Moise Aghioritul

Cancerul și frica de moarte

Fiecare boală, în special cea cronică, care amenință viața, este de cele mai multe ori neînțeleasă și
nedorită, și provoacă răzvrătire, tulburare, neliniște, anxietate, frică și durere. Mai ales astăzi, în zilele
noastre, în societatea consumistă în care trăim, o lume cu multe facilități, cu plăceri nenumărate, o
lume ajunsă la saturație din pricina bunurilor materiale și a soluțiilor ușoare sub forma diferitelor
„analgezice”, taina ascunsă a durerii este văzută ca o nenorocire, suferință, pedeapsă, blestem, și
provoacă de obicei teamă și groază. De asemenea, ea naște multe întrebări și serioase nelămuriri.
Chiar și mintea care filosofează, se luptă cu gândurile, iar durerea, în loc să se atenueze, crește, „căci
unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa, îşi sporeşte
suferinţa” (Eclesiast 1, 18).

O soluție de ieșire din această situație o oferă calea religioasă, credința creștină, tradiția ortodoxă.
Evanghelia aduce lumină asupra acestei drame omenești și nu-l lasă pe om să se însingureze și să
deznădăjduiască. Sfântul Ioan Hrisostom spune în acest sens: „Nu există om care să trăiască și să nu
cunoască întristarea în viața lui. Dacă nu astăzi, mâine, dacă nu mâine poimâine ori răspoimâine va
cunoaște ce înseamnă întristarea. Căci nu există cineva, ființă omenească, care să fie nemuritoare, și
să nu cunoască întristarea. Și, dintre toți, nu se găsește nimeni care să nu fi cunoscut tristețea și
mâhnirea; unii mai mult, iar alții mai puțin”1.

Este greu de înțeles, pentru cei mai mulți, dacă durerea însăși este un rău sau urmarea răului și care
este legătura dintre cele două. După teologia ortodoxă, răul, stricăciunea și moartea au intrat în lume
după căderea întâilor zidiți (Facere 3, 5-7). Nu Dumnezeu, Preabunul, Mult Milostivul este cel ce a
inventat și a creat răul, durerea, păcatul, stricăciunea și moartea, ci diavolul. Desigur, omul nu este
total străin și mai puțin responsabil de acest lucru, de vreme ce, din libera sa voință nu a făcut
ascultare de voia lui Dumnezeu, și-a micșorat dragostea sa față de Dumnezeu prin neascultare și a
păcătuit.

Boala, suferința, în ciuda părerii multora, nu este pedeapsa unui Dumnezeu mânios, răzbunător, care
vrea să pedepsească astfel neascultarea omului păcătos, de vreme ce avem și sfinți care au suferit
trupește. În acest sens există o percepție greșită cu privire la Dumnezeu. Cum că Dumnezeu oferă
doar daruri, bogăție, sănătate, viață lungă și fericire netulburată de nimeni. Chiar și pentru creștini
reprezintă o piatră de poticneală încercările, ispitele, suferința trupească și durerea. În acest sens
există și o mentalitate care se perpetuează potrivit căreia în viață trebuie să fim mereu primii,
niciodată să nu fim deranjați de nimeni și de nimic, să nu întâmpinăm greutăți, să nu suferim
trupește, să nu fim nefericiți, și, chiar dacă nu avem curaj s-o spunem în gura mare, credem că noi nu
vom muri niciodată. Trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ, să fim obiectivi și realiști și să
acceptăm faptul că nereușitele sunt mult mai prezente în viața noastră. Cu toate acestea, nu suntem
deloc pregătiți pentru aceste prilejuri cu caracter pedagogic pe care, dacă le-am exploata așa cum
trebuie, ar putea să ne ofere maturizare duhovnicească și cultivare sufletească.

Epoca în care trăim, atât de mult dezvoltată tehnologic, cu confortul și tot ce decurge din aceasta, a
produs, însă, și multe suferințe fizice și psihice. Secolul al XX-lea a fost caracterizat drept secolul
psihiatrilor din cauza înmulțirii fără precedent a afecțiunilor psihice. Dar nici bolile trupești nu lasă
libere paturile spitalelor și ale centrelor de sănătate. Durerea nu lasă ușa închisă. Cupiditatea și
fărădelegile săvârșite de om au spurcat firea, natura înconjurătoare care acum se răzbună, astfel că
cel care a pângărit creația își ia plata sa, dar nu doar el suferă acest lucru. Știința medicală, în ciuda

1
PG 62, p. 604.
progreselor mari înregistrate în ultimul timp și a realizărilor uimitoare, nu a reușit să înlăture toată
durerea din viața oamenilor și să împiedice moartea prematură a unora dintre noi și chiar a copiilor.

Atitudinea față de cei bolnavi de cancer

Am ajuns astfel la tema noastră de astăzi care este una foarte greu de abordat. Din păcate, un bolnav
de cancer este privit astăzi precum leproșii de altădată. Felul în care îi privim pe unii ca aceștia nu
este deloc așa cum trebuie. Atitudinea noastră are un element greșit de milă pe care cel aflat în
suferință îl sesizează imediat, ca să nu mai spun că care și o doză de siguranță de sine care se
datorează situației noastre de sănătate bune, a superiorității noastre, a puterii și a prestigiului nostru,
pe care nu se știe dacă le deținem, și, dacă le deținem, până când le vom deține. Un bolnav de cancer
are dese probleme psihologice care influențează desigur și mersul bolii sale, mai ales în ultima fază, la
care se adaugă și ideea că trebuie să se confrunte cu moartea. După statisticile specialiștilor2,
aproape toți cei care află că suferă de cancer reacționează cu anxietate și frică. Atunci când boala se
cronicizează, pacientul dezvoltă anumite mecanisme de apărare și, într-o oarecare măsură, se
obișnuiește cu noua situație. Însă, este foarte frecvent fenomenul tulburărilor psihice care pot
provoca depresie, anxietate, sentimente de culpabilitate, tulburări de somn, frică, închipuiri și, de
multe ori amnezie, paranoia și exprimarea dorinței de a muri. În aceste momente grele când boala se
află în ultimul stadiu, bolnavul poate să dezvolte sentimente ostile față de cei din jur, melancolie,
suspiciune, însingurare și înclinații suicide. Credem că este o mare greșeală și din punctul de vedere
al medicului dar și al pacientului ca să asociem mereu cuvântul „cancer” cu moartea. Suntem cu toții
chemați să ne reexaminăm și să ne reevaluăm atitudinea și să răspundem nevoilor duhovnicești cele
mai adânci și chiar nevoilor emoționale ale bolnavilor. Să nu ne epuizăm grija pentru pacient doar în
ceea ce privește administrarea corectă a medicamentelor. Se impune să conlucrăm cu psihiatrul, cu
psihologul, cu personalul de asistență socială, cu personalul medical din spital, cu ruda răbdătoare, cu
preotul duhovnic și nu în ultimul rând cu pacientul însuși. Înțelegerea din partea celor din jur și
ajutorul lor conjugat îl ușurează foarte mult pentru a face față durerii, a-și duce crucea și a face față
fricii de moarte.

Vălul morții se întinde peste tot. Știri despre oameni care mor în fiecare zi de „moarte bună” ori în
alte împrejurări, ne inundă pe toate canalele de știri: războaie, accidente de mașină, accidente
ecologice, violențe de tot felul, jafuri, crime, epidemii și boli incurabile. În fiecare zi moartea ne dă
ocol. Suntem permanent sub spectrul ei. Este singurul lucru de care nu vom scăpa dar de care nu
vorbim și la care nu ne gândim deloc atât cât trebuie și așa cum ar trebui. Lumea, în jurul nostru
strigă: „Nu pomeniți nimic de moarte!”. Omul contemporan, din frică față de moarte, moare înainte
de a muri. Mărturisesc că doar o credință puternică poate să atenueze această îngrozitoare frică de
moarte care îl biciuiește continuu pe om.

Moartea trupească înseamnă ieșirea sufletului din trup. Dacă această moarte trupească este
precedată și de moartea sufletească, prin consimțirea păcatului, atunci și moartea trupească este cu
atât mai tragică, fără ieșire și fără speranță.

Dacă omul nu crede în viața de după moarte, atunci este foarte greu să fie consolat. O viață trăită
inconștient, fără discernământ, fără demnitate nu face decât să înrăutățească frica de moarte. Pentru
monah, amintirea morții este folositoare sufletului. În fiecare zi se trezește cu gândul că aceea este
prima zi din viața sa iar seara, când se așează să se culce, se gândește că aceea a fost ultima sa zi pe
pământ. Astfel, el nu obosește din pricina rutinei zilnice și nici nu trăiește făcând mereu planuri

2
Vasalíkou I., Bolnavi în fază terminală, Actele celui de-al 6-lea Congres Panelenic de Oncologie, Tesalonic, 1991,
pp. 55-58
despre ce va face a doua zi. La Sfântul Munte se spune că dacă nu mori înainte să mori, atunci nu vei
muri atunci când vei muri, înțelegând prin aceasta moartea patimilor înainte ca trupul nostru să
ajungă în mormânt. „Hristos a murit într-adevăr dar a murit ca să îl întâlnească pe om acolo unde se
găsește, în stricăciune și moarte, în chinuri și deznădejde și în absurd ca să îl învieze3. Prin moartea
lui, Hristos a înviat moartea, „cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Fericita întristare a pomenirii morții

Creștinismul este singurul care poate și trebuie să răspundă nevoii imperative de a înfrunta oarecum
moartea și doliul pe care civilizația contemporană le-a acoperit sub un văl de tăcere absolută”4. A
vorbi despre moarte înseamnă a-ți pune problema propriei tale morți. Preocuparea pentru moarte
poate să dezvolte anumite frici personale. „Moartea”, de altfel, este considerat un subiect macabru și
se crede că nu există un motiv temeinic pentru a ne ocupa cu așa ceva.

Cel care vă vorbește acum, ca monah aghiorit, vrea să trăiască fericita întristare a pomenirii morții.
Strana în care stăm în biserică, patul pe care îl avem în chilie, însuși trupul nostru, sunt preînchipuiri
ale mormântului nostru, iar rasa reprezintă giulgiul de înmormântare. Ceea ce vă spun nu sunt simple
idei ori simbolisme, ci vă vorbesc ca unul care a suferit vreme îndelungată – am fost supus, în urmă
cu patru ani, unei intervenții chirurgicale pentru un transplant de ficat – care știe ce e durerea și care
a simțit moartea, așa că nu vă vorbesc teoretic, ci cu lacrimi, sudoare și durere, și mulțumesc lui
Dumnezeu pentru că, în acele clipe de durere, L-am cunoscut mai bine. Nu am privit cu fatalism și
resemnare situația în care mă găseam, m-am temut, m-am îndoit până la pământ, dar nu am cedat.

Iertați-mă, vă rog, pentru această mărturisire, dar cred că, din dragoste, putem câteodată să ne
deschidem sufletul în felul acesta.

Voi încerca să mă fac mai bine înțeles, să fiu mai analitic, pentru că bolnavul de cancer se teme foarte
mult de moarte. Dintru început trebuie spus că această frică nu este deloc de neînțeles și este
normală. Această frică este îndreptățită și suntem chemați să o înfruntăm și să o ponderăm. Boala,
de cele mai multe ori, aduce cu ea astfel de gânduri. Nu trebuie să ne înfricoșăm, noi, cei ce avem
aceste gânduri, nici nu trebuie să-i speriem pe cei ce le au, nici nu trebuie să încercăm să-i încurajăm
cu vorbe mincinoase punându-ne în locul lor, acționând cu nepăsare ori superficialitate. Țin să repet
acest lucru, pentru că consider că este important faptul că, cu cât sufletul bolnavului este mai afectat
duhovnicește, cu atât mai mult se va teme de moarte. Este dependent de viață, se simte vinovat și
simte că pierde tot, de vreme ce este atât de mult legat de cele materiale. Starea prin care trece,
dacă îl va îndrepta către pocăință, este un real câștig și va înfrunta mult mai bine situația în care se
găsește, prin trezvie, rugăciune, zdrobirea inimii și bunăvoință.

Nu putem spune în nici un caz că moartea este ceva bun și ne aduce ușurare și alinare. Moartea este
o taină, este înfricoșătoare și înspăimântătoare. Dacă vorbim câteodată despre ea folosind cuvinte și
fraze poetice, acest lucru se întâmplă din motive pastorale temeinice, dar și pentru alinarea
suferinței rudelor și apropiaților celui plecat dintre noi. Oamenii simpli și smeriți, mai ales cei de la
sate, fără să vorbească folosind cuvinte mari și pompoase, primesc sfârșitul vieții cu tristețe, desigur,
dar nu cu frică, și se pregătesc ca pentru o călătorie foarte mare, spovedindu-se, împărtășindu-se și
luându-și rămas bun de la cei apropiați. Cei de la orașe, care se pretind a fi oarecum mai cultivați, cei
care au vreo reputație ori un nume, înfruntă moartea în mod filosofic, ca pe un sfârșit firesc al vieții,
nu vorbesc despre aceasta, desigur, sunt neliniștiți, spun că ar fi avut și alte lucruri de făcut și ar fi

3
P. G. Kounavis, Durerea, Atena, 1994, p. 128.
4
Filótheos Fáros, Doliul, Atena, 1981, p. 16.
putut și ar fi dorit să mai trăiască încă puțin. Oamenii din această categorie, dacă se vor confrunta
vreodată cu situația în care o rudă de-a lor să fie diagnosticată cu cancer, încep să aibă un
comportament conspirativ, sunt nervoși, îi deranjează foarte mult pe medici și pe personalul medical,
ca și când aceia ar fi vinovați pentru ceea ce se întâmplă, își fac semne și vorbesc în șoaptă pe
coridoarele spitalului, considerând că adevărul, dacă va fi spus, este periculos și nu face decât să
grăbească sfârșitul bolnavului. Bolnavul însă, în mâhnirea suferinței sale simte, înțelege acest teatru
care se întâmplă în jurul lui și se simte tot mai singur în acele grele clipe. De foarte multe ori este
invitat și medicul să ia parte la această punere în scenă de prost gust și vătămătoare pentru suferind.

Există și o altă categorie de oameni, pe care aș numi-o a „creștinilor purtători de mască” care, în
acele clipe grele pentru bolnav, se străduiesc să se prefacă că totul este bine, afișând zâmbete false și
făcând urări ipocrite pentru a nu strica aparența artificială care îi caracterizează și pe care o afișează
dintotdeauna. Este trist faptul că omul nu dorește să-și privească în față propria goliciune
sufletească, nici măcar în acele clipe. Oamenii aceștia, bolnavii, dar și rudele lor, au o percepție
magică asupra Bisericii și a Sfintelor Taine ale ei, și, câteodată, cer ca Dumnezeu să facă o minune, iar
ei nu mai țin cont deloc de recomandările medicilor. Acestea sunt situații dificile, care îi afectează
psihic pe cei suferinzi.

Știința medicală și familiarizarea cu moartea

Considerăm că exaltarea logicii, eudemonismul material, împuținarea credinței, modul apusean de

viață importat și în Răsărit, nu îl lămuresc în mod mulțumitor pe om și nu îl ajută să înfrunte corect
moartea. Credem că, dacă am schimbat denumirea de „birou de pompe funebre” în „birou de
ceremonialuri de înmormântare” am reușit să înlăturăm din viața noastră moartea și amintirea ei. În
America există chiar o procedură foarte minuțioasă și totodată foarte costisitoare de „toaletare” a
morților. Chiar și în Grecia, în zilele noastre, oamenii nu mai sunt la fel de receptivi atunci când
vorbim despre nemurirea sufletului, despre veridicitatea solidă și despre harul eliberator al credinței,
și încercăm să găsim termeni noi de exprimare, moderni, pentru a reuși să găsim o punte de legătură
cu cei ce nu sunt de acord atunci când se vorbește despre viața de dincolo de moarte. Dacă omul
crede în viața de apoi și crede că viața de aici de pe pământ se va sfârși la un moment dat, credem că
se va simți mai liber să trăiască cu bucurie și interes fiecare clipă, cu putere și dragoste pentru el
însuși și pentru ceilalți, fără să divinizeze reușitele sale și să considere că, dacă ar fi privat de ele, ar
simți că nu mai există5.

Apusul insistă să considere că nu este un eșec încercarea medicinii de a vindeca totul, chiar dacă s-a
dovedit că acest lucru nu este posibil. Au reușit să prelungească viața omului, dar nu și să facă să
dispară moartea. Omul apusean nu se smerește și nu acceptă că a dat greș încercând să găsească
viața fără de moarte aici, pe pământ, și continuă să încerce nădăjduind s-o găsească. Mai ales
civilizația americană contemporană readuce în atenție preocuparea pentru metempsihoză,
reîncarnare, magie, astrologie, parapsihologie, prevenirea îmbătrânirii, operații de tot felul prin care
oamenii încearcă să capete un aspect tineresc, ori prin internarea celor bătrâni și bolnavi în azile și
clinici. Se evită sistematic orice referire la moarte, ca și când am vorbi de ceva murdar, rușinos,
necuviincios. Însă, acest duh nu începe să se impună și în Grecia?

5
Filótheos Fáros, Doliul, Atena, 1981, p. 57.
Ba da, și la noi, din păcate, arareori este abordată așa cum trebuie problema morții, chiar dacă
aceasta este așteptată, și ne cuprinde deprimarea, iar nu întristarea și durerea care își găsesc
justificare în bogata noastră tradiție elino-ortodoxă.

Și, pentru că în seara aceasta mă adresez în special medicilor, pe care interesul pentru știință și grija
pentru pacienți i-a mânat în seara aceasta aici, ca unul care este și el bolnav și vorbește despre
suferință știind ce este aceasta, permiteți-mi să spun că familia celui bolnav îl dorește mereu aproape
pe medic, mai ales, în acele grele ultime clipe. Medicul este cel mai în măsură să anunțe moartea
pacientului. Cei dimprejur vor să aibă încredințarea că s-a făcut tot ce se putea până în ultima lui
clipă de viață. Aceasta este o cerință legitimă din punct de vedere psihologic. Medicul care anunță
moartea pacientului se găsește într-o situație foarte delicată. Tocmai a eșuat în încercarea de a
prelungi viața pacientului și și-a arătat astfel limitele în fața morții. Cel care până mai adineauri
depindea de el, acum nu mai există. Încrederea celor din jur a fost zdruncinată, iar el este văzut acum
cu alți ochi. Smerenia, sinceritatea, respectul vor ajuta amândouă părțile pentru a trece peste acest
moment. Moartea semenilor noștri ne vădește neputința noastră, a tuturor, iar noi trebuie să o
recunoaștem deschis. Cu cât medicul va fi mai tânăr și mai lipsit de experiență, cu atât mai vinovat se
va simți într-o astfel de situație. Dacă și el va intra în panică, atunci va fi foarte greu să ajute cu ceva
rudele celui plecat, care vor fi foarte tulburate în acel moment. Este de ajuns un singur cuvânt de
îmbărbătare în care să spună că bolnavul a scăpat de-acum de suferință și nu se va mai chinui,
oferind astfel un mic sprijin emoțional și compasiune pentru rude. Aceleași lucruri sunt valabile și
pentru personalul medical, pentru asistenții sociali, și în special pentru preotul spitalului.

Aș dori să relatez o întâmplare. Un medic aflat în străinătate a fost acuzat de un coleg de-al său într-o
emisiune televizată urmărită de milioane de telespectatori, că irosește transplanturile fiindcă
primise să opereze pentru a treia oară un copil al cărui organism nu accepta noul organ. Cel acuzat a
răspuns: „Am jurat, ca medic, să salvez omul și nu omenirea! Cu siguranță că există și alți pacienți
care au nevoie să fie vindecați dar eu sunt chemat să mă ocup de cel pe care îl am acum în fața
mea”6. Așadar, nu putem vorbi la modul general și nedeterminat. Fiecare bolnav este un alt pacient,
cu altă personalitate. Suntem chemați să respectăm unicitatea și sfințenia persoanei umane. Cu toate
cunoștințele noastre, cu toată puterea noastră, cu răbdare, cu smerenie și cu dragoste. Să nu ocolim
patul celui bolnav de cancer și să nu îl vedem ca pe unul ce oricum va muri în scurt timp. Să epuizăm
limitele rezistenței noastre, de vreme ce nu putem oferi nimic mai mult prin chimioterapie, iradiere,
operații ori tratament medical.

Cum poate ajuta boala în viața duhovnicească

Medicina nu trebuie să-l vadă pe om ca pe o mașină, unidimensional, izolându-l în limitele creatului și

al morții, îndepărtându-L pe Dumnezeu, acolo unde, alături de El, viața și moartea își pierd
adversitatea dramatică și cele două pot fi puse în legătură una cu alta. Astfel, tragismul spectrului
morții se estompează și apare posibilitatea abordării ei pozitive. Creștinul nu trebuie neapărat să
aștepte pasiv moartea, ci poate s-o accepte în mod voit și să-și diminueze astfel frica. Așa după cum
moartea trupească poate să slujească vieții duhovnicești, tot astfel și boala trupească, cancerul,
poate să slujească sănătății duhovnicești7.

Este o invitație și o provocare, o luptă în arena vieții: merită din plin să luptăm pentru a obține
victoria. Cel ce luptă, chiar dacă va fi învins de moarte, poate câștiga viața veșnică. Cel ce luptă este
un atlet în arena vieții și nu un sărman fatalist, mic și leneș. Spune Sfântul Diadoh al Foticeii: „Cel ce

6
Monahul Moise Aghioritul, Întoarcere din America, Atena, 1999, p. 91.
7
Gheorghios Mantzaridis, „Dimensiunea teologică a transplantului”, Biserica și transplanturile, Atena, 2001, 253-
257.
rabdă suferința trupească timp îndelungat fără să crâcnească, unul ca acesta va fi primit în Împărăție
asemenea marilor mucenici”. Vedem, iată, o cu totul altă dimensiune a suferinței trupești. Cel ce se
află imobilizat la pat, cel neajutorat, cel ce suferă, nu este condamnat dinainte, răbdarea sa fără să
crâcnească poate să îl facă mare, să îl așeze în rândul marilor mucenici. Dacă boala trupească va ajuta
la vindecarea unei boli trupești, atunci minunea s-a împlinit. Să nu trecem cu vederea și această
importantă dimensiune.

Biserica susține jertfa de sine altruistă și este împotriva sinuciderii egoiste, pentru a avea „sfârșit
creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”. Nu ne este permis să ne luăm nici propria
viață și nici să luăm viața altcuiva.

După cum spunea foarte frumos cineva, „a trăi fără perspectiva vieții înseamnă dependența de cele
pământești, negarea veșniciei și respingerea binefacerii pentru suflet a dimensiunii evenimentului
morții. Încercarea de a salva viața cu orice preț constituie expresia nevoii de nemurire a oamenilor,
dar atunci când aceasta se limitează doar la nivel biologic, nu este decât dovada puținei credințe și a
dependenței de cele pământești. După cum nu avem dreptul să grăbim moartea, la fel nu avem
dreptul să o amânăm. Suntem datori să o acceptăm și să o respectăm8”.

În urmă cu treizeci de ani, Eugene Ionesco spunea: „Principala problemă este că chestiunea morții a
căzut în uitare. Chestiunea sfârșitului vieții a fost alungată din gândurile noastre, fiindcă avem doar
obiective imediate în fața ochilor… Nu știm ceea ce trebuie să facem și nici încotro trebuie să ne
îndreptăm. De vreme ce dorim doar să trăim viața, aceasta a devenit insuportabilă”9.

Adevărul este dureros. Timpul neștiut al morții este, de asemenea, lucrarea dumnezeieștii pronii.
Gândiți-vă ce ar fi însemnat ca fiecare dintre noi să cunoască exact când va muri. Viața aceasta ar fi
fost o junglă. Ar fi fost greu de suportat această așteptare a momentului exact al morții noastre. De
aceea, nu le cunoaștem pe toate. Poate că este mai bine așa. Nu putem să răspundem la toate
întrebările ușor și imediat.

Aflarea libertății prin intermediul neputinței

De ce Dumnezeu îngăduie moartea copiilor? De ce nu este descoperit leacul împotriva cancerului? De

ce atâta durere, atâta nedreptate și atâtea lacrimi? Nu putem vorbi fără încetare. Câteodată,
cuvântul nostru nu mai poate fi grăit și trebuie să tăcem. Câteodată trebuie doar să tăcem și să
suferim și noi la gândul suferinței celorlalți. Spunea un înțelept: „Dumnezeu ne-a dat două urechi și o
gură pentru ca să vorbim mai puțin și să ascultăm mai mult”. Sunt mult mai multe lucrurile pe care nu
le cunoaștem. Iar să fugim de ele ori să le trecem sub tăcere nu este o soluție. Soluția este să ne
recunoaștem neputința. A-ți recunoaște neputința este tot o dovadă de putere și de bărbăție.
Acceptarea situației de către un om grav bolnav, de un suferind de cancer, este foarte importantă.
Este nevoie de instruire și educație pentru a înțelege ce înseamnă cuvântul „boală”, pentru că din
aceasta vom înțelege ce este sănătatea, vom primi răbdare, nădejde, acceptare, pace, îndrăzneală și
curaj. Nu credem în noroc, în soartă ori în întâmplări, ci credem în Dumnezeu, Cel care după iarnă
face să vină primăvara, după durere dă binecuvântare, după sărăcie, bogăție, după strâmtorare
ușurare, după cum spune A. Soljenițîn: „Într-o celulă de închisoare am cunoscut libertatea”.

8
Mitrop. Nikólaos Hatzinikoláou, „Etica duhovnicească și patologia transplanturilor”, Biserica și transplanturile,
p. 299.
9
Arhim. V. Bacoianis, După moarte, Atena, 1992, p. 14.
Biserica noastră respectă și cinstește trupul omului și este împotriva oricui vrea să-l distrugă.
Intervențiile omului asupra trupului sunt permise doar atâta timp cât acestea au scopul de a-i
menține sănătatea. Tot ceea ce poate distruge trupul nu este permis. Nu este permisă nici o
constrângere în acest sens. De aceea Biserica refuză și arderea morților. Intervențiile asupra trupului
pentru transplantarea anumitor organe sunt permise, fiind fapte de sfântă dragoste, iubire de
oameni și de semeni. Putem să ajutăm pe cineva doar pentru a trăi, nu pentru a muri.

Am vorbit mai mult din postura celui suferind. Dacă, pe alocuri, omilia mea a căpătat caracter de
predică, luați-o ca pe abatere și o deviere de la temă. Intenția mea nu a fost de a vă emoționa ori de
a vă ține un curs, obosindu-vă în acest fel. Aș dori să vă mulțumesc pentru truda pe care o depuneți
în cercetarea acestei cumplite boli, pentru grija pe care o arătați pentru pacienții dumneavoastră,
pentru eforturile pe care le depuneți chiar și atunci când pare că nu mai există nici o șansă, pentru
zâmbetul de pe chip chiar și atunci când bolnavii vă asaltează și vă obosesc cu întrebări de genul:
„Doctore, nu-i așa că mai am puțin de trăit?”.

Țin să vă mulțumesc, de asemenea, pentru perseverența de a îngriji în aceeași măsură fiecare

pacient, deși suferă de aceeași necruțătoare boală și așteaptă, probabil, același sfârșit. În sfârșit, vă
mulțumesc din inimă pentru prezența dumneavoastră și pentru atenția cu care m-ați urmărit și îl rog
pe Dumnezeu să vă dea tărie din belșug în lucrarea sfântă și importantă pe care o săvârșiți, aceea de
a vindeca, de a alina durerea, de a prelungi viața, de a restabili sănătatea și chiar de a ușura trecerea
din viața de aici către cea viitoare a bolnavului atunci când este voia bunului Dumnezeu, Domnul
vieții și al morții.

Concluzii

În zilele noastre, parcă mai mult decât oricând, boala îl tulbură foarte mult pe om. Suferința
trupească nu este pedeapsa lui Dumnezeu asupra omului. Foarte mulți suferă de cancer în zilele
noastre iar boala aceasta provoacă nu doar suferință fizică ci și probleme psihice. Frica de moarte la
un bolnav de cancer îi sporește problemele pe care le are. Doar credința în Dumnezeu poate să îl
ajute foarte mult prin răbdare în fața bolii și curaj în fața morții. Este nevoie de respect și abordare
înțeleaptă a misterului morții din partea medicilor, a personalului medical, a rudelor și a pacienților.
Atitudinea corectă a bolnavului față de suferința trupului poate să aibă drept rezultat însănătoșirea
sufletului și, astfel, moartea poate să nu mai fie văzută ca un eveniment cu totul tragic, ci ca o trecere
de la cele întristătoare de aici la bucuria cea veșnică.

Sursa: Monah Moise Aghioritul, Sfântul Munte și societatea, Editura Armós, 2009, pp. 13-29 (referat
susținut la Tesalonic la data de 25.05.2011, în cadrul celui de-al 5-lea Congres Științific cu tema
„Prevenirea și depistarea timpurie a cancerului la femei”).