sistemul international modern a fost creat prin expansiunea Europei, care a ajuns
centrul sau. Pe continent, insa, odata cu infrangerea Frantei napoleoniene (care, in termenii
procesului producerii de putere, a marcat trecerea de la extensiv la intensiv), conducerea
treburilor a fost preluata de un grup de puteri cunoscut sub numele de "Concertul Europei"
(Austria, Marea Britanie, Franta - desi invinsa, mentinuta in "concert"- Prusia si Rusia,
carora, in spatiul est si sud-est european li se asocia si Turcia), sau, popular, "Sfanta Alianta".
Pastratoare a valorilor europene ce au generat infrangerea spiritului revolutionar francez - in
realitate, pastratoare a unui melanj de valori, caci cele ale revolutiei franceze nu au putut fi
"extirpate" in intregime – ele vegheau la respectarea lor, intervenind ori de cate ori acestea
erau incalcate, asa cum s-a intamplat, de pilda, in timpul revolutiilor de la 1848.
Concret, desi se socoteste ca ne aflam in prezenta celei mai lungi perioade de pace din
istoria continentului - cei 100 de ani de pace -, datorate in principal absentei conflictelor
majore intre marile puteri (a caror unitate de vederi si actiune – bazata pe absenta nevoii de
conflict, dar si pe riscurile pe care acesta le implica - a si facut posibila existenta
"concertului"), in realitate avem de-a face cu o "pace cu intreruperi", mai dese in cea de-a
doua parte a perioadei analizate. Aceste "intreruperi" au constat tocmai in aparitia conflictelor
directe intre marile puteri: 1866 - razboiul prusaco-austriac, 1853-1855 - razboiul Crimeii,
1870-1871 - razboiul franco-prusac, 1877-1878 - razboiul ruso-romano-turc.
In ansamblu insa, aceasta epoca a coincis cu o perioada de avant tehnologic si
industrial nemaiantalnit, pe fundalul unei explozii demografice fara precedent. (Dezvoltarea
industriei face posibila, mai intai, cresterea populatiei, iar mai tirziu sporirea dimensiunii
fortelor armate, care, in plus, sunt dotate in proportii de masa cu arme din ce in ce mai
distructive, pregatindu-se astfel carnagiul primului Razboi Mondial).
Treptat, insa, ca urmare a dezvoltarii diferentiate a marilor puteri europene, echilibrul
de putere dintre ele se rupe, iar competitia pentru colonii se intensifica, astfel incat conflictele
dintre ele se apropie tot mai mult de continent. Drept urmare, are loc o disparitie treptata a
"concertului" in favoarea aparitiei unui proces de polarizare, care se materializeaza prin
crearea celor doua aliante militare Antanta (grupand Marea Britanie, Franta si Rusia) si
Puterile Centrale (Germania si Austro-Ungaria). In plus, asistam si la o integrare tot mai
accelerata a continentului din punct de vedere al securitatii, pe fundalul transferarii tot mai
masive a competitiei dintre marile puteri in domeniul armamentelor. Drept urmare, asistam,
pe de o parte, la prevalenta "Planului de Razboi" asupra Diplomatiei (vezi avertismentul
englez dat germanilor cu cateva ore inaintea invadarii tarilor de jos), iar, pe de alta, la crearea
"domino-ului" securitatii (vezi secventa declaratiilor de razboi: Austria Serbiei, Rusia
Austriei, Germania Rusiei, Franta Germaniei si, dupa invazia tarilor de jos, Marea Britanie
Germaniei).
2. ANII DE DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Cel de-al doilea razboi mondial a reprezentat o tragedie umana ca proportii si, de
asemenea, punctul de origine pentru o perioada de schimbari majore din mai multe
perspective, anume:
1. Disparitia sistemului multipolar existent la acea data ( ce cuprindea marile puteri
europene ) cu un nou sistem bipolar, bazat pe cele doua mari superputeri aparute dupa acest
razboi si anume SUA si URSS
2. A reprezentat inceputul unei noi era si anume era nucleara. Acest tip de armament a
schimbat radical relatiile dintre state datorita potentialului distrugator al acestuia.
3. A dat startul in dezvoltarea tehniciilor de comunicare si a celor de calatorie. Aceste
inovatii au avut un rol hotarator in cazul razboiului din Vietnam si a opiniei publice
americane. S-a facuta simtita si-n cazul interactiunilor si comunicarilor la nivel international,
acestea devenind o banalitate. Una din cauzele prabusirii URSS-ului si a celorlalte sisteme
din Europa de est sau din oriunde alta parte s-a datorat si acestui aport pe care l-a adus
dezvoltarea sistemelor de comunicare.
4. Un rol hotarator au jucat si factorii economici in politica lumii. Puterea nationala s-
a dovedit a fi mai importanta decat forta militara in cadrul puterii economice a tarilor. S-au
dezvoltat relatiile de schimb si monetare, ceea ce a dus la aparitia unei interdependente
economice.
5. Diferenta de bunastare dintre nord si sud a dus la o crestere a tensiunilor pe axa
nord-sud.
6. Implicarea unui numar mai mare de tari a fost o consecinta fireasca a faptului ca
state din sud si-au castigat independenta in urma prabusirii imperiilor coloniale europene.
7. Schimbarea a intervenit chiar si-n tipurile de sisteme existente. Atat state nou
aparute cat si cele existente s-au grupat intr-o multitudine de organizatii internationale si in
alte tipuri de sisteme multinationale ce controleaza in zilele de azi relatiile internationale.
Consecintele celui de-al doilea Razboi Mondial:
* Reasezari majore in echilibrul mondial de putere: puterile invinse (Germania, Japonia si
Italia) au iesit pur si simplu din joc, iar altele – chiar invingatoare (Marea Britanie, Franta,
sau China), desi au ramas in joc, nu au mai contat; disparitia imperiilor coloniale (prima faza
a disparitie imperiilor s-a petrecut in Europa, dupa primul Razboi Mondial) a fost, in egala
masura, atat o ilustrare, cat si o cauza a caderii suferite de Marea Britanie si Franta dupa
razboi.
* Venirea in prim plan a SUA si URSS - puteri extra-europene, fara aportul carora infrangerea
Germaniei nu ar fi fost posibila - a marcat aparitia BIPOLARISMULUI. Confruntarea lor a
fost, in acelasi timp,
- o lupta clasica, desi gigantica, pentru putere;
- o lupta ideologica (ideologia ca instrument al puterii: pentru ce URSS a dorit ca tarile est-
europene sa devina comuniste ?)
* In plan tehnico-militar, aparitia armei nucleare si a rachetelor schimbat destinul omenirii;
razboiul este substituit de cursa inarmarilor (a carei scop era mentinerea "echilibrului
terorii"), deoarece izbucnirea lui ar fi insemnat distrugerea civilizatiei umane. La fel a fost si
cu "razboiul prin terti".
* In plan economic, lumea a ajuns sa fie dominata de Statele Unite, care, pe baza uriaselor
resurse de care a ajuns sa dispuna in urma mobilizarii lor pentru razboi, au ocupat pozitiile
cheie in economia mondiala, ale carei institutii cu caracter global le-au creat dupa cum au
vrut (acordurile de la Bretton Woods);
Institutiile ordinii mondiale postbelice au aparut in urmatoarea succesiune:
1944 - Acordurile de la Bretton Woods
1945 - Organizatia Natiunilor Unite (Consiliul de Securitate)
1947 - Tratatul de la Dunquerque (intre Franta si Marea Britanie indreptat impotriva
Germaniei)
1948 - Tratatul de la Bruxelles (care a creat UEO)
1949 - Crearea NATO (ca o expresie a cooperarii politico-militare a americanilor cu vest-
europenii in fata pericolului sovietic)
1949 - Crearea CAER
1955 - Crearea Tratatului de la Varsovia (ca raspuns la includerea Germaniei in NATO)
1957 - Tratatul de la Roma de infiintare a Pietei Comune (ca o expresie a competitiei
economice a vest-europenilor cu americanii) - prefatata de o serie de acorduri si institutii
anterioare
1972-1975 - Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (ca o incercare de a uni cele
doua jumatati ale continentului aflate in confruntare una cu alta).
Liniile de forta ale sistemului international postbelic erau urmatoarele:
* Pe plan politico-militar
- Confruntare Est-Vest
- Colaborare Vest-Vest si Est-Est (blocurile=expresie a dominatiei superputerilor asupra
propriilor aliati)
* Pe plan economic
- competitie Vest-Vest
- Relatia Est-Vest era de fapt o relatie Nord-Sud
Principalele amenintari in cadrul sistemului erau preponderent VIZIBILE si
EXTERNE (pericolul unei agresiuni din partea blocului opus). Concret, cele doua zone de
amenintare proveneau din:
* posibilitatea unei erori (pe fundalul mecanismului descurajarii reciproce);
* posibilitatea unei escaladari necontrolate a unui conflict local.
In ceea ce priveste mecanismele de reglementare a competitiei, necesare ca urmare
a realizarii reciproce ca, necontrolata, ea poate duce la dezastru, fiind, in acelasi timp expresia
conflictului in conditiile adancirii interdependentelor, acestea erau:
 In plan politico-militar - negocierile de control al armamentelor si dezarmare:
1963: Nuclear Test Ban Treaty
1971-72: SALT
1987: Intermediate Nuclear Forces
1991: Conventional Forces in Europe
1992: START
In plan economic - Grupul G7 (si cu tenta de coordonare politica) pentru evitarea
consecintelor negative ale unilateralismului intr-o lume interdependenta, precum si pentru
impiedicarea translarii competitiei economice in planul politico-militar.

3. SCHIMBĂRILE STRUCTURII POLARE


Cel de-al Doilea Razboi Mondial a reusit sa puna capat mai multor aspecte care nu-si
mai gaseau locul in acea parte din istorie: Imperialismul, structura multipolara aflata intr-o
continua incertitudine chiar de la inceputul secolului a fost inlocuita de biporarismul SUA-
URSS, tari participante la razboi dar cu situatii complet diferite.
SUA era o superputere militara si economica mult mai putin afectata de cel de-al
doilea razboi mondial decat statele europene si URSS ce nu putea fi considerata o putere
economica, dar totusi din punct de vedere militar avea un cuvant greu de spus. Axa est-vest s-
a stabilizat prin intermediul armelor nucleare.
Cauzele exacte ale confruntarii, numite Razboiul Rece, sunt complexe si incerte. Se
poate spune totusi ca variatia economica si interesele politice au creat sistemul bipolar si
prabusirea vechii ordini, in care o mare atentie era acordata disputei dintre cele doua mari
puteri.

Aplicand cele invatate prin asemanare cu impaciuirea de la Munchen, americanii au


incercat sa se opuna expansiunii comuniste oriunde ameninta. Doctrina "de ingradire" a
transformat politica externa a SUA de la forma de izolare in care se afla inainte de razboi
la una de globalizare de dupa razboi, opunandu-se URSS-ului (si mai tarziu Chinei
comuniste) atat diplomatic cat si militar pe tot mapamondul. SUA au sponsorizat diferite
aliante regionale precum NATO (1949), care cuprinde SUA, Canada si 13 tari din vestul
Europei. URSS-ul a raspuns in 1955 prin Trataul de la Varsovia , acum o inexistenta
alianta sovieto-est europeana. Ambele parti au cautat sprijin in lumea a treia, unde atat
SUA cat si URSS au investit armament si bani in diferite guverne sau grupuri de rebeli,
in continua lupta comunism-anticomunism.

Faptul ca ambele superputeri posedau arme nucleare, in mod firesc a dus la evitarea
unor confruntari directe cu toate ca au existat cateva. Cel mai serios dintre acestea a fost
criza nucleara din Cuba, izbucnita in octombrie 1962 dupa ce sovieticii incepusera sa
construiasca rachete nucleare de raza medie in Cuba.
Doctrina americana ce privea un control strict asupra evolutiei altor state a dus la
implicarea SUA in Vietnam. Fortele vietnameze conduse de catre national-comunistul Ho
Chi Minh au invins armatele franceze coloniale in 1954 si au capatat independenta. Dar
tara era impartita intre fortele de nord conduse de Ho si un guvernamant pro-vestic in sud.
A inceput lupta pentru unificarea Vietnamului, politica americana de control strict asupra
evolutiei altor state impingand SUA sa intervina cu propria ei armata in1964 in sprijinul
Vietnamului de Sud.Vietnamul a cauzat un numar important de schimbari in atitudinea
SUA si a implicarii acesteia in relatiile internatonale. Una dintre schimbari a fost o sporire
a necesitatii Razboiului Rece de a combate comunismul pretutindeni. In al doilea rand,
SUA a realizat cu claritate ca sistemul bipolar se prabusea.

Cu toate ca, mai ales din punct de vedere militar unele aspecte ale bipolarismului s-
au pastrat, sistemul de aliante din jurul celor doi poli a inceput sa se fragmenteze. China
si URSS erau atat de contrare incat erau pe punctul de a se gasi in razboi in 1969.
Incepand, aproximativ cu guvernarea liderului sovietic Leonid I Brezhnev (1964-1982) si
a presedintelui american Richard M. Nixon (1969-1974) relatiile est-vest au inceput sa
renasca. Realizand cu acuratete realitatea schimbarii balantei puterii, in special
ascensiunea Chinei si declinul consensului in cea ce priveste razboiul rece in SUA,
Nixon s-a hotarat sa imbunatateasca relatiile cu URSS si China printr-o politica de
detenta. Bazandu-se pe propriile perspective internationale si schimbari interne, URSS si
China ajung la un real consens politic si copiaza tendinta de moderare din politica
americana.

Mihail S. Gorbaciov a devenit presedintele URSS in 1985 si a actionat drept


catalizator in privinta schimbarilor aparute. El a incercat sa reformeze sistemul politic
opresiv al URSS prin permiterea exprimarii unor oponenti si prin masuri democratice si a
vrut sa restructureze greoiul sistem economic si birocratic sovietic.Gorbaciov nu era nici
democrat, nici capitalist in sensul european al cuvintelor, scopul sau principal era sa
reintinereasca URSS-ul. Acesta a cauta sa aiba relatii mai bune cu vestul pe langa
proclamata sa preferinta pentru armonie, existand doua motive. In primul rand, o
relaxare a tensiunilor i-ar fi permis acestuia sa reduca partea alocata de catre bugetul
URSS cheltuielilor militare si sa le redirectioneze in scopuri interne in vederea
dezvoltarii tehnologice a URSS-ului. In al doilea rand, stabilirea de relatii pasnice cu
vestul ar fi permis acestor state sa investeasca in anumite aspecte economice incluzand
tehnologii sofisticate, conditii mai favorabile de schimburi, si accentuarea unor investitii
private in URSS.Spre a-si indeplini telurile Gorbaciov a lansat o pace ofensiva ce consta
intr-o combinatie intre o diplomatie publica abila si activitate intensa. El a retras fortele
sovietice din Afganistan, a cooperat cu SUA spre a detensiona situatia din sudul Africii,
America Centrala etc si a anuntat faptul ca URSS-ul intentioneaza sa permita Europei de
est sa-si urmeze propriile politici sociale interne. Aceste schimbari in politica URSS
cuplate cu sistemul economic si politic sovietic slabit au oferit Europei de Est ocazia de a
se dezlipi din orbita moscovita. Cele mai dramatice evenimente au avut loc in ceea ce
atunci se numea Germania de Est.
Sfârşitul războiului rece a fost marcat de două evenimente geopolitice majore, care
contrastează izbitor prin modul de desfăşurare: unul înfăptuit cu repeziciune, aşteptând doar
momentul prielnic; astfel, sfârşitul divizării Germaniei s-a încheiat. Celălalt a mai întârziat,
parcă amânându-şi deznodământul, fără a reuşi să evite prăbuşirea finală; o prăbuşire
simultană a sistemului politic şi economic, însoţită de temeri şi derută, de o delegitimare a
statului, de o pierdere a încrederii şi speranţei. În felul acesta, un imperiu care se construise,
am spune cu metodă, timp de 300 de ani şi a cărei ultimă denumire a fost URSS, a luat
sfârşit.
Sfârşitul războiului rece a marcat, totodată, sfârşitul unei organizări bipolare a lumii: o
bipolaritate geopolitică, o bipolaritate ideologică şi o bipolaritate psihologică. Sfârşitul
acestei bipolarităţi ne obligă să regândim multe noţiuni. Ce sens ar mai avea în ziua de azi o
mişcare cum a fost mişcarea de nealiniere? Nealinierea avea înţeles în condiţiile în care
existau doi poli, în care se afla în dispută două orientări care dominau planeta. În asemenea
condiţii nealinierea semnifica “a treia cale” sau, în orice caz, o poziţie care nu se alinia nici
uneia dintre ele.
După încheierea războiului rece, în Europa, se impune regândirea arhitecturii
continentului. Ea nu mai este, aşa cum era cu patru secole în urmă, centrul lumii, ci a devenit
un "fragment din Occident". Lumii bipolare a războiului rece îi vor urma din ce în ce mai
evident trei poli: America de Nord, Asia-Pacific, Europa.

4. APARIȚIA UNEI NOI STRUCTURI POLARE


Exista persoane care sustin ca lumea este sau ar trebui sa urmeze calea unui nou
sistem ce presupune prabusirea sau slabirea sistemelor nationale si impunerea unei noi
organizatii supranationale ce presupune un control mai amplu, cu un guvern unic mondial,
sistemul, in acest caz, fiind unul unipolar.
Un alt tip de sistem unipolar este "imperiul universal”, in care o superputere
dobandeste hegemoia mondiala. Au existat unele speculatii cum ca SUA ar putea sau ar
trebui sa incerce sa obtina aceasta hegemonie. In timpul crizei din Golf (1990-1991)
presedintele Bush a vorbit despre stabilirea unei noi ordini mondiale bazate pe o cooperare
americano-sovietica si o mai mare incredere acordata legilor internationale si organizatiilor
internationale.Cand americanii si trupele aliate au triumfat in razboiul din Golf 1991 si
URSS-ul s-a prabusit, unii observatori, printre care si Charles Krauthammer au afirmat ca
"traim intr-o lume unipolara”, avand SUA ca putere hegemonica. Krauthammer a sustinut
faptul ca SUA ar trebui sa se bazeze pe "putere si vointa: puterea de a recunoaste lumea
unipolara si vointa de a o conduce”.
O alta structura posibila in cazul evolutiei globale este un sistem multipolar.
Fostul presedinte al URSS , M. Gorbaciov dupa 46 de ani era foarte
diferit: ”Sistemul bipolar si-a epuizat potentialul”, a spuse celor adunati in cadrul
colegiului Westminster . Cea mai mare majoritate a populatiei era de parere ca solutia va
fii multipolaritatea.
Daca Gorbaciov are dreptate si se dezvolta un traditional sistem multipolar statal,
atunci tari ca SUA, China, Germania, Japonia, si Rusia sunt cele mai probabile sa joace
aceste roluri de "poli”. Si alte cateva state, dintre care cel mai probabil India s-ar putea
alatura acestora de dinainte . Fostul presedinte Richard Nixon, spre exemplu, estima
faptul ca una din tarile care ar putea deveni mare putere mondiala ar fi China in secolul
XXI.
Germania este si ea la randul ei o tara care a inceput sa demonstreze virtuti
diplomatice . ”Se observa chiar in evenimentele cotidiene " declara de curand un
ambasador din Europa de Vest . ”Punctele de vedere germane capata o noua greutate.
Este un fapt al vietii si noi nu trebuie decat sa ne adaptam ". Economia si potentialul
militar japonez au iscat aprinse controverse in legatura cu viitorul orientarii
internationale a statului japonez.
S-a terminat un Razboi Rece si au inceput altele doua, avertiza o analiza secreta
facuta de guvernul chinez. Prima lupta a fost o continuare a tarilor capitaliste de a
submina tarile comuniste ramase, inclusiv China.
Al doilea Razboi Rece, sugereaza documentul, se baza pe cresterea tensiunilor din
cadrul aliantei vestice. Preziceri ocazionale despre Germania sau Japonia masiv inarmate
si agresive, sau o confruntare dintre SUA si oricare dintre aceste tari este in acest
moment pura speculatie, dar este incorect sa gandim ca stransa colaborare din al doilea
razboi mondial, bazata pe un inamic comun si o alianta dominata de SUA va continua in
ordinea mondiala care evolueaza.
Exista cateva lucruri capabile de a modifica structura multipolara traditionala bazata
pe stat. Intradevar exista un acord general printre oamenii de stiinta cum ca sistemul nu
va arata si nici nu va opera asemeni sistemului multipolar existent in perioda celui de-al
doilea razboi mondial. O modificare ar fi aceea ca Natiunile Unite sau alte organizatii
globale ar putea deveni mai independente si chiar mai puternice.
O alta posibilitate ar fi eventuala dezvoltare a unor poli regionali. Europa, sub
forma Comunitatii Europene ar putea deveni un pol. Germania si Franta, spre exemplu,
au stabilit in 1992 armate unite care pot servi in mod neindoielnic ca un nucleu viitoarei
armate europene.
Un pol nord american este posibil sa se dezvolte. O intelegere de liber comert exista
deja intre SUA, Canada si Mexic numita "Nord American Free Trade Association
(NAFTA)”.Aceasta formeaza un bloc economic de 375 de milioane de consumatori si un
castig cu o treime mai mare decat cea a Comunitatii Europene.

In mod similar, premierul malaiesian Mahathir Mohamad a propus in 1991 o


grupare economica est-asiatica condusa de Japonia. Aceasta idee este mai putin
dezvoltata decat cea a blocului est-emisferic nord-american, dar Asociatia Natiunilor din
Asia de sud-est (care nu include Japonia) a semnat o intelegere de liberarizare a
comertului in ianuarie 1992, si regionalismul a inceput sa-si piarda din putere in aceasta
zona.

Ceea ce putem spune cu siguranta este ca bipolaritatea nu mai exista. Noul sistem
international va avea probabil cateva caracteristici multipolare, dar nu se va concretiza in
sistemul multipolar timpuriu.

5. NOUA ORDINE MONDIALĂ RECONSIDERATĂ


După 1990, președintele G. Bush și-a declarat speranța pentru o nouă ordine mondială
în termeni clasici wilsonieni: „Avem viziunea unui nou parteneriat al națiunilor...prin
intermediul unor organizații internaționale.” Un parteneriat ale cărui obiective sunt sporirea
democrației, sporirea prosperității, sporirea păcii și reducerea armamentului. Chiar și
succesorul lui Bush, Bill Clinton a reluat acest discurs, dezvoltând tema „lărgirii
democrației.” Kissinger susține că „Pentru a treia oară, pe parcursul acestui secol, America
și-a declarat astfel intenția de a construi o nouă ordine mondială aplicând întregii lumi
valorile sale interne.”
Sfârșitul Războiului Rece a creat ceea ce unii observatori au numit „o lume unipolară” cu
o singură superputere, SUA. Însă Kissinger susține că SUA nu dispune de o influență mai
mare asupra lumii decât avea la începutul Războiului. Acesta consideră că America va
rămâne cea mai măreață și puternică națiune, dar o națiune cu egali (primus inter pares).
În opinia autorului, SUA trebuie să țină cont și de interesele sale naționale într-o lume în
care ea este concurată economic, iar politic și militar nu va putea susține singură un
echilibru. El sugerează că America ar trebui să privească înapoi în sec. XIX, și la politica
americană din acea vreme, afirmând că „Wilsonismul nu poate fi unica bază pentru era ce
urmează Războiului Rece.” În viziunea sa, „America trebuie să aibă grijă să nu înmulțească
angajamentele morale câtă vreme resursele financiare și militare pentru realizarea unor
politici externe globale sunt reduse.”
În era de după Războiul Rece, politica americană s-a bazat pe premisa că poate fi
asigurată de o Rusie temperată de democrație, cu o economie de piață sănătoasă. Așa se
explică efortul SUA de a sprijini reforma rusească.
Noua ordine mondială trebuie să facă față unor provocări: la fel cum există o frică de
tendințele imperialiste ale Rusiei, și o Germanie unită provoacă îngrijorări. Țările plasate
între ele sunt îngozite de vidul de securitate ce stă să se creeze; de unde intensa lor dorință
de protecție americană – exprimată prin apartenența la NATO.
Despre situația europeană, Kissinger afirmă: „America nu va mai fi dispusă să sacrifice
atât de mult pentru securitatea europeană și va fi tentată de izolaționism; în consecință
Germania va insista asupra influenței politice la care îi dă dreptul puterea sa economică și
nu va mai fi atât de dependentă de sprijinul militar american și de cel politic francez.”
Evolutia lumii de la inceputul acestui secol este marcata de competitia acerba pentru
afirmarea si consolidarea a unor noi centre de putere(politica, economica, militara).
Mediul actual este caracterizat de urmatorii factori: globalizarea, integrarea europeana si
euroatlantica, dorinta Rusiei de a redeveni un factor de decizie in problemele mondiale,
afirmara tarilor asiatice in viata politica internationala.
Stabilitatea si securitatea mondiala sunt influientate de : fenomenul terorismului,
proliferarea armelor de distrugere in masa, crima organizata precum si de efectele
fenomenelor naturale ( incalzirea climei, lipsa apei potabile, cutremurele, inundatiile,
epuizarea resurselor, evolutia demografica).
In acest context, actualul mediu international are urmatoarele trasaturi: - trecerea de la
bipolaritate (dominanta politicii mondiale de catre doua superputeri –SUA si fosta URSS) la
unipolaritate (dominanata unei singure superputeri-SUA) , Statele Unite dovedind
capacitate si posibilitati reale de implicare eficienta in gestionarea problemelor majore ale
omenirii, astazi fiind unica superputere politica, economica, finanaciara si militara credibila
si viabila;
- de la unipolaritate la multipolaritate prin afirmarea tot mai pregnanata a Uniunii
Europene, ca factor de stabilitate si progres, dezvoltarea economica si militara accelerata a
Chinei, Indiei si Japoniei, precum si ofensiva tot mai pregnanta diplomatica, economica,
militara a Rusiei;
- aparitia si consolidarea a noi actori internationali nonstatali care se conduc dupa reguli
si norme specifice, raportandu-se la alte valori decat cele nationale, tinzand sa controleze si
gestioneze tehnologia ultraperformanta, economiile, finanatele, resursele energetice;
- noi tendinte in dezvoltarea si functionarea institutiilor si organizatiilor politice,
economice si de securitate internationale (trecerea de la functia de aparare colectiva la cea
de securitate colectiva, initierea si afirmarea tendintelor de gestionare a crizelor pe
considerente regionale, etc.);
- organizatiile de securitate ONU si OSCE incurajeaza atat preluarea de mandate pentru
rezolvarea unor crize internationale de catre coalitii sau organizatii regionale cat si
constituirea unor forte capabile sa indeplinesca astfel de misiuni.

Astazi SUA decide asupra marilor problerme ale omenirii, impunandu-si vointa prin
diverse politici asupra rivalilor, avand o pozitie absolut hegemonica in lume, cum nu s-a mai
vazut de la caderea Imperiului Roman. Ponderea acesteia in actiunile militare este de peste
80%, iar tehnologia, armamentul si logistica folosite reprezinta capacitati militare atat de
sofisticate si costisitoare, incat ceilalti aliati nu le pot avea inca, procesul de trecere de la
bipolaritate la unipolaritate fiind astfel realizat.
Dar, daca impotriva terorismului si amenintarilor asimetrice SUA actioneaza in coalitie
sau solitar, in competitia pentru resurse si piete de desfacere acest lucru devine mult mai
dificil de realizat.
Elementul de referinta al puterii fiind factorul economic este de asteptat ca gruparea
fortelor, constituirea de coalitii si aliante, aparitia de noi centre de putere in lume -UE,
JAPONIA, CHINA, INDIA, RUSIA – multipolaritatea sa se faca in functie de capacitatile si
interesele actorilor statali la noi forme organizationale, care vor avera drept mobil batalia
pentru piete de desfacere si pentru resurse naturale.

BIBLIOGRAFIE:
 Kissinger, Henry, (1999) Diplomaţia, Bucureşti: Editura All;
 Echilibrul de putere şi mediul de Securitate, Coordonator dr. Petre DUŢU, Bucuresti
2011;
 Baylis, John. Smith, Steve (editors), (2000) The Globalization of World Politics
Oxford: Oxford University Press;
 Waltz, Kenneth (1979), Theory of International Politics, Reading, Mass. Addison
Wesley;
 http://www.e-scoala.ro/istorie/evolutia_sistemului_politic_mondial.html;
 http://www.eurasia-rivista.org/aleksandr-dughin-teoria-lumii-multipolare.