Tinere condeie

Cu ce drept?

Cum aş putea eu, ca ființă venită pe această lume odată cu bucuria părinților mei, să
îmi doresc deodată să nu mai fiu? Cum m-aş putea gândi vreodată că nu am nici un scop de a
trăi, că viaţa este doar un nor de fum în care sunt o simplă umbră? Cu ce drept nu m-aş
mulțumi de familia în care am crescut, unde viaţa mea însăşi a crescut, m-am format, am
ajuns eu? Cine ar putea sa-mi spună vreodată că sunt inutilă, când cei mai importanţi oameni
din viaţa mea îmi spun că sunt utilă, că sunt un om bun şi pot merge mai departe? Aş spune
toate aceste lucruri, ca pe o mustrare, celor care nu mai văd un viitor, care nu mai prind de
mână speranţa, pentru care iubirea de sine a dispărut. Unui om orb îi place să citească, să
călătorească, cu toate că nu poate vedea. Un om paralizat încearcă, sub greutatea propriului
corp inert, să îţi zâmbească atunci când îl priveşti. Oamenii imobilizați la pat iubesc
momentele când pot vedea, după mult timp, luna. De ce? Pentru că numai ei pot aprecia cu
adevărat lucrurile aparent mărunte, intrate în sfera obișnuitului. Avem tot ce ne trebuie, însă
ce ne lipsește este un suflet cu adevărat deschis în faţa frumosului, a liniștii şi divinității.
Avem cu toții sentimente, gânduri neîmpărtăşite poate, iubiri pierdute, iubiri ascunse,
dezamăgiri sau chiar tragedii... Oamenii trebuie sa fie înţeleşi în esenţa lor, nu sunt doar nişte
obiecte de cercetare ale psihologilor, nu sunt rezultatul unor teorii bine stabilite şi nu au fost
creați după formule. Nu îşi trăiesc viaţa după reguli stricte, scrise, fără să facă un pas în lături,
ci ei simt! Trăirile unui om te pot speria dacă ai încerca să pătrunzi puţin în sufletul lor, să
înţelegi de ce este cel de astăzi! Cu toţii am pierdut oameni, acei oameni cărora le-am oferit
mult şi le-am înapoiat puţin... Sau chiar aceia care ne-au oferit mult şi noi nu am ştiut să îi
apreciem... Însă, adevărul e cea mai importantă persoana pentru noi înşine ar trebui să fim
chiar noi, iar sufletul nostru-cel mai bun prieten. Ia-ţi o clipă liberă, stai singur pe o bancă, cu
sufletul tău, beţi o cafea şi vorbiţi. Întrebați-vă ce vă lipseşte, ce dureri aveţi, pe cine vreţi
înapoi şi pe cine lăsaţi să plece. Doar împreună veţi afla răspunsul! Nu fii rău! Lasă-i pe
ceilalţi să facă ce vor, să plece, să te rănească. Tu stai acolo cuminte, mereu îşi vor aminti de
un suflet bun! Cine vrea să fie cu adevărat lângă tine, va rămâne orice ar fi şi daca alege
altceva, de ce să-l opreşti? Însă ai grijă să închizi bine zăvorul inimii în urma acestor plecări,
pentru că se scurge câte puţin din ea de fiecare dată! Ne rugăm, privind cerul, să aflăm ce
căutam de fapt şi rămânem dezamăgiţi dacă nu găsim răspunsurile când vrem noi. Bieţii de
noi, dacă am şti că nu trebuie să se întâmple totul când vrem noi... De-am fi capabili să
aşteptăm puţin... Stăm cu privirea sper cer, ca un copac înalt. Diferenţa dintre noi şi copaci
este ca oamenii, privesc sus când au pierdut orice nădejde, orice urmă de fericire, iar după ce
primesc, îşi pleca din nou capul. Copacul, care probabil se roagă pentru un strop de apă, sau o
bucăţică de soare, rămâne în continuare cu coroana ridicată... Mulţumire...

Violonist al străzii!

Același drum spre casă, aceleași clădiri, aceeași natură, gânduri peste gânduri, zâmbete
amestecate cu amar. Un cerșetor la un colţ de stradă, stătea cu capul plecat, probabil de
ruşine, probabil de tristeţe, sau de renunţare la tot. M-am oprit lângă el, şi am observat o
vioară, ascunsă într-o pungă veche, murdară şi singurul lucru pe care îl avea, de fapt.
- Cântaţi?
Nicio reacţie, acelaşi cap plecat. Parcă o resemnare a unei vieţi pierdute. Rămăsese parcă
doar un corp gol, aşteptând o ultimă clipă. Aceea putea fi ultima...
- Am cântat... a răspuns el într-un final... A fost singurul meu vis, să fiu violonist. Nimic
mai mult! Dar cu toate astea, am ajuns aici, murdar, dispreţuit şi marginalizat. A început
să cânte o melodie tristă... Sunetele curgeau mângâietor urechii trecătorilor... Cu toţii erau
uimiţi de omul pe care îl ocoliseră atâta timp.
- Ei bine, un vis nu se termină niciodată! Oriunde te-ar conduce el. La nebunie, pe culmile
succesului, sau în noroi.... El nu va avea sfârşit! a concluzionat acesta, cu o licărire în
ochi… Cineva îl apreciase...

Iulia Alexandra Predescu