INFRACŢIUNEA

Infracţiunea este actul de conduită exterioară a omului care din cauza vătămării
aduse valorii sociale este supus sancţiunii penale .
Infracţiunea desemnează fapta descrisă prevăzută de legea penală şi care perzintă un
pericol social .
Este reglementata în Codul Penal în Partea Generală în art. 17-51 .
Trăsăturile infracţiunii sunt :
1.- prevederea faptei în legea penală ;
2.- pericolul social ;
3.- fapta săvîrşită cu vinovăţie .
1. Prevederea faptei în legea penală face parte din trăsăturile esenţiale ; este
prevăzută în art. 17 şi art.2 din Codul Penal teza I în care se precizează că legea prevede
care fapte constituie infracţiuni .
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă existenţa unei fapte care să prezinte
pericol social care să fie săvîrşită cu vinovăţie dacă acea faptă nu este prevăzută şi
sancţionată de legea penală .
Prevederea în legea penală a faptelor periculoase se realizează în partea generală a
Codului Penal ce defineşte infracţiunea , apoi în partea specială a Codului Penal , în
legile speciale unde este descrisă fiecare faptă cosiderată infracţiune şi unde este
precizată sancţiunea corespunzătoare .
Fapta periculoasă devine infracţiune numai dacă este prevăzută ca atare prin legea
penală (nullum crimen sine lege) adică numai atunci cînd i se consacră caracterul de faptă
juridică penală .
2. Pericolul social - nu pot fi considerate trăsături esenţiale , atributele faptei fără a
fi laută în considerare şi fapta ca atare .
Infracţiunea se caracterizează în primul rînd prin acea că este o faptă cu o existenţă
obiectivă .
Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale , a
intervenţiei a acestuia împortriva valorilor ocrotite de lege , de natură a li se leza
integritatea , sau de natură a le pune în pericol prin manifestarea făptuitorului .
Fapta se poate manifesta sub formă de acţiune sau inacţiune .
Acţiunea este o formă de manifestare a faptei , este o conduită pozitivă din partea
făptuitorului prin care îşi mobilizează întrega energie pentru a face ceva , a produce o
modificare în realitatea care îl înconjoară (pe făptuitor) .
Inacţiunea constă într-o comportare negativă , în neîndeplinirea unei obligaţii
impuse de lege .
Pentru ca fapta să constituie infracţune trebuie să prezinte pericol social .
Art. 18 din Codul Penal prevede că fapta care prezintă pericol social este orice
acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate la
art. 1 Cod Penal (siguranţa statului , patrimoniul , persoana , drepturile şi libertăţile
persoanelor , sistemul economic , şi alte valori sociale : independenţa , suveranitatea ,
integritatea statului) şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse .
 Prin faptă care prezintă pericol social înţelegem acea manifestare exterioară de
natură a vătăma sau a pune în pericol valorile sociale ocrotite de legea penală (exemplu -
infracţiunile săvîrşite prin fapte care aduc atingere persoanei : omorul , vătămarea
corporală gravă , violul , calomnia , înşelaciunea , contra siguranţei naţionale : trădarea ,
subminarea puterii de stat) .
Pericolul social trebuie să aibă caracter penal adică să prezinte un anumit grad
specific infracţiunii distingîndu-se de alte forme de ilicit juridic (administrativ , civil ,
etc.) care să determine aplicarea unei pedepse .
Pericolul social al infracţiunii prezintă grade deosebite ; unele infarcţiuni au un grad
mai mare de periculozitate (omorul , tîlhăria) atrăgînd o pedeapsă mai aspră , altele avînd
un grad mai redus de periculozitate (lovirea , ameninţarea) pentru care sunt prevăzute
sancţiuni mai uşoare .
Gradul de pericol social este determinat de valoarea cauzală a acţiunii sau
inacţiunii, de mărimea şi măsura urmărilor produse de persoana infractorului , de forma
vinovăţiei , de mobilul sau scopul cu care infractorul a acţionat şi de mijloacele folosite .
FELURILE PERICOLULUI SOCIAL
Pericolul social este cunoscut sub două forme :
- generic (abstract) ;
- concret .
Pericolul social generic este generat de tipul infracţiunii , este evaluat în mod
abstract de legiuitor , funcţie de importanţa valorii sociale ocrotite , funcţie de gravitatea
lezării aduse de manifestrile infracţionale vizate şi de împrejurările în care se săvîrşeşete
fapta .
Rezultatul evaluării pericolului social se exprimă în pedeapsa înscrisă de legiuitor
pentru această infracţiune .
Pericolul social concret are în vedere pericolul social al faptei săvîrşite , al
infracţiunii individualizate , este indentificat de instanţa de judecată cu prilejul judecării
faptei şi este reflectat în sancţiunea aplicată .
Determinarea pericolului social concret se face funcţie de vătămarea cauzată
obiectului infracţiunii , de împrejurările concrete ale comiterii faptei , de trăsăturile care
caracterizează elementul material al infracţiunii şi de alte mprejurări care contribuie şi
constituie conţinutul concret al infracţiunii .
FAPTE PREVĂZUTE DE LEGEA PENALĂ CE NU PREZINTĂ
PERICOLUL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI
Art. 18 Cod Penal este completat de dispoziţiile art. 18* Cod Penal ce se referă la
fapte ce nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni .
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală prin atingerea minimă
adusă uneia din valorile sociale apărate de lege şi dacă prin conţinutul ei concret fiind
lipsită în mod vadit de importanţă , nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Prin introducerea acestui text legiuitorul a urmărit excluderea faptelor mărunte ,
lipsite de gravitate şi de importanţă , fapte care nu prezintă gradul de peicol social al unei
infracţiuni .
Condiţii
Pentru existenţa faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni se cer
împlinite următoarele condiţii :
 1.- fapta săvîrşită să aducă în concret o atingere minimă valorii sociale apărate
de legea penală .
În raport de continutul ei fapta să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni .
2.- conţinutul concret al faptei se referă la trăsăturile obiective şi la cele
subiective care caracterizează fapta efectiv comisă , imprimîndu-i o anumită gravitate
proprie .
3.- fapta să fie lipsită în mod vădit de importanţă , datorită urmării neînsemnate
pe care a produs-o asupra valorii sociale şi a modului cum s-a realizat în concret
elementele ei , apare evident ca lipsită de importanţă juridică penală (exempu - furturile
mărunte din autoserviri şi distrugerea obiectelor mărunte) .
Natura juridică a faptei prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social
al unei infracţiuni este prevăzută în art. 18* Cod Penal , însă cunoaşte opinii diferite în
literatura de specialitate .
Într-o opinie prin art. 18* Cod Penal s-ar crea posibilitatea dezincriminării juridice
(judiciare) în baza constatării făcute de organele judiciare , aceea că , unele fapte
prevăzute şi cercetate nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni .
Într-o altă opinie contrară primeia se consideră că dezincriminarea este un atribut
exclusiv al legiuitorului şi nu al organelor judiciare .
CRITERIILE DE APRECIERE A GRADULUI DE PERICOL SOCIAL
În evaluarea pericolului social în art. 18* aliniatul 2 sunt prevăzute unele criterii ce
trebuiesc avute în vedere de organul juridic la soluţionarea cauzelor :
a.- modul şi mijloacele de săvîrşire a faptei presupun analiză a modului cum a
fost pregătită şi executată fapta ;mijloacele folosite pentru comiterea faptei , natura
instrumentelor şi aptitudinea lor intrinsecă de a prezenta sau nu pericol public ori urmări
grave ;
b.- scopul urmorit de făptuitor reprezintă ceea ce urmăreşte făptuitorul prin
săvîrşirea faptei sub raportul scopului urmărit , faptele prevăzute de legea penală se
diferenţiază între ele unele putînd fi considerate infracţiuni iar altele nu ;
c.- împrejurările în care a fost comisă fapta sunt acele stări , situaţii ,
circumstanţe de fapt care au înrîurire asupra conţinutului concret al faptei ; unele
împrejurări favorizează săvîrşirea faptei , altele înfrînează săvîrşirea ei conducînd la lipsa
pericolului social .
Astfel de împrejurări pot fi : timpul , locul comiterii faptei , starea de sfera de
răsfrîngere a faptei asupra obiectivelor urmărite , neluarea unor măsuri de către cei în
drept , ceea ce conduce la posibilitatea comiterii faptelor .
d.- urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce , se referă la consecinţele
concrete pricinuite prin comiterea faptei prevăzută de legea penală .
Indiferent dacă autorul faptei a dorit sau nu , urmările nu au o întindere mare ,
neproducînd consecinţe materiale sau morale deosebite , deşi acţiunea , inacţiunea
prezintă caracterul unor fapte prevăzute de legea penală .
e.- luarea în concret şi evaluarea pericolului social al faptei săvîrşite se face şi
funcţie de personalitatea şi conduita făptuitorului .
Analiza personalităţii făptuitorului se face sub raport psiho-fizic şi social al
trăsăturilor de caracter , al temperamentului făptuitorului , al antecedentelor penale şi a
integrării sociale .
 SANCŢIUNI
Pentru faptele săvîrşite care se încadrează în dispoziţiile finale art. 18* Cod Penal
procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ :
mustrare , mustrare cu avertismen sau amenda de la 1 la 25 milioane lei ROL .
3. Fapta săvîrşită cu vinovăţie este reglementată la art. 17 Cod Penal , coroborat cu
cele ale art. 20 Cod Penal în care se consacră formele vinovăţiei .
Vinovăţia exprimă o atitudine psihică a infractorului faţă de fapta săvîrşită şi de
urmările ei ; pentru ca fapta să constiutuie infracţiune nu este suficient ca ea să aparţină
material făptuitorului ci trebuie să fie imputabilă acestuia .
Cînd fapta nu este comisă cu vinovăţie ea nu este imputabilă celui ce a săvîrşit-o .
Potrivit dispoziţiei art. 20 Cod Penal există vinovăţie atunci cînd fapta a fost
săvîrşită cu intenţie , din culpă sau cu intenţie depăşită .
Vinovăţia presupune existenţa a doi factori : conştiinţa (factor intelectiv) şi voinţa
(factor volitiv) .
Conştiinţa (factor intelectiv) presupune reprezentarea deplină a conţinutului
sensului şi finalităţilor urmărite sau acceptate prin săvîrşirea faptei şi prevederea întregii
desfăşurări cauzale .
Voinţa (foctorul volitiv) este elementul psihic ce impulsionează şi comandă energia
fizică a omului , poate fi analizat în rapor cu atitudinea făptuitorului ce comite acţiunea
sau inacţiunea , precum şi cu rezultatul faptei .
Între cei doi factori există o strînsă legătură , actul de voinţă corelîduse cu cel de
conştiinţă .
Voinţa de a comite fapta este condiţionată de reperzentarea în conştiinţa
făptuitorului a urmărilor faptei .
Vinovăţia în sensul legii penale cere ca voinţa făptuitorului să fie liberă .
Dacă făptuitorul a acţionat ca urmare a unei energii străine , careia nu i-a putut
rezista , acţiunea nu-i poate fi imputabilă .
Vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei care , săvîrşind cu voinţă neconstrînsă
o faptă ce prezintă pericol social , a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a
urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a
urmărilor , o avut posibilitatea reală , subiectivă a acestei reprezentări .
Vinovăţia este expres prevăzută de art. 17 Cod Penal , dispoziţii care trebuiesc
coroborate cu dispoziţiile art. 20 Cod Penal în care se consacră forma vinovăţiei .
Vinovăţia exprimă o anumită atitudine psihică a infractorului faţă de fapta săvîrşită
şi de urmările ei .
Pentru ca fapta să constituie infracţiune nu este suficient ca ea să aparţină material
făptuitorului ci trebuie să fie imputabilă acestuia .
Cînd fapta nu este comisă cu vinovăţie ea nu este imputabilă celui care a săvîrşit-o .
Potrivit art. 20 Cod Penal există vinovăţie atunci cînd fapta care prezintă pericol
social este săvîrşită cu intenţie sau din culpă .
Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane ce a comis o infracţiune şi
pentru dozarea cît mai justă a pedepsei nu este suficient numai ca persoana să fi comis
fapta cu vinovăţie , ci este necesar ca să se stabilească forma vinovăţiei cu care a acţionat
infractorul .
 Formele vinovăţiei sunt :
1.- intenţia ;
2.- culpa ;
3.- intenţia depăşită (praeterintenţia) .
INTENŢIA ŞI MODALITĂŢILE SALE
Intenţia este forma fundamentală şi originală a vinovăţiei ; reprezintă regul sub care
se înfăţişează vinovăţia deoarece majoritatea infracţiunilor se comit cu intenţie .
Potrivit art. 19 alin. 1 lit. a infracţiunea este săvîrşită cu intenţie atunci cînd
infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăeşte producerea lui sau prevede
rezolvarea faptei sale şi deşi nu îl urmăreşte , acceptă posibilitatea producerii lui .
Intenţia are două modalităţi : intenţie directă şi intenţie indirectă .
Intenţia directă se caracterizează prin faptul că infractorul prevede rezultatul
faptelor sale şi urmăreşte producerea acestuia prin săvîrşirea faptei .
Făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa , modul de înfăptuire , rezultatul
periculos la care conduce fapta şi în aceste condiţii urmăreşte producerea rezultatului .
Constatăm că infractorul a voit să comită fapta şi că a prevăzut rezultatul periculos ,
constituie dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat .
Specific intenţiei directe este un anumit caracter al voinţei rezultatului , voinţă
îndreptată spre o anumită finalitate , spre realizarea unui anumit rezultat dorit de
infractor.
Există infracţiuni care din punct de vedere al vinovăţiei nu pot să apară decît sub
forma intenţiei directe . (exemplu – delapidarea se comite cu intenţie directă deoarece
însuşirea , folosirea sau traficarea se fac în interesul funcţionarului gestionar ,
administrator ori pentru altul) .
Această situaţie o întîlnim şi în cazul infracţiunii de furt , denunţare calomnioasă ,
tîlhărie .
Intenţia indirectă se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei şi deşi nu-l
urmăreşte , acceptă posibilitatea producerii lui .
Subiectul infracţiunii se comportă cu indiferenţă faţă de posibilitatea survenirii
rezultatului periculos pe care nu-l urmăreşte însă admite posibilitatea producerii lui .
Prevederea caracterului periculos al urmărilor faptei săvîrşite constituie element
intelectiv comun pentru cele două forme ale intenţiei .
Prevederea tuturor împrejurărilor ale faptei care fac parte din conţinutul infarcţional
dintre fapta comisă şi rezultatul periculos produs .
Pentru existenţa intenţiei este suficient ca prevederea legală cauzală să existe numai
în trăsăturile generale de principiu ale infracţiunii .
Între intenţia directă şi cea indirectă există deosebiri :
- intenţia directă - infractorul trebuie să fi urmărit survenirea urmărilor sale ,
rezultatul survenit fiind unicul scop urmărit de inculpat ;
- intenţia directă - este nevoie ca infractorul să nu urmărească rezultatul faptei
sale însă să accepte posibilitatea survenirii lui .
Lipsa dorinţei de survenire a urmărilor unei fapte comise se poate manifesta fie prin
indiferenţă faţă de urmări fie prin lipsa dorinţei ca ele să apară .
Alte modalităţi ale intenţiei - practica şi doctrina judiciară au indentificat intenţia
determinată şi intenţia nedeterminată .
 Intenţia este determinată cînd infractorul are reprezentarea unei urmări periculoase
pe care o urmăreşte sau doar o acceptă şi acţionează pentru producerea ei .
Poate fi directă cît şi indirectă această intenţie .
Intenţia este nedeterminată atunci cînd infractorul are reprezentarea mai multor
urmări periculoase care s-ar putea produce şi îi este indiferent care din ele vor surveni .
Intenţia nedeterminată este o formă a intenţiei indirecte .
În doctrina penală se mai susţine existenţa intenţiei generice şi a unei intenţii
speciale .
Intenţia este generică cînd se caracterizează prin existenţa voinţei de acţiune şi a
urmării rezultatului produs .
Comiterea faptelor cu intenţie generică constă în aceea că făptuitorul urmărind să
ucidă victima este în eroare asupra indentităţii persoanei sau cel care îi aplică victimei
lovitura mortală , victimă care nu moare ca urmare a loviturii aplicate , ci ca urmare
înecării în fluviul în care a fost aruncat corpul victimei .
Intenţia specială apare cînd voinţa infractorului este îndreptată spre realizarea unei
anumite finalităţi dincolo de momentul cînd sunt realizate toate cerinţele normei de
incriminare .
Alte modalităţi ale intenţiei sunt :
- intenţia spontană ;
- intenţia premeditată ;
- intenţia iniţială ;
- intenţia supravenită .
CULPA ŞI MODALITĂŢILE SALE
Culpa constituie o formă specifică de legătură psihică a autorului cu fapta .
O fată este săvîrşită din culpă atunci cînd infractorul prevede rezultatul faptei sale ,
dar nu-l acceptă , socotind fară temei că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul
faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă (art. 20 pct. 2 Cod Penal) .
Culpa are două modalităţi :
- culpa cu prevedere sau uşurinţa ;
- culpa simplă sau neglijenţa .
a.- Culpa cu prevedere sau uşurinţa constă în prevederea de către făptuitor a
urmărilor periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale pe care nu le acceptă socotind fără
temei , că ele nu se vor produce .
Culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente :
- existenţa din partea persoanei făptuitorului a prevederii urmărilor activităţii
sale infracţionale ;
- existenţa speranţei , lipsită de temei , de a nu produce ori de a le preveni prin
acţiuni proprii sau cu sprijinul altor persoane .
Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase face ca uşurinţa să se asemene
cu intenţia directă sau indirectă .
În cazul uşurinţei nu există dorinţa de a se produce urmările şi nici acceptarea
eventualităţii survenirii lor , elemente care caracterizează intenţia .
În cazul uşurinţei prevederea urmărilor acţiunii sau inacţiunii făptuitorului poate
constitui doar o prevedere posibilităţilor survenirii lor existînd şi speranţa lipsită de temei
a prevenirii acestor urmări .
 Uşurinţa se deosebeşte de intenţia indirectă prin lipsa admiterii conştiente a
survenirii urmărilor periculoase .
Speranţa de a preveni urmările prevăzute de făptuitor implică existenţa unor
împrejurari , care fără a avea un just temei , trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în
realitate .
Rezultă că astfel de împrejurări pot fi cunoştinţele făptuitorului , încrederea
uşuratică în îndemîmarea sau perspicacitatea sa , în momentul hotărîtor , intervenţia altor
persoane care să împiedice consecinţele dăunătoare .
b.- Culpa simplă sau neglijenţa constă în poziţia psihică a persoanei care nu a
prevăzut urmările periculoase deşi din toate împrejurările cauzei şi pe baza capacităţii
sale trebuia şi putea să le prevadă (art. 19 pct. 2 lit. b Cod Penal) .
În cazul neglijenţei infractorul nesocoteşte , în mod conştient , regulile de conduită ,
măsurile de precauţie ce trebuiesc luate fără a prevedea urmările periculoase .
Neglijenţa se caracterizează pe baza a două elemente :
- unul negativ – lipsa de prevedere a urmărilor periculoase ;
- un element pozitiv – existenţa condiţiilor care dau posibilitatea de a considera
că infractorul trebuia şi putea să prevadă consecinţele dăunătoare .
În rapor de elemnetele negative neglijenţa se deosebeşte de intenţia directă ,
indirectă şi de uşurinţă .
Faţă de elementele pozitive neglijenţa se deosebeşte de cazul fortuit pentru că
subiectul trebuia şi putea să prevadă urmările faptelor sale ceea ce nu se cere în cazul
fortui .
Literatura şi practica judiciară penală cunoaşte şi alte modalităţi ale culpei .
Culpa in agendo - uşurinţa sau neglijenţa se referă la fapte ce constau într-o
acţiune.
Culpa in omittendo se referă la fapte săvîrşite din culpă care constau în inacţiuni .
Culpa generică - făptuitorul se comportă uşuratic , neglijent în raport cu activităţile
obişnuite , nu respectă regulile comune de diligenţă .
Alte modalităţi ale culpei mai sunt :
- culpa specifică ;
- culpa sub forma nebăgării de seamă ;
- culpa lipsei de antenţie .
Concurenţa culpelor
În multe situaţii , cazuri , la producerea rezultatului periculos contribuie activitatea
culpabilă a mai multor persoane.
În acest caz vor răspunde penal toţi cei care au cauzat rezultatul periculos .
INTENŢIA DEPĂŞITĂ
Intenţia depăşită este reglementată în art. 20 alin. 4 Cod Penal .
Este o formă a vinovăţiei care rezultă din unirea intenţiei cu culpa şi se numeşte
praeterintenţie .
Se caracterizează prin aceea că subiectul infractor prevede şi doreşte , ori acceptă ,
producerea unor urmări periculoase încît urmările produse în realitate sunt mult mai
grave iar pe acestea le-a prevăzut , dar a socotit fără temei că nu se vor produce deşi
putea şi trebuia să le prevadă .
Praeterintenţia se caracterizează prin imprejurarea că urmărind producerea unui
rezultat , făptuitorul săvîrşeşte o faptă ce constituie elementul material al infracţiunii mai
grave sau o variantă agravantă a aceleiaşi inracţiuni (exemplu – vătămarea corporală
gravă , violul care are ca urmare moartea victimei sau tilhăria care are ca urmare moartea
victimei ) .
Acţiunea iniţială este săvîrşită cu intenţie iar rezultatul produs este mai amplu ,
depăşeşte intenţia făptuitorului şi conduce la o infracţiune mai gravă rezultat care este
imputat sub forma culpei .