Petre Țuțea: „ Dumnezeu contopește libertatea cu necesitatea și deci cu ordinea.

Unul din
paradoxurile ordinii creștine este acesta: Atotputernicia lui Dumnezeu nu anulează liberul
arbitru, fiindcă adaptarea mecanică face inutil efortul pentru mântuire.”

Această ideație filosofică a lui Petre Țuțea gravitează în jurul unei problematici
tradiționale din filosofia creștină, și anume raportul dintre atotputernicia lui Dumnezeu și
libertatea umană, neinfluențată efectiv de puterea divină, tocmai în scopul dovedirii
disponibilității reale a omului de a pargurge drumul până la mântuire. Cu alte cuvinte, deși
Dumnezeu poate să intervină oricând în tensiunea dintre binele și răul prezente în lume,
anihilându-l pe cel din urmă, El îi lasă omului o libertate de natură bipolară: acesta poate să
aleagă binele sau răul, după dorința sa autonomă, prin manifestările lui faptice, în măsura în care
își dorește să mențină sau nu un raport transcendent cu divinitatea. Totodată, Petre Țuțea
accentuează că ordinea divină derivă din punerea în coeziune perfectă a necesității și libertății.

Mă găsesc în acord cu perspectiva evocată, dată fiind eșafodarea acestei teorii pe tradiția
filosofică și teologală, care începe să problematizeze în raport cu ideea liberului arbitru încă din
timpul unor gânditori ca Toma din Aquino sau Aureliu Augustin. Personal, consider că în absența
ideii de libertate a opțiunii, proprie omului înzestrat cu rațiune, prezența răului în lume nu și-ar
găsi o justificare veridică și, totodată, criteriile prin care omul își dovedește intenția și voința
reală de a se mântui, ar deveni cu totul altele. Consider, deasemenea, că libertatea rămâne un
fapt pozitiv și salutar numai în condițiile în care nu degenerează într-un sistem uman de
justificare a tuturor faptelor, cugetate sau necugetate, bunele sau rele.

Îl parafrazez, în susținerea perspectivei mele, pe Sf. Ap. Pavel, care spune într-o epistolă a
sa, că doar cine se luptă după legile jocului, într-o întrecere sportivă, poate la final să ia cununa.
Așadar, pentru a institui o lege divină, Dumnezeu creează inițial un teritoriu al legiferabilului, în
ecuația căruia intră și existența posibilității omului de a refuza conduita creștină, concretizată în
ideea de bine, alegând așadar ideea de rău. Raportându-mă la cealaltă parte a problemei, voi
evoca din nou o idee a Sf. Ap. Pavel, prin care se înțelege că totul este îngăduit, în principiul
liberului arbitru, dar nu totul este folositor omului, în drumul său epectatic (explicație de
termen- epectatic vine de la epectază, care înseamnă apropierea continuă a omului de
Dumnezeu. Vine din grecescul epektasis, care înseamnă „urcuș”). Așadar, în măsura în care omul
optează exclusiv pentru partea folositoare din aria foarte largă de alegeri, care decurge din
condiția sa de om liber, libertatea contribuie la menținerea ordinii divine.

Este foarte cunoscut faptul că din acțiunile oamenilor nu decurge imediat și riguros
pedeapsa ori răsplata lui Dumnezeu. Cel care își exercită latura altruistă, oferind spre exemplu,
mâncarea sa unui sărac, nu este imediat răsplătit, așa cum nici un om egoist, care ia și mâncarea
celuilalt, nu resimte imediat o intervenție punitivă din partea lui Dumnezeu. Se observă așadar
că libertatea de opțiune este reală, neavând efecte vizibile de natură exterioară întotdeauna și
neintrând în ecuația unei satisfacții imediate, ci în ecuația scopului final, adică mântuirea. În
definitiv, ca agenți ai libertății, oamenii se pot manifesta în orice mod pentru care optează, dar în
contextul ordinii divine, aceștia trebuie să conștientizeze prezența unor epifenomene
(consecințe) ale acestor manifestări.